Dan Jammers

 
sus

Dan Jammers

 

Jurnal de bord

II

 

Trei ore trec. Cred că trei ore pentru că ceasul meu, telefonul, nu-l am. Ce groaznic să aștepți cu frica în sân. Din când în când un tip intră, mă fixează, vorbește cu gardianul, fumează, îmi oferă țigări. Nu vorbesc engleza neam și încearcă să înjghebe o conversație cu mine, doar pentru că am pronunțat cuvântul chibrit cand mi-a aprins țigara. Semnifică în arabă același lucru ca și în română și face parte din puținele cuvinte pe care le-am învățat. Shokron efendi, mulțumesc domnule. Conversația stagnează, însă în mod evident sunt o prezență exotică și simt că se vorbește despre mine.

Un nene la vreo 30 de ani intră și îmi face semn să-l urmez, vizibil enervat. Îmi face semn scuturând mâna dreaptă cu degetele unite în sus, à l'italienne, semnificând „o să vezi tu”. Însă e o modalitate duioasă de a'l zice, când nu vrei să fii duios presupun că scuturi pumnul. Sper să se aplice și aici interpretarea mea optimistă. Îl urmez – urcăm scările, intrăm pe un culoar și îmi face semn să-l aștept. O ușă deschisă, se prezintă, salută militar, spune ceva în arabă, respectuos exagerat, și apoi îmi face semn să intru.

Înăuntru, un birou destul de mic, relativ cochet, un acvariu kitsch în stânga și pe dreapta un birou iar în spatele lui un nene distins, îmbrăcat civil, între două vârste. Obosit, politicos, fără cravată.  Remarc punctul negru din centrul frunții, deasupra sprâncenelor. Cam la vreo 15 mm diametru. L-am mai văzut și la alți oameni pe aici, mă întreb ce o fi. Mai târziu am să aflu că e de la rugăciuni – de fiecare dată când se spune „Allah Akbar” în genunchi, urmează plecăciunea și fruntea atinge pământul. Acuma nu știu dacă e făcut natural sau se dau ei oleacă mai tare cu capul de pământ, să arate celorlalți că își fac treaba conștiincios. Astă nuanță n-am s-o aflu însă.

Domnul respectiv îmi face semn să mă așez pe unicul scaun din fața biroului la care stă. Nici aici calculator pe masă, hmm, nu am să văd niciun desktop în instituțiile prin care îmi va fi dat să intru. Mă întreabă politicos, în engleză, dacă nu vreau un ceai sau o cafea, întâi refuz, insistă și accept o cafea. Mă întreabă direct de ce am făcut pozele cu militari. Engleză corectă și atât. Îi explic pe îndelete, încerc să vorbesc rar și clar (nu știu de ce, când fac asta am un fel de accent german în engleză). Prezint cadrul afacerii – viața pe drumuri, clienți diferiți, țări diferite, singura modalitate de a rămane cu altceva în afară de boli tropicale, oboseală și depresie din cauza distanței față de familie, rămâne pentru mine făcutul pozelor. Îi spun ca am început să fac poze deja din October și că pe măsură ce avansam în Canalul de Suez tentația de a face era mai mare decât ideea că ar putea fi contra legii. Dealtfel nu sunt afișe în engleză pe drum care să interzică genul ăsta de lucruri. Nenea îmi replică pe un ton egal că dată fiind situația din Egipt și mai ales cea din Peninsula Sinai, pozatul obiectivelor militare (omniprezente) este în afara legii. Schimbăm apoi replici în care mă apăr cu toate argumentele care îmi vin în minte – că pe Google Earth îi vezi mai bine, că sunt aici de o lună, pentru muncă și nu pentru spionaj, lucru ce se poate verifica, etc etc. 

Îi sună telefonul, se scoală și pleacă din birou. Trece o oră. Revine și primele cuvinte sunt că ar vrea să mă ajute de data asta, mi se ridică speranța. Sună iar telefonul, îl pune la ureche și iese din birou. Mai trece o oră. Revine și îmi spune că din păcate afacerea a ajuns prea sus și că nu mă poate elibera în seara respectivă. În bernă speranța. Intră gardianul, cobor cu el și mă întorc în camera din care plecasem. Mai trece o oră sau cam așa ceva, presupun că e cel puțin 10 seara, însă nu am de fapt idee. Sunt din nou urcat sus, de data asta în birou este o a treia persoană, un egiptean pe la vreo 65 de ani, îmbrăcat foarte elegant și vorbind franceza. Se prezintă ca fiind consulul onorific al Franței în Port Said. Mă întreabă în franceză dacă am fost lovit, dacă din punct de vedere fizic sunt integru. Îi răspund afirmativ. Îmi spune că familia este la curent cu situația (deja este o situație!) și în contact cu ambasada și cu firma la care sunt angajat. Îmi spune că se fac demersuri pentru eliberarea ( !! speram să nu aud cuvântul eliberare pentru că speram să nu fiu arestat) mea, însă ea nu se va produce în seara respectivă. Îmi spune deasemenea că va fi necesară pezentarea mea tribunalului militar egiptean pentru că fotografiile făcute intră în categoria lucrurilor absolut interzise, mai ales în proximitatea canalului. Ne luăm rămas bun și cobor iar în camera de la parter unde nu rămân mult timp. Același nene care m-a adus cu Lada Niva, cu același șofer, mă preia. În aceeași manieră, nenea în civil cu arma automată în spatele meu pâna ce urc în spate. Mașina iese din curte și se strecoară pe străduțe întortocheate, în plin centru al Port Said. Văd magazine, lume, ambianță, ce am ratat îmi spun. Văd un magazin pe un colț, bine luminat,  plin numai cu burka, costumul tradițional al femeii musulmane, cel care seamănă cu ninja. Ce poze mișto ar ieși, îmi spun în barbă. Cum naiba mă pot gândi la poze, îmi spun, uite că mă gândesc.

Mașina intră în curtea unei cazărmi militare sau cam așa ceva, e plin de soldați și de clădiri de jur împrejur. Gard de beton de 4 metri și sârmă ghimpată deasupra. Un mare gândac se plimbă lângă mine, pe geam. Șoferul rămâne la volan și începe să glumească cu niște soldați, timp în care pasagerul coboară și se îndreaptă în întuneric către niște clădiri ce par a fi birouri. Mi se face semn că pot să cobor, unul dintre soldați îmi oferă o țigară și încearcă să facă o conversație într-o engleză chinuită dar suficientă pentru o comunicare de bază. Întreabă de ce sunt acolo, îi spun, îmi spune că o să fie ok. Yeah, right, aș fi ok dacă aș fi vreo 5000 de km mai la nord vest. Încep să sper că acolo e tribunalul militar, însă nu prea pare și de fapt nici nu prea sper, mai mult mă mint singur. Pare o etapă, ceea ce se și dovedește a fi. Nenea cu Niva îmi spune la revedere, în curte intră un jeep cu banchete în spate, acoperite de pânză, plin de ninja cu arme automate. Mi se face semn să urc. Urc pe bancheta din dreapta, am doi soldați în stânga, unul în dreapta, care îmi acoperă ieșirea, și alți patru în spate. E răcoare, sunt în cămașa cu mâneci scurte, cu care am ieșit din mașină. Să tot fie cinci grade sau cam așa ceva. Jeepul iese din curte, iese din oraș și o întinde pe autostradă cu sirenele aprinse. E un vânt oribil și trebuie să te ții zdravăn să nu dai cu capul de structura metalică.  Încep să bănuiesc că tribunalul militar e la Cairo, pentru că văd că am luat-o în direcția de unde am venit. Se merge o oră sau cam așa ceva, în condițiile descrise. Virăm la dreapta și intrăm în ceea ce pare a fi un mic orășel. Aflu mai târziu că se numește Ismailia. Țin minte că văzusem la dus indicatorul către oraș, pentru că în analogia cu Toate pânzele sus, Ismail cred că era numele lui Jean Constantin. Sau poate că mă înșel. Încă o etapă către Cairo ? Știu că avem cel puțin trei ore de mers întins ca să intrăm în Cairo. Baraj de poliție, o dată, de două ori, de trei ori. Intrăm într-o curte bine păzită, clar incintă militară. Clădiri cu două -trei etaje peste tot. Cuiburi de mitralieră, populate. Coborîm. Mi se oferă o țigară, se încheagă iar o conversație. Sunt preluat și legat la ochi. Mi se leagă și mâinile cu un colier de plastic, în față. Sunt împins și ghidat de un soldat într-una din clădiri. Urc trepte, sunt avetizat. Mă strânge foarte tare bucata de pânză albă cu care sunt legat la ochi. Ajung într-o încăpere, sunt lăsat singur. După câteva minute îmi dau seama că nu sunt singur, aud un fâsâit foarte lejer. Nu știu dacă e un soldat sau un alt deținut – de-acum sunt deținut.

Timpul trece greu, în sfârșit se aud pași urcând scara și câteva persoane intră în încăpere. Începe să mi se vorbească în arabă, pe un ton destul de amenințător și ridicat. Răspund calm în engleză, că nu vorbesc araba. Tonul urcă, aproape de țipăt, însă nu sunt lovit. La un moment dat, cineva mă întreabă, într-o engleză foarte proastă, de ce sunt în Egipt. Răspund că sunt pentru muncă. Mă întreaba pentru cine. Spun numele clientului. Mă întreabă unde stau. Enumăr orașele în care am stat și numele hotelurilor. Numele, vârsta, studiile. Sunt ghidat afară din cameră, urcat într-un jeep – nu e același – așa cum sunt, legat la ochi și la mâini. Mașina pleacă, merge cam 5 minute, un viraj la drepata, unul la stânga și se oprește. Sunt dat jos și ghidat. Intrăm pe o mare poarta metalică, apoi într-o clădire. Merg ca un cal la demonstrație dar tot mă mai împiedic. Mi se dezleagă ochii și mâinile. Fețe noi, tineri îmbrăcați militar, fete primitive și chef de glume. Sunt în închisoare. Mi se ia gentuța și se face inventarul conținutului ei. Wow, câte cărți de credit, parcă asta ar fi echivalentul a wow câți bani. Mi se ia cureaua, mi se iau șireturile. Sunt legat din nou la ochi și la mâini, si scos din clădire și din curte. Urc din nou în jeep și facem calea întoarsă către prima curte. Sunt adus iar într-o clădire, tot legat la ochi și la mâini. Sunt întrebat aceleași lucruri de mai multe ori de către persoane diferite. Unul din ei mă mângâie pe cap și'apoi îmi dă ca un fel de palmă, mai mult împinsă, spunând ceva în arabă. Îmi spun în barbă că treaba începe să se împută. Sunt dezlegat la ochi, mi se fac poze din față și profil. Re-legat la ochi. Adus în curte. Aud lovituri și o persoană gemând. Sunt dezlegat la ochi. La trei metri de mine e un tânăr bărbos, îmbrăcat în jalaba albă, legat la ochi și la mâini. Doi militari îl lovesc încontinuu cu picioarele și cu pumnii până ce cade la pământ. Nu țipă, doar geme. O dată la pământ, loviturile continuă. Unul din militarii care privesc îmi spune în engleză să nu mă îngrijorez pentru că acela de la pământ e un terorist. Toată lumea pare să se amuze. Tipul de la pământ e ud între picioare. Sunt legat la ochi și suntem amândoi urcați în jeep. Miroase urât. Cale întoarsă în clădirea închisorii. De data asta nu mai sunt dezlegat, urc niște scări înguste. Cred că e 1 noaptea. Cel bătut e în urma mea, aud cum e ghidat și bătut în același timp. Ajungem la un prim etaj, virăm la dreapta. Sunt dezlegat la ochi și la mâini. Văd tulbure, cârpa aia m-a strâns foarte tare.

Sunt în fața unei uși metalice, realizez că e o celulă. Sunt mai multe, poate patru, înșirate pe partea dreaptă a culoarului. În față o balustradă și o curte interioară, ca o fermă mexicană. În fine, nu chiar ca o fermă mexicană. Gardianul deschide ușa. Întuneric, căldura care mă izbește venind dinăuntru, împreună cu o putoare oribilă. Corpuri înșirate pe jos, numai oameni cu barbă, mulți. A doua zi am să'i număr, 33, 34 cu mine, într-o celulă de 8 pe 5 metri. Intru, e un mic loc chiar în fața ușii. Gardianul le spune ceva în arabă, toată lumea s-a ridicat deja. Nenea care a luat bătaie cruntă lângă mine e împins înăuntru, se prăbușește undeva în dreapta. Lângă căldarea care e plina ochi cu urină și fecale din colțul din dreapta. Ușa se închide. Mă lungesc în fața ei, pe ciment. E întuneric total, doar un fel de lumină palidă intră pe ferestruica de pe ușa de 30 cm lățime pe 10 înălțime. Văd că ceilalți s-au întins, aud șușoteli însă nimic mai mult. Îmi spun, recapitulând poza mentală pe care o făcusem, că sunt în rahat și la figurat și la propriu și că probabil va trebui să'mi apăr pielea. Oricum, îmi spun, ce mai ai de pierdut, te vinzi scump. Unul din ocupanți vine la găleată și face pipi. Cred că e o oră de când sunt aici. Vreau și eu să fac pipi. Nenea bătutul zace la jumătate de metru de găleată. Mulțumesc cerului că am putut alege locul de la ușă, cum ridic capul e o duhoare și o căldură insuportabilă. Lângă ușă îmi vine aer rece din curtea interioară, aproape prea rece – însă prefer asta decât căldura și duhoarea. Oribil. M-am descălțat. Mă ridic în picioare și fac doi pași spre găleata din colț. Deja de la primul pas îmi dau seama că sunt în pipi. Nu mai am de ales, înaintez, îmi fac nevoile, ies din porțiunea udă, îmi scot șosetele și mă așez la locul meu. Am picioarele ude, îmi e frig, însă deja după pipi e mai bine. La fiecare 5 minute gărzile se strigă între ele. Una din gărzi e la câțiva metri de poarta noastră și strigă în așa fel încât să'l audă și cei din colțurile îndepărtate. Destul de folcloric, ai spune că ești la închisoare.

Nu trece o jumătate de oră după ce'mi făcui nevoile și poarta se deschide. Toată lumea, inclusiv eu, sare în picioare. Mai puțin cel bătut, la care se strigă și e ridicat de doi vecini. Acum, cu ușa deschisă și cu toată lumea în picioare, încep să întrezăresc cu cine împart celula. Și ei mă întrezăresc, toată lumea se holbează la mine. Numai oameni cu barbă, îmbrăcați în costume musulmane – fuste largi sau jalaba – murdari, slabi, încercănați. Majoritatea tineri, însă și câțiva mai în vârstă. Nu am timp să observ mai bine pentru că se strigă și lumea începe să iasă pe coridor, în frunte cu mine. Mă încalț repede- e ușor când nu ai șireturi – și mă așez în coloana de lângă perete, unde am văzut că se aliniază toți. Gardianul ne numără și se oprește în fața mea, examinându-mă curios. Spune ceva în arabă, I don't speak arabic e răspunsul meu. Doi deținuți re-intră în celulă și scot împreună haznaua care se revarsă la fiecare pas. Pipi și excremente. După care cei doi revin cu găleata jumătate umplută cu apă, o lasă afară și încep să curețe celula. Noi ceilalți ne înșiruim și ne îndreptăm către toaletă. Se formeaza 5 cozi în fața celor 5 wc-uri. O parte din bărboși încep să se spele la chiuvete, părul, corpul, părțile intime. Îmi dau și eu cu apă pe față. Aud zgomot pe coridor și mă uit afară. Un nene legat la ochi, un pic grăsuț, bărbos, tocmai e bătut cu un lanț. Sângerează destul de tare, are răni mari pe umeri și în jurul gâtului. Geme, nu țipă. Nu vede când vin loviturile, le aude însă, dar nu eschivează. Se dă în el ca pentru a-l omorî, în gât, în cap, părțile intime. În sfârșit, cade în genunchi și loviturile se opresc. Ieșim orânduiți și așteptăm în linie. Cei doi au terminat de curățat celula, un miros puternic de produs petrolier răzbate până la mine, deși sunt la cel puțin 10 metri de ușa celulei. Sunt chiar în fața nou-venitului care tocmai a luat bătaie. Mă uit la el, e legat la ochi, nici o expresie nu-i văd pe față. Nu frică, nu resemnare, nimic. Nu grimasă. Intrăm înăuntru. E curat, nu mai miroase a fecale, însă parcă aș fi intrat într-un carburator de dacie, așa pute. Lumea se culcă, nici măcar nu se mai uită la mine sau altceva. Nenea de lângă mine, un bărbos mic de statură și sfrijit, îmi oferă o bucată de pătură. O iau și o pun pe ciment sub mine, e cu totul alt confort acum. Păduchii sau ce'oi mai putea lua sunt ultima mea grijă. Spun șoptit, shokron, mulțumesc.

(Vezi prima parte a poveștii aici)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey