Dan Jammers

 
sus

Dan Jammers

 

Jurnal de bord
I

 

egipt3Sunt de patru săptămâni în Egipt și astăzi mă mut în al patrulea hotel, în alt oraș. Până acum am stat în hotelul Le Passage, chiar lângă aeroport (super hotel), Intercontinental, undeva în Nasr City (de mare clasă), și-apoi Novotel din 6 Octombrie City (hmm, popular dar, totuși, 150 de dolari camera... Nu că m-ar afecta – nu eu plătesc – însă așezat în scara mea de valori privind hotelurile, prețul e tras de păr.)

Stau pe trotuar așezat lângă valizele mele albastre, în curtea hotelului Novotel din 6 Octombrie. E un sens giratoriu și e fix o săptămână de când sunt aici. Mă uit de 40 de minute cum fiecare mașină care intră e controlată de bombe, la poartă, cu o oglindă pe dedesubt, și îmi dau seama că dacă aș vrea să devin kamikaze nu aș pune bomba sub mașină.

6 Octombrie este un oraș satelit aproape lipit de Cairo, nou, mare și prăfos. 6 Octombrie e începutul războiului de Yom Kippur, în urma căruia Egiptul a recuperat peninsula Sinai de la Israel.  E construit în deșert, ca și Cairo. Piramidele nu sunt departe. E vineri dimineața, 31 ianuarie 2014. Plec de la Octombrie spre Port Said unde va trebui să stau încă 5 zile, după care mă voi întoarce acasă, după fix 4 săptămâni și jumătate. Șoferul trebuia să vină la 9, e 9 și jumătate și mă decid să-mi sun colegul egiptean, să vadă ce și cum. Răspunsul e că șoferul respectiv e într-un blocaj cauzat de un accident. Nu mă miră, până acum ce am văzut aici se califică cu brio în topul celor mai nebunești și idioate moduri de a-ți conduce mașina. Și toată lumea intră la comportamentul aberant. Culmea e că atunci când îi intrebi de ce, dau vina pe femeile de la volan ( probabil undeva în jur de 1% din participanții la trafic să fie femei).

Sunt destul de încântat că merg la Port Said, Canalul de Suez. Am o amintire vagă din Toate panzele sus cum că goeleta o luase la un moment dat pe acolo. Mi-am pregătit aparatul de fotografiat, obiectivul de 50-200, cardul de memorie șters, bateria full. Trăiască era digitală ! Vinerea e zi liberă în Egipt, deci ar trebui ca să nu fie deasă circulația. Un copac mai ciudat lângă parcare – să-i fac poză, să nu-i fac poză? Nu-i fac poză.

Șoferul mustăcios, îndesat, fumător, vorbitor exclusiv de arabă. Se scuză gimnastic pentru întârziere și-mi descrie în aer mașinile cum stăteau ele unele în spatele celorlalte iar altele în fața celor din spate.

egipt1Dă-i bătaie tataie, că mi-e sete de poze, poate iese ceva- ceva și de feisbuk iar lucru mai plauzibil nu am de făcut 300 de km or so. Mașina iese din October City, încep să fac poze îndoielnice cu piramidele pe care le zăresc în dreapta. Paraziții din poze, gen portbagajuri de mașini și legături de banane, fac să nu mă dedic prea mult piramidelor. Șoferul încearcă stângaci să încetinească mașina când observă că ochesc ceva cu obiectivul, îi fac semne să-i dea bice pentru că știu că pozele bune ies din întâmplare iar nu pregătite. Un incendiu pe stânga, interesant, un cal mort pe șușea, un convoi militar oprit sub un pod.

Ieșim din Cairo, deșert, din când în când orașe tangențiale, mai o statuie, o moschee, un Peugeot de prin anii '50 – '60, imortalizăm nene, că nu e cu peliculă. Țin minte un bărbos îmbrăcat musulmănește și o poză reușită cum se uita el nicăieri, cu deșertul în fundal. Bună poză. Am prins așa un nene în Etiopia, subiecții umani sunt preferații mei.

Autostrada are între 3 și 5 benzi, nu prea e nimeni. 120 la oră. Piramide în miniatură la baza pasarelelor pe sub care trecem, efect vizual simpatic de la distanță. După vreo trei ore de mers  deșertul se înverzește, apar tot felul de plantații, galbenul de pe jos devine un pic maroniu și vegetația își face apariția. Un baraj al armatei, încetinim, după care facem stânga și începe să se simtă prezența canalului de Suez. Tancuri pe partea dreaptă, din kilometru în kilometru, câteodată containere de vapor transformate în cazemate. Soldați la post, țintuiți sau plimbându-se în jurul mitralierei. Au început să curgă pozele. Un soldat în picioare sus pe tanc, cu o pătură pe spate, se întinde și își așează bine pătura. Iar poză bună, se vede clar gestul blazat, nemilitar, al soldatului care e în picioare pe tancul galben. Apar și vapoarele, tot pe dreapta. Cum distanța între șosea și  canal nu e mai mare de un kilometru, câteodată, e ciudat să vezi cum depășesti imense stive de containere sub care e câte un vapor. Poze, filmez. O camionetă pe spatele căreia tronează unegipt2 imens afiș cu generalul Sissi. Poză. Oula ! Tancuri în depărtare, pe dreapta, îngropate în dunele de nisip. Zoom 200 și poze: excelent. Șoferul nu zice nimic, mai vorbește la telefon din când în când și fumează ca un pompier (așa zic francezii). Mă privește ușor amuzat, nu știu dacă agasat, cu pozele, dar nu zice nimic. Ok, pun aparatul în husă și îl așez jos, la picioare, m-am cam săturat, am destule amintiri. Mai sunt maxim 20 de kilometri până la Port Said și vreau să ies din sclavagismul indus de aparatul de fotografiat. 

Control de poliție, trecem fără să ne oprim.

Control de poliție, ne oprim. Vreo trei tipi încep să dea turul mașinii, unul din ei se oprește la fereastra mea și vede husa aparatului foto la picioare: deschide ușa și cu un ton agresiv cere aparatul. Îi dau aparatul, îl smulge și se îndepărtează de mașină. Mă dau jos și o iau spre el, în spatele mașinii, spre grupul de poliție care face filtrul rutier. După un minut, două, de tatonări în care își dă seama că nu știe să facă ce vrea să facă, se întoarce spre mine și îmi cere să-i arăt pozele pe care le-am făcut. Încep să mă simt bizar pentru că știu că am făcut rafale la tancuri. Când se conduce cu 100 la oră, singura modalitate de a avea o poză clară e să faci cinci. Mai târziu, reflectând, mi-am dat seama că în loc să apăs pe butonul de defilare la stânga, care arăta de la ultimele poze către primele, aș fi putut apăsa la dreapta și pozele ar fi început să se deruleze inocent începand cu cele făcute în October City. Polițistul ar fi avut timp să se plictisească înainte ca după cele aproximativ 200 și ceva de poze 'normale' să înceapă să apară militari. Din păcate pentru mine, nu am avut reflexul respectiv. Imediat încep să se deruleze pozele cu militari și tancuri. Imediat nenea respectiv pune telefonul la ureche și începe să vorbească. Șoferul încearcă să intervină în arabă, însă fără efect. Șoferul sună clientul la care mergeam. Sunt întrebat unde mă duc, de ce, naționalitatea, de ce am făcut pozele. Aparatul meu trece din mână în mână, discuții din ce în ce mai aprinse.

Cel pe care îl bănuiesc a fi un fel de șef continuă să vorbească la telefon. A trecut deja o oră, e 3 după masă. Începe să-mi fie foame, nu am mâncat nimic dimineața. Încep de asemenea să cred că nu întârzierea mesei e problema mea principală în momentul ăla. Începe să-mi fie frică de fapt – realizez cum se văd pozele mele în contextul unui militar egiptean, al situației în care e Egiptul etc. Hmm. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap când făceam pozele. Ceva, ceva știam eu că nu e 100% cușer, de aia nici nu făceam de aproape, întotdeauna utilizând zoomul și în apropierea soldaților aparatul lăsat jos pe genunchi. Cui i-ar fi trecut prin cap că o să controleze mașina? Sunt de o lună în Egipt, nu e primul baraj prin care trec, ba cu o oră înainte de a ajunge aici, intrând într-o stație de benzină, a trebuit să deschid până și valizele scoase din portbagaj, să vadă soldații ce transport etc. Nicio atenție aparatului de fotografiat expus pe banca din spate. Să fie oboseala sau doar ignoranța combinată cu un fel de sentiment de impunitate, pe care probabil l-am dezvoltat tot călătorind neîntrerupt în toate țările astea maronii.

Un jeep cu militari se oprește în fața postului de control. Sunt dus într-un fel de birou minuscul, lângă șosea. Pozele mele sunt arătate la șefi din ce în ce mai mari, cu ochelari de soare și aer important. Reprezentantul de la compania pentru care lucrez a ajuns și el, însă nu reușește să facă mare lucru. Mă asigură că totul va fi bine, și atât. Sunt deja peste 15 oameni îmbrăcați în uniformă, care au venit special pentru cazul meu, și din ei jumătate vorbesc la telefon neîntrerupt. Aparatul foto trece din mână în mână, surprind mimici nervoase și tonuri ridicate. Au trecut deja aproape trei ore de când sunt aici.

Două mașini se opresc în fața gheretei unde sunt. Un jeep american cu banchete paralele în spate, acoperite cu pânză, în care sunt soldați cu măști negre pe față, cu arme automate la gât. O alta, o Lada Niva de teren, din care coboară un singur nene civil, purtând ochelari de soare. Încerc să dau telefon la firmă, sunt văzut, mi se ia telefonul și sunt dojenit în arabă (presupun că nu erau complimente). Nenea venit de la client, să mă apere, stă și se uită, evident îngândurat. Nu mai îndrăznesc să pun întrebări, răspunsurile vin singure spre mine. Șase militari mascați se apropie, doi mă iau de o parte și de alta și mă dirijează spre jeepul din care au coborît. Chiar înainte să urc, un alt nene, îmbrăcat civil, cu ochelari de soare, le zice ceva în arabă. Băieții îmi dau drumul și nenea respectiv îmi spune în engleză să vin după el și se îndreaptă spre Lada Niva cu care venise. Șoferul aștepta înăuntru, soldații mă urmăresc până la mașină. Același nene în civil ia aparatul foto și telefonul meu, dă pe spate scaunul însoțitorului, rabatează scaunul pasagerului și mă invită să urc în spate, ceea ce și fac.

Treaba s-a împuțit exact cum începusem să mă aștept după dinamica mimicilor, a dialogurilor crescendo în arabă și a grupului de oameni format în fața postului – gen 30 de militari îmbrăcați diferit și neni în civil cu aer important, majoritatea vorbind la telefon. Uniforme diferite.

Simt că sunt pe cale să ating nirvana rahatului: moment prost, loc prost, public nervos și hobby neinspirat. S-ar putea să fie unul din acele momente în care mi se transmite pe o frecvență rarisimă că lucrurile nu sunt ce par a fi și că invincibilitatea de a mă fi păstrat intact în periplurile mele  prin atâtea țări bizare, în doi ani jumate, e pe cale să-și dea obștescul sfârșit.

Ciudat, mi-e din ce în ce mai greu să scriu despre toate astea, dar dacă am început presupun că trebuie să exorcizez constipația de moment și să-mi păstrez aventurile la loc sigur, negru pe alb. Iar nu gri pe maro cum simt că ar fi stocate în memorie. Acum, când scriu, sunt în Polonia, când am început eram în Franța. Mai schimb două, trei țări și uit tot. 

Lada Niva pleacă în aceeași direcție în care trebuia să merg inițial, spre Port Said. Șoferul se uita în oglindă la mine mai mult decât la trafic. Fața mai degrabă primitivă, îmbrăcat civil, îmi amintește de un prieten din copilărie, Tomiță. Nu seamănă fizic prea tare, însă cumva l-am așezat pe același sertar de ambiguitate familială și comportament. Nu mă lasă din ochi. Interpretez paranoic sau vede albi rar sau curiozitatea acută constă în faptul că sunt un alb în rahat. Înclin spre ultima variantă.

Tipul din dreapta îmi ține telefonul și aparatul foto în mâini și nu zice nimic. Vorbea engleza foarte de bază așa că nu îndrăznesc să spun nimic, deși îmi arde. Nu-mi mai e foame. După 10 minute sau cam așa ceva, intrăm în oraș – Port Said presupun. Diverse străduțe înguste. Lada trage din greu, ce mașină inconfortabilă, sunt în diagonală în spate și trebuie să mă țin să nu mă lovesc la viraje. Motorul pe benzină urlă pentru un amărît de nici optzeci la oră. Baraj de poliție, trecem, sârmă ghimpată, viraj la dreapta într-o curte păzită de câțiva soldați în spatele unor saci de nisip. Și câini, e prima oară când văd câini lupi aici. Casă burgheză, cu două-trei etaje, în dreapta aleii, mare, nu arată a instituție oficială. Habar nu am unde sunt, însa e mai bine decât în presupunerile mele de pe drum. Oprim în fața scărilor. Nenea din dreapta se dă jos, rabatează scaunul pe care a stat și îmi face semn să ies. Un tinerel în blugi și cu un kalașnikov la gât vorbește câteva secunde cu el și îmi face semn să-l urmez. Însă nu pleacă înainte, așteaptă ca eu să trec înainte și mă urmează.

Intrat înăuntru, un fel de sală din care pleacă o scară impozantă spre stânga și mai multe uși. Îmi spune ceva în arabă și îmi indică să intru pe a doua ușă la dreapta. O cameră mare, boierească,  foarte înaltă, aproape goală – un birou cu un scaun și alte câteva scaune lângă perete în partea opusă biroului. Îmi face semn să mă așez acolo, ceea ce și fac. El își trage un scaun și se așează în partea opusă, lângă ușă.

Începe așteptarea. El nu zice nimic, eu nu zic nimic. Trece probabil o oră în ambianța asta de petrecere. Nu mi-e nimic. Nu am fost niciodată în stres de genul ăsta asortat cu frică, în care nu ai habar de ce ți se întâmplă și mai ales de ce ți se va întâmpla. Dar cumva știi că nu va fi bine. Încă am gentuța de piele agățată la gât, în care am  toate actele și țigara electronică. Am încetat să fumez pe 1 octombrie datorită ei, e ceva. Nenea de la ușă își aprinde o țigară și îmi oferă una. Mi-o aprinde, o fumez super repede. S-a dus sufletului prohibiția auto-impusă. Mă uit la pachetul din care mi-a dat-o, Cleopatra. Hmm. Sunt în Egipt și în curând o să aflu că sunt mai mult decât cred.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey