Dan Jammers
Rodica Mixich

 
sus

Dan Jammers

 

Jurnal de bord
III

 

(Prima parte a poveștii: http://www.pravaliaculturala.ro/mirodenii_2014-4.html)
(A doua parte a poveștii: http://www.pravaliaculturala.ro/mirodenii_2014-5.html)

Zac culcat și analizez. Trec practic poză cu poză în revistă toate etapele zilei și-mi dau seama că sunt în rahat. Îmi dau seama că dacă stau aici câteva luni, în aglomerația asta și cu căldurile care vin în Egipt vara, am toate șansele să crap. Știu că firma se va zbate, știu că ambasada Franței se va zbate (ce bine că nu e cea a României, am așa ca un dubiu că, dacă ar fi fost cazul, nu era nicio speranță). Cel mai rău e când mă gândesc la alea mici, mă dărâmă complet. Așa că încerc să nu mă gândesc. Cred că au trecut două ore de la curățatul celulei, întrevăd un pic de lumină pe sub ușă. Trebuie să fie în jur de 5 dimineața. Sunt într-o poziție inconfortabilă, mă întorc pe spate și-mi pun un pantof sub cap. E mai bine. Pantofii miros însă a pipi, așa că trebuie să renunț la confortul respectiv. Nu reușesc să dorm. Se face lumină de'a binelea. Lumea începe să se așeze cerc, de'a lungul zidului și în mijloc. Nenea în alb care a venit o dată cu mine e tot lângă toaletă, în aceeași poziție. Doarme profund. Se vorbește în șoaptă. Adorm. Mă trezesc după puțin timp, cineva intră în celulă. Toată lumea sare în picioare, inclusiv eu. Patru sau cinci militari sunt în pragul ușii, uitându-se la mine. Îmi spun ceva în arabă, nu înțeleg nimic. Se adresează apoi celorlalți, râde un pic la sfârșit și mă întreabă: inglez, ok ? Spun ok cu o voce destul de mică. Începe să râdă și se retrage, se închide ușa în urma lor. Îmi amintește de Shogun, parcă așa îl chemau japonezii, inglez. De unde până unde inglez când eu sunt născut la Focșani, mai greu de priceput. Oi vorbi prea bine engleza.

Lumea se așează, unii continuă să doarmă, alții stau de vorbă sau privesc în gol. Trece o oră. Alt grup de militari intră, același scenariu, se concentrează pe mine, îmi pun întrebări în arabă, screm câteva cuvinte în engleză și ies. Și încă o dată, o jumătate de oră mai târziu – 6 sau 7 militari, alții, ferchezuiți, arme automate, bocanci de piele întoarsă de culoare deschisă. Eleganți pentru niște militari.

Acum toată lumea mă privește, de data asta cu curiozitate. N-aș spune încruntat, dar nici binevoitor. Mă simt cu musca pe căciulă. Întreb în engleză dacă vorbește cineva engleza. Un nene tânăr se ridică din fundul celulei, și într-o engleză relativ bună răspunde foarte amabil că da. Îi spun că vreau să traducă celorlalți că sunt dezolat că sunt deranjați de militari din cauza mea și că vreau să mă prezint. Îl întreb cum se spune în arabă „mă cheamă Dan”, „Is mi Dan” e răspunsul. Fac turul celulei și dau mâna, pe rând, cu toată lumea, zicând „is mi Dan”. Surprind surpriza plăcută pe chipurile unora, mi se zâmbește și chiar mi se răspunde cu numele lor. Fac turul celulei și mă așez la locul meu, turcește. Nenea care vorbea engleza vine și se așează în fața mea, înconjurat de trei "colegi". Mă întreabă de unde sunt, îi spun Franța. Mă întreabă de ce sunt acolo, îi spun: pentru că am făcut poze cu militari pe drumul spre Port Said. Îl întreb de ce e el acolo, îmi răspunde vag că e farmacist într-un oraș al cărui nume nu îl rețin și, grosso modo, nu știe de ce e acolo. Sunt deja două săptămâni de când e înăuntru. Mă întreabă dacă îmi e foame, îi spun că nu. Au un fel de turte într-o sacoșă, și cu un fel de sos, însă am să aflu mai târziu că închisoarea nu furnizează nimic de'ale gurii deținuților, rudele sunt cele care trebuie să aducă mâncarea. Când nu ai rude, deci, ai o problemă de nutriție. Nu mi-e foame, nu mi-e sete, deși e sâmbătă dimineața și eu nu am mai atins nimic de vineri seara. Vorbim un pic, când văd că toată lumea se scoală în picioare și se îndreaptă cu fața spre peretele lângă care am dormit. Numai cel bătut continuă să zacă. E timpul rugăciunii. Mă scol și eu în picioare și mă așez în același sens cu toți ceilalți. Tipul care vorbea engleza începe să cânte. Începe să cânte foarte frumos. Din când în când, corul din spate intervine, destul de armonios. Nu am multe experiențe religioase la activ, nu știu dacă mediul în care eram, contextul, stresul au făcut-o, însă rugăciunea a fost ceva extraordinar. Armonioasă, cel care cânta avea o voce foarte frumoasă, din când în când toată lumea se punea în genunchi și apoi se apleca cu capul în pământ la sfârșitul lui Allah Akbar, mă puneam și eu în genunchi însă rămâneam așa. Am să aflu mai târziu că dacă nu ești musulman, e suficient să nu stai în fața celui care se roagă, atâta tot. Rugăciunea a durat undeva la 15, poate 20 de minute. În timpul ei, nu s-au strigat gărzile între ele, nu am fost deranjați, nimic. Era incredibil să vezi anumiți bărboși, cu fețe destul de speriat, cum cântă și se închină ca și cum timpul s-ar fi oprit. Zic și eu ca Elaine din Seinfeld, despre prietenul mecanic care avea radioul din mașină pe posturi religioase, prefer leneș sau prost decât religios, pentru că leneș sau prost sunt capabil să înțeleg. Rugăciunea se termină, remarc o oarecare bună-dispoziție pe chipurile vecinilor mei. E ca o pauză de masă, toată lumea începe să vorbească, oamenii se destind. Cel care a cântat se așează din nou în fața mea și mă întreabă dacă sunt căsătorit. Îi spun că da, că am doi copii. Mă întreabă ce sunt, fete sau băieți. Două fetițe, răspund. Parcă îl aud pe tehnicianul din Tunisia care mă întrebase un an înainte dacă am copii, îi spun, și îl intreb dacă și el are. Și îmi spune da, am trei copii și o fată. În traducere liberă, în anumite societăți primitive, pe arii extinse însă, fetele nu prea contează. Am fost într-o regiune în India, unde fetele sunt omorîte la naștere pentru a evita problemele financiare care apar la măritiș, dota. Ce efecte are asta asupra echilibrului sexelor în societate, se poate vedea citind rubrica mondenă. Până și caprele suferă de libidoul masculilor majoritari. Observ  un copil în celulă, să nu aibă mai mult de 14 – 15 ani. La fiecare cinci minute, trage bidonul cu apă de băut, care a fost umplut noaptea, pe timpul curățeniei, și se uită minute bune pe ferestruica ușii. Cum aude un zgomot, sare și se ascunde. O cicatrice urâtă îi brăzdează bărbia în diagonală. Ce-o fi putut face el să ajungă să fie închis, nu o să aflu. O să aflu însă că un american de 60 de ani fusese închis în septembrie pentru 30 de zile în aceeași închisoare și s-a sinucis când a aflat că detenția i se prelungește. Am să aflu de asemenea că Morsi, președintele democratic ales, în închisoare actualmente, a evadat în 2011 din aceeași închisoare în care sunt, Ismailia. Și am să aflu că majoritatea celor cu care am împărțit celula erau simpatizanți ai Fraților Musulmani, sau se aflau la locul nepotrivit în timpul manifestațiilor Fraților Musulmani, de după demiterea președintelui de către armată. Și că nici unul nu fusese judecat și că erau câțiva care erau acolo de peste 6 luni. Îl întreb pe farmacist dacă are copii, îmi spune că e prea tânăr ca să fie însurat și că e dificil să găsești o nevastă în Egipt – cu excepția cazului în care ai bani.

Lumea e așezată turcește în cercuri, se discută. Sunt ore bune de când nimeni nu a mai venit înăuntru. S-a dus speranța mea să trec în tribunalul militar de dimineață, cum promisese consulul onorific. Realizez deasemenea că mâine e duminică și că, deși vinerea e oficial ziua liberă în Egipt, nici duminica nu se face mare lucru. Iar sâmbăta e un pic prea între cele două zile libere ca să se muncească. Îmi dau seama că cel mai repede poate să se întâmple ceva luni. Mă caut în buzunar și dau de o charlotte. E o tichie din tifon albastru pe care trebuie să o porți pe cap când intri într-o uzină de îmbuteliere, să nu-ți cadă părul în sticlele ce fi-vor umplute. A scăpat de control. O mototolesc, trec elasticul în diagonală și obtin un fel de mingiuță. Îmi pun un pantof în față la un metru, și încep să arunc cu ea ca sa nimeresc pantoful. Intră după câteva încercări. Ridic capul și văd că sportul meu suscită mult interes. Cinci sau șase vin, se așează în cerc și vor să arunce și ei. Se aud râsete și timp de 10 minute se face turul, fiecare încercând să introducă mingea în pantof. Mă detașez de mine și încep să filozofez ieftin: ia uite ce înseamnă un obiect care în viața normală e nimic, atunci când nu ai nimic, poate să devină totul. Îmi mai vine, fără să vreau, o frântură de idee năstrușnică, aproape mă face să zâmbesc. Îmi trece prin cap, doamnelor și domnilor, ce păcat că nu am aparatul de fotografiat, ce poze ar ieși. Incorigibil ? Habar nu am. Dar jur că mi-a trecut prin cap. Semn că merit un pic să mi se întâmple ce mi se întâmplă. Urmează iar rugăciunea, lumea mănâncă. Mi se oferă, refuz. O diaree mi-ar lipsi acum. Când cineva face treaba mare în colț, în găleată, alții doi țin o pătură în față până termină. Nu miroase foarte tare, presupun că apa încă își face datoria, însă, văzând frecvența celor care întrebuințează găleata, știu că spre seară treaba o să se schimbe. Și înțeleg că excursia la toaletă se petrece doar o dată pe zi, în toiul nopții. Nu știu de ce.

Se deschide ușa, toată lumea în picioare, mai puțin cel bătut ce continuă să doarmă. Fețe noi, militari. Îmi fac semn să ies. Ies din celulă. Mă împing către zidul unde ne aliniasem noaptea. Mă întreabă într-o engleză stricată de unde îl cunosc pe generalul x. X, pentru că nu țin minte numele. Îi spun că nu cunosc niciun general. Schimbă între ei ceva cuvinte în arabă și mă redirijează în celulă. Nu am priceput nimic și, mai mult decât atât, nici nu o să pricep până în ziua de azi. Intrat în celulă, mă culc cu fața la ușă și cred că adorm. Sunt trezit din nou de poartă, sar în picioare. E undeva la 5 după masă, cred. Mi se face semn să mă încalț și să ies. Sunt legat la ochi și la mâini și cobor scările. Urc în jeep. Cinci minute de drum, înapoi în garnizoană. Sunt dezlegat la ochi, la ieșirea din jeep, și condus într-o încăpere. Un fel de prispă lungă, acoperită, cu multe uși aliniate. La birou un căpitan care se ridică în picioare când intru. Îmi spune în engleză să iau loc în fața biroului. Care birou iar nu are calculator. Urmează o oră de întrebări detaliate, un amploaiat notează tot ce zic. Aceleași întrebări, de ce acolo, pentru cine lucru, unde locuiesc, de ce am făcut poze, de ce am insistat pe militari și pe tancuri. Sunt legat din nou la ochi, înapoi în jeep, înapoi în celulă. Din când în când pe culoar se strigă nume. Cel care e vizat trebuie să aștepte în poziție de drepți în fața ușii, pleacă și nu se mai întoarce. Alții îi înlocuiesc la diferite intervale. Asta s-a petrecut toată ziua, poate cinci sau șase care au plecat și trei sau patru nou veniți. Se deschide ușa, mi se face semn să ies. Sunt condus pe culoarul care dă la weceuri, și chiar înainte de intrarea cu pricina mi se deschide o ușă pe stânga și sunt împins înăuntru. Ușa se închide în spatele meu.

Sunt singur. O celulă micuță, de patru pe doi și jumătate. Am găleata mea în colț, și încă o dată, sunt singur! Mă așez pe ciment și încep să reflectez. Habar nu am dacă e semn bun sau rău, însă înclin să cred că e semn bun. Excepție ar fi cazul în care mă așteaptă o tortură sau așa ceva, niciodată nu poți ști. Experiența mea relativ la viața carcerală e limitată, e prima dată când mi se întâmplă. E prima dată când sunt privat de libertate și, cum ar spune un francez, ça me fait quelque chose. Știu & simt că pe termen lung, în condițiile de aici, oricât de voios ai fi, pierzi ceva în fiecare zi. Și că optimismul și pesimismul alternează atât de amețitor încât o oră durează zile. Incredibil cât de încet trece timpul, după ceasul meu așa zis biologic ar fi trebuit să fie noapte de mult timp și uite că nu e. Mult prea multe variabile ca să pot trage măcar o umbră de concluzie.

-va urma-

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Impresii din Alpi

 

Traversăm Karawan-tunel și ajungem în Austria. Destinația noastră este Grossglockner de pe Alpenstrasse. Ideea că turismul alpin pe patru roți nu este o performanță, dispare când citești impresiile multor tineri ce-l practică străbătând pasuri la mari înălțimi, admirând panorame ce-ti taie respirația și dormind în campingurile răsfirate pe trasee. Drumul rutier spre cel mai înalt vârf al Alpilor austrieci (Grossglockner 3797m) a fost inaugurat în 1935 când Austria deschidea epoca marilor șosele alpine moderne. Alpii priviți de aproape sunt stâncoși și semeți cu așezări omenești de-a lungul văilor. Forma de U caracteristică văilor alpine este dovada sigură a ocupării lor în trecut de un ghețar. Din orice casă de lemn vei deschide dimineața fereastra te va întâmpina muntele ce îți răpește mai bine de jumătate de cer. Pe cerul albastru sau cenușiu întunecat este desenat clar conturul lui, al muntelui. Zi și noapte este prezent în orizontul tău și nu ai cum să-l îndepărtezi. Casele cochete cu gospodării solide închiriază la prețuri convenabile camere turiștilor. Dormim la Winklern.

mixich1A doua zi de dimineață plecăm pe Alpenstrasse, spre vârf. În localitatea Fusch plătim pentru cei 48 de km de șosea alpină considerată una din cele mai fascinante din Europa. Drumul urcă rezonabil până la 2548 m. Înainte ca zăpada să ia în stăpânire absolută versanții, riști să calci cu mașina o marmotă blândă și domestică, proprietatea parcului național Hohe Tauern și proprietara absolută a pantelor înzăpezite.

Ghețarul Pasterze și terasa Franz-Joseph Hohe (cum altfel) te fac să te simți mic prin comparație și mare prin aspirația de a ajunge aici. În jur pe cerul crâncen de albastru se zăresc mai multe vârfuri ce trebuiesc identificate iar unul dintre ele este Grossglockner. Un norișor pufos și cochet îmbracă vârful semeț ca mustățile kaiserului. Binecuvântăm vremea frumoasă ce ne permite să vedem dincolo “de lume”.

Încerc să rețin toate pasurile și tunelele ce străbat granițele țărilor posesoare de Alpi dar mă las păgubașă. Așezările construite la trecera prin trecători au avut de-a lungul istoriei o importanță militar-strategică, iar dintre ele Brianconul este cel mai frumos și situat la cea mai mare înălțime.

Tirolul, spre care ne îndreptăm, este un stat federal în vestul Austriei. În urma tratatului de la Saint-Germain din 1919 Tirolul de sud este cedat Italiei așa că până a ajunge în nord, într-o după amiază frumoasă, liberă și fără obiective clare trecem în Italia și vizităm Bolzano, capitala profund germană a Tirolului de sud. Interesant este că statul tirolez s-a născut în secolul al XII-lea pe versantul sudic al Alpilor, astăzi cedat Italiei iar la Merano conții de Tirol au posedat un castel. În secolul al XIV-lea Tirolul revine Casei de Habsbourg și balanța înclină spre versantul nordic al Alpilor. O vorbă ardelenească spune că “te trăsnește”când te aștepți mai puțin. Cam așa am simțit când am aflat că la mănăstirea franciscanilor din Bolzano se află o lespede murală, prezentând un cap de bour, a principelui Petre Șchiopul, domnul Moldovei. Educat la Constantinopol, cult și poliglot, a pierdut tronul de trei ori și este nevoit să plece în exil. După mai multe peregrinări  ajunge la Bolzano unde este suspectat de a fi spionul turcilor și de aceea supravegheat îndeaproape de nobilul Ferdinard Von Kuepech. Domnitorul se stabilește aici, unde și moare.

Capitala Tirolului, Innsbruckul, cunoaște o dezvoltare strălucitoare sub Maximilian I (1493) ce a avut o atracție deosebită pentru această zonă, așa că aici există cum era de așteptat un "hofburg", o "Maria-Theresien-Strasse" și un "le beffroi". În catedrala barocă Sf. Iacob altarul este onorat de o pictură a Sf. Fecioare de Lucas Cranach cel Bătrân. Monumentul funerar al împăratului Maximilian, de fapt un cenotaf, te uimește prin originalitate. Nu am numărat câte sunt, dar statuile de bronz în mărime naturală, numite de localnici “bunii oameni negri”, ocupă centrul edificiului. Undeva, mai sus, statuia prințului, împăratul Sf. Imperiu German îngenunchează în fața Creatorului. Două dintre statuile de bronz, evident deosebite, sunt create de Albrecht Dürer. Afară crestele Alpilor se apropie de oraș, cuceresc cerul localnicilor iar de Crăciun se spune că orașul este de basm.

Ne oprim aici cu micul periplu cultural și la drum pe șoselele alpine ale Alpilor!
mizich2Trecerea spre Alpii occidentali, respectiv spre Elveția, se poate face prin Furkapass sau Silvrettapass, în cazul în care alegi un traseu pe amețitoare șosele alpine. Indiferent de alegere cuvântul final îl are de spus, vremea. Cerul parțial înnorat, ghidul turistic ce ne arată un drum anevoios pe Furka, ne determină să alegem Silvettra. Galtur este o localitate ce se laudă cu zeci de kilometri de pârtii de ski, unele ajungând chiar până în Elveția si este situată pe șoseaua alpină Silvrettastrasse. Aici a avut loc în februarie 1999 o avalanșă soldată cu 31 de morți care a îngrozit lumea amatorilor de schi pe pârtiile din Alpi. Am fost în 2003 pe această șosea și nu a fost posibil să trecem pentru că era închisă din cauza zăpezii, așa că acum dorința noastră era și mai mare. Când ajungi într-un pas, adică o trecătoare, ai senzația că aici este sfârșitul. Un sfârșit alb, frumos, aproape de cer. Nu mai ai unde să urci de pe Silvretta, doar să cobori. Șoseaua era închisă, lumina deosebit de puternică, zăpada mare, iar mașinile ce doreau să treacă aveau culoarea antracitului. Am coborât. Norii din vale pluteau dezorientați, mult sub nivelul piscurilor înzăpezite. În Galtur un nor alb o luase aiurea pe strada principală și așa mi-am închipuit că a venit și avalanșa ce a îngropat totul în calea ei.

Plecăm pe șoseaua fără riscuri ce duce spre Bludenz și coborâm în Elveția.   

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey