Ana Blandiana

 
sus

Ana Blandiana: Sunt din păcate doar autorul cărţilor, nu şi al realităţii din care ele se nasc

"Mă supără în orice interviu caracterul oracular care i se atribuie celui întrebat. Am mereu bănuiala că întrebările nu sunt puse cu o reală curiozitate", spuneaţi într-o carte. Am să ţintesc, la început, către perioada comunismului românesc. Există şi interes şi curiozitate faţă de acea epocă pe care unii dintre noi vrem să o înţelegem, dar domneşte şi foarte multă confuzie pe care oamenii fostelor structuri au avut interesul să o perpetueze.

Sunteţi fiică de preot condamnat ca deţinut politic. Aţi fost, cum spuneaţi, cunoscută ca scriitor interzis, înainte de a fi cunoscută ca scriitor. Un prieten de-al meu, fiu de deţinut politic, îmi povestea că pe el l-au chemat la Securitate când avea 9 ani. O întâlnire în urma căreia a înţeles că el e "altfel". Un sentiment pe care probabil că l-aţi trăit în clasa a II-a, atunci când colegii de clasă au fost făcuţi pionieri, iar fetiţa care eraţi plângea pentru că nu avea şi ea acest drept.

Îmi puteţi povesti prima întâlnire pe care aţi avut-o cu un securist? (dacă a existat o astfel de întâlnire).

Pe primul securist (de fapt erau trei) din viaţa mea l-am întâlnit la vârsta de 7 ani cu prilejul primei arestări a tatei. Am povestit întâmplarea pe larg într-un interviu luat de Virgil Podoabă (apărut în Vatra şi apoi în volumul Cine sunt eu?). A fost o întâlnire existenţială care mi-a marcat copilăria nu pentru că aş fi ştiut ce înseamnă un securist, ci pentru că în timpul percheziţiei au introdus fără ca eu să observ în sertarul meu cu jucării un pistol şi apoi l-au arestat pe tata pentru port ilegal de armă. Nu cred că văzusem până atunci un pistol, nici măcar la cinematograf, dar expresia de stupoare şi de spaimă a tatei atunci când l-a văzut aşezat peste păpuşile mele de cârpă mi-a dat un violent sentiment de vinovăţie, ca şi cum eu sau păpuşile mele i-ar fi făcut rău. Mai târziu, când am înţeles că tata fusese scos cu un pretext în curte (iar eu îl urmasem pentru că mi-era frică să rămân în casă cu securiştii), această vinovăţie s-a accentuat şi – în timp ce tata era la închisoare – visam noaptea scena corectată, cu mine rămasă în casă şi încercând să-i împiedic să pună pistolul în sertar. În unele vise reuşeam, în altele nu.

Ce răspundeaţi, în copilărie, la întrebarea: "Ce vrei să te faci, când vei fi mare?"

Nu îmi amintesc o perioadă atât de îndepărtată încât să nu ştie toată lumea că scriu versuri. Am citit şi am scris înainte de a merge la şcoală şi totul s-a petrecut ca şi cum ar fi fost hotărât dintotdeauna. De atunci până acum nu mi-am pus niciodată problema să fac sau să fiu altceva decât autorul paginilor mele.

Când l-aţi cunoscut pe Romulus Rusan? Cine eraţi atunci? Cine era Romulus Rusan?

Aveam 18 ani, terminasem liceul, nu intrasem la facultate, mai precis nici nu fusesem înscrisă la examenul de admitere, după ce completasem fişa de înscriere cu zeci de rubrici despre ce politică, ce studii şi ce avere au făcut înainte şi după 1944 părinţii, bunicii, unchii, mătuşile (unii erau morţi, pe alţii nici nu-i cunoşteam. Singura rubrică fără probleme era cea despre avere, puteam să trag o linie: eram toţi săraci). Romulus Rusan avea 25 de ani şi era redactor, responsabil al paginilor de ştiinţă a proaspăt înfiinţatei reviste Tribuna din Cluj. Ne-am cunoscut la prima mea vizită la redacţie, după ce mi se publicaseră două poezii trimise prin poştă. Venisem de la Oradea, unde locuiam cu mama şi cu sora mea mai mică (tata era din nou închis) şi, conducându-mă seara la gară, m-a cerut în căsătorie. Există oare expresia "căsătorie la prima vedere"? În orice caz, de căsătorit ne-am căsătorit câteva luni mai târziu, în toamnă. Atunci n-am îndrăznit nici măcar să-i spun mamei, de teamă să nu-i facă impresia că e neserios.

Cum au fost primii ani de după căsătorie? Ce planuri de viitor aveaţi în acele vremuri? Cum trăiaţi în România acelor ani?

Locuiam într-o cămăruţă decupată dintr-un pod, spre care se urca pe o scară cu fuştei unde nu era uşor să-ţi menţii echilibrul când duceai găleata cu apă luată de la parter. Pentru că – cu mai mulţi ani înainte – Romi reuşise să intre la facultate, după ce muncise un an ca fochist (şi tatăl lui fusese închis), am hotărât să repet experienţa şi m-am angajat ucenic la un şantier de construcţii. Exista iluzia că munca brută poate exorciza "originea nesănătoasă". Dădeam cărămizile la mână zidarilor, mestecam mortarul, ba chiar învăţasem să tencuiesc. Lucram la blocul cel mai mare din piaţa Mihai Viteazul (în faţa căruia se înalţă acum statuia domnitorului) şi uneori, în pauza de prânz, unii colegi de redacţie ai lui Romi îl însoţeau să mă vadă pe schele. Ţin minte şi azi sentimentul amestecat de ruşine şi mândrie: ruşine că mă vedeau obosită, murdară de var şi mortar, mândria că sunt în stare să fac ceea ce fac şi că propriii mei colegi de echipă (toţi zidari-ţărani din acelaşi sat, Săvădisla, de lângă Cluj), care mă tratau ca pe-un copil, mă vedeau vizitată de adulţi cu aer intelectual. Din păcate, a fost o iarnă grea, se lucra bineînţeles afară şi totul s-a terminat cu o internare în spital. De altfel, dovada că fusesem în "câmpul muncii", cum se spunea atunci, nu mi-a folosit la nimic, ba chiar mi s-a spus că "la partid" gestul meu a fost considerat o sfidare.

Planurile de viitor erau planurile de intrare la facultate, mereu dejucate de câte ceva, intrarea la facultate fiind mai mult decât dreptul de a învăţa, simbolul integrării în societate. Primii patru ani de căsătorie, de fapt anii dintre terminarea liceului şi intrarea la facultate, au fost printre cei mai grei, pentru că nu-mi găsisem rostul în lume şi nici nu aveam certitudinea că-l voi găsi vreodată, iar pe de altă parte eram prea tânără ca să simt vocaţia ca pe o realitate în stare să înlocuiască totul (aşa cum avea să se întâmple în perioadele grele de mai târziu). În plus, mă simţeam vinovată că din cauza mea Romi avea probleme la redacţie, mai precis scorniseră că m-a luat de soţie pentru că familia mea îi dăduse bijuterii, neputându-se imagina situaţia în care un tânăr, chiar îndrăgostit, putea să nu ţină cont de riscurile presupuse de originea nesănătoasă a iubitei, mai ales că gestul se adăuga propriei lui "origini nesănătoase".

Vorbeaţi undeva, poate în alt sens, despre "bănuiala consimţământului ocult". Circulă o legendă conform căreia, pe vremea lui Ceauşescu, cine ieşea din ţară, mai ales către Vest, era un "colaborator". Aţi călătorit în Cehia, imediat după Primăvara de la Praga, în Italia şi, mai apoi, în SUA, o excursie în urma căreia Romulus Rusan a scris America ogarului cenuşiu, o carte cu care unii au dormit un timp sub pernă, ca să spun aşa, pentru că le oferea un contact cu lumea liberă la care visau.

Cum aţi ajuns să beneficiaţi de aceste ocazii? Permitea regimul comunist astfel de libertăţi, fără să pretindă ceva în schimb?

Circulă legende pentru că perioada comunistă este atât de puţin cunoscută. Şi este atât de puţin cunoscută ca să poată circula legendele ca forme de manipulare. Cred din toată inima (şi din această credinţă s-a născut şi Memorialul, şi Şcoala de vară de la Sighet) că nu vom putea să ne definim, ieşind din evidenta criză de identitate pe care o traversăm, decât studiind riguros şi corect perioada comunistă, descoperindu-i şi desvăluindu-i crimele, etapele şi nuanţele. Pentru că n-a fost vorba de un rău uniform, după cum populaţia nu era o pastă nediferenţiată: unii erau călăi, alţii victime, unii erau turnători, alţii turnaţi (ceea ce nu exclude faptul că şi turnătorii puteau fi turnaţi), unele perioade erau teribile, altele se apropiau de limita suportabilului. Era un continuu, diabolic război al nervilor, o continuă strângere şi destrângere a şurubului, cum se spunea cu o metaforă ciudat de sugestivă. În mod evident, începutul anilor '50 au fost mai teribili decât cei de după moartea lui Stalin şi Conferinţa de la Geneva, iar anii de după revoluţia maghiară, '58–'59 mai ales, cu prigoana antiintelectuală, procesele publice şi procesele loturilor de scriitori şi ale loturilor de tineri – infinit mai îngrozitori decât anii de după '64 când au fost deschise închisorile şi pe fiecare dintre ele – îmi povestea tata, care a fost eliberat cu acest prilej şi avea să moară câteva săptămâni mai târziu – a fost înălţat patetic şi ipocrit câte un steag alb.

Anul 1968, de fapt perioada dintre 1968 şi 1971, a fost de departe cea mai liberă din istoria comunismului românesc, o libertate care a crescut treptat, începând din 1964, şi s-a stins treptat după 1972.

A fost marele noroc al generaţiei '60 de a se fi putut afirma în acei câţiva ani (să zicem '64–'74) în libertatea relativă a cărora s-a dezvoltat în toate domeniile o extraordinară efervescenţă intelectuală. Apoi, odată cu apropierea anilor '80, totul a devenit din nou gri, din ce în ce mai întunecat, un întuneric cu atât mai apăsător cu cât nu mai era sângeros, ci dement.

Am făcut această lungă introducere ca să pot răspunde întrebării dvs.

Eu am prins copil fiind anii '50, ca debutant valul antiintelectual din '58, ca tânăr scriitor destinderea de după '64, ca scriitor cunoscut, nu numai în ţară, închiderea care părea definitivă a anilor '80.

De călătorit, am călătorit aproape fără probleme în acei câţiva ani de destindere de la sfârşitul deceniului 6 şi începutul deceniului 7, când la conducerea Uniunii Scriitorilor, în locul echipei staliniste a lui Mihai Beniuc, a venit ca preşedinte Zaharia Stancu, asistat de un comitet director din care făceau parte scriitori de genul lui Geo Bogza sau Eugen Jebeleanu. Ca scriitor, era destul să te duci la Uniunea Scriitorilor cu invitaţia venită din Occident (din partea unui festival de poezie, congres, simpozion, colocviu, o revistă), pentru ca să ţi se facă formele, adică să primeşti viza românească de ieşire şi să ţi se aprobe schimbarea unei sume echivalente cu 10$. (Cum putea fi cineva atât de curajos, ascet sau iresponsabil ca să plece în lume cu 10$ este altă problemă).

În 1968 aveam 25 de ani, două cărţi şi câteva poeme traduse prin reviste europene. Când, pe la sfârşitul anului '67, m-au anunţat de la Uniune că am primit o invitaţie semnată de Pierre Emmanuel, cel mai important poet francez în viaţă, pentru un recital de poezie la Teatrul Naţiunilor, am crezut că visez. Şi acum cred că visez când deschid caietul de sală şi-mi văd fotografia stângace de adolescentă alături de cea a lui Eugenio Montale. Atunci, ajunsă la Paris, am descoperit că acolo poezia începea să fie mai puţin importantă decât lozincile incendiare. Era în mai '68 şi tot ce ţin minte este că, în timp ce citeam, publicul a început să plângă şi, înainte de a avea timp să mă mir şi a reuşi să înţeleg ce se întâmplă, gazele lacrimogene care pătrunseseră din stradă au ajuns şi pe scenă. Am descoperit atunci, în acel "mai revoluţionar", rătăcind prin Parisul cu arborii tăiaţi şi transformaţi în baricade şi cu Sorbona împodobită de portretele lui Marx, Lenin, Mao şi Che Guevara, cât de necomunicante erau cele două părţi ale Europei. Întâmplarea a făcut ca peste mai puţin de 2 luni să ajung la Praga, unde revoluţia era nu numai neviolentă, ci şi de sens contrar. De data aceasta îl însoţeam pe soţul meu care, la recomandarea Doamnei Kafkova, cunoscută specialistă în limba română la Universitatea cehă din Praga, fusese invitat să scrie despre "Primăvara de la Praga". N-a mai apucat s-o facă. La câteva zile după întoarcerea noastră, trupele sovietice au ocupat Cehoslovacia şi evenimentele s-au precipitat.

Acesta a fost începutul. În următorii ani invitaţiile n-au lipsit, mai puţin importante prin ceea ce reprezentau, cât prin faptul că ne dădeau posibilitatea să plecăm şi să descoperim lumea. Astfel am descoperit, în 1969, Italia, plecând de acasă cu 20 de dolari şi un geamantan de 65 de kilograme: lapte praf, cacao, zahăr, salam de Sibiu, brânză topită, pesmeţi, hrana noastră pentru următoarea lună italiană. Le-am împărţit în trei părţi egale, una trimiţând-o la Post Restant Palermo, alta la Post Restant Veneţia, iar cea de-a treia păstrând-o pentru centrul Italiei. Biletele de tren le cumpărasem de acasă şi, din trei nopţi, două le petreceam în tren. Din muzeu în muzeu şi din şantier arheologic în şantier arheologic, am descoperit atunci nu numai Italia, ci şi marea artă. La muzee intram gratuit cu fostele carnete de studenţi.

Când, în 1973, am primit bursa americană, lucrurile se schimbaseră deja mult în rău. International Writting Program care funcţionase pe lângă Universitatea din Iowa invita scriitori din toată lumea şi de mai mulţi ani invita şi scriitori români. Fuseseră, printre alţii, Ivasiuc, Sorescu, Bănulescu, Baltag, Constanţa Buzea. Noi fusesem invitaţi în aceeaşi serie cu Petru Popescu. Dar tocmai se dăduse o hotărâre prin care statul român nu mai accepta burse nominalizate din străinătate. S-a făcut totuşi o excepţie pentru Petru Popescu, care a şi plecat pentru a ajunge la începutul anului universitar. Noi am ajuns în ajunul Crăciunului, după nenumărate reveniri, insistenţe şi proteste ale lui Paul Engle, poetul american, organizator al programului, ale Universităţii din Iowa şi ale ambasadei americane. Din bursa economisită la sânge am reuşit să facem călătoria din care a ieşit America Ogarului Cenuşiu (care a făcut un enorm succes în epocă, graţie sincerităţii şi rigorii cu care prezenta realitatea americană, şi despre care aud că nişte tineri scriitori, care evident n-au citit-o, scriu azi ca despre o critică comunistă la adresa societăţii de consum). La întoarcere, în drum spre casă, am explorat în aceleaşi condiţii studenţeşti muzeele şi oraşele Spaniei şi Franţei.

Nimeni nu ne-a întrebat la întoarcere nimic, iar noi am scris şi am publicat cât am putut de mult despre ceea ce văzusem.

În schimb, după câţiva ani, în 1981 am fost vizitată de trei indivizi care au bolborosit prezentându-se nişte nume indescifrabile şi, fără să se revendice de la vreo instituţie, mi-au explicat că din informaţiile lor fac o foarte bună impresie în cercurile literare din străinătate şi, neîndoindu-se de patriotismul meu, au venit să-mi propună să-mi slujesc ţara... I-am întrerupt spunând scurt nu şi m-am ridicat în picioare. "Sunteţi conştientă că după un asemenea refuz nu veţi mai primi viză de ieşire din ţară?" mi-a spus, înainte de a ieşi, unul dintre ei. "O să regretaţi".

În 1982, când am luat Premiul Herder (care se anunţă cu o jumătate de an înaintea decernării, la care participă preşedintele Austriei), nu am primit viza până în ultima clipă şi nu mă aşteptam s-o primesc deloc. Presiunile diplomatice şi grija lui Ceauşescu pentru păstrarea imaginii sale externe, încă nedeteriorate, au precumpănit. Am ajuns la Viena doar cu câteva ore înaintea ceremoniei, abia reuşind să găsim hotelul, să ne schimbăm şi să ajung cu răsuflarea tăiată pe podium. În acele zile vieneze am fost anunţată şi că a plecat la tipar cartea mea Proiecte de trecut, care era oprită de mai mult timp. A fost o bucurie mai mare decât bucuria premiului. Şi, pentru că aveam sentimentul că e poate ultima oază de libertate, am hotărât să folosim premiul făcând o călătorie de descoperire a vechilor culturi din Mediterana Orientală – Grecia, Turcia (Bizanţul), Egiptul – şi să nu ne întoarcem acasă până nu terminăm banii. Soţul meu avea să scrie o carte în trei volume, O călătorie spre marea interioară, descriind această fascinantă aventură a cunoaşterii. Cartea mea de impresii de călătorie s-a numit în prima ediţie Cea mai frumoasă dintre lumile posibile şi încerca să explice cum, în mod evident, lumea pe care o văzusem eu era mai frumoasă decât adevărata lume, pentru că era aureolată de miracolul că pot să o văd, că o văd, cu siguranţă, aproape prin absurd, pentru prima şi ultima oară.

Peste câţiva ani – între timp intervenind episodul poeziilor din Amfiteatru şi interdicţia de semnătură care i-a urmat – am fost invitată pentru un recital de poezie la Covent Garden. Cred că era în 1986, atmosfera era din ce în ce mai sumbră, ţin minte cât de jenă şi de frică în acelaşi timp îmi era, când mi se telefona, repetat, de la Londra şi trebuia să spun că n-am primit viza românească. În locul meu s-a citit pe scenă o scrisoare de protest adresată lui Ceauşescu şi a fost pusă o bandă cu vocea mea spunând poezii.

Despre "bănuiala consimţământului ocult" vorbeam în alt sens, într-un întreg eseu care purta chiar în titlu această sintagmă şi pe care mi-e greu să-l rezum aici, dar pot să spun că se referă la aceeaşi complexitate perversă a unui rău înfricoşător prin subtilitate despre care vorbeam la început.

Cum putem afla adevărul, atâta vreme cât nu se pot pune întrebări unui om despre colaborarea sa cu serviciile secrete româneşti sau străine? În gând, poţi fi naiv, paranoic sau prudent, dar nu vi se pare că adevărul vizibil, cunoscut, nu e tocmai adevăr?

Da, dar în ultimul timp s-au făcut paşi însemnaţi în punerea întrebărilor. Oamenii politici trebuie să declare pe proprie răspundere dacă au colaborat cu Securitatea şi, dacă sunt descoperiţi că mint, pot fi implicaţi penal. Când mă gândesc că atunci când, în 2000, Alianţa Civică a propus acest lucru – întreg Consiliul de conducere al Alianţei Civice am făcut declaraţii la Notariat în acest sens –, am fost priviţi ca nişte nebuni sau ca nişte extremişti. "Veacul înaintează" vorba lui Grigore Alexandrescu, chiar dacă nici pe departe atât de repede pe cât ne-am dori.

Ce compromisuri aţi făcut în timpul comunismului? Sunt lucruri pe care le-aţi făcut sau pe care nu le-aţi făcut şi aţi vrea să fi procedat altfel?

Cel mai mult regret faptul că am acceptat publicarea volumului de debut în forma schilodită în care ajunsese la tipar, cu versuri schimbate, cu versuri adăugate, şi într-un moment atât de mult tergiversat încât nu mă mai reprezenta de mult nici din punct de vedere artistic. În pofida succesului de critică, am fost atât de frustrată şi de umilită de această apariţie, încât tot restul vieţii mele, de-a lungul deceniilor de hărţuială cu cenzura, n-am mai acceptat niciodată schimbări: la cea mai mică obiecţie am preferat să renunţ la întregul poem.

Paul Goma povesteşte cum a fost exclus din Uniunea Scriitorilor (în 1977, în timp ce era închis în arestul Securităţii de la Rahova) de către conducerea Uniunii, din care făceau parte, între alţii: Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş. Cum a decurs acea şedinţă? Ce cale aţi ales şi ce aţi simţit atunci faţă de alegerea respectivă? Ce simţiţi acum?

Nu numai că nu am participat la acea şedinţă, dar nici până azi nu am reuşit să aflu cum s-au petrecut lucrurile. Nici în Culorile curcubeului, nici în dosarul Goma de la CNSAS, publicat ca anexă în ultima ediţie a cărţii, nu există referiri la numele care apar frecvent doar în pamfletele din ultimii ani. În ceea ce mă priveşte, nu am amintiri personale legate de acel moment, dar nu ştiu dacă aceasta se explică prin faptul că nu am fost prezentă la acea şedinţă, sau că nu aveam dreptul să fiu prezentă (nu am reuşit să găsesc în vraiştea arhivei Uniunii Scriitorilor data când am fost aleasă în Consiliul format din 90 de membri), sau, pur şi simplu, excluderea lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor a fost nu rezultatul unui vot al scriitorilor, ci al unei hotărâri de partid comunicate pur şi simplu. Vestea am aflat-o mai târziu de la Radio Europa Liberă şi cred că am interpretat-o în acest fel: dacă ar fi fost vorba de o şedinţă şi de o votare, s-ar fi produs o agitaţie despre care s-ar fi auzit, aş fi aflat detalii, s-ar fi vorbit. Era perioada în care la Uniunea Scriitorilor se vota secret şi cădeau automat la vot scriitorii membri în CC sau în Marea Adunare Naţională. Era o realitate cunoscută şi comentată de toată lumea. Ar fi fost un risc pentru putere să supună problema discuţiei scriitorilor şi să se expună unui vot negativ.

În 1989, la Vocea Americii se vorbea adesea despre dizidentul Silviu Brucan. Mult mai târziu am aflat că domnul Brucan era martor al acuzării în procesele înscenate de comunişti în anii ’50. Când citeam articolele Tiei Şerbănescu în anii ’90, nu ştiam că tot domnia sa făcea nu ştiu ce revistă a brigadierilor de la Bumbeşti-Livezeni (este asta o vină insurmontabilă?). Cei mai tineri au puţine surse de informare şi e greu să decizi care dintre ele sunt credibile, în condiţiile în care mulţi securişti se dau astăzi victime ale Securităţii. Aflăm că Doinaş şi Paleologu au fost informatori ai Securităţii, Fănuş Neagu este membru al Academiei Române, Vadim Tudor, Ungheanu, Păunescu sunt parlamentari, iar la nivel local, tovarăşi ziarişti şi scriitori de altădată conduc Direcţiile judeţene de cultură, edituri, reviste. Copiii foştilor securişti sau informatori ocupă, de multe ori, funcţii la ambasade, la televiziuni, în ziare, studiază arhivele Securităţii şi scriu cărţi despre cei morţi sau maltrataţi în închisorile comuniste.

Cei mai mulţi dintre liderii de opinie dansează în ritmul unei muzici pe care noi nu o auzim. În spaţiul public sau dincolo de el sunt şi oameni care au, probabil, lucruri mici de ascuns, dar care se feresc să vorbească despre ele. Atunci când citesc într-un interviu al dumneavoastră despre "Acel celebru grup de 22 de scriitori care îi ceruse lui Ceauşescu în 1980 înfiinţarea unei «Uniuni a adevăraţilor comunişti»", nu ştiu despre ce este vorba, nu ştiu cine erau cei 22 şi care era miza. Iar lecturând, într-un interviu acordat în acest an revistei Observator cultural, cuvintele lui Gabriel Liiceanu, despre Noica: "Un asemenea om nu poate fi acuzat de «colaborare cu regimul» şi nu poate să primească lecţii, nici de civism, nici de ce înseamnă dizidenţă, nici despre ţinută morală. Şi în nici un caz de la Marino, Lefter sau Gabriela Adameşteanu. Nu Noica a fost lecţia de laşitate a poporului român, ca să fie judecat de toţi neisprăviţii care suflau de dimineţa până seara în iaurt, când nu erau de-a dreptul informatori", rămân la fel de nedumerit ca atunci când, în 2006, pe TVR International văd o emisiune despre "Patriarhul literaturii române: Romul Munteanu".

"Cât mi-ar fi plăcut să fie despărţit cu precizie binele de rău!", spuneaţi cândva. Mai este posibil acest lucru? Sunt şanse să mai pună cineva onest lumină pe acea epocă, în aşa fel încât să o putem vedea în clar?

Întrebarea Dvs. – care este mai degrabă un eseu, cuprinzând interogaţia mai mult ca o figură de stil retorică decât ca o reală curiozitate – o să primească din partea mea, oricât vi s-ar părea de neaşteptat, un răspuns optimist. Da, sunt convinsă că memoria şi istoria sfârşesc, oricât de complicat ar fi procesul, să despartă apele de uscat, adevărul de minciună, binele de rău. Au fost descoperite mobilurile şi detaliile tragediei lui Tutankhamon, de ce nu ar fi elucidate crimele comunismului? Nu trebuie decât să fie deschise arhivele şi să existe tineri dispuşi să ghicească viitorul în trecut. Şcoala de vară de la Sighet este o dovadă că vor exista. De altfel, tot ce se întâmplă acolo este un drum nu atât spre trecut, cât unul spre viitor. E adevărat că totul este atât de complicat pentru că trăim încă în proximitatea crimelor, într-o lume în care puterea economică şi, în bună măsură, politică este deţinută încă de beneficiarii şi uneori chiar de autorii lor. Principala operă a puterii comuniste a fost construirea acestei savante confuzii în care totul se amestecă pentru a se unifica nivelul murdăriei şi al vinovăţiei, pentru a se uita că – acceptând chiar că toţi sunt vinovaţi – unii sunt vinovaţi pentru ceea ce au făcut, iar alţii pentru ceea ce nu au făcut. Eu, de exemplu, mă simt vinovată pentru că în 1987, când muncitorii de la Braşov au ieşit în stradă, nu am făcut nimic. Nu ştiu exact ce aş fi putut face, n-am ştiut nici atunci, nu ştiu cui ar fi trebuit să mă adresez pentru a da o declaraţie atunci când am aflat – la câteva zile, după ce totul fusese reprimat –, dar şi atunci, şi acum, după mai bine de un sfert de secol, trăiesc sentimentul culpei pentru ceva ce nu am făcut. De ce intelectualii polonezi au fost la Gdansk, iar noi, nu, la Braşov?

Un exemplu tulburător de organizare a confuziei a fost felul în care a funcţionat, cel puţin până acum, CNSAS, care a început prin a demasca cu râvnă colaboratori ai Securităţii dintre foştii deţinuţi politici (oameni care, probabil, au cedat după ce le-au fost zdrobite oasele, sparţi dinţii, distruşi nervii în lungi ani de închisoare), dar nu se grăbeşte să cerceteze ofiţerii de securitate, cei ce i-au obigat pe aceştia să devină delatori, cei cărora li se raportau cu spaimă delaţiunile. Tot ce s-a realizat a fost concluzia că nici deţinuţii politici nu erau chiar curaţi.

Dar pentru că vorbim de confuzie: Tia Şerbănescu este mult prea tânără ca să fi fost la Bumbeşti Livezeni, cine ştie dacă această poveste nu este răspunsul celor care se ocupau şi înainte de "dezinformări" la radicalitatea opiniilor ei despre beneficiarii postcomunismului; în schimb, Silviu Brucan, redactor-şef adjunct la Scânteia (soţia lui, Alexandra Sidorovici, a fost acuzator public), cel care cerea în Scânteia din 1947 moartea lui Iuliu Maniu, este autorul "Scrisorii celor 6" din anii '80, în care, vorbindu-se despre Securitatea din timpul lui Ceauşescu, se spune textual: "nu pentru asta am înfiinţat noi Securitatea", deci recunoaşte că a fost printre cei care o înfiinţaseră într-o formă şi epocă infinit mai sângeroase; despre grupul celor 22 de scriitori puteţi citi – dacă aveţi nervii tari – într-un număr de acum vreun an al Adevărului literar şi artistic – stenograma convorbirii lor cu N. Ceauşescu; în rest, nu pot decât să mărturisesc că mă întristează profund atât insultele şi acuzele adresate lui Adrian Marino, cât şi cele adresate lui Constantin Noica, nu numai pentru că e vorba de două mari personalităţi ale culturii noastre (fapt de care nu se poate face abstracţie în nici o circumstanţă), ci şi pentru că sunt doi oameni care au stat în închisoare ani lungi şi sunt judecaţi acum cu nonşalanţă de persoane care nu au trecut prin această experienţă, deci nu ştiu cum ar fi reacţionat în ea.

Îmi puteţi da exemple de cărţi care vi se par nocive sau malefice scrise sub comunişti? Dar de autori respectabili ai acelei epoci?

Aş prefera să vă invit să vizitaţi sala dedicată represiunii în cultura scrisă din Memorialul de la Sighet, sală pentru care am studiat mai bine de un an documente şi analize de arhivă care răspund exact întrebării Dvs. De altfel, în Suplimentul Aldine al României libere din 14 sau 15 iulie a.c. am publicat cele mai semnificative dintre concluziile acestei bulversante, pentru mine, cercetări a infernului literar. Veţi găsi acolo studii de caz ale unor adevărate modele morale (N. Steinhardt, Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Constant Tonegaru). Cărţi nocive? De la Mitrea Cocor, Nada Florilor de Sadoveanu până la Drum fără pulbere (despre Canal) şi Vânătoare de lupi (despre rezistenţa din munţi) de Petru Dumitriu, sunt tone de maculatură în care realitatea era luată, întoarsă pe dos şi predată în şcoli. De exemplu, nuvela Vânătoare de lupi se preda, am aflat, un an întreg, în 1948, la orele de română ale clasei a VII-a.

Despre anii '70-'80, cărora le-am fost eu însămi protagonistă, am preferat să vorbesc în cifre (de exemplu, în 1988 au fost mai mulţi turnători decât turnaţi), modelele le vor stabili cei ce vin după noi. În ce priveşte textele, oricât de mizerabile, nu erau la fel de nocive ca în perioada stalinistă, pentru că nu le mai citea nimeni si nici un scriitor important nu s-a demis să-i scrie ode lui Ceauşescu.

"Sunt momente în istorie în care literatura nu este o artă, ci o posibilitate de a gândi şi atunci scriitorul poate să devină profesorul de demnitate al poporului său. Dar nu există popoare laşe cu scriitori eroi şi nici popoare viteze cu scriitori oportunişti", spuneaţi într-un interviu acordat lui Mircea Iorgulescu, apărut în România literară, în 1983.

"Nouă ne era frică, deşi nu se intra la închisoare (…) dizidenţii din timpul lui Ceauşescu care au fost la închisoare se pot număra pe degetele unei singure mâini"; "Dacă ne-ar fi fost frică doar atunci când mureau zilnic în închisori sute de oameni, ar fi fost încă normal; dar ne-a fost frică şi atunci când nu mai murea nimeni", spuneaţi într-un alt interviu, după 1989.

Îmi povestiţi un moment în care v-a fost foarte frică, înainte de 22 decembrie 1989? Primeaţi semne de solidaritate în perioada în care o maşină a Securităţii vă supraveghea casa (în ‘88-’89) sau era doar o imensă tăcere?

Cred că momentul în care am descoperit ideile din textul care avea să se numească De la spaima profilactică la bănuiala consimţământului ocult (era vorba despre mecanismele de funcţionare a sistemului spre sfârşitul său, atunci când cruzimea a fost înlocuită cu subtilitatea perversă şi represiunea fizică prin coruperea morală). De fapt, frică nu e cuvântul exact. Epoca Ceauşescu nu a fost sângeroasă, ci murdară. Ceea ce era insuportabil era senzaţia de nesfârşită umilinţă în faţa amestecului de prostie, răutate şi şmecherie care domina totul. O umilinţă kitsch, dacă se poate spune aşa.

În ceea ce mă priveşte, solidaritatea se manifesta într-un mod la care acum nu pot decât să visez cu nostalgie. Mi se întâmpla adesea ca persoane necunoscute, intelectuali obişnuiţi sau chiar oameni mai simpli, când îmi auzeau numele, să ducă mâna la inimă în timp ce îmi zâmbeau complice, cu un fel de recunoştinţă. Era ca un semn codificat prin care îmi arătau nu inima, ci buzunarul de la piept, unde îşi ţineau poeziile mele din Amfiteatru, transcrise de mână, sau anumite tablete din România literară. Mi se întâmpla chiar să găsesc flori pe scări în faţa uşii, ceea ce presupunea curajul de a trece de maşina de la poartă, care nu intervenea, dar evident înregistra totul. E adevărat că ţin minte şi un gest de sens contrar, de fapt o replică aparţinând unei talentate colege, care ar fi spus: "Aşa îi trebuie dacă a vrut să fie celebră". M-a uimit nu bucuria în faţa represiunii, ci legătura incredibilă între persecuţie şi celebritate. În schimb, am primit de la N. Steinhardt, în timpul scandalului cu Motanul Arpagic, o minunată scrisoare de felicitări pentru sintagma "Maidania" pe care o foloseam, sintagmă pe care îmi făcea cinstea să o compare cu celebra "Kakania" a lui Robert Musil. Ţin minte cât de mult a contat atunci pentru mine acel mesaj de încurajare de la un coleg pe care nu-l cunoşteam personal, dar despre care ştiam atâtea lucruri extraordinare.

Spuneaţi, în iulie ’90, după prima mineriadă că vă simţiţi ameninţată "în orice caz, mai mult decât înainte de revoluţie. Atunci nu mă simţeam ameninţată fizic". Nu primeaţi corespondenţa, vi se tăia telefonul, maşina Securităţii era în permanenţă la poartă "dar de crezut n-am crezut niciodată că va intra cineva în casă şi mă va omorî". De ce? Ce vă apăra?

Dorinţa lui Ceauşescu de a fi recunoscut ca partener al occidentalilor şi propriul meu nume cu care se produceau solidarizări (de exemplu, Scrisoarea deschisă adresată lui Ceauşescu, iniţiată de Prof. Renzi de la Universitatea din Padova şi de marele poet Andrea Zanzotto, semnată de 32 personalităţi culturale italiene).

Un prieten (preot şi poet) îmi povestea zilele trecute cum, student fiind (prin 1984, în Bucureşti), o doamnă de la bibliotecă, l-a chemat de-o parte, într-o zi, şi i-a dat să citească un exemplar din revista Amfiteatru în care se aflau cele patru poeme ale dumneavoastră care v-au adus încă o interdicţie de semnătură. Cei de la bibliotecă primiseră dispoziţie să predea revistele, urmau să fie date la topit. Prietenul meu a citit poemele emoţionat, impresionat, cu bucuria aceea conspirativă care se năştea între cititor şi scriitor, pe vremurile acelea, când un text nu comunica doar valoare estetică, ci şi aspiraţia comună spre libertate. Peste câteva zile, la o lansare de carte pe care o organizase pentru un coleg, în faţa studenţilor de la Teologie, a venit şi un scriitor (Petre Anghel) care a spus că soţia lui scrie şi ea poezii şi ar vrea să citească. Doamna a citit cele patru poeme ale dumneavostră, studenţii au aplaudat entuziasmaţi, prietenul meu şi-a dat seama că e o provocare, a doua zi a fost chemat la Securitate, să dea explicaţii.

Aţi fost chemată la Securitate după publicarea poemelor? Cum erau acele prime zile după apariţia numărului cu pricina al revistei Amfiteatru, pentru Ana Blandiana?

Nu, n-am fost niciodată chemată la Securitate. Nu mi-a spus nimeni nimic. Am aflat neoficial de la cunoştinţe care lucrau în diferite redacţii că numele meu este interzis. Dacă n-aş fi avut rubrica din România literară, care, bineînţeles, n-a mai apărut, nici nu s-ar fi observat că s-a întâmplat ceva. Prin dispariţia rubricii însă, s-a aflat totul, în timp ce multiplicarea de mână (samizdat) creştea direct proporţional cu vestea interdicţiei.

Povestea Dvs. stranie, pe care o aud pentru prima oară, îmi aduce aminte de o întâmplare la fel de ciudată: la un moment dat, făcând cunoştinţă cu cineva, persoana respectivă a avut o reacţie surprinzătoare de uimire, mărturisind că el cunoaşte foarte bine pe o altă Ana Blandiana, care nu eram eu. Ţin minte că m-a înspăimântat ideea că cineva, care nu ştiu ce face, îmi poartă numele şi mi-l compromite. Putea să fie o nebună, dar putea să fie o instituţie.

Dar, ca să revin la momentele interdicţiilor, cea din '88, de după scandalul cu Arpagic, a fost mai gravă, deşi punctul de pornire, cel al poeziilor din Amfiteatru din 1985, fusese mult mai serios. În cei trei ani însă, prestigiul occidental al lui Ceauşescu se redusese la zero, deci nu mai avea reticenţe. În timp ce în '85 se revenise asupra interdicţiei, cea din '88 nu a încetat decât o dată cu revoluţia. În plus,chiar şi în biblioteci cărţile îmi fuseseră trecute la fondul secret.

Atunci a intrat în acţiune departamentul "dezinformări". Am aflat că cineva mă întâlnise pe aeroportul din Lisabona (deci era normal să nu public, din moment ce eram plecată). Ne-am enervat şi, cum tocmai începuse Festivalul Enescu, am cumpărat câte bilete am putut, ca să fiu văzută, să infirm zvonul fals. Dar, ca un animal, zvonul s-a adaptat la noua situaţie: am aflat că se spune că am cerut plecarea definitivă din ţară. Cei ce o făceau erau scoşi până la plecare în afara societăţii. În plus, trezeau sentimentul părăsirii în cei rămaşi. La asta nu am mai avut replică. Nu puteam să opresc fiecare om şi să-i spun "Ştiţi, nu e adevărat. N-am cerut să plec. Vreau să rămân şi să scriu în România". Şi pentru că începuse să se vorbească la Europa Liberă despre întregul scandal, am fost oprită pe stradă de un securist care mi-a propus să reiau publicarea începând cu un text împotriva Europei Libere. Evident, am refuzat.

"Ca scriitor trag ponoasele că am fost percepută ca personaj public şi politic", spuneaţi într-un interviu. Nu există şi avantaje? (înainte de ’89, unui poem, dintre cele patru despre care am vorbit, ziarul britanic The Independent i-a acordat o pagină întreagă, iar Motanul Arpagic a fost tradus în numeroase ţări, tocmai pentru că vă manifestaţi ca opozant al regimului comunist. După ’90, aţi avut acelaşi adversar, dar notorietatea de personaj public şi politic nu a şi ajutat scriitorul Ana Blandiana?).

În străinătate, poate că da. Dar numai cu puţin înainte şi cu puţin după revoluţie. Apoi, interesul pentru Est şi mai ales pentru România a scăzut brusc. În ceea ce priveşte traducerile, odată apărute în limbile de circulaţie, s-au multiplicat din ele însele. De exemplu, traducerile în germană au făcut să fiu descoperită şi apoi tradusă în ţările scandinave. La această oră am cărţi traduse în 24 de limbi. În ţară însă, personajul public a făcut un rău imens scriitorului care sunt. Pe de o parte, au fost insultele, calomniile, atacurile, care, chiar dacă nu aveau legătură cu literatura, murdăreau şi scriitorul. Pe de altă parte, chiar când este privită pozitiv, imaginea publică dublează şi tulbură imaginea literară, îi distruge unicitatea.

"Nu ni se interzice să avem încredere unii în alţii, dar prietenii mei mă bănuiesc pe mine şi eu îi bănuiesc pe prietenii mei". V-aţi citit dosarul? L-aţi cerut la CNSAS?

L-am cerut de câţiva ani, de când s-a înfiinţat CNSAS. Sinceră să fiu, am făcut-o fără curiozitate, mă înspăimântă ideea că mi-aş putea descoperi prieteni care m-au trădat. Am făcut-o însă, pentru că l-am auzit pe purtătorul de cuvânt al SRI spunând la TV – cu prilejul apariţiei volumului dedicat scriitorilor din Cartea Albă a Securităţii – că dosarul meu a fost distrus de cel ce mă urmărea în decembrie '89. Şi am vrut să verific, mai ales că nu părea convingător. Fapt este că nu am fost chemată nici până azi să îmi văd dosarul, dar nici anunţată oficial că el nu există.

"Caut răul pentru a-l denunţa, pentru a avertiza despre el, pentru a-l face inofensiv…", spuneaţi într-un interviu apărut înainte de 1980. Zece ani mai târziu aţi ales să faceţi istorie, în detrimentul literaturii. Aţi fost în Piaţa Universităţii, aţi suportat minciuna televiziunii publice, revărsarea de otravă în presa scrisă, calomnia şi lipsa de solidaritate a confraţilor (După cum spuneaţi, tot într-un interviu, nu s-a repezit nimeni să spună: "Eu o cunosc, este altfel", când se scriau mârşăvii la adresa dumneavoastră). Aţi creat Alianţa Civică în toamna lui 1990, aţi construit proiecte politice (înfiinţarea CDR pe care aţi şi adus-o la putere în 1996), aţi conceput Memorialul Sighet şi aţi început să îl realizaţi încă din 1993.

Orice bătălie uzează. Aţi obosit?

Da. Mai ales în sensul unei nerăbdări exasperate de a ajunge din nou la situaţia când nu exista în viaţa mea altceva decât scrisul. Din păcate, nu este încă posibil. Memorialul a primit o anvergură internaţională prea mare şi este prea necesar şi prea important pentru a putea spune pur şi simplu: vreau să plec pentru că vreau să scriu. Şi totuşi, acesta este adevărul. Un adevăr la fel de valabil şi pentru mine, şi pentru soţul meu, care s-a dedicat într-o măsură de-a dreptul sinucigaşă acestei opere şi pe umerii căruia stă întreaga cercetare. Singura noastră şansă ca scriitori este să găsim o echipă suficient de mare şi de serioasă de tineri istorici care să preia munca şi opera, eliberându-ne pe noi pentru opera noastră literară. Deocamdată sunt 7, dar din păcate o mare parte a colaborărilor internaţionale se bazează încă pe numele nostru.

"Sunt un om pentru care a fi cinstit este mai important decât a fi învingător şi a lovi este mai dificil decât a fi lovit", scriaţi cândva. Credeţi că, privit empatic şi generic, securistul care era plătit să o scuipe, pe stradă, pe Doina Cornea, ar putea vreodată să întoarcă o privire la rândul ei empatică?

Nu ştiu. În calitate de creştin, ar trebui să vă răspund: da, fiinţa umană este perfectibilă. Dar eu nu la asta mă refeream. Vorbeam strict despre mine însămi şi despre incapacitatea mea (de fapt, un adevărat handicap) de a lovi, pentru singurul motiv că înainte de a o face mă pun, fără să vreau, în locul celuilalt.

Vă mai interesează ce se întâmplă pe scena politică, astăzi? (Ce mai fac domnii de la PD care, fiind la guvernare alături de CDR, votau alături de opoziţie când era vorba despre legile proprietăţii? Ce mai face Dan Voiculescu?)

Da, la nivelul ideilor şi al mecanismelor. Deloc, la nivelul persoanelor.

Nu aţi fost niciodată membru al unui partid politic. Spuneaţi despre atingerea cu politica: "Ştiu că exagerez, şi poate chiar nu am dreptate, dar întotdeauna mi s-a părut că între o trântă şi o îmbrăţişare există asemănări". Purtaţi totuşi responsabilitatea de a fi adus la putere un preşedinte şi un conglomerat politic, care, în final, au eşuat. Cum v-aţi simţit după alegerile din 2000? În ce raporturi sunteţi cu preşedintele Emil Constantinescu?

În primul rând, pentru că aţi adus vorba despre alegerile din 2000, aş vrea să precizez că nu am făcut parte – aşa cum s-a scris atunci – dintre cei care au crezut posibilă victoria lui Vadim Tudor şi, de frica extremismului, au recomandat votul pentru Iliescu. Organizarea acelei spaime şi exacerbarea pericolului extremist a fost una dintre marile manipulări reuşite de PSD. Alianţa Civică a avut însă o poziţie clară: "Nu votaţi pe Vadim Tudor, dar nu uitaţi că el a fost inventat de Ion Iliescu". De altfel, rezultatul alegerilor nu a fost pentru mine o surpriză: cu mai bine de un an înainte, iniţiasem discuţii pentru o strategie comună de centru-dreapta, în lipsa căreia era clar că alegerile vor fi un dezastru. Dar partidele democratice participau plictisite la discuţii, nu aveau timp să gândească, erau prea ocupate cu algoritmul. În ceea ce îl priveşte pe Emil Constantinescu, am încetat să fim colegii de Alianţă Civică de până atunci, începând din timpul campaniei 1992, când poziţia radicală a Alianţei Civice deranja staful tot mai politicianist al candidatului Convenţiei. Apoi relaţiile tot mai tensionate practic s-au rupt în 1997, odată cu declaraţia despre inactualitatea "Punctului 8" al "Proclamaţiei de la Timişoara". Au mai avut loc câteva confruntări larg mediatizate în timpul congreselor Alianţei Civice, în care fostul vicepreşedinte AC, devenit preşedinte al ţării, a fost aspru criticat de cei ce îl susţinuseră. După 2000 nu am mai avut nici un fel de relaţii.

Ce relaţie aveţi cu Nicolae Manolescu, omul care v-a scris prefaţa la cartea de debut, dar şi acela care vă soma, treizeci de ani mai târziu: "Retrageţi-vă imediat propunerea sau părăsim cu toţii Congresul şi Alianţa voastră" ("propunerea" fiind Gabriel Andriescu – pentru un loc în conducerea PAC, dacă îmi amintesc bine)? Ce aţi simţit citind articolele semnate de Ileana Mălăncioiu şi Mircea Mihăieş, în România literară, după 1996?

Cu Nicolae Manolescu am avut întotdeauna relaţii civilizate şi chiar cordiale, deşi ne-am deosebit întotdeauna ca temperament şi caracter, iar după '89 s-au deosebit adesea şi ideile noastre. Dacă vă referiţi la criticile la adresa Convenţiei Democrate ale celor doi redutabili polemişti, pot să vă mărturisesc că eram adesea de acord cu ele, dar nu şi cu tonul lor, nu şi cu violenţa şi aversiunea, uneori chiar ura, pe care le transmiteau. Deosebirea dintre noi este că eu nu puteam să uit nici o clipă că adevăraţii adversari erau cei care fuseseră înfrânţi temporar, şi nici pe departe zdrobiţi, de Convenţie şi că – spre deosebire de autorii pamfletelor – eu încercasem să construiesc din fapte, nu din vorbe, ceva împotriva vechilor structuri. Asta nu făcea decât să-mi mărească dezamăgirea mea în faţa nevolniciei materialului uman din care se putea construi.

Sunt oameni de care v-a legat literatura şi v-a despărţit politica. S-a întâmplat şi situaţia inversă?

Da, atunci când oamenii pe care îi respectam, foşti deţinuţi politici mai ales, îmi aduceau manuscrise cu versuri în care îşi narau, cu sinceritate şi fără scrupule estetice, suferinţele. E adevărat, însă, că indiferent ce credeam despre valoarea lor artistică, nu aveam cum să uit că era vorba de versuri care fuseseră ciocănite în pereţii închisorilor cu alfabetul Morse înainte de a fi scrise pe hârtie. În acest sens, una dintre sălile de la Sighet, la care ţin foarte mult, este cea căreia i-am acoperit pereţii în întregime de versuri, sala dedicată "Poeziei în închisori".

"Singurătatea este noţiunea cea mai definitorie pentru raporturile mele cu lumea literară", vă citez din nou. Aveţi şi prieteni în lumea literară? Cum vă înţelegeţi cu tinerii scriitori?

Cu lumea literară, ca entitate, nu mai am nici un fel de relaţii din momentul în care m-am opus acceptării acelor 100 de salarii de merit viagere, argumentând că nu există posibilitatea stabilirii şi mai ales a respectării unor criterii după care să alegi 100 de scriitori care să trăiască peste medie din mai bine de 2000, în majoritate muritori de foame. Drept care am refuzat, şi Romulus Rusan şi eu, să primim acele milioane care ne-ar fi rezolvat până la sfârşitul vieţii nu puţinele probleme financiare printre care ne zbatem. A fost, desigur, un gest donquijotesc, poate chiar ridicol, dar sigur nu unul care să justifice aversiunea care s-a revărsat brusc asupra noastră, nu numai dinspre cei care s-au simţit jigniţi pentru că acceptaseră, dar şi dinspre cei care speră să ajungă să accepte, la moartea celor aleşi. Mie mi se păruse că e vorba de un mijloc de dezbinare a generaţiilor şi mă aşteptam la dreapta furie a tinerilor. Dar nu s-a întâmplat nimic, deşi prezenţa pe lista celor 100 de scriitori nu avea nici o legătură cu valoarea. Tinerii îşi aşteptau cuminţi rândul la beneficiile inechităţii.

Asta este însă o reacţie la lumea literară, şi nu la literatura care se scrie şi pe care o citesc, mai ales în cazul tinerilor, cu mare curiozitate şi nu o dată cu admiraţie. De exemplu, ultima lectură care mi-a trezit entuziasmul este Cruciada copiilor, de Florina Ilis, un roman care ar fi drept să devină un succes internaţional, pentru că – dincolo de valoarea estetică, reală – cade pe obsesia imaginii României marcate de copiii străzii.

Aţi lansat, în această vară, la Târgul de Carte Bookfest 2006 un volum intitulat Spaima de literatură, apărut la Editura Humanitas, unde, de altfel, există o colecţie (serie) Ana Blandiana. Cine se teme de literatură?

Eu. Am făcut întotdeauna o delimitare clară între poezie (lirică, epică, dramatică, cum se spunea în vechile manuale) ca esenţă, ca experienţă existenţială, chiar dacă de natură estetică, şi literatura care este o profesiune, superioară desigur, dar numai o profesiune, ceva care poate cuprinde reguli, ambiţii, realizări, succese. Scriind de când mă ştiu, de când mă ştiu am fost obsedată de grija de a nu călca din greşeală dincolo de frontiera pe care atât de puţini o văd, care le desparte.

Cărţile dumneavoastră sunt traduse în diferite colţuri ale lumii. Primiţi premii. "Un premiu este întotdeauna mai important pentru cei ce nu l-au luat decât pentru cei ce l-au luat, pentru că nu există împlinire, oricât de mare, care să poată atinge în sufletul nostru intensitatea unei frustrări", spuneaţi în 1986. Există un premiu pe care nu l-aţi primit şi îl doriţi?

Există nenumărate premii pe care nu le-am primit. De dorit nu le-am dorit nici pe ele, nici pe cele pe care le-am primit. Au fost pur şi simplu nişte surprize plăcute. Ele nu mi-au influenţat în nici un fel adevăratul destin. Nu cred că mi-aş dori un premiu atât de important încât să-mi schimbe viaţa.

"De când mă ştiu am obsesia pierderii timpului şi, deci, nu sunt niciodată suficient de destinsă şi de lipsită de griji pentru a fi un plăcut interlocutor de colţ de masă sau de colţ de stradă". V-aţi acordat mai mult timp pentru scris, în ultimii ani? Ce carte aţi vrea să ne oferiţi, într-un viitor oarecare?

Da, am făcut eforturi serioase pentru a schimba centrul de greutate al vieţii spre poziţia iniţială, când numai scrisul conta. Continui să scriu versuri, indiferent de voinţa mea, deci probabil din când în când voi mai publica volume de poezie. Scriu de mai mulţi ani la o carte despre mine însămi, mai precis despre ce din ceea ce am trăit a fost determinat de mine. Şi visez să mă întorc la proza fantastică.

Care e principalul inconvenient al îmbătrânirii trupeşti? Aduce şi vreun avantaj trecerea anilor?

Am o relaţie atât de netipică şi de bizară cu timpul, încât nu cred că sunt prea potrivită pentru întrebarea Dvs. Dar, dacă mă gândesc bine, cred că principalul sentiment este uimirea: mai întâi ani întregi, lungi decenii, uimirea că, spre deosebire de alţii, nu îmbătrânesc. Apoi, de la un timp, uimirea că mi se întâmplă totuşi şi mie.

"Greşeala pe care o fac mulţi scriitori este că se bazează pe lipsa de atenţie a posterităţii", ziceaţi. Cum credeţi că vor arăta cărţile dumneavoastră peste 100 de ani? Dar cititorii?

Îmi propuneţi să ne imaginăm că vor mai exista cititori. Accept provocarea. Sunt, de altfel, convinsă că aşa va fi. Şi, dacă da, atunci tot ce sper este să fiu citită cum e citit Catul, Li Tai Pe, Novalis, Eminescu, Rilke, Blaga. Îmi e indiferent dacă mă vor citi pe hârtie, pe laptop sau pe cine ştie ce alt suport material, necunoscut încă. Presupun însă că se vor simţi şi mai singuri decât ne simţim noi azi, iar asta mă face să bănuiesc că vor citi poezie.

I-aţi descoperit la poşta redacţiei pe Mircea Dinescu şi Vasile Baghiu. O întrebare ce presupune o alegere, astăzi, ca la "flori, fete, filme sau băieţi", miza fiind strict literară: "Dintre Dinescu şi Baghiu?"

Nu sunt Mafalda. Habar n-am ce va hotărî în privinţa lor, a mea sau a altora istoria literaturii. Tot ce ştiu este că Baghiu va continua probabil să scrie versuri, în timp ce Dinescu declară că nu.

"Pot orice: eu sunt autorul!", suna strigătul de deznădejde de pe ultima pagină a Sertarului cu aplauze. Puteţi face ca viclenia să piardă meciul?

Nu de viclenie mă tem, ci de băşcălie. Cei răi n-ar reuşi, dacă celor pasibili de a fi buni le-ar păsa cu adevărat de ceea ce se întâmplă, dacă abordarea dramatică nu ar fi înlocuită de farmecul a toate dizolvant al băşcăliei. În ceea ce mă priveşte, sunt din păcate doar autorul cărţilor, nu şi al realităţii din care ele se nasc.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey