Liviu Antonesei

T.O. Bobe


 
sus

Liviu Antonesei: Literatura continuă să-mi salveze viaţa īn doze homeopatice

 

 

Prozator, eseist, poet, pedagog (şi la catedra universitară, şi ca autor al unor cărţi de specialitate). Om politic (īn ilegalitate, īn opoziţiei şi la putere, cum spunea undeva). Director de revistă, constructor de ziar, realizator al unei emisiuni de televiziune. Cititor incorigibil şi susţinător al unor scriitori aflaţi la īnceput de drum sau īn plin parcurs. Autor a numeroase articole de opinie menite să amendeze deficitul de moralitate şi derapajele de tot felul din spaţiul public romānesc postdecembrist. Cīteva tuşe (probabil că din neştiinţă sau din neatenţie, am omis altele) īntr-un posibil portret Liviu Antonesei.

Liviu, ce fir ţine īmpreună toate astea?

 

La īnceput, am fost tentat să răspund că nu există nici un fir, că pur şi simplu sīnt o persoană foarte spontană şi foarte reactivă. După aceea, mi-am dat seama că lucrurile nu stau chiar aşa, că nimeni nu poate fi atīt de dizarmonic fără riscul exploziei minţii. Aşa că m-am pus pe meditat şi cred că am găsit un fel de răspuns. Nu e un singur fir, ci unul obţinut din īmpletirea a trei şuviţe, cum se īntīmplă cīnd faci un bici din fīşii de coajă de cīnepă. Īn prima mea copilărie, rurală, am făcut astfel de bice şi ştiu despre ce vorbesc, ştiu cum din "treimea" iniţială se ajunge la unitate. Acum, dacă e să numesc şuviţele – cu totul nebăsesciene, de altfel! –, ar fi vorba, mai īntīi, despre un exces de energie, care nu m-a părăsit nici acum cīnd mă īndrept dinspre maturitate – e un fel de-a spune! –, spre bătrīneţe. Acesteia se adaugă o curiozitate fără margini, care nu e a filosofului, pentru că eu nu sīnt un īnţelept – Doamne fereşte! – ci, mai degrabă, a copilului care am mai rămas. De fapt, ce spun copil? Acela īntreabă, mai ales, "de ce?". Eu am mai multe īntrebări: "ce?", "cum?", "daaaaaaaa?" ş.a.m.d. Īn fine, ar mai fi vorba despre imposibilitatea de a suporta fără reacţie prostia, indiferent de domeniul īn care se manifestă, indiferent de cine o proferează sau făptuieşte. E adevărat că atenţia mea se īndreaptă, cu predilecţie, īnspre prostia fudulă şi, mai ales, către cea care-şi asociază răutatea. Īmi place o vorbă atribuită de Platon lui Socrate: "prostia este un viol al ordinii etice".

 

"Inamicul meu cel mai mare este plictiseala. N-aş putea trăi īn Germania ori Scandinavia"

 

Iar eu īmi amintesc că spuneai undeva: "Nu-s proşti, doar ticăloşi", o referire la "mafia securisto-comunistă care continuă să conducă Romānia", ca să te citez din nou. Ţinīnd cont de trecutul nostru comunist, de politicienii (uneori, foşti activişti) pe care īi alegem, de formatori de opinie unsuroşi, mercenari, violenţi, cărora Cate Blanchett īn Veronica Guerin, le stīrneşte probabil zīmbete misogine, crezi că mai poate fi igienizată societatea romānească? Nu ai obosit, īn luptă, sau ca observator, după 16 ani de… "tranziţie"? Te-ai gīndit vreodată să emigrezi?

 

Īn privinţa prostiei sau ticăloşiei celor care ne conduc de vreo şaisprezece ani, am ajuns la o concluzie mai...optimistă, īn sensul că prostia şi ticăloşia se aliază īntr-un mod ireproşabil. Avem, acum, cazul Năstase, pe care-l credeam un ticălos – un om de o lăcomie patologică, complet indiferent la interesul public, care şi-a utilizat funcţiile politice exclusiv īn sensul īmbogăţirii sale. Dar īl credeam un ticălos inteligent, or reacţiile complet anapoda pe care le-a avut – mereu contraproductive pentru sine īnsuşi, cvasi-sinucigaşe – īmi dovedesc fără tăgadă că e şi un prost fără măsură! Cu toate că observ răspīndirea pretutindeniară a acestei mafii, īn esenţă securisto-comunistă, indiferent cum se drapează ideologic, nu sīnt total pesimist īn ce priveşte viitorul nostru. Pe de o parte, oamenii mai şi mor, pe de alta, sub presiune euro-americană conjugată, justiţia a īnceput cīt de cīt să funcţioneze. Din lista de 40 de personaje dubioase primită īncă de guvernul Năstase īn 2004, vreo 28 sīnt īn atenţia DNA, cu dl. Năstase īn frunte! Să fie primit. Īnsă motivul cel mai important este acela că, dincolo de intenţiile guvernanţilor noştri succesivi, adesea īmpotriva acelor intenţii!, au apărut şi mici zone de normalitate – şi economică, şi instituţională, şi cultural㠖 şi, īn momentul īn care acestea se vor constitui īntr-un arhipelag, drumul spre normalitate va fi devenit ireversibil. Cred că nu mai este mult, cinci-zece ani, sub presiune europeană, după 2007, poate chiar mai repede.

 

Cum să obosesc, cīnd pe mine prostia şi ticăloşia mă ţin īn formă? Cred că, īn ce mă priveşte, va fi mult mai nasol să trăiesc īntr-o Romānia normală, cu mai puţine probleme, cu mai puţini proşti īn funcţii de răspundere, cu mai puţini ticăloşi īn libertate. Noroc că democraţia nu e o barieră īmpotriva prostiei. Īntr-un fel, parcă e mai bună din acest punct de vedere, că ai forme de prostie mai diverse! Nu, nu m-am gīndit niciodată să emigrez. Īnainte de 1990, īmi era teamă să nu fiu cumva expulzat, că escaladasem cumva meciul cu vechiul regim. Īn toamna lui 1990, īn ultima zi a unui sejur de o lună şi jumătate la Paris, am avut un moment prost, nu-mi venea nici să rămīn acolo – mie īmi place Parisul enorm! -, dar nici să vin acasă. M-am īmbătat puţin cu nişte bere la Orly şi am venit acasă. Am realizat că eu nu am ce face īntr-o societate occidentală normală, unde totul funcţionează excelent şi fără mine, unde nu aş putea influenţa, īn bine ori īn rău, cu un micron mersul lucrurilor. Aici, īnsă, totul este de făcut şi te poţi iluziona că poţi face ceva. După 16 ani de tranziţie, avem chiar mai multe de făcut decīt īn 1990, pentru că īntre timp am mai făcut o mulţime de prostii!

 

Dincolo de faptul că, prin nenumăratele mele munci, eu trăiesc la limita de sus a decenţei aici, mă simt foarte bine īn Romānia. De ce? Pentru că inamicul meu cel mai mare este plictiseala. N-aş putea trăi īn Germania ori Scandinavia. Īn unele ţări latine ori īn Polonia, cred că aş putea, dar nu pasional. Or, īn Romānia, har Cerului!, poţi muri de orice – de cancer, de coajă de banană, īmpuşcat din greşeală etc -, dar nu de plictiseală. Īn acelaşi timp, revolta mea antidecembristă era anticomunistă, politică şi, cred, după 22 decembrie, orice justificare politică a exilului este mincinoasă. Nu-i condamn pe cei care pleacă, pentru că este o opţiune strict personală locul unde vrei să trăieşti, dar să nu-mi vină cu justificări politice, că la mine nu ţine. Fiica mea a emigrat de trei ani īn State, unde m-a făcut şi bunic. Am īntrebat-o de ce face asta, că avea slujbă bună, o mai puteam ajuta şi eu etc. Mi-a răspuns că vrea să trăiască īntr-o ţară normală. Deşi definiţia normalităţii e destul de dificil de comis, am acceptat motivaţia ei ca fiind legitimă şi i-am urat succes. Are succes şi ea, şi ginerele meu, tot ieşean, iar nepotul, american prin naştere, are şanse teoretice să ajungă la Casa Albă, nu? A fost opţiunea lor şi văd că a fost corectă. Dar eu ce să fac īn America, de pildă? Om mai mult decīt semicentenar, atīt de prins īn realitatea magmatică, viermuindă, colcăitoare, de aici! Legat şi de limba romānă īn cam toate ocupaţiile şi pasiunile mele, pe deasupra...

 

"Īn acele trei luni, m-am simţit cel mai bine din īntreaga mea viaţă, deşi aveam o pneumonie după o şedinţă de jogging cu o maşină a Securităţii"

 

Ce īmi spui, concret, īn legătură cu escaladarea meciului cu vechiul regim, despre care ai pomenit mai devreme? (Īmi amintesc o replică a ta, dintr-un alt interviu: "Īntr-o lume absurdă, reuşeam să trăiesc aproape cum doream", īn care am simţit doar nostalgia juventuţii). Cum a īnceput şi cum a evoluat acel conflict? S-a stins?

 

Cum să īnceapă? Eram, mai īntīi, un copil, apoi un tīnăr destul de neastīmpărat şi refractar la prostie, pe deasupra. Aşa că reacţionam. La şcoală şi la Universitate, mă apuca adesea rīsul, sănătos!, cīnd auzeam prostiile unor profesori. Destul de devreme, am īnţeles aberaţia lumii īn care trăiam şi īmi mai spuneam şi eu părerea. Poate cu voce prea tare, poate īn medii neprielnice sincerităţii, recunosc. Oricum, pīnă la prima anchetă a Securităţii, din mai 1983, cīnd au percheziţionat, interogat, anchetat cam toţi tinerii scriitori care contau īn Iaşi, nici măcar nu aveam senzaţia că gesturile mele de nonconformism, de neastīmpăr, ar avea vreo semnificaţie direct politică. Atunci, am īnţeles. Pentru că am īnţeles, am adoptat şi o strategie, mi se părea mie, greu atacabilă. Mai tīrziu, am văzut că o aplicase destul de eficient şi Mihai Botez. El o numea "mă supun, dar spun". Bun, sigur că nu reuşeam să mă supun īntrutotul. Dacă, la institut, ni se spunea că trebuie să mergem să salvăm agricultura, eu spuneam că trebuie să se ducă partidul cu Ceauşescu īn frunte, că ei au distrus-o şi că, dacă voiam să mă ocup de agricultură, mă făceam agronom, nu psiho-sociolog. Nu se īntīmpla nimic, pentru că şefii de la institut nu spuneau de fapt mai departe, ca să nu iasă ei rău.

 

Cīnd a fost chestia cu plata datoriei externe, s-au făcut mari mitinguri īn toată ţara, deci şi la Iaşi. Cīnd ne-au convocat şi pe noi, am spus că eu n-am motive de bucurie īntrucīt n-am făcut eu datoriile, ci numai le-am plătit īmpreună cu ceilalţi romāni. Īn loc să merg cu turma acolo, am preferat să rămīn la institut, să-mi chem prietena de atunci şi să...ne simţim foarte bine. A doua zi, cīnd am aflat ce s-a īntīmplat, mi-a părut rău că n-am fost, dar asta este. Pentru că manifestaţia nu īncepea, lumea adunată cu ore īnainte acolo, a aruncat portretele iubiţilor conducători īn tufişuri, după ce le-au ars cu ţigările! Păcat că ştiu asta doar din auzite, dar asta este.

 

Cel mai mult m-am amuzat cīnd a fost referendumul pentru dezarmare, cīnd Romānia şi-ar fi redus unilateral cheltuielile militare cu 5 procente – de parcă putea cineva controla bugetul unei ţări comuniste. Era un referendum foarte original, pentru că erau tabele cu numele la vedere şi trebuia să scrii acolo că eşti de acord şi să semnezi. Eu am declarat de la bun īnceput că sīnt īmpotriva reducerii cheltuielilor militare ale Romāniei, pentru că vreau să avem o armată puternică, care să reziste dacă ne atacă ruşii sau americanii. S-au chinuit vreo trei ore – au adus şefi de la partid, de la Universitate – să mă convingă să scriu da. N-am scris da, dimpotrivă, i-am acuzat de trădarea intereselor naţionale, dar am acceptat, că mă plictisisem deja, să fiu trecut absent.

 

Am făcut multe chestii din astea, plus că nu mă puteam abţine să nu bag strīmbe de cīte ori reuşeam să public ceva, undeva. Īn 1989, deja nu prea mai aveam umor, aşa că īn mai am anunţat că-mi retrag dreptul de semnătură īn Romānia, īn semn de solidaritate cu scriitorii romāni, mult mai importanţi decīt mine, deja interzişi – este vorba de Mircea Dinescu şi de cei şapte care s-au solidarizat cu el. Iar īn august, am īnceput să adun semnături pentru protestul lui Dan Petrescu faţă de realegerea lui Ceauşescu la cel de-al XIV-lea Congres. Apelul a apărut īn presa internaţională la īnceputul lui octombrie şi pīnă la revoluţie nu ne-a fost foarte uşor. Dar a meritat – īn acele trei luni, m-am simţit cel mai bine din īntreaga mea viaţă, deşi aveam o pneumonie după o şedinţă de jogging cu o maşină a Securităţii. Am avut vreo nouă semnături la īnceput şi s-au mai adăugat pīnă la vreo 17 pīnă la urmă. Primul protest de grup, din mai multe localităţi din ţară, de la Goma! N-a fost rău. Sigur, nici eu, nici Dan, nici alţi semnatari – Doina Cornea, de pild㠖 nu eram membri de partid. Dar pe toate "organele de presă" se spunea că tot poporul romān doreşte realegerea lui Ceauşescu. Noi nu doream şi am spus asta cu voce tare, că prea păream un popor de momīi, cīnd totul īn jur fierbea. De altfel, Dan īncepuse să vorbească răspicat īncă din ianuarie 1988, urmat īn aprilie de Liviu Cangeopol. Prin urmare, mi-am dat seama că trecuse şi pentru mine etapa romantică, mai degrabă a jocului de-a şoarecele şi pisica cu imbecilii siniştri care ne conduceau! Iar unii īncă ne mai conduc!!!! E limpede că nu s-a stins nici un conflict, dar acum măcar – sper să rămīnă aşa! – nu mă mai bat cīnd īmi spun părerea. E un progres, nu? Doar că Popeye vrea să dea din nou securiştilor drept de anchetă penală şi asta mă cam pune pe gīnduri! Nici Iliescu n-a īndrăznit să facă aşa o tīmpenie!

 

"Răsplată? Literatura m-a răsplătit deja!"

 

Spuneai īntr-un interviu că ai căpătat, īncă din liceu, convingerea că vei fi scriitor. Ce ţinteai atunci īn literatură şi ce īmpliniri īn domeniu te-ar mulţumi pe deplin? Care ar fi suprema răsplată pe care literatura ar putea să ţi-o īntoarcă?

 

Cred că m-am exprimat greşit īn interviul acela! De fapt, am ştiut că voi fi scriitor – ori, măcar, şi scriitor – īncă din şcoala primară, cīnd, sub influenţa filmelor sovietice cu partizani şi a westernurilor de la īnceputul micii liberalizări comuniste, scriam pe nişte carneţele un fel de "romane" inspirate din cele văzute. Īn faza westernurilor, s-a īntīmplat să primesc de la un fost coleg de-al tatei, evreu, plecat din ţară, dar care revenea periodic, o cutie de creioane "cariocas", aşa că ilustram "romanele" mele cu nişte desene de un kitsch nebun. Nu aveam mare talent la desen, dar īmi plăcea să amestec cīt mai multe culori! Literatura scrisă a venit īnsă şi dinspre cea citită. Prima carte "serioasă" citită autonom a fost Cavalerii teutoni, prin clasa a doua sau a treia, īntr-o vacanţă de iarnă, cīnd aproape n-am ieşit din casă, trăind un fel de narcoză a lecturii. De altfel, o lectură dificilă, date fiind complicatele nume poloneze, cu cīte 5-6 consoane una līngă alta, pe care nu prea ştiam să le citesc şi mă īntorceam mereu īnapoi, să regăsesc personajele. Apoi, am citit, cam īn această ordine, Baltagul, Omul amfibie – un sf sovietic, care s-a şi ecranizat –, Robinson Crusoe. După asta, nu mai ţin şirul, citeam foarte mult şi foarte amestecat – ca şi acum, de altfel! Īnsă, deşi am continuat să citesc enorm, de pe la īnceputurile gimnaziului pīnă pe la mijlocul liceului, nu-mi amintesc să mai fi scris altceva decīt compuneri ori poezii pentru ziua de 8 Martie, că ne puneau la şcoală! Pe la mijlocul liceului, m-am trezit pentru prima oară īndrăgostit serios şi scriind poezii şi scurte eseuri, pe care cu īngăduinţă le-aş numi "filosofice" – despre timp, infinit, moarte etc. –, pentru că habar nu aveam că există ceva care se cheamă filosofie! Īmi era īnsă deja foarte clar că viaţa mea va fi legată de scris.

 

Răsplată? Literatura m-a răsplătit deja! Sīnt un om care, cea mai mare parte a vieţii, a făcut şi a trăit din ceea ce-i place cel mai mult – să citească şi să scrie. Chiar perioada īn care am fost cercetător ştiinţific, ori de cīnd sīnt universitar, sīnt legate de aceleaşi plăcute deprinderi. Pīnă şi cīnd făceam politică ori administraţie, am profitat de această experienţă pentru a nu mă face de rīs prea tare! Răsplată supremă? Cred că şi aceasta a venit deja – nu e puţin lucru să-ţi trăieşti viaţa după pofta inimii, inclusiv īn perioade absolut demenţiale, cum a fost ultimul deceniu al comunismului. Īn acele vremuri, cel puţin de două ori, literatura mi-a salvat pur şi simplu viaţa. Dacă, īn martie 1988, nu scriam Urlu. Despărţirea de lume. Un testament, probabil nu răspundeam la īntrebările acestea, fie pentru că aş fi avut minţile rătăcite, fie pentru n-aş mai fi fost pe aici. Probabil, acelaşi lucru s-ar fi petrecut şi dacă, după mineriada din iunie 1990, nu scriam Violul. Al doilea testament, text publicat īn dispăruta revistă braşoveană Astra, pe care nici nu-l mai am! De atunci, īnsă, har Cerului, literatura continuă să-mi salveze viaţa īn doze homeopatice!

 

"M-am simţit bine īn USR, cīt a fost Dinescu preşedinte, iar īn Comisia de pensii era minunat"

 

Īmi spui cīte ceva despre contactul cu lumea literară romānească? Ce ai simţit cīnd ai păşit īnăuntru? Mai devreme spuneai că eşti un tip care reacţionează. La ce ai reacţionat demisionīnd din Uniunea Scriitorilor?

 

Primul scriitor īn carne şi oase pe care l-am cunoscut a fost, din fericire!, Mihai Ursachi. Eram īn clasa a XI-a şi am văzut un anunţ că la o librărie din oraş se lansa volumul Missa Solemnis. M-a şocat titlul latinesc şi semnificaţia sa religioasă. M-am dus la librărie, am asistat la lansare, am cumpărat volumul, am primit iniţialele poetului drept autograf şi am mers la prietena mea de atunci unde am citit īntreg volumul de patru sau cinci ori. Mi-a plăcut enorm. Acesta n-a fost īnsă un contact cu viaţa literară, ci cu un mare scriitor, pe care l-am comemorat recent, la doi ani de la plecarea dintre noi. Viaţa literară, adică lumea revistelor, a editurilor etc, am cunoscut-o cīnd eram student de-abia. Lucram la Opinia studenţească şi colaboram la Dialog şi eram perplexat de cīt de curajoase şi bune păreau revistele făcute de nişte amatori, comparativ cu publicaţiile "profesioniste", că astfel nu ştiu cum să le spun! După ce-am terminat facultatea, am avut nişte rubrici pe la acele reviste ieşene şi, de mai multe ori, am renunţat la ele – lucruri care puteau să apară īn revistele studenţeşti nu puteau să apară şi acolo ori ţi se cereau nişte modificări de neīnţeles. Şi nu vorbesc de cenzură, ci de practici redacţionale.

 

Īnsă membru al breslei ca atare am devenit de-abia īn ianuarie 1990, fără să fac vreo cerere, fiind băgat acolo de Dinescu, probabil īn calitatea mea de fost dizident, dar şi pentru că respectam condiţiile statuare, adică aveam două volume publicate. De la prima Conferinţă Naţională şi pīnă īn decembrie 1995, cīnd am demisionat, am făcut parte mereu din Consiliul USR, fiind membru īn Comisia de pensii. M-am simţit bine īn USR, cīt a fost Dinescu preşedinte, iar īn Comisia de pensii era minunat, stăteam şi īn şedinţele de Consiliu īmpreună, cumva grupaţi, şi bīrfeam īmpreună cu Cornel Regman, care avea un umor nebun, cu un ungur simpatic şi cu ceilalţi membri. Cīnd a fost ales Ulici preşedinte, lucrurile s-au schimbat. De altfel, au fost tot felul de lucrături pentru a-l īnlătura pe Dinescu. Primul lucru care m-a şocat a fost că, la moartea lui Eugen Barbu, duşman declarat al breslei, care a publicat īn Romānia Mare, īmpreună cu Vadim, lucruri imunde, īngrozitoare despre scriitori, Ulici a oferit un loc de veci decedatului la Bellu, īn parcela scriitorilor, la picioarele lui Eminescu, fără să consulte Consiliul sau măcar Biroul. De altfel, Barbu fusese exclus din USR pentru atacurile josnice la adresa membrilor.

 

Apoi, nu se ştie cum s-a făcut asocierea cu Cazinoul din casa Vernescu etc, tot felul de lucruri tulburi, nelămurite vreodată. Şi nelămurite vor rămīne, că şi Laurenţiu Ulici, Dumnezeu să-l ierte, ne-a părăsit īntre timp. Era limpede că nu voi face mulţi purici īn USR. Motivul - sau pretextul? - a apărut īn toamna anului 1995, cīnd īn urma unei lucrături locale cu conexiuni centrale, a fost schimbat Al. Dobrescu din funcţia de redactor şef al Convorbirilor literare. Cu cine? Cu nepotul lui Rilke, cum īi spunem noi, cu modestul scrib Cassian Maria Spiridon. Am prins mingea din zbor şi am demisionat, deodată, din funcţiile de redactor şef-adjunct al revistei, de membru al Consiliului USR, precum şi din USR. De atunci, mă simt infinit mai bine, deşi nu mă consider mai puţin scriitor, ba din contră!!!

 

După o bucată de timp, īn tren, m-am īntīlnit cu prozatorul Sorin Preda care, pe chitanţa de la vagonul-restaurant, m-a pus să completez cererea de adeziune la ASPRO. Acolo, esenţial, activitatea mea, o dată pe an, este să particip la jurizare. Dar īntre timp, văd că a dispărut şi asta. Eram şi membru al PEN Clubului Romān, am fost şi la un Congres īn Macedonia īn 1991, īn această calitate, dar cum organizaţia aborigenă este dubios asociată cu USR, după demisiile din 1995, nu m-a mai īntrebat nimeni de sănătate! Ei, să fie ei sănătoşi!

 

"Cine-şi imaginează că ajunge nu mare scriitor, ci pur şi simplu scriitor lingīnd dosuri se īnşeală!"

 

Gīndindu-mă la afirmaţia lui Bernanos despre ororile care s-ar produce nu din pricină că rebelii sunt tot mai numeroşi īn lume, ci mai degrabă pentru că sunt tot mai mulţi docili, am să te īntreb, īntorcīndu-mă la spaţiul romānesc al creatorilor de literatură: ce cale crezi că ar fi bine să urmeze un debutant, de exemplu, care are de ales īntre obedienţa īn faţa unor grupuri (de prestigiu, de "putere" – critică, editorială, jurnalistică, instituţională), a revoltei (cu şanse īnsemnate de a găsi protectori īntr-un grup advers), a retragerii la masa de scris etc. Tu, personal, cum stai cu compromisul?

 

Eu mă feresc să dau sfaturi altora, dar, aşa, teoretic, ultima soluţie mi se pare cea mai bună. Sau a doua, pentru cei mai bătăioşi, dar cu condiţia să nu se alinieze. Oricum cine-şi imaginează că ajunge nu mare scriitor, ci pur şi simplu scriitor lingīnd dosuri se īnşeală! Stau destul de bine cu compromisul! Am făcut foarte puţine! Dar, e adevărat, n-am avut nici o grabă. Cum ştiam de mic că sīnt scriitor, ştiam şi că asta se va vedea la un moment dat, fie şi postum, şi din afară. Cīnd eram elev, publicam īn revista liceului, apoi am publicat mult īn revistele studenţeşti amintite. Cu volumele a mers īnsă greu! Aveam 35 de ani la debutul cu Semnele timpului, volumul de eseuri, şi 36 la Pharmakon, cam jumătate din volumul de debut īn poezie, cu titlul schimbat, că eu īl botezasem Căutarea căutării. A rămas jumătate īn urma colaborării frăţeşti dintre delicatul poet Florin Mugur şi cenzorul de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Nici acum n-aş putea spune cine a tăiat mai mult ori mai fără milă! Cīnd am văzut ce-a ieşit, de fapt ce a rămas, mă decisesem să nu mai public nimic īn timpul vieţii. Şi nici aşa ciuntit nu cred că apărea, dacă nu se certa pentru mine – de ce? rămīne un mister şi acum, pentru că īl cunoşteam foarte puţin – Marin Mincu, cu cenzorul de la Consiliu. Dar toate astea se petreceau īn vara lui 1989, aşa că am scăpat de acel legămīnt.

 

De fapt, ar fi trebuit să debutez īn 1982-83, la Albatros, fusesem chiar decis cīştigător de către juriu, băusem aldămaşul cu prieteni din generaţia mea, Iaru, Coşovei, Madi Marin, Bogdan Lefter, poate şi alţii, doar că a doua zi a fost anunţat cīştigător un tip care a īnsoţit apoi, ca translator, trupele trimise de Ceauşescu īn Angola! De atunci, n-am mai auzit de el ca scriitor! De fapt, n-am mai auzit nimic! Sper că n-a fost pierdere colaterală īn Africa. Deci, sigur că a mers foarte greu īnainte de 1990, pentru că nu eram foarte receptiv la compromisuri, dar după aceea, am publicat vreo 15 cărţi, unele scrise mai īnainte. Desigur, nu toate de literatură, pentru că am o profesie academică pe care o practic cu plăcere şi care m-a stimulat să scriu cīteva cărţi despre educaţie, despre cultura interbelică, despre dragoste. Cum m-am străduit să le scriu bine, poate că fac şi ele parte din literatură. Eseul despre dragoste, cu siguranţă, deşi iniţial īmi propusesem să-l scriu ca psiholog!

 

Vorbeai undeva despre "reveria de a trăi, cu un fel de rentă, la Paris, Viena sau Cracovia". A fost un episod izolat sau este o stare recurentă?

 

A, īmi revine mereu gīndul ăsta, reveria asta! Este vorba despre oraşele care īmi plac mie cel mai mult, cărora, īntre timp, aş putea adăuga Gdansk-ul, cu minunatele sale clădiri refăcute şi canalele pe care merg vapoare, şalupe, bărci, pīnă īn mijlocul oraşului, ca la Amsterdam, īmi place şi Amsterdamul! Oraşele īn care mi-ar plăcea să trăiesc, dar nu să şi muncesc, că ar fi păcat de Dumnezeu să practici ruşinea muncii īn asemenea minunate locuri. Mă şi īntreb de ce sīnt condamnaţi locuitorii unor asemenea oraşe să meargă la serviciu!?! Īngrozitor. Sigur că nu aş sta complet degeaba, că nu este īn firea mea, dar aş citi, aş scrie, m-aş plimba, aş pălăvrăgi prin cafenele, ehei!

 

Vorbesc şi eu ca omul care niciodată din 1990 īncoace nu a avut o singură slujbă, ci de la două la cinci-şase! Sigur, nu slujbe full-time, mai puţin cea de la Universitate, pe care o rezolv totuşi īntr-o singură zi din săptămīnă, e drept complet răguşit seara!, ci contracte de colaborare, la televiziuni, la radiouri, la diverse ziare. Īn momentul de faţă, pe līngă Universitate, am două emisiuni săptămīnale la televiziune, două rubrici săptămīnale la Bucureşti, două la cotidiene locale. Mai sīnt şi patru īn State şi Canada, dar cum sīnt gratuite, nu le mai pun la socoteală. Sīnt un fel de haiduc pe dos – fac publicistică pentru bani aici şi pe gratis īn două din cele mai bogate ţări din lume! Īn condiţiile astea, nu e normal să visez o epocă īn care să nu am nici o obligaţie exterioară, să-mi planific timpul exclusiv după pofta inimii? Şi īncă, har Cerului, este vorba despre slujbe care īmi plac! Īn fond, nu mă obligă nimeni să fac toate astea, aş putea trăi relativ decent doar din slujba de la Universitate, dar cred că m-ar apuca nişte melancolii cumplite dacă aş avea prea mult timp liber la dispoziţie! Īn oraşele amintite, e altceva – sīnt atīt de fabuloase īncīt te acaparează, te dizolvă īn frumuseţea lor. Te ucid? Poate, dar măcar ar fi un asasinat frumos! Cum spunea clasicul? Asasinatul ca artă frumoasă? Bine spus!

 

interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

 

 

 

Comentarii cititori
sus

T.O. Bobe: Cred că omenirea poate supravieţui liniştită şi fără opurile mele

 

Cīnd şi cum a fost prima ta īntīlnire cu literatura?

 

Cred că ar fi ceva īn neregulă cu mine (mai mult decīt este de obicei cu scriitorii) şi dacă mi-aş aduce aminte cu exactitate aşa ceva, şi dacă aş pretinde că īmi aduc aminte. Oricum, s-a īntīmplat, aşa cum bănuiesc că se īntīmplă cu toată lumea, īn copilărie. Şi, evident, prima īntīlnire a fost una auditivă. Mama īmi citea poveşti, eu ascultam, adormeam, visam, mă trezeam şi, după īndeplinirea īndatoririlor prunceşti (jucărele, băiţă, păpică etc.), o luam de la capăt. Ceva mai tīrziu au apărut şi diapozitivele cu Fata babei şi fata moşului, Punguţa cu doi bani, Mama lui Ştefan cel Mare şi altele. Trebuie să spun, īnsă, că preferata mea era Căţeluşul şchiop, pe care o recitam, nesilit de nimeni, la onomastici, cu lacrimile īnnodīndu-mi-se sub bărbie: "Acum vine şi-mi dă zahăr,/ Şi ar vrea să fie bun,/ Şi-aş putea să-l muşc odată/ De picior, să mă răzbun.// Dar īl las, aşa, să vadă/ Răul, că un biet căţel/ Are inima mai bună/ Decīt a avut-o el".

 

Īţi aminteşti īnsă, aşa cred, unele dintre īntīlnirile ulterioare. Ce simţeai după o incursiune īn universul unei cărţi, al unui autor?

 

De la caz la caz. Cīteodată cred că simţeam foame, altădat㠖 somn, altădată (īntre clasa a cincea şi a opta) – enervarea că trebuie să plec la şcoală şi sīnt nevoit să īntrerup cititul. Fireşte, existau şi cazuri cīnd simţeam o nevoie imperioasă de a găuri pereţii cu sabia pe care mi-o făcuse la un atelier de lăcătuşerie unchiul meu, dar asta numai după lecturile din Dumas. Poate şi după cele din Sadoveanu.

 

"Nu prea ştiu unde ar fi graniţa dintre ce este şi ce nu este literatură"

 

Cīnd ai īnceput să scrii literatură? A existat un moment īn care ai decis că vrei să devii scriitor?

 

Asta-i o īntrebare la care īmi vine să răspund aşa cum īşi īncepea Ion Iliescu acele discursuri evaziv-aberante: "E o problemă complexă...". Mă refer, īn special, la prima parte a ei. Adevărul e că nu prea ştiu unde ar fi graniţa dintre ce este şi ce nu este literatură. Am serioase dubii că, de exemplu, compunerile din şcoala primară erau literatură, dar nici nu pot exclude definitiv această supoziţie. Aş spune, mai degrabă, că e vorba despre o evoluţie graduală şi insesizabilă de la un soi de literatură naivă din copilărie, trecīnd prin cea penibilă din perioada adolescenţei, pīnă la ceea ce s-ar putea numi, īntr-un mod cīt de cīt decent, literatură "propriu-zisă", cu mult mai multe ghilimele decīt o presupune folosirea respectivelor semne grafice.

 

Cum spuneam, trecerea de la joacă la joc a fost lentă (dar sper că nu definitivă), iar procesul e asemănător aceluia din fotbal: te uiţi mai īntīi la meciurile de la televizor şi de pe stadion, pe urmă faci o miuţă pe stradă, (te) joci īn curtea şcolii, apoi la un centru de pitici şi, cu timpul, dacă ai norocul să nu te gīndeşti prea mult la ce faci, poţi prinde naţionala sau, şi mai şi, – un contract baban la Chelsea. Pe scurt, nu ţin minte să fi existat vreo dimineaţă īn care să mă trezesc cu gīndul "Gata, de azi mă fac scriitor".

 

De altfel, nu-mi doresc cītuşi de puţin să fiu scriitor, īn sensul că accentul ar trebui să cadă, după părerea mea, nu pe ceea ce este sau īşi īnchipuie că ar fi cetăţeanul care mīzgăleşte hīrtia, ci pe produsul ieşit din capul şi din mīinile lui. Nu mă interesează nici legitimaţia de scriitor (dată de USR sau de oricine altcineva), nici epitaful de scriitor (indiferent dacă va apărea īn vreo istorie a literaturii sau pe crucea din cimitir), ci doar ca oamenii care-mi citesc cărţile să se bucure de ele sau măcar să nu se simtă īnşelaţi, să nu aibă impresia că şi-au irosit timpul şi banii.

 

Cīnd ai vorbit despre trecerea de la joacă la joc mi-am amintit că pe ultima copertă a cărţii tale Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, Alex. Ştefănescu spune, la un moment dat: "T.O. Bobe tinde să se joace de-a literatura". Recent, o bună prietenă de-a mea īşi manifesta revolta faţă de această apreciere: "Nu poţi să spui că autorul unei cărţi excelente se joacă de-a literatura! Să vezi lumea prin ochii unui copil de zece ani, să construieşti o poveste uluitoare, pe aproape 400 de pagini, şi să mai şi răstorni totul, cu finalul ăla năpraznic, asta nu e joacă de-a literatura, e literatură de cel mai īnalt nivel!".

Nahabetian (Miruna) cea elastică "de la guma de mestecat care o mestecă mereu", Agache (Cristina), japiţele ordinare "de cīnd mi-au furat mingea", care te pot prinde fără tuberman cīnd ţi-e lumea mai dragă, maşina care "bagă gonetă", umorul fermecător, cacofoniile şi greşelile de ortografie m-au sedus şi pe mine instantaneu. Īmi vine īn minte īnsă un fragment din Camera lucida (preferata mea din volumul tău Centrifuga): "Casa e deschisă. Noaptea s-a lăsat. Zidul e de cīrpă. Teo e bărbat". Ce fel de bărbat este Teo? Şi, pentru că nu sīntem la radio sau la televiziune, īmi permit să mai adaug două īntrebări legate de Cum mi-am petrecut vacanţa de vară: 1. Care a fost momentul de pornire al acestui roman? şi 2. Īn cīt timp l-ai finalizat?

 

La īntrebările astea am să răspund disculpīndu-l pe Alex. Ştefănescu īn ochii prietenei tale. Şi mă simt dator să fac asta cu atīt mai mult cu cīt nu se numără nici pe departe printre criticii mei preferaţi. Dar, pentru a-l absolvi de orice "vină", trebuie să īncep cu sfīrşitul īntrebărilor tale şi să spun că am īnceput Cum mi-am petrecut vacanţa de vară īn ultimele zile ale lui august 2003. Pīnă la īnceputul lui decembrie, am scris, īn două reprize de cīte două săptămīni, respectiv una de zece zile, aproximativ o sută de pagini din ce se vede tipărit. La sugestia unei prietene, Cecilia Ştefănescu, presupunīnd că voi termina cartea īn următoarele luni, am propus manuscrisul Editurii Polirom, pentru a putea fi prins īn planul editorial pe 2004.

Răspunsul pozitiv l-am primit, dacă nu mă īnşel, pe 24 februarie, cīnd mă aflam la Akademie Schloss Solitude, īn Germania, la o bursă de creaţie. Spre surpriza şi panica mea, acest răspuns conţinea şi o condiţionare. Mi se cerea să spun cīt mai repede dacă sīnt sau nu īn stare să termin cartea pīnă pe 15 aprilie, aşa că, după o matură şi adīnc nechibzuită reflecţie, m-am hotărīt să mă arunc cu capul īnainte. Oricum, īn planurile mele, romanul trebuia terminat pe la īnceputul lui mai şi mi-am zis că două săptămīni īn minus nu contează.

 

De atunci a īnceput infernul. Ultimele aproximativ două sute cincizeci de pagini ale cărţii le-am scris īn patruzeci şi nouă de zile. Asta īnsemnīnd că scriam cinci-şase ore pe zi, vreo alte trei-patru ore revizuiam paginile din urmă, iar īn altă oră īmi stabileam schema de lucru pentru paşii imediat următori. Restul de timp īl foloseam pentru relaxare prin documentare – despre clivaj. La un moment dat, pe la mijlocul lui martie, m-am īmpotmolit şi a trebuit să arunc şi să refac complet vreo treizeci de pagini, iar ultimele cincisprezece le-am scris īn noaptea de 14 spre 15 aprilie.

Am terminat pe la ora trei, iar pīnă pe la zece dimineaţa am revizuit ultimul capitol – Septembrie (cea mai mare parte fiind deja pigulită de trei-patru ori) şi i l-am trimis lui Lucian Dan Teodorovici. Slavă Domnului că atunci cīnd a īnceput nebunia asta aveam şi tonul, şi schema romanului. Dar nu ştiu cum aş fi scos-o la capăt fără rezervele de magneziu din ciocolata nemţească şi, mai ales, fără răbdarea şi ajutorul prietenei mele, Vali Florescu, fiindcă ea a fost primul redactor al cărţii, cel neoficial. Pe 25 aprilie m-am īntors īn ţară şi, după puţin timp, a trebuit să fac corectura finală, īn şpalturi. Romanul a apărut pe 15 sau 20 mai.

 

Am dat toate amănuntele astea pentru a justifica faptul că īntre momentul terminării şi momentul apariţiei cărţii a trecut un interval de timp atīt de scurt, īncīt n-am avut pe cine să rog s-o citească şi să scrie o prefaţă. Aşa că (iar acum revin la Alex. Ştefănescu), la solicitarea editurii de a trimite cīteva rīnduri de prezentare a neţărmuritului meu talent pentru coperta a patra, īn conformitate cu exigenţele colecţiei EgoProză, am extras un fragment dintr-o cronică la Bucla, cronică apărută īn Romānia literară, īn 1999. Aşadar, după ştiinţa mea, Alex. Ştefănescu nu a scris niciodată despre Cum mi-am petrecut vacanţa de vară şi, probabil, nici n-a citit-o. Eu am fost mangafaua care, scotocind prin recenziile mai vechi, a trebuit să găsească vreo cīteva cuvinte suficient de neutre pentru a se potrivi cīt de cīt cu substanţa cărţii.

Nici rīndurile semnate de Mircea Cărtărescu nu au fost scrise pentru respectivul roman, ele fiind extrase din prefaţa la Tablou de familie, volumul īn care a apărut, īn 1995, Spirala. Īn orice caz, afirmaţia "T.O. Bobe tinde să se joace de-a literatura" nu era una depreciativă. Iar acum, pentru că şi aşa m-am lungit peste măsură, sper să mă ierţi dacă nu īţi spun şi ce fel de bărbat este Teo. Oricum, la īntrebarea asta nu eu sīnt īn măsură să răspund.

 

"Īnainte de a fi īntrebat dacă vreau la bursă ori ba, nici nu-mi trecuse prin minte o asemenea posibilitate"

 

"Rezervele de magneziu din ciocolata nemţească" īmi stīrnesc curiozitatea īn direcţia: Cum ai ajuns bursier īn Germania şi cum te-ai simţit acolo (īn trei rīnduri, pīnă īn 2004, după cum am citit undeva)?

 

Am ajuns bursier prin pile. Prima oară, m-a ajutat să ajung la Berlin domnul Ernest Wichner, iar a doua oară, m-a ajutat să ajung la Stuttgart doamna Herta Müller. Şi au făcut asta nu doar pentru mine, ci şi pentru alţi scriitori romāni īn care au crezut, aşa cum o fac, atunci cīnd au ocazia, şi polonezii pentru polonezi, ungurii pentru unguri, francezii pentru francezi şi inuiţii pentru eschimoşi (sau viceversa). Īn ce mă priveşte, cred că a fost vorba mai degrabă de o tragere de mīnecă decīt de un ajutor, pentru că, īnainte de a fi īntrebat dacă vreau la bursă ori ba, nici nu-mi trecuse prin minte o asemenea posibilitate. Cīt despre a treia şedere īn Germania, a fost, de fapt, o prelungire a celei de-a doua burse, acordată (iarăşi fără să o solicit) de domnul Jean-Baptiste Joly, directorul de la Akademie Schloss Solitude. De altfel, a făcut acelaşi lucru pentru majoritatea colegilor mei, romāni, maghiari şi multe alte naţionalităţi locuitoare acolo.

 

Iar de simţit, m-am simţit de fiecare dată diferit. La Berlin am fost complet hăbăuc. Şi nu e vorba aici neapărat despre celebrul şoc al Occidentului, ci despre faptul că mă acomodez greu cu locurile străine. Şi la Tuşnad sau la Babadag aş fi cam la fel, cu singura deosebire că mi-ar lua mai puţin timp să cunosc locurile. Norocul meu a fost că īn aceeaşi perioadă se aflau acolo Nora Iuga, Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu. Mai ales Ioana şi Mircea, care sosiseră cu vreo două luni īnainte, m-au ajutat să mă simt īntr-o oarecare măsură īn largul meu. Spun "īntr-o oarecare măsură" fiindcă īn două luni şi jumătate e destul greu să te simţi ca acasă īntr-o cameră aproape complet goală, īntinsă pe aproximativ 200 de metri pătraţi şi īnaltă de şase metri, īn mijlocul căreia se află două coloane cu capiteluri corintice (după vreo săptămīnă de la instalare, cīnd am avut curaj să le cercetez mai īndeaproape, am constatat că respectivele coloane sīnt, de fapt, nişte ţevi de scurgere). Cam aşa arăta atelierul de la Künstlerhaus Bethanien unde mă cazaseră nemţii. Altfel, a fost frumos, oricum nu stăteam prea mult pe "acasă".

 

La Solitude, līngă Stuttgart, era cu totul altceva, pentru că locuiam īn afara oraşului, īntr-un castel transformat īn colonie internaţională de artişti – din toate domeniile. Aşa că, vrīnd-nevrīnd, īn primele şase luni petrecute acolo, am văzut şi am auzit tot felul de trăznăi artistice. Atunci am reīnceput, după o pauză de aproape patru ani, să scriu literatură. Aveam īn minte un proiect destul de vag, pe care īl schiţasem īncă de la Berlin, cu aproape trei ani īnainte, dar s-a dovedit atīt de complicat şi, la o scrutare mai lucidă, atīt de pompieristic, īncīt, după ce l-am apucat din cel puţin opt colţuri, am renunţat la el şi, pentru relaxare, am īnceput īn pauza dintre cele două stagii ale mele acolo, Cum mi-am petrecut vacanţa de vară. Despre felul īn care m-am relaxat ţi-am povestit deja.

 

"E o comedie romantică, iar pe la noi se produc mai ales din alea cu securişti, cu senatori, cu melci şi cu bolnavi īmbrăcaţi īn pijamale cu dungi"

 

Pentru că ai amintit de Vali Florescu, mi-a sărit īn ochi (īntr-o prezentare a ta de pe o copertă de carte) faptul că ai primit, īn 2001, Premiul Trans Europe Script pentru scenariile de lung metraj Getting Together şi Morgan ReCollection, scrise īn colaborare cu Ana Valentina Florescu. Ce īmi spui despre această īntīlnire (cu Valentina, cu scenariul)? Dar despre respectivele filme?

 

Despre īntīlnirea cu Vali n-o să-ţi povestesc, pentru că e o chestiune strict personală şi n-are nici un rost să afle lumea despre ea, de vreme ce nu sīntem vedete de muzică house. Iar acel premiu nu e vreo mare brīnză, chiar dacă era atribuit de Media Plus. A constat doar īntr-o diplomă şi a fost obţinut īn urma unui workshop pentru scenarişti din Europa de Est, desfăşurat īn două reprize, la Istanbul (am ajuns acolo pe 11 septembrie 2001 şi am aflat la coborīrea din avion ce se īntīmplase colea, peste Atlantic) şi la Bucureşti. Bănuiesc că şi de-aia au fost atīt de mulţi premianţi romāni (trei dintre cele cinci premii au fost cīştigate de ai noştri), pentru a se respecta cutuma avantajului celui care joacă pe teren propriu.

 

Oricum, scenariul meu, Morgan, nu prea merita. Era primul pe care īl scrisesem, era destul de preţios şi complicat şi, īn plus, am făcut greşeala ca pentru a doua sesiune să īncerc să-l rescriu, respectīnd indicaţiile tutorilor europeni, aşa că l-am stricat de tot, iar, īntre timp, am şi abandonat orice speranţă de a mai face vreodată ceva cu el.

Cīt despre Getting Together, are o istorie lungă şi devenită din ce īn ce mai complicată. Scenariul īi aparţinea iniţial doar lui Vali, iar numele meu apare īn dreptul acelui premiu pentru că am contribuit īntr-o oarecare măsură la scrierea draftului doi – cel evaluat la Bucureşti. Īntre timp, au mai fost scrise cīteva variante (la unele am contribuit şi eu), a mai cīştigat un concurs, a mai fost la un workshop la Newcastle, iar acum se numeşte Copyright for love. Film nu cred că are şanse să ajungă, avīnd īn vedere că e o comedie romantică, iar pe la noi se produc mai ales din alea cu securişti, cu senatori, cu melci şi cu bolnavi īmbrăcaţi īn pijamale cu dungi.

 

"Mă urnesc foarte greu, poate şi fiindcă nu-mi place deloc să scriu. Dimpotrivă, mi se pare o caznă cumplită"

 

Spuneai, mai devreme, că, īn Germania fiind, ai īnceput să scrii literatură, după o pauză de patru ani. A fost o renunţare la scris, o cotitură către scenariu sau altceva? Īmi amintesc concluzia la care ajunsese băieţelul din Darul lui Moş Crăciun, volumul tău apărut la Humanitas: "Să scrii cu dragoste!", dar şi titlul scenariului este Copyright for love…Ce te atrage spre literatură şi prin ce te ispiteşte filmul?

 

Dacă vorbim despre literatură, īntre primăvara lui '95, cīnd am terminat Spirala, intrată īn volumul Tablou de familie, şi vara lui '97, cīnd am īnceput Bucla, n-am scris nimic. Īntre primăvara lui '98, cīnd am terminat Bucla, şi vara lui 2000, cīnd am scris Darul lui Moş Crăciun, iarăşi a fost pustiu. Iar acum, la aproape doi ani de cīnd a apărut Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, mă aflu īncă īn stadiul de tatonări (spun asta şi pentru a preveni celebra īntrebare cu masa de lucru a scriitorului).

Adevărul e că mă urnesc foarte greu, poate şi fiindcă nu-mi place deloc să scriu. Dimpotrivă, mi se pare o caznă cumplită. Dacă nu mă las definitiv, e, pe de o parte, pentru că la altceva nu mă pricep nici cīt la scris, iar pe de alta, pentru că simt o oarecare presiune involuntară dinspre cei cīţiva prieteni pe care īi am şi nu vreau să-i pun īn situaţia de a se jena că ies din cīnd īn cīnd la bere cu un ratat. Altfel, consider că se scriu destul de multe cărţi bune, e drept, cu precădere pe alte meridiane, şi cred că omenirea poate supravieţui liniştită şi fără opurile mele. Cam atīt, cu literatura.

 

Iar scenariilor de film le-am pus definitiv cruce. Probabil, dacă o să am ocazia, o să mai scriu scenarii pentru televiziune, unde, dat fiind că e vorba cu precădere de bani privaţi, sper ca profesionismul cinstit să cīştige ceva mai mult teren īn faţa ifoselor artistice.

 

"Mă bucur de fiecare dată cīnd aud că n-am irosit hīrtia chiar degeaba"

 

Sīnt cuvinte scrise care mă iau captiv (Imagini: "Īn şezlongul dungat, nea Gică aştepta hippioţii", dar treceau pragul frizeriei numai fotbalişti şi tenori. Īntīmplări: "Cīnd īţi luai pilula de magneziu, ca să te faci deşteaptă". Gīnduri: "Primăvara nu se cunoaşte niciodată după nici un fel de zambile". De exemplu). Uneori, parcurg cu bucurie crescīndă o poveste, galopez spre final şi nu pot uita senzaţia de mulţumire de după lectură (Contorsionista este preferata mea, din literatura romānă). Are vreo importanţă pentru tine?

 

R: Mă bucur, fireşte, că ţi-au plăcut unele lucruri scrise de mine, aşa cum mă bucur de fiecare dată cīnd aud că n-am irosit hīrtia chiar degeaba. Cīt despre faptul că, din chiar toată literatura romānă, cel mai mult īţi place tocmai Contorsionista, asta mă face să mă simt mai mult decīt jenat. E drept că e cea mai bună povestire a mea, dar e, īn acelaşi timp, şi singura. Şi n-aş fi scris-o dacă revista Interval nu mi-ar fi solicitat un text pe tema Intrarea īn literatură.

Sper să nu mi-o iei īn nume de rău, dar, pe final, pentru că m-ai īntrebat "off the record" dacă ţin să zic ceva anume, īţi spun doar că mă īncearcă o vagă dezamăgire fiindcă īn tot interviul ăsta n-am vorbit decīt despre mine. Iar subiectul mi se pare cu totul neinteresant. Dar nu vreau să īncheiem pīnă nu īi urez baftă Prăvăliei culturale. Sau, īn caz că nu se spune "baftă", alişveriş fericit!

 

interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey