Elena Butoescu
Nicolae Coande
Rodica Mixich

 
sus

Elena Butoescu

 

Un flâneur la Košice

 

butoescu1Nu îți alegi orașul Košice (Cașovia) dacă vrei să pleci într-o vacanță. Și nu îți alegi Slovacia ca destinație ideală pentru a-ți petrece concediul departe de casă. Oamenii vor să scape de cotidian și mai ales de un oraș industrial postcomunist atunci când pleacă într-un bine-meritat și mult așteptat concediu. Dar nu despre concedii și modul de petrecere a timpului liber vreau să vă vorbesc aici. Ci de cum poți să ajungi într-un loc la care altminteri nu te-ai gândi. Conferințele și simpozioanele internaționale pot oferi un bun motiv de a pleca spre o destinație mai puțin tentantă în alte circumstanțe. Acesta este și cazul meu. Nu știu dacă am ales să merg la Košice pentru că acolo s-a desfășurat cea de-a douăsprezecea ediție a conferinței organizată de Societatea Europeană pentru Studiul Limbii Engleze (ESSE) sau pentru că știam că nimic altceva nu m-ar fi determinat vreodată să ajung în Slovacia. Asta nu înseamnă că, pentru mine, nu există doar Europa occidentală sau că sunt reticentă în privința hălăduielilor prin statele care au suferit și înainte și în urma divorțului de catifea. Departe de mine un astfel de gând. Curiozitatea mă îndeamnă să plec pe negândite și pe nerostite spre locuri puțin plăcute turistului care nu înțelege să iasă din obiceiurile lui, deși spune că pleacă de acasă doar ca să schimbe peisajul. Numai că necesită suficientă răbdare și bunăvoință cu tine însăți dacă îți intră în cap că vrei să ajungi la Košice. În primul rând, drumul cu trenul. 26 de ore cu totul, plus schimbat tren în Budapesta. Excludem călătoria cu avionul, care are o durată de trei ore la ducere și de 24 sau 26 la întoarcere, timp în care te bucuri de vreo trei escale. Uimitor, nu-i așa? Nu are rost să plătești de patru ori mai mult ca să faci un efort de zece ori mai mare.  Așa că am ales trenul, cu atât mai mult cu cât aveam un companion foarte plăcut în colega și prietena mea Daniela Rogobete. Dacă nu ai mai avut timp să citești în ultima vreme, alege o călătorie îndelungată cu trenul. Dacă nu ai mai avut răgaz pentru fotografii, urcă în primul tren spre Europa Centrală și de Est. Dacă îți lipsește un taifas strașnic, caută un compartiment confortabil și ia-ți un prieten cu care să împarți o zi și o noapte de călătorie domoală. Așadar, sfârșit de august, sfărșit de vacanță, un bun început de vremelnicie.

Implicarea mea în anglistica românească, precum și apartenența la această societate europeană de studii anglofone m-au împins spre participarea la această uriașă conferință ESSE, înfiripată din efortul unor oameni extraordinari, cadre didactice la Departamentul de Studii Britanice și Americane al Facultății de Arte a Universității Pavol Jozef Šafárik din Košice. Dacă aș fi ales pentru prima oară Parisul sau Londra, aș fi avut o imagine deja construită a ceea ce aveam să găsesc acolo. Dar nu știam ce așteptări aș fi putut avea de la Slovacia, de la oamenii ei, prin cotloanele ei și alături de aromele ei.

butoescu2La o primă privire, Košice apare ca un oraș industrial ponosit, însă atunci când ajungi în centrul vechi, care este complet diferit de macheta postcomunistă din afara granițelor acestuia, ai impresia că ai ieșit din cadrul bântuit de istoria recentă și că te întorci în timpuri medievale. Hotelul Akadémia, așezat într-un peisaj urban înțesat de blocuri de apartamente, mi-a amintit de hotelurile noastre din rețeaua UGSR, cum ar fi actualul hotel Dacia din Herculane sau Complexul balnear din Slănic Prahova, arhitecturi ce amintesc încă de o construcție totală a socialismului. Părăsind hotelul, recurgeam la un exercițiu năucitor de echilibristică istorică: la 50 de metri distanță de hotel dădeam cu nasul de un foarte vizitat supermarket, iar la nici o sută de metri găseam un discurs arhitectural complet diferit de zona în care locuiam, adică un mall copleșitor, Aupark Košice, devenit deja centru cultural și social al orașului. Mă refer la discrepanța cu care ne-am obișnuit deja în Europa Centrală și de Sud-Est: anume aceea a ulicioarelor medievale și a aleilor cu piatră cubică sau de granit, aceea a arhitecturii gotice și a blocurilor termoizolate sau a palatelor baroce și a centrelor comerciale moderne. Capitală culturală în 2013, Cașovia veche se învârte în jurul străzii numite Hlavná ulica, complet pietonală și ticsită de terase felurite. Ceea ce mi-a plăcut în Košice și simt că îmi lipsește în Craiova sau aiurea, în România, sunt terasele și restaurantele cu ofertele lor culinare pestrițe: de la specialitățile slovace, care te îmbie cu găluște de cartofi și brânză sărată (Bryndzové halušky) alături de un pahar cu lapte bătut (źinèica), supă de varză acră (Kapustnica), câteodată cu ciuperci, altădată cu cârnați sau carne afumată, supă de usturoi, sau clătite cu mac, până la preparate provenite din mariajul cu specialitățile ungurești (Lángoš, Gulaš) și de la restaurante de tip mediteranean sau croat până la cele cu specific indian, asiatic, evreiesc, cehoslovac, etc. Am apreciat calitatea culinară pe care o oferă aceste restaurante, bunul gust și savoarea preparatelor, care nu sunt făcute doar pour la bon bouche, ci sunt autentice, respectând eticheta asiatică sau indiană pe care o poartă. Nu uit nici pub-urile, care depășesc veșnicele „fresh de grapefruit și portocală” îndoite cu apă, pe care prea bine și prea obositor le cunoaștem și care îți oferă un smoothie proaspăt de spanac și căpșuni sau piersici, vanilie și banane, pentru a vă povesti doar despre câteva dintre multele posibile combinații. Nu sunt o băutoare de cafea, dar aromele erau mai mult decât amețitoare. Berile cehă (Krušovice, Urquell Pilsner sau Budweiser) și slovacă (Zlatý BaŸant Premium) dominau barurile, dar asta nu înseamnă că nu găseam și alte mărci de bere din alte părți ale lumii. Și, ca să rezum, spun că se manâncă și se bea bine în Cașovia, extrem de variat, gustos și convenabil. Un triptic care te poate convinge să mergi într-o vacanță la Košice.

butoescu4O altă zonă care nu merită a fi trecută cu privirea este cea istorică. Catedrala Sfânta Elisabeta, ctitorie a secolului al XIV-lea, este nu mai puțin copleșitoare prin goticul ei flamboaiant și impresionantă prin clopotnița sa în stil rococo. Istoria orașului și a zonei provoacă intersecții de religii: Biserica Dominicană, sinagoga de pe strada Zvonárska, Capela Sfântului Mihail și altele. Am intrat în Casa Cerșetorului, despre care se spune că ar fi fost construită din banii pe care un cerșetor i-ar fi strâns în timpul vieții lui și unde i-a adăpostit pe alți cerșetori. A fost construită în secolul al XVIII-lea, ca de altfel și statuia barocă Immaculata, care amintește de epidemia de ciumă din anii 1710-1711. Tot baroc este și Teatrul de Stat, iar muzeele, deși sunt numeroase, nu sunt spectaculoase. Muzeul de ceară, Muzeul Tehnic, Muzeul Aviației, etc. Muzeul Slovaciei de Est mi-a părut neglijat și părăsit, n-am avut ghid, așa că am dedus povestea zonei doar din ce am putut vizita.

butoescu3Plimbările pe ulițele medievale ale orașului au fost cele mai pline de idei și de neprevăzut. Așa ne-au ieșit în cale restaurantul 'A Passage 2 India', unde am mancat cel mai bun curry, tot umblând labirintic și fără hartă am găsit și ulicioara cu cele mai frumos decorate baruri și buticuri de nișă, cu tot felul de nimicuri lucrate manual și păpuși de cârpă care atârnau din tavanele cojite. Ulicioara se numește Kováèska și este potrivită pentru oricine vrea să stea de vorbă cu localnicii care au prăvălii acolo – poți cumpăra căteva produse slovace, pe care nu le găsești niciunde altundeva, bijuterii lucrate manual sau muzică experimentală locală, cum ar fi teatralul Jaroslav Kocián, care a înregistrat albumul Drakard în camera sa, ori așa spune. Apoi, Mlynska, Hrnèiarska, Františkánska și Zvonárska.

Toate ulicioarele se îmbrățișau și izbucneau brusc în căte o împrejmuire lăturalnică. Ici intram într-o curte interioară și găseam o prăvălie cu viniluri înghesuite și discuri parcă puse la dospit, colo găseam iar o arcadă din care curgeau umbrele deschise și colorate.

Pe slovaci i-am prins în plină vacanță și lejeritate. Terasele erau pline, iar noi, participanții la conferințe, ieșeam după sesiuni să bem câte o bere sau să savurăm o înghețată. À propos, am aflat aci una dintre cele mai cremoase și gustoase înghețate. M-am bucurat de compania colegilor mei din toată lumea, dar și de košiceni. Greu să ne înțelegem, fiindcă nu prea vorbeau nicio limbă străină, altminteri dornici să ne îndrume. Am gustat orașul. Mi-a picat bine. M-am bucurat că ezitarea mea de început n-a durat, ci s-a transformat într-o nouă experiență care m-a ajutat să mai cresc un pic. Cum aș descrie Cașovia în două cuvinte? Depinde de ceea ce vrea fiecare când pleacă de acasă. Pentru mine, este un oraș care seamănă și nu seamănă cu restul Europei. Căutați-l și voi.

butoescu5

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande

 

Jurnal de quartier-Viena 2014-2015

 

coande2Am sosit la Viena pe 2 decembrie 2014, la o rezidență numită quartier21*, deși cu o săptămână înainte nici măcar nu visam c-o să ajung pe aici. Daniel Bănulescu a fost cel care mi-a spus de locul ăsta, vorbeam la telefon și, foarte prietenos, mi-a dat un pont. Asta arată o anume magnanimitate a poetului. Mi-a povestit că reușise să fie invitat astă toamnă la „quartier21”, rezidență culturală care funcționează în cadrul MuseumsQuartier Wien (http://www.mqw.at/) un centru cultural impresionant, cu muzee, săli de expoziții, săli de teatru pentru tineri și copii, de dans (faimosul „Tanz Quartier” își are aici sediul), centru de arhitectură și altele. Sunt masate aici vreo 60 de entități culturale, iar „quartier21” a primit până acum peste 500 de artiști din toată lumea – forță financiară și managerială considerabilă.

Îndemnat în mai multe rânduri de Daniel i-am scris Elisabethei Hajek, coordonatoarea rezidenței, după ce amânasem câteva luni. Aveam o stare de nemulțumire, nu mai ieșisem de câțiva ani din țară, nu reușisem să fac un proiectat festival de poezie, mă izbisem de un zid de indiferență românească și de lipsă de loialitate față de ceva ce asumasem în comun. Tipic românește, sau mă înșel și așa e peste tot? Ei bine, în amorțeala de final de an am avut baftă, cum se zice. Într-o zi din noiembrie i-am scris Elisabethei Hajek, cu gândul că îmi va spune poate ceva pentru 2015, dar, spre surpriza mea, mi-a scris imediat, ba chiar mi-a telefonat: nu vrei să vii în decembrie, respectiv ianuarie 2015, aici? Am fost surprins și i-am spus că aș vrea să vin, doar să pot rezolva la serviciu și acasă. Măi, dar norocos mai ești, mi-am zis! Nici nu gândeam ca în atât de scurt timp, după ce i-am trimis o scurtă biografie și un proiect, să dea un semn. Bun, e clar că-i plac românii. Pe 30 noiembrie l-am sărbătorit pe Andrei de ziua sfântului, iar pe 2 decembrie am decolat de la Otopeni spre Schwechat. De acolo, tren S7 până la Wien Mitte, apoi, spre Ottakring, metrou spre Volsktheater, iar la doi pași MuseumsQuartier Wien. Acum când explic pare ușor, dar eram încordat când am venit aici, mai ales că detest metroul. De ce îl detest nu știu, că în Craiova nu avem.

coande5A doua zi am întâlnit-o pe Elisabeth, care a invitat rezidenții la un mic restaurant din incinta MQ, artiști din SUA, Germania, Cehia, Olanda, Africa de Sud, Turcia, iar acum în ianuarie vin alții din Germania, SUA, Elveția și Camerun I-am salutat pe unii, nu cred că le-am reținut numele, sunt teoreticieni culturali, artiști plastici, iar eu sunt singurul scriitor din serie. Cumva neplăcut, dar am în Viena amici scriitori cu care mă întâlnesc și pot vorbi. Deschisă din anul 2002, rezidența „quartier21” a găzduit până acum inclusiv șapte-opt scriitori români (grupul de prozatori de la Polirom, în special), ceea ce arată un anume interes al organizației pentru literatura română, grație generozității Elisabethei Hajek, luminoasă, destinsă și cât se poate de deschisă. În zilele cât am căutat să mă acomodez îmi venea în minte spusa lui Ion D. Sîrbu, într-o scrisoare din 1988 către Olga Caba: „În străinătate devin prost, ageamiu și nu mai pot scrie și nici povesti ca lumea. În Craiova asta cretină și fanariotă, în schimb, lucrez ca un înger.” Deși poate suna ridicol – dar nu e –, pare să fie de înțeles, rostul scrisului e legat inclusiv de habitudinile zilnice și chiar de ambient, de mica ta lume. În locuri noi cauți să cunoști ceea ce se arată ca noutate, iar scrisul se „îndepărtează” corespunzător.

De curând, am reușit să ajung la expoziția Giacometti, de la 'Leopold Museum', nu înainte de a vedea tablourile lui Egon Schiele, iar cele două ore cât m-am învârtit pe acolo au fost extraordinare. Unde mai pui că am putut vedea iarăși un Brâncuși (Muza adormită II), după lucrarea expusă la mumok (Negresa blondă II). La 'mumok', un alt muzeu din cadrul MQWien, este deschisă expoziția Die Gegenwart der Moderne, unde sunt expuși câteva zeci de artiști, nume importante ale artei moderne, de la Picasso ori Victor Brauner până la Daniel Buren sau Iza Gensken. Măștile (1962) lui Victor Brauner sunt situate în imediata apropiere a unor măști africane, dar și a unei mici sculpturi a lui Joan Miró, a cărui expoziție de la 'Albertina' mă pregătesc de mult s-o văd, după ce am văzut picturi ale sale expuse la Münster de faimoasa Fundație Maeght.

Artist al lumii, născut în Elveția într-o familie de italieni, Giacometti a lucrat din 1926 până la moartea sa, în 1966, într-un atelier de 18 metri pătrați, în rue Hippolyte-Maindron, în Paris, căruia i-a și dedicat un album de grafică, Paris sans fin, din care sunt aici expuse desene. A fost stimat și iubit de Sartre („sculpturile sale pot fi privite doar de la o respectuoasă distanță”) și de Simone de Beauvoir (a cărei statuetă minusculă, executată în 1946-47, este expusă acum), care l-au sprijnit și au scris despre el, iar formele lucrărilor sale, elongate în mod straniu, l-au făcut celebru în toată lumea. Una dintre ele, L’homme qui marche I, a fost vândută de galeriile Sotheby’s în 2010 cu 74 de milioane de euro, cea mai mare sumă oferită vreodată pentru o statuie. A fost influențat de Brâncuși, pe care l-a cunoscut la Paris, și a cărei Muză adormită – II am putut-o admira în sala dedicată contemporanilor sculptorului de geniu, alături de lucrări de Picasso, Magritte, Miró, Lipschitz, Max Ernst. Artistul, ale cărui portrete foto sunt expuse aici, în vreme ce un film-interviu cu el rulează neîncetat, a fost uluitor în travaliu, neodihnit, bolnav, sărac multă vreme, căci nu dorea să expună oricum și refuza gloria facilă. Nu am cu mine cartea lui Pandrea despre Brâncuși, dar cred că într-unul dintre cele trei volume există povestea cu sculptorul român propunându-i să lucreze undeva la soare, în aer liber, să iasă din chilia lui sărăcăcioasă pentru a descoperi o artă solară, cu refuzul lui Giacometti: vreau să fiu așa cum sunt, nu te pot urma, pentru mine izolarea contează. Și-a urmat propriul destin, până la moartea prematură din 1966, dar arta sa „merge” printre noi, încă.

*

coande10Însă am și prieteni printre poeți, aici la Viena. Printre ei se numără Peter Waugh și Hanane Aad. Peter este poet și profesor englez, stabilit din 1981 la Viena, iar Hanane este poetă libaneză. Astă vară, cei doi au fost la Festivalul 'Tudor Arghezi' de la Târgu Jiu, apoi la Festivalul 'Mihai Eminescu' de la Craiova, iar Peter, adept al sound-poetry, a participat și la Festivalul de Slam Poetry de la Craiova, în toamnă – așadar e deja un devot al României. Împreună, am stabilit să susținem aici un recital poetic, în spațiul 'RaumD' din incinta MuseumQuartier, pe 22 ianuarie – o seară de poezie în care vom citi poeme în română, arabă, engleză și germană, susținuți și de ICR Viena, inclusiv logistic, sper, mai ales că Peter îl are ca invitat pe Sandro Miori, un excelent saxofonist. Am fost recent invitatul lui Peter Waugh la o seară de poezie și improvizație muzicală susținută la '7*Stern', pe Siebensterngasse 31. 'Vienna Improviser Orchestra', condusă de reputatul Michael Fischer, cel care conduce un grup de 40 de artiști, vocaliști, violoniști, saxofoniști, flautiști, contrabasiști, și care realizează în colaborare cu poeții momente de reală vibrație artistică, a dat tonul serii. Cei care au fost atenți la palpitul vieții craiovene, l-au putut asculta și vedea pe Fischer în plină acțiune la workshopurile organizate la Festivalul de Slam Poetry de la Craiova. Fischer este un improvizator redutabil, iar cei care se îndoiesc de acest termen ar putea fi aduși „la ordine” de spusa unui mare actor: „pentru câteva minute de improvizație se cheltuiesc ore și zile în șir de muncă”. Poeții Peter Waugh și Sophie Reyer au rezonat cu muzica neliniștitoare a orchestrei lui Fischer, care îmi amintea pe alocuri de cantatele lui Anatol Vieru sau György  Kurtág – vibrante, de o intensitate care ascute simțurile și forțează pragurile minții. Publicul stă instalat în atmosfera de cafe-bar, într-o sală unde pot intra 50 de persoane, cu o cafea sau cu o băutură în față, după ce a plătit și modica sumă de 7 euro la intrare.

*

coande11De sărbători am redescoperit (mai trecusem pe acolo anul trecut, în fugă) capela românească din Löwelstrasse 8, la nici cinci minute distanță de Cancelaria Austriei, paralel cu Volksgarten, în clădirea palatului Dietrischstein, unde se mai află inclusiv ambasada statului Liechtenstein. E o clădire care cuprinde apartamente particulare, iar capela s-a amenjat în 1906, când la Viena erau, oficial, câteva sute de români ortodocși care simțeau nevoia unui loc de rugăciune. Primarul de atunci, Karl Lüger, a ajutat micuța comunitate românească pentru a primi acest sediu, dar cum capela devenise cu timpul neîncăpătoare, deși întreținerea ei a fost mai mereu prilej de poticnire, mulți se gândeau la una mai încăpătoare. Era un impediment, însă: nu erau bani. Românii sunt mici la Viena, amintiți-vă drumurile lui Mihai Viteazul pentru a primi sprijin de la curtea imperială, dar și călătoriile lui Tudor Vladmirescu, pe vremea când lucra la boierul Glogoveanu, în interes negustoresc. 

Capela din palatul Dietrichstein a fost bombardată în cel de-al Doilea Război Mondial și a fost refăcută, culmea, cu sprijinul statului comunist în 1951. Pictorul Eugen Profeta este cel care a făcut o pictură murală, iar cardinalul Franz König a numit-o „capela sixtină a românilor”. Regele Carol, Regina Maria, principesa Ileana, dar și Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ioan Alexandru sau Tudor Gheorghe s-au închinat acolo (informațiile le am din lucrarea Românii de pe Ringstrasse, trasee de ieri prin Viena de azi, de Gabriel Kohn și Peter Schubert, editată de ICR în 2011, un valoros compendiu despre artiștii români de seamă care au evoluat pe aici). Trebuia să mai treacă ani până la momentul construirii unei biserici a românilor ortodocși în Viena și acel an a fost 2001, însă în primăvara lui 2014 credincioșii români din Viena au primit un dar neașteptat (însă bine „negociat”): spațiul din catedrala catolică 'Sf. Anton de Padua', care risca să fie închisă din lipsă de enoriași. Aici, în Occident, credința pare să fie din ce în ce mai „timidă”, sau cel puțin biserica este în involuție. Trăim în vremea unui „umanism secular”, în care diferitele religii par să coabiteze, dar și să devină doar „o afacere personală” interpretată după cum crede fiecare de cuviință, legiferată, poate surprinzător pentru noi, de o Curtea Supremă a SUA, așa cum arată Richard Dworkin în ultima sa carte, Religia fără Dumnezeu: „Curtea, solicitată să interpreteze garanția Constituției la «exercițiul liber al religiei” în alt caz, a declarat că există multe religii care înfloresc în Statele Unite, dar care nu recunosc un dumnezeu, incluzând ceva ce Curtea a numit «umanism secular». Mai mult, oamenii obișnuiți au ajuns să folosească «religie» în contexte care nu au nimic de-a face cu dumnezei sau forțe inefabile. Ei spun că americanii fac o religie din Constituția lor, și că pentru unii oameni baseball-ul este o religie.” E drept că baseball-ul e unul dintre sporturile preferate ale Domnului...

coande12E bine, am fost în ajunul Crăciunului la această nouă biserică românească din Pouthongasse, nr. 16, unde au venit poate 70 de persoane, adulți și copii. Pentru o clipă am crezut că am greșit adresa: interiorul era cât se poate de catolic, masiv, oarecum rece, dar cu icoane și un altar ortodox, chiar dacă acestea nu dau încă amprenta definitivă a bisericilor tradiționale românești. După slujba de utrenie, copiii au cântat colinde românești, cu vocile lor pure care aduceau țara aici, au primit cadouri și chiar bani de la preot și se bucurau după ce colindaseră o zi întreagă prin oraș. O supriză plăcută a fost prezența actorului Silviu Biriș (el nu m-a recunoscut), soțul Irinei Cornișteanu, directoarea ICR Viena, care a participat la slujbă și chiar a citit o frumoasă urare trimisă de o măicuță din România, pe iPad. Ce ți-e și cu tehnica asta, arde distanțele mai rapid decât arde o lumânare...

*

coande4Viena a întâmpinat noul an cu o haină subțire de zăpadă și cu multă veselie în piețele sale amenajate, în forfota oamenilor care gustau glühwein sau punsch, alături de cântăreți pe numeroasele scene montate în centrul orașului. Din Rathausplatz până în Stephansplatz, de la Universitätsring spre Freyung, în Graben, Neuer Markt sau Karsplatz mulțimea era cernută în sita Ringului vienez de un duh al sărbătorii care îi face pe oameni mai toleranți și mai predispuși la a împărtăși bucuria cu ceilalți. Însă ardoarea cu care oamenii petrec la limita dintre ani ține, parcă, și de o imperceptibilă teamă față de ceea ce le poate rezerva viitorul – de aici imensa capacitate de „uitare”, de abandon, pe care o includ astfel de sărbători trăite sub semnul lui carpe diem.

Cu câteva zile înaintea finalului de an fusesem la 'Albertina', muzeul construit în 1744 la extremitatea unei fortificații a Palatului Hofburg. Clădirea ca atare a aparținut ducelui Albert, guvernator al Habsburgilor la Bruxelles, unde i-a venit și ideea de a înființa o colecție de artă. Ajutați de un conte genovez, el și soția sa, Maria-Cristina, fiica Mariei Tereza, au creat o colecție în 1776, adunând  opere de artă. În 1919, după implozia Imperiului Habsburgic, palatul a intrat în posesia statului și a fost ulterior extins. Structura clădirii din Albertinaplatz cuprinde douăzeci și una de încăperi, pe două etaje, scări interioare și holuri unde abundă oglinzile, dar și un subsol unde poate fi văzută expoziția renumitului pictor austriac Arnulf  Rainer. Palatul a fost redecorat în 1802 în stilul Empire francez de către arhiducele Carl, învingătorul lui Napoleon în 1809 în bătălia de la Aspern. Restaurarea sa în forma actuală a început în 2000, cu ajutorul MAK (Muzeul de Arte Plastice) și a fost finalizată în 2007. 'Albertina' are numeroși sponsori și donatori, iar Fundațiile Batliner și Forberg au donat după anul 2000 colecții remarcabile care includ mari maeștri ai secolelor XIX și XX: Monet, Picasso, Braque, Brâncuși, Munch, Renoir, Max Ernst, Arp, Modigliani, Signac, Malevich, Andi Warhol, Roy Liechtenstein, Francis Bacon, Javlensky, Kirchner, Maria Lasnig. Este o încântare pentru ochi să vezi reunite atâtea capodopere ale maeștrilor expresioniști, dar și neoexpresioniști, într-o exuberanță a stilurilor și a culorilor care tonifică ochiul și înviorează spiritul. Brâncuși este prezent cu lucrarea Pasărea în spațiu, una din seria de douăzeci și șapte, unic semn al geniului universal care a sculptat în bronz lumina, cu splendida formulă a lui V.G. Paleolog. Însă ținta vizitei mele a fost expoziția Joan Miró, De la pământ la cer, care cuprinde peste  o sută de lucrări din toate perioadele artistului. Miró îmi pare clasicul mereu proaspăt, care nu își pierde defel acuitatea, cu acea tușă caldă a unui mod indicibil de a propune o lume de fiecare dată alta, aceeași niciodată, fie că este vorba despre priveliști, femei, animale, ghitare sau „metamorfoze” ale vieții. Undeva, într-una din sălile care alcătuiesc expoziția, pot fi citite cuvintele artistului născut în Catalunia, influențat de suprarealism, potrivit cărora pictura sa a aspirat la efasarea unei arte menită să fie o esență a universalului, o respirație caldă a vieții.

*

'Burgtheater', faimosul teatru vienez, respiră un interior calm, aristocratic, punct de reper cultural și turistic, în imediata apropiere a Hofburgului. Artiști ca Johann Nestroy sau Max Reinhardt și-au legat numele de gloria acestei instituții fondată de împărăteasa Maria Tereza, în 1741, când se numea 'K.K Theater and der Burg', iar mai târziu, până în 1918, 'Hofburgtheater', Teatrul Curții Imperiale. Am vizitat în ultima zi a anului trecut venerabila instituție ghidat de o competentă doamnă care a făcut o succintă, rapidă dar eficientă prezentare a istoriei teatrului. La intrare, pe plafon, încă se mai pot vedea picturile lui Gustav Klimt, pictorul cel mai în vogă al orașului, prezent pe majoritatea materialelor de promovare turistică. 'Burgtheater', condus actualmente de Karin Bergmann, prima femeie numită șef al acestei prestigioase instituții, a fost bombardat în 1945 și multe dintre picturile sau decorațiunile vechi s-au pierdut, dar unele continuă să existe. Foaierul circular încadreză o sală elegantă, cu scaune roșii, loji, care se pregătea în acea ultimă zi a anului să prezinte spectacolul Cum vă place, în regia lui Matthias Hartman. Scena (largă de 28,5 m, adâncă de 23 m, cu o înălțime de 28 m), printre cele mai mari din Europa, este dotată la cel mai înalt nivel, cu o excelentă tehnică de sunet și lumini, poate fi glisată și este computerizat asistată. Mă gândeam la toate aceste aspecte, care poate nu interesează publicul cititor, pentru că încercam să îmi imaginez dacă aici ar putea fi găzduit spectacolul Rinocerii, al Naționalului craiovean, o producție ce necesită o tehnică impecabilă, ca și un spațiu corespunzător. Bănuiesc că da, poate cu câteva mici ajustări. Sala („auditorium”) are 1175 de locuri, la parter și în lojele elegante.

coande7Repertoriul actual al 'Burgtheater' cuprinde Regele Lear, în regia lui Peter Stein, cu reputatul Klaus Maria Brandauer în rolul principal – și i-am scris lui Emil Boroghină propunându-i să-l invite la viitoarea ediție din 2016 a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. Însă aici se joacă și un Hamlet, de cinci ore și jumătate, în regia lui Andrea Breth, cu August Diehl în rolul principal. Fiindcă veni vorba despre Klaus Maria Brandauer, actorul austriac cel mai faimos la ora actuală, acesta joacă și în Ultima bandă a lui Krapp, de Samuel Beckett, în regia lui Peter Stein. Spectacolul se joacă la 'Akademietheater' cu deosebit succes, căci biletele sunt deja epuizate pentru 4, respectiv 6 ianuarie când sunt programate primele două spectacole ale anului. Un bilet foarte bun costă aici 60 de euro (dar poate fi și mai scump la un spectacol de Shakespeare), însă pot fi găsite bilete și la prețuri modice, între 4 și 8 euro. Din repertoriu nu lipsesc piese clasice austriece sau străine, enumăr câteva spectacole: Pescărușul, de Cehov, Prințul Friedrich von Homburg, de Heinrich Kleist, Povestiri din pădurea vieneză, de Ödön von Horvat, Mutter Courage, de Bertolt Brecht, Omul fără însușiri, o adaptare după romanul lui Robert Musil, Străbunica, de Franz Grillparzer, Parsifal, de Tancred Dorst, Călătorie la Petușki, de Venedikt Erofeev, Casa spiritelor, de Isabel Allende, Ultimele zile ale omenirii, de Karl Kraus, Bărbatul ideal, o adaptare de Elfriede Jelinek după Oscar Wilde, Moartea lui Danton, de Georg Büchner, Dorian Grey, de Oscar Wilde, La căderea nopții, de Peter Turrini, sau Claus Peymann cumpără o pereche de pantaloni și merge cu mine la masă, de Thomas Bernhard. La data la care trimit această corespondență, mi-aș dori să pot prinde un bilet la spectacolul lui Klaus Maria Brandauer, acel de neuitat Mefisto din filmul cu titlu omonim. Biletele sunt epuizate, însă, încă de anul trecut, iar pentru a mai spera la un loc ar trebui să fac coadă la începerea spectacolului pentru unul din acele bilete de favoare care se acordă pe ultimii metri. Poate că am s-o fac, se merită.

coande9NOTĂ
*
Nicolae Coande este invitat la „quartier21”, o rezidență literară care i-a fost oferită de Bundesministeriums für Europa, Integration und Äußeres (BMEIA) în perioada decembrie 2014-ianuarie 2015.

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Întrebări fără răspuns

 

Am descoperit Il Camino din cărți: El Camino de Judit Pelea, Camino a lui Shirley Mac Laine, Jurnalul unui mag a lui Coelho. În toate se povestește despre pelerinajul la Santiago de Compostella. Se descriu stări, obstacole, dar răspunsul clar la întrebarea ”de ce ai face azi un astfel de drum?”, nu îl primești.

mixich1Aceeași întrebare fără răspuns o poți pune unui temerar care părăsește scaunul din fața calculatorului și pleacă în Nepal, riscând să se târâie amețit și fără suflare pe Annapurna, până la 5416 m. Dorință de aventură sau testarea limitelor fizice?

În copilăria mea ne petreceam sfârșitul săptămânii cu ”ranița” în spate pe drumul anevoios spre cabana Pietrele și împrejurimi. Era o aventură plăcută care te lăsa fără puteri.

Ce îl determină pe om ca, în ciuda efortului fizic dus uneori la extremă, să pornească pe drumuri ce îi depășesc puterile? Pasiunea pentru ceva este atât de aproape de suferință?

Tainele nu se dezleagă de pe mal.

Am plecat cu mașina pe Il Camino pentru a ne convinge, cu speranța că într-o zi vom îndrăzni.

Perioada de glorie a pelerinajelor a fost cea a evului mediu, mai cu seamă spre Ierusalim, Roma și Santiago. Camino de Santiago, Il Camino, este un drum de pelerinaj de 830 km, care parcurge peninsula iberică de la est la vest. Începe la Saint Jean Pied du Port, în Pirineii francezi și se termină în Santiago de Compostella, punctul final fiind catedrala barocă ce îi poartă numele. Drumul este străbătut, de către pelerini de vreo 1300 de ani. Numărul celor care parcurg Il Camino a crescut semnificativ în ultimii ani, iar din 1987 acesta este declarat ”Drum Cultural European”. Astăzi, când tindem să ne deplasăm tot mai puțin pe jos, care ar fi motivul unei astfel de călătorii? Pentru că, pentru a parcurge Il Camino, înseamnă sa mergi pe jos 830 km.

mixich2În trecutul creștin omul era văzut ca pelerin în această viață și definiția lui era de homo viator. În evul mediu englezii traversau Canalul Mânecii, francezii Alpii, italienii Pirineii și orice obstacol, în speranța iertării păcatelor. Se spune că drumurile de pelerinaj ar fi creat cultura europeană. Itinerariul clasic spre Ierusalim trecea de-a lungul Rinului și Dunării, traversa câmpia Panonică, trecea prin Belgrad, Sofia, Adrianopol, Constatinopol, Asia Mică, până ajungea la Ierusalim; cei din sudul Franței traversau Alpii, nordul Italiei, până la Bari și Brindisi, de unde se îmbarcau și ajungeau la Durazzo și Ochirida. Pelerinii spre Roma admirau catedrale celebre, unele în construcție, ruinele antice și erau adăpostiți în aziluri pentru pelerini susținute de papalitate sau de persoane particulare. Din nord, spre Roma se putea alege ruta Aosta, peste pasul St. Bernard, sau ruta Susa, peste Cenis. S-a dezvoltat o întreagă rețea de servicii care să susțină pelerinajul, inclusiv spitale, și exista chiar un ghid al pelerinului în care erau descrise siturile prin care se trecea. De frica hoților și din multe alte motive, pelerinajele se făceau în grupuri mari, de obicei conduse de un preot.

Cu certitudine, nu sentimente religioase mobilizează pelerinul modern, poate cele culturale sau sprituale. Azi, pe Camino, pe drumul spre Santiago, se pornește singur. Drumul spre ”sine” se face de unul singur. Așa i-am văzut, singuri, rareori câte doi. În ghidul de azi, preocuparea este pentru echipament și cazare, iar documentarea pentru aspectul cultural este opțională. Însă, pe măsură ce kilometrii sunt parcurși, pelerinul secolului XXI se identifică cu pelerinul evului mediu. La capătul drumului nu îți sunt iertate păcatele, ci ți se îmânează o compostella, adică o hârtie care face dovada că tu, cetățean în secolul XXI, ai ales să mergi pe jos 830 km. Se spune că pelerinajul începe în inimă, acolo unde pelerinul simte chemarea drumului. Drumul este asociat cu transformarea, dar înseamnă și fuga, îndepărtarea de ceva.

mixich3Numărul pelerinilor a crescut semnificativ în ultimii ani. Zbori spre Pamplona, ajungi la Saint Jean Pied du Port, un orășel modest din Pirineii Franței, și cauți o tutungerie în care ți se înmânează un ”credencial” care îți permite accesul la locurile de cazare de pe drum. Apoi pornești la drum. Singur. Întâlnești oameni cu care socializezi, sau nu, ești liber. Poate că spaima de necunoscut te învață camaraderia, sau nu. Vechile adăposturi pentru pelerinii evului mediu se numesc azi alberque, iar aici poți dormi în schimbul unei sume modice și a ștampilei puse pe ”credencial” la adăpostul anterior de pe traseu. ”Alberques” sunt curate, dar cu multe paturi și cu oameni de toate felurile și naționalitățile. Oamenii pot fi amabili, sau nu, dar după atâtea ore de mers pe jos poate că înveți bucuria de a avea un acoperiș deasupra capului. Când m-am apropiat de un astfel de adăpost, eu nefiind pelerin, am fost imediat politicos alungată. Nu m-am întristat, chiar dinpotrivă. Este atât de mult spectacol în viața noastră și suntem atât de puțin autentici, încât am uitat cine suntem cu adevărat. Traseul este marcat cu săgeți galbene. Pentru orice greșeală în orientarea ta, plătești cu ore de mers. Greutatea rucsacului este calculată la gramaj, iar mâncarea este cumpărată pe parcursul drumului la prețuri mici. Poți să trișezi, să dormi la hotel, să mănânci la restaurant, dar pe Camino nu se trișează, altfel de ce l-ai face?! Pentru o hârtie fără importanță, emisă de biserica catolică din Galicia? Am zărit la Astorga un domn gras care nu-și mai putea căra rucsacul și își improvizase un cărucior pe care îl trăgea legat cu o eșarfă legată de brâu. Cei care au făcut Drumul povestesc că reînveți că a călca cu piciorul pe iarba moale și răcoroasă este o favoare binecuvântată.

Pelerinul din Evul mediu era îmbrăcat într-o pelerină, cu o pălărie pe care era prinsă scoica Sf. Iacob, însemnul pelerinului spre Santiago, o tărtăcuță pentru apă, și un toiag în mână. Pelerinul secolului XXI este la fel. Strictul necesar. Toți își văd de ”drumul lor”, iar pe tine, om obișnuit, nu te văd și, poate că pentru un timp, au lumea lor, în care valorile sunt cele pe care umanitatea le conservă de două mii de ani.

mixich4La sfârșitul drumului, în piața mare din fața catedralei din Santiago, se întâlnesc pelerinii care au reușit să ajungă până aici. Nimic ceremonios, pentru că contează drumul și nu destinația. În fiecate zi, la ora 12, se oficiază o liturghie pentru pelerini, când o cadelniță uriașă, vestitul botafumeiro, sfințește locul și pelerinii. În biserică, băncile sunt pline de pelerini, în bermude, prăfuiți și transpirați, femeile fără urmă de cochetărie, cu rucsacurile trântite pe jos. Se predică în toate limbile europene, iar o călugăriță face bilanțul: azi au sosit 3 pelerini români, 12 polonezi, 20 francezi... Tu traduci: au învins și s-au regăsit profund umani, 3 români, 12 polonezi, 20 francezi... Preoții sunt peste tot, săritori și zâmbitori, extrem de respectuoși față de pelerini.

Dintre cele trei mari catedrale ale creștinătății europene iubesc Santiago de Compostella pentru că aici am simțit că truda preotului pe drumul lui se împletește cu truda omului pe drumul său. Și, din respectul reciproc pentru efortul fiecăruia, rezultă o minunată fraternitate pe care o poți trăi doar aici.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey