Simona Popescu


 
sus

Simona Popescu: Eu cred că, dacă eşti scriitor (şi nu numai dacă eşti scriitor!) sīnt forţe morale care te duc mai departe decīt calculele

("- Ce mai scrii?

- Scriu…Las' că-ţi spun cīnd ne vedem, e mai complicat, sună ca dracu' dacă-ţi spun că… ăăă… scriu despre… ăăă… sub formă de versuri, de proză… ăăă… ca un fel deee roman, ca o punere-n scenă… ăăă… despre nişte studenţi şi despre cum… La naiba… īncerc să scriu… Scriu… cum să-ţi spun eu ţie…

Scriu… un fel de… pledoarie… pentru poezie…")

Simona Popescu, la sfīrşitul lunii mai a ieşit de sub tipar, la Editura Cartea Romānească, volumul tău Lucrări īn verde sau Pledoaria mea pentru poezie. "De ceva vreme yoddlerii culturali urlă olario prin pădure că poezia s-a sfīrşit", scrii īn "Cīteva cuvinte īnainte" la această carte.

"Eat the music, asta zice una Kate, roşcată, care cīntă mişto.

Dar să găsim odată ritmul şi-n poetry, muzica aia

Pe care să-ţi vină s-o-nghiţi, sound-ul care s-atingă creierul rece, inima īmbīcsită", spui īntr-un "capitol" (Povestea lu' Profy şi a prea iubiţilor săi studenţi …).

De unde a venit nevoia acestui proiect?

Proiectul "lucrărilor" era demult īn mintea mea. Faptul că am īntīlnit nişte studenţi (unii tare deştepţi) cu care urma vreo trei luni să vorbesc, o dată pe săptămīnă, despre poezia contemporană īn condiţiile īn care am (re)descoperit că nu mai au nici un chef de acest "istoricizat" gen literar, faptul că, īn acelaşi timp, se īnteţiseră nişte anchete idioate pe tema "La ce bun poezia?", faptul că, pe de altă parte, vedeam cum se extinde (iar!) lirismul īmbīcsit (sau visceral-cvasidecerebrat), un soi de producţie literară pe care, īmpreună cu pretenii mei, o consideram acum 15 ani o formă de retardare (poate ar fi mai elegant să spun "stagnare") au fost impulsuri ca să īncep să scriu despre poezie aşa cum o īnţeleg eu: directă, "concretă", tranzitivă, de atitudine, o formă de subversivitate, de "maxima moralia" īntr-o lume īn care-i la modă "minima moralia" (Henry James spunea că, pentru el, moralitatea e o formă supremă de inteligenţă). Mi s-a părut că īn VIE ("viţa de vie" din carte e o metaforă, cum ar zice personajul meu Hermeneuţilă, a domeniului poetic – dar nu numai atīt, ar zice raisonneur-ul Pitru Merea, un fel de echivalent al lui Mitru Perea din Ţiganiada lui Budai Deleanu) domneşte multă confuzie, o lipsă de criterii şi de cultură (nu doar poetică) atīt īn cazul poeţilor cīt şi īn cel al kritikuşilor (critici după ureche). Am văzut, de pildă, cum descoperau unii cu inocenţă lucruri despre care alţi tineri scriitori vorbeau acum 20 de ani. Am văzut cum unii care trec drept promisiuni nu-l citiseră, de pildă, pe Mircea Ivănescu (pe care eu īl consider cel mai mare poet romān postbelic). Am văzut cum se produce poetry pe bandă, pe un pattern comun, fără proiect personal, fără anvergură (există şi o anvergură a minimalismului!). Am văzut (văd) ce bine se instalează impostura īn zona asta.

Am scris cartea asta şi dintr-un fel de disperare (titlul iniţial al cărţii era Ultima mea pledoarie pentru poezie, dar m-am răzgīndit, poate nu e ultima!), am adunat īn ea poeţi la care ţin, şi care mi se par importanţi nu pentru ierarhiile literare ale unora-altora, ci pentru viaţă (studenţii mi-au pus deseori īntrebarea ce-ar trebui să citească cineva care se apucă să scrie versuri). I-am amestecat pe poeţi cu alte personaje afine de aiurea, de pildă cu Bugs Bunny, un iepure sictiricios, cu… atitudine! Am adăugat şi nişte muzici care te mobilizeaz㠖 īţi mobilizează gīndirea, simţirea, moralitatea (maxima moralia)! Toate (toţi) īmpreună au dat "liber"-ul meu (liber īn latină īnseamnă carte!), pledoaria pentru… libertate!

Unii spuneau că poezia a salvat umanitatea sau măcar Romānia, īn aceeaşi vreme īn care tu scriai īntr-o carte mai veche: "Mi-e milă de neputinţa poeziei". Unde (cīnd, īn ce fel) ţi se pare puternică/neputincioasă poezia? Care crezi că i-ar fi "lungul nasului"?

Nu am definiţii sau răspunsuri globale pentru poezie. Nu ştiu īn ce fel şi dacă poezia a salvat vreodată, de-a lungul secolelor, vreun eşantion de umanitate. Poate au făcut ceva treabă bună satiricii, latinii, se trezeau impostorii, penibilii, ticăloşii luaţi peste picior īntr-un op inteligent (nu doar īn pamflete conjuncturale). Cred că poezia adevărată ascute mintea, limpezeşte şi rafinează simţirea, acutizează privirea, te face să te gīndeşti la tine ca fiinţă etică (şi poetică), după cum falsa poezie produce inversul tuturor acestor lucruri – creierul intră īn letargie legănat de tangajul lirismului decerebrat, simţirea se zahariseşte, privirea se īnceţoşează, etica se diminuează sub povara pirogravurii methaforice. Am fost nu demult la un fel de cenaclu unde nişte june despletite de vīrstă liceeană descoperiseră sentimentul – cred că erotic – de a vorbi īn public, sub pretextul literaturii, despre ceea ce vorbesc, cu mai multă dezinvoltură, inteligenţă şi umor, īmi imaginez, fetele de pe hot line-uri. Īmi părea rău, că erau atīt de tinere! Decīt să vorbesc cu vreuna dintre ele, despre poezie, am preferat să vorbesc cu un băiat despre fotografie (băiatul nu scria şi era foarte deştept).

Cīt despre nasul poeziei şi lungul nasului ei... E ca Venus din Milo, frumoasă, fără un braţ şi fără nas. Ce să spun? Care poezie (că-i de zeci de feluri – deci, urmīnd calea logicii, avem de-a face cu zeci de feluri de lung-dă-nas!)? Nu mai are nas, poezia. I s-a tăiat demult! Prin indiferenţă (a publicului, cum se zice, publicului... dintotdeauna!) sau cu ajutorul necroforilor (profesori bornaţi, kritikuşi debranşaţi, poetaştri-mpovăraţi, activişti necultivaţi, tot felul de fraţi pătaţi, cohorte de-ncercănaţi, fane-fani decerebraţi etc.).

Dar să ieşim mai bine din zona asta metaforică-anatomică. Şi-apoi, poezia nu-i statuie! E ca iedera, ca viţa de vie. E vie, se īntinde imprevizibil, e naturală!

Eu īn carte am făcut ce-am putut īn 300 de pagini. Mai am peste o sută de pagini īn sertar (adică īn computer), am lăsat pe dinafară o grămadă de kestii de care aş fi vrut să mai vorbesc, scriitori mai puţin cunoscuţi, minunaţi, de unii dau abia acum – de pildă, ca să dau un singur exemplu, Aleckei Krucionāh şi al său poem-fiară. Am vorbit mult despre alţii īn cartea mea.

Am scris Lucrările şi cu gīndul la o Simona de 17-18 ani. Tare mult m-ar fi ajutat măcar o listă de nume la vīrsta aia. Aşa, am pierdut atīta timp (deşi am fost dintre cei privilegiaţi, fiindcă l-am avut pe-aproape pe unul ca Alexandru Muşina şi nu vreun coach penibil).

O carte minunată pe care mi-a luat-o mama pe la 10 ani a fost dicţionarul şcolarului, galben, cu o bandă verde. Acolo am descoperit cuvinte, aşa cum īntr-o altă carte, de bucate, am descoperit savori.

("Pe străzi nu trecea decīt rar

cīte-un camion

bunica dormea īn odaia cu coşuri de līnă")

Ce fel de fetiţă erai? Cum erau relaţiile tale? Ce visuri, ce dorinţe īţi dădeau tīrcoale? Există o īntīmplare de atunci pe care nu ai spus-o nimănui?

Cred că eram, īntr-un fel foarte infantil şi adevărat, mistică! Nu pot să vorbesc īntr-un interviu, am scris cīte ceva īn Exuvii. Apoi, īmi plăcea să-mi petrec timpul stīnd ascunsă (prin grădină, prin porumb, prin copaci, prin văgăuni), mi-era frică de alţi copii, dar eram mereu prezentă acolo unde era primejdia mai mare, acolo unde se punea la cale halitul de boabe pe care le numeam "nebunele", sărituri de la mari īnălţimi, concursuri de curaj (cine are curaj să se bage īn urzici!), chestii din astea. A! Şi eram īndrăgostită lulea de băieţii mai mari. Mi-aduc aminte că aveam vreo opt ani şi un adolescent frumos mi-a dat să-i ţin ochelarii cīt a jucat tenis. A fost cel mai fericit moment din viaţa mea. Ţin minte perfect şi acum rama ochelarilor, consistenţa firelor de păr din capul băiatului, textura pielii braţelor, osatura părţii de jos a feţei lui superbe.

("Īn clasele mici am īnvăţat despre

lupta pentru existenţă dintre

o cioară şi o lişiţă şi tot atunci

cuvīntul tamarix care-mi plăcea atīt de mult

fiindcă am crezut deodată că īnseamnă frumuseţe

(dar o frumuseţe complicată făcută din multe părţi

ca un ciorchine)")

Īţi aminteşti prima carte pe care ai citit-o? Ce a urmat?

Citeam şi eu, ca tot copilul, "poveşti nemuritoare", cărţi pentru cei mici, dar senzaţia de carte adevărată, copleşitoare, am avut-o cīnd mi-am luat de la bibliotecă un cărţoi uriaş de Charles Darwin, Originea speciilor. Poate "plăcut" nu e cuvīntul potrivit, că nu era o carte ca Din lumea animalelor a lui Brehm, dar simţeam acolo, atīt cīt poate să simtă asta un copil de 9-10 ani, o uriaşă seriozitate pasional㠖 nu ştiu dacă se īnţelege ce vreau să spun, e vorba mai mult de o senzaţie. Īmi plăceau (īmi plac şi azi) cărţile īn care găseam o lume complet paralelă cu ceea ce ştiam, nu o lume inventată ci una care există īn realitate, ignorată. Aveau (au) o densitate extraordinară, aşa cum īmi place mie să aibă cărţile (chiar dacă ele sīnt foarte simple!). Īmi plăcea (īmi place) să găsesc īn ele frumuseţea aia multiplă, complicată, ca un… ciorchine. O carte minunată pe care mi-a luat-o mama pe la 10 ani a fost dicţionarul şcolarului, galben, cu o bandă verde. Acolo am descoperit cuvinte, aşa cum īntr-o altă carte, de bucate, am descoperit savori. Cuvintele nu erau doar cuvinte, iar savorile nu erau doar savori livreşti. Ele declanşau emoţii (cred că putem vorbi şi de emoţii gustative, nu?). Īn adolescenţă citeam tot soiul de cărţi, de la Kant la Şapte tipuri de ambiguitate a lui Empson. Cred că nu īnţelegeam mai nimic, dar neīnţelegerea crea o tulburare aproape... poetică. Mă emoţiona ce citeam, pentru că īn voinţa mea de a īnţelege, de a găsi o coerenţă, o cream pornind de la sensuri care nu aveau mare legătură cu paginile alea, dar aveau legătură cu mine. Despre cum devoram eu cărţi, cu sentimentul că mănīnc (alune şi ciocolată), am scris īn Exuvii, nu vreau să mă repet. Era o mistică a īnghiţirii (īnţeleg, īntr-un fel, "filozofia" canibalilor!). Mīncam (alune trase īn ciocolată) şi citeam cu sentimentul că mănīnc ceea ce simţeam, ceea ce vizualizam (un fel de… autocanibalism mintal!). Eram foarte grasă īn adolescenţă. De la bulimia cea dublă mi s-a tras.

Mi se pare că hyperliteratura poate fi ceva extraordinar şi că sīntem doar la īnceput.

Ce simţeai după lectura unei cărţi?

Poftă (a creierului) şi dorinţa (corpului) de a merge, de a hălăidui pe străzi. Asta mă apucă şi după ce scriu ceva de care sīnt mulţumită. Īmi fac de lucru, plec de-acasă, merg. Pur şi simplu. Fără un scop precis. Zic că mă duc la cumpărături, dar e doar un pretext. Lumea e foarte frumoasă īn astfel de momente, foarte densă. Parcă nu merg, ci īnot. Cīnd vorbesc despre densitate, e ceva ce ţine de regimul aerului (dar aerul e īn toate sau măcar īnconjurător). Īmi place să numesc acest aer… vīnt Paraclet!

Păstrezi bucuria de a descoperi cuvinte?

Uneori, īn cazul cuvintelor, se īntīmplă ca şi cu oamenii. Dacă te duci dincolo de aparenţe, la etimologii, de pildă, poţi avea mari surprize. Poţi să dai chiar de sensuri care par să nu aibă legătură cu sensul īncetăţenit al cuvīntului sau poţi descoperi chiar sensuri contrare, ca şi cum cuvīntul, prin cine ştie ce mutaţie genetică, ar fi suferit o metamorfoză completă. M-am gīndit să scriu cīndva un text al cărui fiecare cuvīnt să-şi aibă o istorie a sa. Acum e posibil ceea ce visam eu mereu, un fel de hyperliteratură. De vreun an lucrez acum cu cīţiva studenţi cu care am scris un roman, Rubik, şi cu cīţiva entuziaşti de la secţia de video de la Arte Plastice, la o variantă multimedia. E un īnceput. Mie mi se pare că hyperliteratura poate fi ceva extraordinar şi că sīntem doar la īnceput. Foarte la īnceput. Pentru asta īţi trebuie cultură multiplă şi multiple disponibilităţi, o capacitate de mobilizare creativă extraordinară, forţă intelectuală, cultură şi profesionalism.

Eu dacă spun, cu glas tare, nişte lucruri cu care nu sīnt, de fapt, īn totalitate de acord mă doare gītul. E o īncordare a muşchilor care se opun!

("de la un băiat dintr-un secol trecut

am īnţeles ce am de făcut")

Cīnd ai īnceput să scrii? Cīnd ai publicat prima dată?

Prima dată am publicat tīmpenii īn revista şcolii. Nişte poezii subblagiene. Scrisul adevărat a venit mult mai tīrziu. Citeam īntr-un cenaclu şi, īn timp ce citeam, īmi auzeam vocea, o "vedeam" īn faţa mea, ca pe un obiect cu geometrie variabilă. Atunci am avut senzaţia că vocea, deşi percepută ca exterioară, are legătură cu ceea ce sīntem cu adevărat şi că ea, vocea, dacă eşti atent la ea, poate fi o bună călăuză. Eu dacă spun, cu glas tare, nişte lucruri cu care nu sīnt, de fapt, īn totalitate de acord (atunci cīnd vreau să fiu amabilă, de pildă, şi nu e cazul sau cīnd sīnt supărată şi vorbeşte din mine doar supărarea), mă doare gītul. E o īncordare a muşchilor care se opun! Scrisul l-am īnvăţat cīnd am dat de poeţii tineri ai lumii, mai ales de Rimbaud şi Lautréamont. Aş putea să-l adaug pe Maiakovski. Am dat īn poezia lor, chiar şi īn traducere, de Atitudine, de o sintaxă Răspicată. De Claritate – venind şi dintr-un soi de claritate morală. N-am agreat niciodată metafora tulbure, lirismul sulfuros, de aceea nu-mi plac cei care una scriu şi alta sīnt.

Ce īnsemna pentru tine a scrie, a publica?

Scrisul e reasamblare continuă. Ca un Lego, ca un Bionicle. Primesc mereu – sau īmi fac rost – de alte piese. Pe cele vechi le reintegrez īn forme noi. Cărţile mele sīnt, de fapt, un continuum şi sīnt legate de viaţa mea. Dacă aş pune tot ce scriu pe alt suport, ar ieşi o... hypercarte, cu trimiteri de la Juventus la Exuvii şi de la Exuvii la Noapte sau zi şi de la Noapte sau zi la Lucrări īn verde şi de la Lucrări la Volubilis şi tot aşa... că e vorba de Reţea!

Publicatul e legat de ceilalţi. Merită. Am descoperit atīţia semblables şi frčres (cum ar zice Baudelaire) – eu aş adăuga şi soeurs!

Luam o grămadă de cărţi, ascultam muzică la radio şi fumam ţigări furate de la tata. Uneori mă opream şi dansam sau făceam mutre īn oglindă. Ai mei ştiau că īnvăţ pentru facultate.

("mai ştii cīnd profu ăla de mate ne-a spus

«Las' că ne mai īntīlnim noi…o să

fiţi obosiţi şi acriţi, urīţi şi plini de ură»")

Vrei să conturezi imaginea unei zile din viaţa ta de elevă de liceu?

Păi, ar fi mai multe ipostaze. O liceancă grasă, anturată de băieţi frumoşi, care a venit după o liceancă scheletică şi singuratică. Hai să spun doar ce le e comun celor două. Mă trezeam dimineaţa devreme (făceam naveta de la Codlea la Braşov, la liceu). Mă urcam īntr-un autobuz plin de liceeni. Era fain. La şcoală citeam de stingeam pe sub bancă (experienţă de lectură voluptuoasă!). Ţin minte chiulurile. Nu mă laud la capitolul ăsta, eram o fată destul de liniştită. Dar īn anul patru am făcut tot ce am putut să chiulesc de la orele de sport. Eram scoşi afară, īn curte, īn chiloţi negri tetra şi maieuri roşii (le vopseam acasă, că nu se găseau uşor), fete şi băieţi. Eram groteşti alergīnd pe marginea curţii. Plecam cu Ceri, prietena mea, sub Tīmpa, ne aşezam pe o bancă şi fumam. Ea trăgea tare īn piept, īmi amintesc şi acum buzele ei umede trăgīnd din Carpaţii ăia nenorociţi. Uneori chiuleam cu prietenii mei Marius (Oprea), Andrei (Bodiu) şi Caius (Dobrescu). Nu mai ştiu despre ce vorbeam, poate despre Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich, că era şi carte de teorie şi de poezie, făceam pe deştepţii. Cu Marius dansam ca nebunii şi puneam la cale metode de sinucidere (cu novocaină, parcă). Veneam acasă, mă trīnteam pe pat şi citeam pīnă se făcea īntuneric. Ai mei mă lăsau īn pace. Le sīnt foarte recunoscătoare pentru asta. Au fost (sīnt) nişte părinţi tare de treabă. Aveau īncredere īn mine. Şi, cum ziceam, citeam. După ce se dădea stingerea, mă duceam īn bucătărie. Īncepea petrecerea. Luam o grămadă de cărţi, ascultam muzică la radio şi fumam ţigări furate de la tata. Uneori mă opream şi dansam sau făceam mutre īn oglindă. Ai mei ştiau că īnvăţ pentru facultate.

("Maturitatea te va-nşfăca

n-ai īncotro

lasă-i pe mīnă doar pielea ta

«nu vreau nici o nevastă

nu vreau nici un copil

nu vreau să fiu util»

aşa spunea la o petrecere

«mon frčre, mon semblable»")

S-a salvat?

Uf! Nu ştiu cum să zic, că-s NEOTEN. Sau... creatură-amfibie, pe jumătate matură pe jumătate adolescentă. Să vedem cum o fi – dacă o fi! – pe jumătate bătrīnică pe jumătate adolescentă!

Tare frică mi-era mie de bătrīneţe pe la 20 de ani! Bătrīneţea īncepea, pentru fata de 16-17 ani care eram (şi care se gīndea intens la astfel de lucruri) pe la 40 de ani. Am acum 41! Consider că eram mult mai bătrīnicioasă atunci decīt acum. Pielea mea e-a bătrīneţii, n-am ce-i face (deşi īncă sīnt confundată cu o studentă, spre stupoarea şi īncīntarea mea!). Īn rest se petrece, am impresia, mai degrabă un proces ciudat de īntinerire – abia acum am cu adevărat dezinvoltură, curaj, entuziasm. Ele existau şi atunci dar trăiam īntr-o epocă a gerontocraţiei, mi-era frică de maturi, mi-era frică să vorbesc īn faţa lor. Acum ascult muzicile tinere (de azi), mă duc pe la concerte, navighez pe Internet cu mare plăcere. Uneori, ca profă la Fabrică, se īntīmplă să dau de studenţi care nu scriu destul la examen (unii nu scriu nimic!). Le mai dau o şansă, īi pun să scrie despre muzici. Asta īi poate salva (schimbăm subiectul etc.). Constat cu stupoare că foarte mulţi ascultă mai puţină muzic㠖 şi mai proast㠖 decīt ascult eu. Norocul meu e că sīnt īn preajma prietenilor mei mai tineri. Ei sīnt profii mei de muzici şi "cultură urbană". Cred că, dacă aş da examen din ce aflu de la "cursurile" lor, m-aş descurca destul de bine (fără să copiez!).

S-a cam spart gaşca şi s-a cam dus īncrederea mea oarbă īn ceea ce credeam pīnă nu demult a fi o valoare incoruptibilă, cea a prieteniei.

("era o vreme cīnd te-ai fi aruncat de pe casă

pentru vreo idee de-a ta")

Cum erau prietenii tăi şi cum erai tu īmpreună cu ei?

Eram vehemenţi, cinstiţi, tranşanţi. Nu era uşor īn contextul ăla. Am fost mīndră īntotdeauna de prietenii mei din tinereţe. Era greu cu ei, ne spuneam verde īn faţă ce aveam de spus, pe teme de literatură sau de viaţă. Ne certam cu pasiune. Cearta asta avea o curăţenie de flacără. Acum nu ne mai certăm, nu ne mai spunem ce gīndim cu adevărat, lucrurile nu mai sīnt limpezi, conjuncturile ne-au īnmuiat (pe unii!), depărtarea şi lipsa comunicării au erodat strălucirea aia nemaipomenită pe care o cream īmpreună. Cineva m-a īntrebat odată ce-i pentru mine un prieten. Şi am răspuns spontan că e cineva līngă care te simţi īn siguranţă. Nu-ţi mai e frică de minciunile altora, de nedreptate, de răutate, de mizeria umană īnconjurătoare – nici măcar de moarte nu-ţi mai e frică (şi nici de viaţă!). Nu ştiu dacă aş putea spune acum cu cīţi dintre prietenii din adolescenţa mea m-aş simţi īn siguranţă, cu cīţi aş mai avea chef să mă văd, de pildă, pe lumea cealaltă (dacă lumea asta chiar ar exista, aşa cum credeam noi cīnd eram copii).

("S-a spart gaşca

cine mai e prieten cu cine

cīţi au rămas īmpreună?")

S-a spart gaşca?

S-a cam spart gaşca şi s-a cam dus īncrederea mea oarbă īn ceea ce credeam pīnă nu demult a fi o valoare incoruptibilă, cea a prieteniei. Exact cīnd am īmplinit 40 de ani, o anume conjunctură m-a pus īn situaţia să văd cum reperele mele fixe se clatină. Cum prietenia poate fi de vīnzare, poate fi negociabilă. Că, după o anumită vīrstă, interesele personale sīnt mult mai importante pentru unii, că viaţa lor e un şir de mutări pe o tablă de şah, de īnaintări. Şi dacă tu le barezi, fără să vrei, īnaintarea (spre unde? spre ce?), trebuie să fii dat deoparte. Ce păcat! Eu cred că, dacă eşti scriitor (şi nu numai dacă eşti scriitor!) sīnt forţe morale care te duc mai departe decīt calculele. Probabil că am rămas realmente la o psihologie adolescentină īntr-o lume īn care unii amici se "maturizează", devin "adulţi" – adulţii ăia cu interese şi responsabilităţi de care mi-era aşa de frică altădată (şi-acum). Dacă aş putea să uit ultimii doi ani!

Eu nu mai pot citi cu drag autori ambigui moral, chiar dacă, la vremea lor au fost īn graţiile unora, altora, chiar dacă graţiile i-au făcut să urce mai sus decīt le e rangul – heliul baloanelor umflate se consumă īn timp.

("Sīnt un magnet de carne şi nervi

spre care

vin piliturile străine")

Vorbeai, īntr-un interviu apărut nu demult īn Suplimentul de cultură, despre unele prejudicii pe care ţi le-a adus, īn ultimii ani, faptul că eşti soţia criticului Ion Bogdan Lefter ("Iată un tip īn dizgraţie!", īmi spunea, zīmbind, un domn – profesor de filosofie – auzind acest nume, īn timp ce ne plimbam, zilele trecute, pe străzile Craiovei. Nu scormonesc acum cărbunii – ideologici sau de altă natur㠖 īncă aprinşi ai unor "dispute" cunoscute sau subterane, poate voi găsi povestea asta īntr-o viitoare carte de-a ta, cum lăsai să se īntrevadă o eventualitate. Īn egală măsură mă interesează şi cum se văd lucrurile din tabăra cealaltă). Ai avut şi avantaje – literar sau profesional vorbind?

Nu am avut niciodată avantaje. Niciodată! Dimpotrivă! Īn ceea ce priveşte dizgraţia de care vorbea profesorul de filozofie cu īnţelepciunea lui profesională, i-aş spune că graţiile şi dizgraţiile dispar odată cu noi. Rămīne ce ai făcut şi mai rămīne, sper, şi o atitudine moral㠖 pentru mine, extrem de importantă (eu nu mai pot citi cu drag autori ambigui moral, chiar dacă, la vremea lor au fost īn graţiile unora, altora, chiar dacă graţiile i-au făcut să urce mai sus decīt le e rangul – heliul baloanelor umflate se consumă īn timp). Dar povestea asta cu "graţiile" (dizgraţioase) n-ar fi posibilă īntr-o societate cu adevărat democratică, cinstită, transparentă. Vă imaginaţi discuţia asta purtată īntre nişte cetăţeni (scriitori) ai Statelor Unite, Germaniei, Angliei? Eu, nu! Acolo sīnt oameni cu ideologii diferite, cu opinii diferite, cu adversari (adversarul poate fi un aliat, ą rebours!). Acolo nu există feudalism cultural, cu o curte cu supuşi (paji, argaţi, domnişoare de onoare etc.) unde să se poarte graţiile şi dizgraţiile.

Dar, revenind la Bogdan, el a fost tot timpul un om foarte solicitat, respectat. Acum a lansat o nouă revistă, aLtitudini, la care lucrează cu aceeaşi pasiune (şi fără salariu!), cum a făcut-o şi pentru Contrapunct şi pentru Observatorul Cultural (pe care l-a gīndit, proiectat, singur!). Are o emisiune culturală la T.V. unde nu invită, prin rotaţie, aceleaşi VIP-uri, cum se poartă pe la noi, ci oameni care-şi văd de treaba lor cu modestie şi seriozitate, şi fără de care cultura romānă ar fi un deşert cu cīteva statui – Comandor. Nu mai vorbesc că e conferenţiar la Facultatea de Litere. E invitat mereu să ţină conferinţe īn străinătate. Īn ultimele luni īn Austria, Germania, Canada. E foarte ocupat şi face o grămadă de lucruri. E – structural – un constructiv. Nu-i plac ambiguităţile, are o moralitate maximală. Eu īl respect mult pentru asta, chiar dacă văd că nu-i e uşor. Vede lucruri pe care alţii se fac că nu le văd. Dacă ar vorbi mai mult despre ele…

N-am făcut lucruri de care să-mi fie ruşine. Doar īn adolescenţă (am părăsit nişte băieţi pentru alţii, am rămas amică cu toţi!)

("Mi-e frică de viaţa pitică

de clanul pitic de clanul cel mare")

Ai făcut compromisuri pe care acum nu le-ai mai face?

Pe www.agonia.ro, după o scurtă prezentare a ta şi a cărţilor tale, scrie aşa: "Īn prezent, Simona Popescu este şefa secţiei de politică internă la Romānia liberă". Īmi pare greu de crezut că eşti tu aceea, aş vrea īnsă să ştiu ce te face să simţi spaţiul public romānesc? Priveşti la televizor, urmăreşti evoluţiile politice?

Nu am nici o legătură cu jurnalista care are acelaşi nume cu mine. Am obosit s-o tot spun. Nu mă pricep deloc la politică, nu simt, ca alţii, spaţiul public romānesc. Ştiu doar că am avut un mare entuziasm pentru culoarea portocalie. Mi-am luat şi opincuţe portocalii (foarte rezistente), chiar şi un tricou.

Cum aş putea fi eu şefă? De secţie? Şi-aşa sufăr destul că trebuie să pun note. Noroc că am īn ultima vreme cursuri de scriere creatoare. Acolo toată lumea ia zece, că doar nu punem note la scriitorii īncepători. Cum aş putea să-i descurajez? Dar chiar? Oare cine se ocupă cu furnizarea de informaţii pe chestiile astea care se numesc "AGONIA"?

Compromisuri? N-am făcut lucruri de care să-mi fie ruşine. Doar īn adolescenţă (am părăsit nişte băieţi pentru alţii, am rămas amică cu toţi!). Şi īn copilărie ar fi nişte chestii (destul de grave, am scris cīte ceva īn Exuvii). Poate că am dat nişte note prea mici, dar mai ales prea mari. I-am dat chiar zilele trecute unei fete notă de trecere deşi mi-a declarat (cu martori) că n-a citit nimic (că are bebeluş acasă). Am rugat-o să vorbească despre scriitorii pe care-i citeşte. Mi-a povestit cu pasiune nişte romane scrise de nişte ruşi de azi. Impresionant cīte ştia!

("sfīrşit de secol. semne caracteristice. aglomerări. aluviuni. o oboseală agitată.")

Eram cu un prieten, am vrut să-i arăt ce piruete sīnt īn stare să fac (dar am uitat că nu mai pusesem patinele īn picioare de ani buni!).

Cīnd ai patinat ultima dată?

Patinatul cu patinele? Asta e o poveste. Acum patru ani. Mi-am rupt mīna stīngă. Eram cu un prieten, am vrut să-i arăt ce piruete sīnt īn stare să fac (dar am uitat că nu mai pusesem patinele īn picioare de ani buni!). Am căzut. Am luptat degeaba să-mi recuperez (că mă duceam īn multiple locuri la ceva ce se numeşte "RECUPERARE") mīna. Am īnotat īn apă sulfuroasă, mīna mi-a fost īnţepată cu ace, s-a tras de ea ca-n camerele de tortură, am cărat greutăţi uriaşe, a venit chiar un neurochirurg care mi-a făcut un fel de pase energetice. Degeaba! Mīna a rămas un pic retractată. Aşa īmi trebuie dacă am scos Calea Şarpelui care īncepe cu un sfat: să-ţi cureţi toată viaţa mīna stīngă! (Glumesc!) Am să scriu o cărticică despre asta. Am aflat (şi apoi citit) de o carte a lui Michaux despre mīna lui ruptă. Poveştile din jurul mīinii mele sīnt mai faine ca ale lui! (Ha! ha! dar nu-i de rīs).

Īi citesc īntotdeauna pe cei care vin cu prozele sau poeziile lor şi-mi cer părerea. Nu-i duc de nas, nu vreau să piardă oamenii vremea.


("Eu dispar rapid de līngă unul care iubeşte boii lui Grigorescu (şi chiar kestiile lui Dali) şi mă duc līngă cel care iubeşte retractaţii sau himerele lui Brauner")

Priveam cīndva, pe site-ul Facultăţii de Litere din Bucureşti, lista cadrelor didactice, īntr-o ordine ce părea ierarhică. Nu mai ştiu cine era īn fruntea ei, dar ultimul era Paul Cernat. Şi mă īntrebam: poate Paul să facă zob o carte a lui Manolescu, a lui Cărtărescu, a ta, a lui Bogdan Lefter? (numele nu au nici o importanţă, ţinteam către: Poate şeful tău de catedră să te iubească la fel de mult şi după ce īi dărīmi opera?, iar īntrebarea nu insinua nimic mai mult decīt un exerciţiu de a mă pune īn situaţie). Pe tine īnsă te īntreb: e mai greu īn 'cancelarie' decīt īn sala de curs? (dacă da, te rog să īmi explici, un pic).

Păi nu există "cancelarie". Există doar decanatul, secretariatele, o sală de consiliu şi o cameră care e a catedrei de romānă. Nu intru aici decīt rareori. Nu-mi place să port conversaţii amabile sau profesionale. Nici măcar nu am cheie de la uşă. Am pierdut-o de două ori. Dar, dacă aş avea, nu mi-ar folosi la nimic. Eu īmi fac orele şi o tulesc rapid din Instituţie. Eventual mă mai duc la o cafea (bere) cu studenţii mei.

Ce-ar face cutare sau cutare īn faţa cărţii unui fost profesor sau coleg nu ştiu. Eu m-aş abţine să fac praf cartea unui coleg (eventual fost profesor). Din minimă delicateţe. Aş scrie despre altele. Dar nu-s critic literar.

("Poate voi deveni o acritură

plicticoasă desuetă nepăsătoare

mă voi uita şi eu cu neīncredere de sus

la «tinerele talente»")

Citeşti "tinere talente"? Ţi s-a īntīmplat să şi descoperi unele?

Da, īi citesc īntotdeauna pe cei care vin cu prozele sau poeziile lor şi-mi cer părerea. Nu-i duc de nas, nu vreau să piardă oamenii vremea. Le dau de citit. Romanul despre care vorbeam, la care am lucrat cu vreo 20 de studenţi (nu toţi de la Litere) l-am terminat. Unii au trebuit să-şi rescrie capitolul de mai multe ori. Nu s-au supărat, n-au abandonat. Asta mi-a plăcut la ei.

Dacă aş scrie jurnal, aş putea să-l iau şi eu peste picior pe Mircea, că scrie că a văzut fantome sau aşa ceva, creaturi luminoase īn noapte. Nu iau pe nimeni peste picior pentru īntīmplările lui bizare.

("Pe cīnd eram eu profă la nişte puşti

ca să-i īnvăţ cu scrisul

le tot dădeam să scrie īn clasă teme

uşoare şi plăcute.

De pildă «Visul»".)

Cum a fost prima ta īntīlnire cu Mircea Cărtărescu şi ce urmat? Ce coordonate are acum relaţia voastră? Care carte a lui īţi place cel mai mult?

Visul din poezia mea nu are nici o legătură cu Mircea. Pe vremea cīnd eram profă la ţară, īntr-un sat (deşi terminasem facultatea cu medie mare, toate oraşele erau īnchise pentru absolvenţi, īngheţate), le dădeam elevilor mei teme precum Nimicul, Plictiseala, Visul (fragmente din compunerile lor se află īn toate cărţile mele de poezie), i-am pus să ţină jurnal. Era extraordinar, aveau o expresivitate involuntară care mă emoţiona profund. De visat visau ca mine, scurt, fără naraţiuni complicate, "infantil".

Nu ştiu īn ce relaţii sīnt cu Mircea. Acum vreo trei ani eram amīndoi īntr-un autocar, spre Sinaia, parcă. Ne-am aşezat unul līngă altul ca să mai vorbim, că nu ne văzusem de ceva vreme bună. Cum n-aveam chef nici unul nici celălalt să vorbim literathură, ne-am pus pe poveşti, despre coincidenţe, kestii ciudate. I-am povestit atunci un lucru, o īntīmplare cu o vrabie care a intrat pe o fantă mică, pe o fereastră uşor īntredeschisă, atunci cīnd a murit Gellu Naum. Īnchisesem telefonul care īmi dăduse vestea şi chiar atunci am auzit un zgomot īn balcon şi am văzut pasărea. Mai tīrziu am scris despre asta (o poveste mai complicată, legată şi de Victor Brauner şi de o seamă de stranii lucruri care s-au petrecut apoi, la foarte scurtă vreme, cīnd mă aflam la Paris) īn Clava, cartea despre Gellu Naum la care eu ţin mult. Īn timp ce povesteam, īn autocar, am văzut pe o stīncă un GN scris mare, cu litere de-o şchioapă. Iniţialele astea le văd zilnic, pe ziduri, īn Bucureşti. Īnseamnă gaz natural. Dar pe o stīncă, īntre munţi, scris mare, mare? Mi s-a părut frumos, haios, i-am arătat stīnca lui Mircea, mai mult īn glumă. Gellu Naum le-ar fi numit "fapte poetice". Sīnt lucruri care dau culoare vieţii de zi cu zi. Mircea a scris apoi o frază, două īn jurnalul lui. Mi-a părut rău că i-am spus povestea cu pasărea. Nu le-am spus-o multora, că nu era pentru oricine. Īntr-o carte, e altceva. Dacă aş scrie jurnal, aş putea să-l iau şi eu peste picior pe Mircea, că scrie că a văzut fantome sau aşa ceva, creaturi luminoase īn noapte. Nu iau pe nimeni peste picior pentru īntīmplările lui bizare (mai ales dacă omul nu delirează, dacă sīnt fapte adevărate). Mie īmi plac lucrurile ciudate. Pe linie poetică īmi plac! (E bine să precizez!) Pasărea aia nu a fost o… "apariţie". Am deschis geamul şi a plecat de unde a venit. De atunci, n-am mai avut ocazia să vorbim. It doesn't matter. E OK.

Dintre cărţile lui, cel mai mult mi-a plăcut Nostalgia.



După ce glasurile se sting şi rămīn cărţile, nimeni nu mai păcăleşte pe nimeni.

"am rupt un măr

cel mai mare şi mai frumos la care puteam eu să ajung

desigur tu puteai mult mai sus

desigur mai sus erau mult mai coapte"

Există scriitori pe care īi iubeşti. Sunt şi scriitori pe care īi invidiezi?

Sīnt scriitori la care ţin tare mult. Ar fi o listă īntreagă. Dau doar un singur nume: Constantin Fāntāneru, cu minunatul lui roman Interior, pe care l-am propus pentru reeditare Editurii Polirom şi căruia i-am scris o prefaţă… empatică (a apărut de curīnd).

Nu invidiez pe nimeni. Ştiu ce greu se scriu cărţile. Dacă mai sīnt şi bune… Valoarea adevărată, curată, e impresionantă (mai ales cīnd scriitorul ei e adevărat, onest). Nu-mi plac impostorii şi cei care supraevaluează, din cauze varii, o carte sau alta, īn timp ce, uneori, volume mai valoroase (dar mai puţin norocoase, aflate mai departe de raza diverselor "graţii" de care vorbeam) sīnt primite cu surdină. Păcat! Dar īntotdeauna a fost aşa. După ce glasurile se sting şi rămīn cărţile, nimeni nu mai păcăleşte pe nimeni.

("ascult muzică acum

mă bīţīi pe scaun

ştiu cine sīnt")

Cine eşti, īn iunie 2006?

Sīnt precursoarea Simonei din 2007 (ea va fi atunci, spre deosebire de mine de acum) cetăţeancă a Europei! (ha!)

("cum să fiu cum să fac ce să fac?

cum să găsesc firescul

broscoiului din baltă care face

oac

oac

oac…")

Cine ai vrea să fii īn literatură?

Īntrebarea asta le-a pus-o unor poeţi Nicolae Manolescu īntr-o emisiune de-a lui de acum cīţiva ani. Toţi au dat cīte un nume. Mi s-a părut atīt de ciudat… Eu nu vreau să fiu īn literatură decīt Simona Popescu. Aşa cum sīnt, dacă literatura romānă va avea nevoie şi de mine.

Dar uite, hai să-ţi spun ceva urīt despre mine. Am furat odată o carte de la bibliotecă, m-am luat după un prieten care-i acum un fel de VIP.

("chiar aşa a spus domnul grigore – «ce rost au ele (cărţile) dacă nu te sensibilizează?»")

Cum crezi că vor arăta cărţile tale peste 100 de ani?

Nu mă gīndesc la asta. Dar ar fi mişto să mă mai citească nişte tineri, măcar pe sărite. Să se rīdă la Lucrări (poate să rīdă şi un domn grigore!).

("Mă gīndesc la tine: stai pe treapta unei scări reci şi nu vrei nimic. Eşti asemenea mie.")


Dar cititorii tăi?

Nu-mi doresc decīt să fie inteligenţi. Pe unii i-am văzut ieri, la lansarea Lucrărilor īn verde. Erau mulţi, frumoşi, tineri (cu Mircea Horia Simionescu īn frunte!). Lansarea s-a petrecut īn natură, la Grădina Botanică. Eu credeam că n-o să se deplaseze lumea, e cam departe de centru. N-am chemat critici literari, lăudători conjuncturali, care trebuie să spună ceva obligaţi de situaţie. A venit (chemat de organizatori, o echip㠖 Team Work – straşnică de studente) Florin Iaru. M-am bucurat fiindcă Florin e poet adevărat şi tare simpatic. A fost pe-acolo şi o fetiţă, Maria. A cules din iarbă floricele de trifoi. Mi-a dat mie un bucheţel, a mai venit cu altul. Am īntrebat-o cui vrea să le dea, unui băiat sau unei fete? Ea a răspuns: "La oameni". Nu avea ea flori cīţi oameni faini erau acolo.

("Şi-acum īncotro să īnot cu cele două cozi de sirenă?")

Lucrezi acum la o carte anume, dintre cele cīteva pe care spuneai că le ai īncepute?

Abia am terminat prefaţa la Fāntāneru, care m-a epuizat (mi-a luat multă vreme să găsesc tonul, e un fel de pledoarie şi prefaţa asta).

Vreau să mă reapuc de un roman pe care l-am abandonat de trei ani din cauza Lucrărilor. Aş vrea să-mi public şi teza de doctorat, care e ceva despre… "noi, autorii" (dar am de lucrat la partea literară, la un fel de jurnal, la nişte note de subsol deloc doctorale, mai degrabă precum cele din Lucrări - la supraetajarea ei). Mai am aproape gata o carte despre cum e să fii străin, la modul poetic (e legată de Berlin). Continui proiectul meu Volubilis, cu eseuri (din ce īn ce mai libere) şi interviuri – pe care eu le consider o formă de literatură. La proiectul acesta ţin foarte mult. Am eu de gīnd ceva…

("Fentez īncercuirea. M-a īnvăţat cīte ceva un prieten.")

Ce īntrebare te-ar fi pus īn dificultate?

Dacă mă īntrebai ce e pentru mine poezia. Ce e pentru mine viaţa. Dacă mă īntrebai de Romānia (pe care o iubesc! – că prea o detestă, superior, pentru că dă bine, alţii!). Dar uite, hai să-ţi spun ceva urīt despre mine. Am furat odată o carte de la bibliotecă, m-am luat după un prieten care-i acum un fel de VIP. Am luat cea mai mică şi mai subţire carte din bibiloteca liceului. Mi-e ruşine şi azi. Nici nu am avut curaj să mă uit la ea pīnă acasă. Era un Walt Whitman īn colecţia Cele mai frumoase poezii. Era īn... maghiară!

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu


Puteţi citi un fragment din Lucrări īn verde sau Pledoaria mea pentru poezie aici

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey