Silvia-Diana ©olkotoviæ

 
sus

Silvia-Diana Šolkotoviæ

 

 

de curând am avut norocul să fiu în stare să găsesc răspunsul

 

Mai demult, un prieten vechi m-a pus pe gânduri. Fiind amândoi plecați de ani mulți din orașul natal, întrebarea lui mi s-a părut ciudată. Mă întreba ce loc mi-aș alege, dacă aș avea posibilitatea să trăiesc acolo tot restul vieții. Recunosc, îmi plac multe orașe din țări diferite, dar n-am simțit niciodată că n-aș putea sta departe de ele. Doar că de curând am avut norocul să fiu în stare să găsesc răspunsul. Există un oraș în care am simțit că de la briză și sunete până la culori totul se asortează sufletului meu, oraș în care dimineața m-am trezit zâmbind numai pentru că începea o nouă zi în care să descopăr colțuri sau oameni noi ale acestuia. Aș minți să spun că mi s-a întâmplat pentru prima oară. Îmi place noutatea, descoperirea necunoscutului, dar de data aceasta a fost diferit. Nu cred că poți cunoaște cu adevărat un loc dacă nu îl străbați la pas. Dacă nu ajungi în acele locuri care nu sunt inundate de turiști. Dacă nu-l guști dimineața când toți ceilalți îmbrățișează mai vârtos patul, atunci când străzile ciripesc fericite că nu le calcă nimeni, sau că li se face toaleta, când soarele le mângâie cu genele abia scăpărate printre crengile aplecate parcă mai mult spre bulevardele, străzile sau aleile aproape goale. Când îți dai seama că există și păsărele și liniște. Dar orașul acesta despre care vreau să vă vorbesc nu m-a cucerit definitiv nici dimineața și nici măcar la prima vedere. Frumusețea lui stă în viața pe care o emană, de parcă oamenii și-ar fi împrumutat energia argilei cărămizilor, iar clădirile ar fi conferit impozanță și eleganță trecătorilor. În lumina apusului am descoperit feericul balului din ipostaza Cenușăresei.

Astfel, ies în prima seară de la opera majestuoasă, în stil vienez, mai exact de la spectacolul Carmina Burana, unde corul de 70 de persoane de pe scenă, baletul de curată școală rusească, la fel ca și cei trei soliști, mă făcuseră să-mi șterg lacrimile. Și asta fără să înțeleg un cuvânt.

Nu departe de Operă sunt 160 de trepte care coboară spre port. Ca oricare turist legat de părerea internauților citisem înainte să plec părerea altora: „Expected more. Nothing special, no breathtaking views or something like that. If you want to exercise a bit, may be good for you” etc. Sunt ca o eprubetă cu emoție pură și nu îmi doresc nimic în acea seară deja perfectă, deci părerile altora nici măcar nu contează, așa că o simplă plimbare, fără să fie transformată într-o serie de exerciții, nu strică. La capătul superior al scărilor e un părculeț. Acolo se află boxe mari din care răsună muzică break, hip-hop ș.a. pe care dansează tineri înconjurați de alții care aplaudă, dansează la rândul lor, cântă. E ca în filmele americane din perioadele de glorie a acestora. Deși nu mă încadrez, nici ca vârstă, nici ca aparență (rochie de mătase, tocuri cui și perle), sufletul meu se agață ca un ghimpe de al celorlalți. Nu că aș fi un fan al acestor tipuri de muzică. Dar atmosfera emană atâta energie pozitivă că simt cum mă regenerează și mă face (mi se întâmplă destul de rar, recunosc) să regret că nu am cu vreo 35 de ani mai puțin ca să mă folosesc și eu de ritmurile care mă invadează. Aș rămâne acolo ca un timbru pe scrisoare, dar însoțitorilor mei nu le priește ca mie, așa că, după prea puțin timp după părerea mea, plecăm.

Trecem pe lângă un puști pe care îl mai văzusem și când ne-am dus la Operă care, la un colț de stradă, unde acesta domina spațiul fonic cu melodii de jazz. Deși nu are mai mult de 16 ani, trăiește, cu ochii închiși, fiecare emoție dată de note și eu odată cu el.

La intrarea în parcul din fața clădirii guvernului, chiar în dreptul corturilor instalate de protestatari, se află un alt puști cu tobe de concert care, ajutat de fundalul melodic transmis de boxe, interpretează melodii populare: Cold Play, Chris Brown, Rihanna, Sia, Justin Biber, Demi Lovato și multe altele pe care nu mai sunt lăsată să le savurez. Interpretarea în sine e un adevărat spectacol cu aruncări de bețe, grimase, mișcări de dans și toate cele. Publicul, de toate vârstele. La un moment dat, din transă mă scoate un cot dat de cel din stânga. Mă întorc încruntată în direcția indicată de degetul acestuia și cât pe-aici să scot un țipăt. Sau poate chiar am făcut-o, dar a fost acoperit de intensitatea sonoră înconjurătoare. O fată aflată la nici 30 de centimetri de mine, așezată pe marginea unei arteziene, dotată cu tot ceea ce e necesar unui look de look:  colecție de pirsing, machiaj și haine negre, își ținea încolăcit pe mână animalul de companie. Reptilele mă îngrozesc, dar zâmbetul cald apărut pe fața fetei când colegul meu o fotografiază și sărutul tandru aplicat pe capul șarpelui mă mai liniștesc. Oricum, graba plecării nu mai e atât de dureroasă.

Sunt prea plină de emoții și nu mai protestez când ei spun că mergem mai departe. Parcul e minunat, acordurile ne însoțesc încă un timp, estompate de muzica fântânilor și râsetele trecătorilor care îmi zâmbesc când ni se întâlnesc privirile. Mă întreb cum pot oamenii să fie așa binedispuși când starea țării e critică, când la mai puțin de 200 de kilometri e zonă de conflict. Și îmi dau seama că, de fapt, îmi răspund la zâmbetul meu permanent care mă face să mă doară deja mușchii obrajilor, dar care a devenit din simplu reflex o stare de permanență. Luminile atârnate prin copaci îl fac pe unul dintre însoțitorii mei să spună că nu-i place kitsch-ul și să lanseze o discuție pe această temă, dar eu am impresia că se apropie Crăciunul. Și primesc darurile mai devreme. Și nu numai că nu particip, dar nici măcar nu-i mai aud ce vorbesc.

Ne apropiem de ieșirea din parc și alte ritmuri mă fac să regret că sunt pe tocuri. Muzica latino americană ne învăluie și strecurându-ne până la o bancă ne alăturăm celor care sorb din priviri perechile care evident nu dansează pentru prima oară. Însă, la fiecare nouă melodie, perechile se schimbă, celor din ringul ocazional aflat între straturi de flori și bănci li se alătură alții, iar când privesc invitația la dans refuz întrucât nu pot să-mi desprind ochii de pe figurile superbe pe care le fac alții. Cineva remarcă orele târzii. Vreau să protestez, dar mâine avem program devreme, așa că mă scol. Dar, cu riscul de a mă împiedica, merg invers până nu-i pierd pe dansatori din privire. Când, în sfârșit, mă întorc zăresc o clădire în stil tipic rusesc, un fel de mausoleu cu coloane albe între copaci în care, în ritmuri de vals și tangou, dansează oameni de vârsta mea și mai mult. Plec într-acolo și mai mult ca să nu rămân singură, nu din dorință, colegii mei mă urmează. Mă așez pe ceva, nu știu pe ce și nici nu contează, fiindcă nu pot să-mi desprind privirea de pe dansatori. Mă pierd în melodii care toate îmi par cunoscute. Și poate le-am și ascultat sau sunt clasice, dar în acel moment ultima mea dorință e să ghicesc care sunt compozitorii sau cum se intitulează cântecele. Mă învârt alături de ceilalți doar cu gândul și când plecăm mă gândesc că de așa ceva o să am nevoie, nu peste mult timp, când o să ies la pensie. Și realizez brusc că am descoperit orașul unde aș vrea să-mi petrec măcar o parte din viață: Odesa. Și o s-o fac, probabil, în vis.

După o noapte în care imaginea mea a dansat pe ritmuri mai noi sau mai vechi, plec la plimbare. E sâmbătă și mă uit la trecătorii care nu se deosebesc prin obiceiuri de cei de pe la noi: vin cu plasele încărcate de la piață. Chiar peste drum de hotel e catedrala ortodoxă, înconjurată de un parc în care artiștii amatori au expuse, spre vânzare, operele lor. Mă plimb printr-o adevărată galerie de picturi în aer liber și aranjez mintal un tablou sau altul în camera mea. Dar descopăr atât de multe pe care mi le doresc că renunț la a mai mă ocupa de decorațiuni interioare și mă îndrept spre locul de unde răzbate muzica de fanfară. Cel puțin așa presupun, dar când ajung, la umbra copacilor concertează orchestra filarmonicii, iar lumea lasă plasele lângă bănci și dansează. Văd oameni de toate vârstele învârtindu-se pe ritmuri de arii, valsuri, muzică pop sau ușoară, de la tineri care mi se par cam de-a șaptea - a opta până la pensionari care, deși fac un pas pe minut, își mișcă umerii în concordanță cu acordurile muzicii. Stau pe bancă alături de alții, privind copii care trec spre biserică cu brațele încărcate cu niște frunze ca niște săbii pe care nu le recunosc de la ce plante provin, femei cu buchete de flori de câmp pe care nu le-am văzut niciodată și perechi pierdute în lumea lor. Cei mai drăguți mi se par pensionarii, în special unul cu pantaloni, pantofi și pălărie toate aurii căruia pe lângă șnurul pălăriei stil cowboy îi atârnă spre buzunarul cămășii firul aparatului auditiv. După un timp, intru în biserică, unde podeaua de marmură e acoperită cu frunzele lungi pentru mâine, mi se explică. În ucraineană. Dar fiind limbă slavă, o înțeleg. Apare un preot și îmi face semn spre telefon și înțeleg că nu aș avea voie să fotografiez. Dar fața lui nu e încruntată, doar binevoitoare și, rușinată, aș vrea să explic că dacă va fi vreodată să devin creștin practicant aș dori s-o fac la biserica lui. La Odesa.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey