Mihaela Albu
Rodica Mixich
Silvia-Diana ©olkotoviæ

 
sus

Mihaela Albu

 

 

Finlanda – câteva repere culturale

 

Tot mai frecvent, de pe canalele mass-media, aflăm câte o știre despre Finlanda. Informațiile nu sunt însă despre crime, furturi ori altele asemenea, ci cu precădere despre sistemul de învățământ finlandez. În ultimul timp acesta pare a fi modelul admirat și dat drept exemplu de urmat.

Am fost vara aceasta pentru a patra oară în această țară nordică, la Helsinki, dar și în alte zone. Evident, ca orice persoană care trăiește în altă parte a continentului, cu diferențe nu numai geografice, dar și culturale, curiozitatea m-a făcut să stau de vorbă cu localnicii, să intru în muzee și biblioteci.

Desigur că nu voi face aici o istorie a Finlandei și nici nu voi consemna tot ceea ce am văzut și aflat. Îmi propun numai câteva exemple, menite, sper, să trezească o binevenită curiozitate a cititorului de a afla mai multe. Țin să subliniez în primul rând frumusețea peisajelor, a lacurilor și ținuta maiestoasă a miilor de copaci într-o țară bogată mai ales în ape și păduri netăiate.

Despre sistemul de învățământ am vorbit cu câteva familii de români stabilite acolo, dar și cu finlandezi. Ce am aflat – pe scurt: s-a desființat împărțirea informației pe materii, copiii sunt stimulați să descopere și nu să învețe pe dinafară, li se cultivă cu alte cuvinte curiozitatea. Principiul de bază este însă egalizarea pe cât e cu putință a elevilor. Se îndreaptă adică atenția cu precădere către cei mai slabi. Cei supradotați vor găsi ei înșiși o cale de a ajunge la performanță. Ideea principală este ca întreaga societate să ajungă la un așa grad de instrucție încât țara să progreseze.

Atenția care se dă instrucției și educației poate fi văzută și din programul muzeelor sau al bibliotecilor. Un muzeu dedicat istoriei orașului, de exemplu, are intrarea gratuită. La început sunt fotografii mari din diferite perioade pe care le poți singur roti cu o telecomandă. O idee care ar trebui transplantată și la noi – istoria învățată mai direct, prin viața de zi cu zi. Rețin o cameră din anii 50 care ilustrează viața cotidiană, obiectele folosite atunci – un aparat de radio cum aveam și eu în copilărie, un aragaz, o mașină de cusut Singer, carpetă cu cerbi pe perete deasupra patului etc.

Muzeul de Artă, în schimb, are expoziții tematice. Îmi amintesc că în 2008 era dedicată unui pictor finlandez, anul trecut lui Sibelius, iar anul acesta unei pictorițe din SUA, Alice Neel. Tot expoziție tematică poți afla și la Biblioteca Națională. De data acesta îi este dedicată filosofului, profesor și academician, Henrik von Wright. Fotografii, documente, scrisori, dar și informații asupra vieții, carierei și operei sale în finlandeză, suedeză, engleză. De neuitat este deopotrivă interiorul Bibliotecii, ca și cel al Bibliotecii Universității din Helsinki. Spații largi, rafturile de cărți dispuse, în ambele, în evantai.

Tot în plan cultural aș aminti statuia lui Alexis Kivi din fața Teatrului Național, prozatorul și dramaturgul care a pus bazele teatrului finlandez, provenit dintr-o familie modestă și mort sărac, la 38 de ani.

Aș mai reține un punct de atracție: Savonlina, o localitate din estul Finlandei, așezată pe malul unui lac care este al patrulea ca mărime din Europa. Orașul e faimos prin cetatea medievală, aici desfășurându-se un festival internațional de operă, care a început în 1912! Vin aici turiști melomani din toată lumea. Drumul spre Savonlina – o adevărată risipă de apă și păduri. Cel ales pentru întoarcere – paralel cu granița Rusiei, câțiva kilometri pe o fâșie naturală de pământ (apă în dreapta, apă în stânga), un drum spectaculos, unic în lume.

Desigur că acestea sunt numai câteva dintre atracțiile Finlandei. Nu am scris despre cele mai cunoscute – Biserica albă cu treptele impunătoare, având în față statuia țarului Alexandru al II-lea, Biserica săpată în stâncă, monumentul dedicat lui Sibelius și multe altele. Acestea sunt vizitate de toți turiștii. Eu îi îndemn să descopere și alte centre de interes. 

 

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

 

Privirile


Sunt și au fost pescari. Beau o țuică tare din coajă de mesteacăn și prepară peștele simplu și gustos, atât de gustos încât se vorbește pe la colțuri că ar concura bucătăria franceză, Europa însă este la mii de ani lumină ca mentalitate față de Islanda. Cauza poate fi natura aspră, nepângarită, poate strămoșii, vikingi emigrați de pe coastele Norvegiei pentru a descoperi pământuri noi. Pământuri?! Azi dacă te rătăcești într-o pădure din Islanda trebuie doar să te ridici în picioare, în rest roca vulcanică acoperită de mușchi, ghețari bătrâni mirați de propria topire si vânt. Ari cel Înțelept descria insula împădurită de pe munți până la țărmul mării, dar istoria povestește că pentru construcții se foloseau trunchiurile arborilor ce ajungeau la țărmul oceanului de pe alte țărmuri.

Toate ghidurile turistice subliniază că aici s-a înființat primul parlament din Europa, mai exact o adunare de vânjoși marinari ce au stabilit reguli stricte de conviețuire ce sunt respectate și astăzi. Solurile vulcanice în strat subțire ca și pășunatul intens al oilor au redus și mai mult solul vegetal, dar, compensatoriu, gheizerele și-au aruncat trombele de apă fierbinte spre cerul gri al insulei, așa că locuitorii au acces la apa termală, încălzire și electricitate ieftină.

Când afară plouă mărunt și bate vântul, „lopapeysa” tricotată din lâna este abandonată și orice islandez ce se respectă intră în propria baie termală în aer liber unde te lași cuprins de o senzuală toropeală, devenind atât de pacifist încât nu-ți mai încui ușa casei și nici mașina. Islandezii nu privesc prin deschizătura perfidă a ușii, ci te privesc blajin în ochi și cred copilărește și cu tărie în elfi și troli.

islandaÎn capitala Reykjavic am aflat că tăcerea are culoare gri. Albul se scurge în negru și nici o scânteie de culoare nu te trezește din pacea tăcerii gri. Culoarea de pe tavanul fagure al Harpa-ei este doar o reflexie în modestia de necuprins a gri-urilor.

Insula Heimaeydin sudul Islandei are 4.200 de locuitori și un vulcan, Eyjafjallajöhull, ce a erupt în anul 1973, acoperind orașul. Ca urmare, locuitorii au fost evacuați, iar unii nu s-au mai întors pe insulă niciodată. „Acasă” nu a mai fost un loc pentru înspăimântați,  dar blândul șofer ce ne-a condus la colonia de puffini ni s-a prezentat: „Sunt unul din nebunii ce s-a întors pe insulă după 1973!”

Blue Lagoon, Laguna Albastră, izvorăște caldă și azurie într-un câmp de lavă împietrită. Plutim fantomatici prin aburii fierbinți și întunericul nopții.

Insula de foc și gheață.

De ce nu urlă nimeni decât oceanul?

 

Comentarii cititori
sus

Silvia-Diana Šolkotoviæ

 

 

Praga – între anotimpuri

 

Aud povești și visez. Cu ochii deschiși, cu ochii închiși. Sufletul tânjește, primindu-și doza matinală de cafeină, la savoarea primită într-o cafenea franțuzească alături de croasant, completată de silueta întrezărită a Turnului Eiffel prin aburii dimineții. În drumul spre serviciu privesc agentul de circulație din intersecție și-mi doresc un selfie cu unul dintre scoțienii  încremeniți din fața Westminster-ului. În pauza de masă alerg cu gândul la pizza care poate fi bună doar la mama ei savurată eventual într-o gondolă. Mă scoate din visare răsunetul unui clopot care ar fi mai adânc dacă ar veni de la Kremlin, iar eșarfa pe care mi-am cumpărat-o s-ar asorta perfect cu piața imensă, unde zborul porumbeilor ar semănă cu libertatea pe care aș simți-o. Privesc pe geam la stropii de ploaie, iar sufletul ia culoarea cerului când o prietenă de-abia întoarsă din Cipru spune că nici măcar astă-vară nu s-a bronzat atâta ca acum, în octombrie. Și până la concediul meu mai e… o viață. Care așteptă după colț să fie trăită. În altă parte. Mereu într-un loc pe care alții l-au cunoscut înaintea mea. Pe care mi l-au descris, unii mai laconic, alții atât de amănunțit că a trebuit să-i întrerup, dar întotdeauna condimentat cu un zâmbet (inconștient poate) de superioritate sau cel puțin așa l-a clasificat sufletul meu umilit de neparticiparea lui fizică la acea plimbare.

După ce am suportat cu stoicism semne de exclamare alăturate oftaturilor cu care mi-am hrănit imaginația, am ajuns și eu la Praga. Primul lucru care mi-a răsărit într-un colț al minții a fost o zicală din țara natală: la pomul lăudat… Recunosc că ploaia ca de toamnă și chiar zăpada căzută în aprilie peste noi, veniți de la cele 25-26 de grade din ultimele două săptămâni dărâma oameni mai puternici ca mine. Centrul mi s-a părut a fi ca al unui oraș transilvănean, podul infinit mai mic decât cel din imaginația mea. Lebedele zărite de pe pod identice cu cele de pe lacul de pe Dunărea noastră. Dispoziția mea sub temperatura de afară. Praga zărită de sub umbrelă de pe terasa castelului, depresivă. Și mi-am imaginat cele două zile planificate acolo ca o eternitate.

Doar că spiritele s-au îmbunat, odată cu cele ale naturii și al meu. A apărut un soare ca din expozițiile din vremurile de început ale fotografiei, dar soare. Și stropii care învinseseră gravitația, rămași agățați prin crengi sau pe colțuri de clădiri, au transformat orașul într-o mină cu scânteieri de lumină. Râsul a devenit general, auriul ceasului s-a schimbat din kitsch în regesc, mireasa care, într-o zi de joi, înfrunta duritatea primăverii cu umerii goi, prințesa menită să aducă happy-end-ul. Și de atunci o zi și jumătate cât mai rămăseseră au trecut apoi ca o clipă. O clipă în care i-am înțeles pe alții de ce iubeau și podul, și castelul, și lebedele. O clipă în care am descoperit o librărie fără ușă, ca un pasaj imens de trecere spre lumea literelor, la al cărui capăt, care nu se vedea din stradă, se aflau tot cărți ca un blocaj în fața pierderii definitive, străduțe întortocheate cu vitrine atrăgătoare, un restaurant ale cărui rafturi cu cărți se întindeau până la tavan mângâiate de razele palide în cădere liberă din luminatorul acoperișului, magazine de marionete și păpuși, muzică de orgă într-o biserică cu vitralii din raze de lună, al cărei rit nu îl știu, fațade ca glazura prăjiturilor care ascundeau clădirile cu ochi mari, ațintiți asupra mea, vânzători de bomboane poligloți, suveniruri materiale și optice care mi-au încântat simțul tactil și cel optic.

Întrucât consum nimic pe bază de alcool, atunci când picioarele mi-au intrat în grevă, m-am refugiat într-un ceai ales după o îndelungată deliberare dintr-un șir nesfârșit de promisiuni bilingve din meniul unei ceaiovne, care a costat cât masa de prânz, dar a meritat în pofida celor care au găsit de cuviință să facă haz pe seama mea. Adevărul e că, deși fără voie, a trebuit să le dau dreptate, ar fi fost mult mai acceptabil din punct de vedere financiar să îmi placă licoarea simbolică a Pragăi. Dar poate data viitoare.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey