Cătălin Ghiţă
Alexandru Solomon
Evgheni Evtuşenko

 
sus

Cătălin Ghiţă

Am pierdut plăcerea inocentă a lecturii

Bun venit, domnule Cătălin Ghiţă la Prăvălia culturală. Predaţi la universitate, sunteţi prezent în revistele culturale din ţară, aţi studiat ani buni în străinătate. Cine este, însă, Cătălin Ghiţă?

Mi-e foarte greu să dau o definiţie exactă cu privire la propria mea persoană, pentru că, la urma urmei, orice individ are mai multe faţete. În orice caz, nu cred că mă caracterizează profesia. Sunt, într-adevăr, profesor la universitate, asistent universitar, sunt critic literar, eseist, dar, dincolo de astea, sunt un om care nu încetează să se mire în fiecare zi de tot ceea îl înconjoară, care e tentat tot timpul să caute răspunsuri la întrebări pe care şi le pune, la întrebări mărunte sau întrebări esenţiale din când în când, însă, v-am spus, mi-e greu să-mi fac un autoportret dintr-o singură frază. Mai degrabă, mi-aş compune un soi portret din fărâme, după cum Eugen Ionescu îşi compunea jurnalul din fărâme - aş fi tentat şi eu, la fel, să-mi compun portretul din nişte bucăţele de pasiuni, de hobby-uri, de pasiuni pe care le am şi pe care încerc să le cultiv în fiecare zi.

Care ar fi aceste pasiuni?

Am vorbit într-o emisiune televizată despre una din pasiuni, şi anume, filmul de groază. O altă pasiune este cea legată de jurnale, memorii etc. Mă preocupă foarte tare să citesc cam tot ce găsesc în privinţa prozei memorialistice, în privinţa confesiunilor. Un alt hobby pe care-l am (şi mărturisesc fără nici un pic de ruşine) e fotbalul. Îmi place foarte mult să privesc meciurile echipei naţionale, mă mai uit din când în când la meciurile Universităţii Craiova atunci când reuşeşte să joace bine…

Asta înseamnă că în ultima perioadă aţi fost cam trist.

Da, am fost cam trist, dacă pot să-mi aplic o asemenea stare sufletească pretenţioasă unui subiect, în sine, umil, fotbalul. De asemenea, îmi place să conduc foarte mult. Îmi place să şofez. De curând, cu ajutorul părinţilor şi al socrilor, am reuşit să-mi iau o maşină nouă - plătim rate încă, dar, într-adevăr, sunt bucuros, pentru că mă simt foarte bine la volan şi mă relaxează foarte tare. Îmi place foarte mult să mă uit la filme de genul comediilor - dar genul de comedie englezească spumoasă sau comediile vechi din anii '60. Asta ar compune cât de cât un profil exterior al meu. Să nu uit să menţionez, bineînţeles, muzica. În adolescenţă am ascultat foarte mult heavy metal, ascult în continuare new wave british metal, ascult şi un pic de punk, de asemenea.

Ascultaţi şi operă, domnule Ghiţă. Într-un eseu din Adevărul Literar şi Artistic aminteaţi de un moment trăit la operă împreună cu soţia dumneavoastră, pe când eraţi încă doar prieteni.

Ascult cu mare plăcere operă, mai ales Mozart şi Rossini, însă e adevărat că nu am nişte gusturi muzicale foarte fixe, caut să descopăr de fiecare dată bucăţi noi, melodii noi, compozitori noi, formaţii noi etc., deci nu sunt un dogmatic în ceea ce priveşte gustul meu muzical.

Aţi uitat să vorbiţi despre literatură, deşi eu cred că ea reprezintă pentru dumneavoastră mai mult decât o pasiune.

Literatura e o profesie. De aceea, v-am spus, îmi plac jurnalele, îmi plac memoriile, îmi plac confesiunile pentru că ele depăşesc cumva planul strict literar, ele intră cumva într-o geografie a sufletului care foarte greu poate fi recenzată, redată în cuvinte, comentată şi atunci prefer să menţin raporturile cu literatura în sfera strict profesională. Vă mărturisesc sincer că, odată cu studiile de literatură din ce în ce mai aprofundate, odată cu cele două doctorate, unul în ţară şi unul în străinătate, am pierdut plăcerea inocentă a lecturii. Eu nu mai pot citi un roman ca un profan. E o pierdere. Puteţi spune că e un câştig într-un anumit sens, pentru că, eu ştiu, ca specialist în literatură începi să vezi construcţii deficitare - dacă există greşeli în epic, în naraţiune, dacă există creionări deficitare ale personajelor. Dar, pe de altă parte, gândindu-mă la cum citeam în copilărie şi chiar şi în adolescenţă când puteam să mă bucur realmente de un roman, dincolo de orice idei legate de schelărie, de osatură narativă, pot spune că am pierdut mult, specializându-mă în teoria literaturii, în literatură comparată, în literatură română, în literatură engleză.

Această "pierdere" a dumneavoastră este un câştig pentru studenţii pe care-i aveţi. Cum reuşiţi să le redaţi acest mecanism al înţelegerii unei structuri narative?

Nu ştiu dacă sunt un bun pedagog, nici nu ştiu dacă studenţii vin cu adevărat de plăcere la seminarii sau vin din teama de a nu primi un punct în minus la examen sau de fi încondeiaţi acolo în catastif. Nu cred că am neapărat o carismă pedagogică, sunt mai degrabă un individ care încearcă să-şi vândă marfa cât mai bine fără a-i minţi pe ceilalţi, fără a-i face să nutrească speranţe inutile cu privire la rolul, locul literaturii în viaţa omului şi încerc să le spun chiar de la primul seminar că alegându-şi specializarea limbă şi literatură română cu un secundar oarecare, aleg un destin oarecum de perdanţi. Ei niciodată nu vor fi nişte oameni care să câştige bani, care să se bucure de lux, de privilegii, vor fi nişte truditori cu cartea, oameni adesea dispreţuiţi de societate, nerecompensaţi la justa lor valoare, însă, dacă într-adevăr aceasta este pasiunea lor, dacă într-adevăr acesta este scopul lor în viaţă, îşi doresc mai mult decât orice să ajungă profesori şi să înveţe, la rândul lor, pe alţii, atunci meseria e foarte bine aleasă.

Aţi avut studenţi cu vocaţie autentică pentru literatură?

E adevărat, am avut studenţi foarte buni. Există în fiecare an cam patru-cinci studenţi de performanţă dintr-un număr de 80-100 de oameni, din rândul cărora se vor alege mai târziu cercetătorii literari, teoreticienii, criticii, profesorii universitari. Eu nu încerc să fac un curs sau un seminar care să se adreseze numai acestor pături, numai acestei elite privilegiate, ci încerc să-i incit pe toţi la discuţie, la lectură, să-i fac să iubească literatura şi să o accepte nu ca pe un soi de corvoadă academică sau ca pe un simplu artificiu didactic, ci să devină parte integrantă din viaţa lor profesională şi, de ce nu, să se transforme dintr-o obligaţie profesională într-o plăcere realmente intelectuală.

Spuneţi-ne cum aţi descoperit literatura şi faptul că veţi face din ea o profesie?

E adevărat, am avut în fiecare etapă din viaţă câte un profesor deosebit. În perioada gimnaziului la liceul "Carol", pe atunci Nicolae Bălcescu, am avut o profesoară, doamna Sanda Diaconescu, foarte bună profesoară de limba română. Apoi, în liceu pe domnişoara Carmen Mălăieţ, cu care m-am înţeles foarte bine şi care m-a ajutat extrem de mult, ea predă în continuare, de altfel, limbă şi literatură engleză la liceul "Elena Cuza". Ulterior, în timpul facultăţii, am avut profesori foarte buni, am avut bucuria să-i am profesori pe domnul Nicu Panea, pe domnul Marin Beşteliu, pe domnul Gabriel Coşoveanu, pe domnul Ion Buzera, pe domnul Emil Dumitraşcu şi pe doamna Dumitraşcu, toţi profesori de primă mărime, apoi l-am avut ca îndrumător de doctorat pe domnul Eugen Negrici, în ţară, şi în Japonia am lucrat cu unul dintre cei mai buni profesori de literatură engleză din Japonia şi, de asemenea, cu unul dintre foarte bunii profesori de literatură engleză, acum profesor în Marea Britanie, Peter Robinson, unul dintre cei mai buni poeţi optzecişti englezi şi un foarte bun critic literar cu doctoratul la Cambridge, care iarăşi m-a ajutat foarte mult în cercetarea literară.

Cum a fost colaborarea cu domnul Eugen Negrici? Cred că este un câştig pentru Universitatea din Craiova faptul că dumnealui a rămas în continuare să coordoneze doctorate aici.

Desigur. Domnul Negrici vine periodic în Craiova, a condus doctorate foarte bune, cunosc colegi de la facultate care şi-au luat doctoratul cu dumnealui şi au obţinut calificative foarte bune şi care au scos teze de performanţă. Părerea mea este că domnul Negrici este încă în plină putere, este încă tânăr - nu are decât 65 de ani - este un câştig foarte mare pentru Craiova că îl are în continuare între zidurile sale academice.

Ce se ascunde dincolo de profilul dumneavoastră academic?

Dincolo de profilul academic, aş zice că ceea ce mă caracterizează este un soi de spirit ludic, de intenţie de a mă juca în permanenţă într-un sens, bineînţeles, benign. Rodul acestei dispoziţii ludice este o carte pe care am scris-o împreună cu Roxana-Andreea, soţia mea, am început-o în Japonia, am terminat-o acum câteva luni, după întoarcerea în România şi se cheamă Darurile zeiţei Amaterasu. Probabil este cartea la care ţin cel mai mult dintre cărţile pe care le-am scris până acum.

Este o carte în care povestiţi experienţa dumneavoastră niponă, o carte autobiografică, nu un roman ficţional ca cele ale Claudiei Golea.

A, nu, nu. Nu este un document ficţional, deşi există nişte paranteze ficţionale în interiorul cărţii ca atare, însă e o carte scrisă, ce-i drept, la două mâini.

Un gen nou, se poartă.

Absolut, absolut. Am intitulat-o Darurile zeiţei Amaterasu pentru că e zeiţa soarelui în mitologia niponă, ea i-a dăruit primului împărat al Japoniei, miticul Jimu, trei obiecte, care au devenit însemnele imperiale japoneze, regalia. Primul este sabia, al doilea obiect este giuvaerul şi al treilea obiect este oglinda. Pornind de la aceste trei metafore, noi am încercat să construim întreaga schelărie a cărţii, în sensul că prima secţiune legată de sabie este girată, de fapt, de ideea de etic, de morala practică şi teoretică, modul în care japonezii se comportă în social, apoi, a doua secţiune, giuvaerul, e consacrată esteticii japoneze, o secţiune care tratează în acelaşi timp aspecte legate de erosul nipon şi de frumuseţea fizică a locuitorilor Japoniei. În fine, cea de-a treia secţiune, oglinda, este o parte ca un soi de insolit, imagologie, un studiu asupra modului cum japonezii se văd pe ei înşişi, în care străinii se văd pe ei înşişi raportaţi la japonezi şi, în sfârşit, modul în care străinii şi japonezii se privesc unii pe ceilalţi, un fel de imagine în oglindă a japonezilor şi a străinilor deopotrivă.

La ce editură aveţi de gând să o publicaţi?

Nu ne-am hotărât unde o să scoatem cartea, însă am lucrat amândoi destul de mult la ea. Părţile cele mai interesante sunt scrise de Andreea, cu siguranţă, pentru că ea scrie cu talent beletristic şi cu imaginaţie narativă. Eu m-am mulţumit cu nişte părţi de eseu, de uşoară glumă culturală, deci bucăţile mele sunt ceva mai seci, mai puţin atractive.

Când estimaţi că va apărea?

Noi am vrea să încercăm să o scoatem cândva la anul, dacă se poate. O vom trimite pe la mai multe edituri, bănuiesc că aşa se obişnuieşte, să facem un fel de scrisoare de intenţie şi sperăm că la anul vom reuşi să o publicăm undeva.

Să ne întoarcem la experienţa niponă. În care dintre amintitele secţiuni ale cărţii veţi plasa ceremonia ceaiului?

Ceremonia ceaiului s-ar putea să fie undeva etic şi estetic. Eu am plasat-o sub semnul eticului, sub semnul sabiei, pentru că ea modulează un anumit comportament social şi o anumită atitudine faţă de viaţă, pentru că modul în care beau ceaiul japonezii traduce un soi de ritual etic. Felul în care se raportează la ceai este modul în care se raportează la oaspetele pe care îl primesc la ceremonia ceaiului şi, implicit, comportamentul respectiv modulează un întreg arsenal social de atitudini la nivelul interacţiunii umane. Există, desigur, şi o coordonată pur estetică în ceremonia ceaiului, o frumuseţe ca atare a ritualului şi, în ultimă instanţă, plăcerea gustului, plăcerea savurării unei ceşti de ceai.

Bănuiesc că gustul ceaiului servit în cadrul acestei ceremonii este cu totul altul decât cel al ceaiului de la Plafar…

În primul rând, ceaiul de la Plafar nu este un ceai, este o infuzie de plante, ceea ce francezii numesc "tisane". Însă ceaiul englezesc este un ceai negru, aşa cum se bea în India, aşa cum se bea şi în Persia, un ceai robust, puternic, deja îmbunătăţit de multe ori cu dagamo, cu flori de portocală, cu flori de lămâie. Ceaiul japonez este un ceai verde, un ceai crud, puternic şi el, însă într-un alt sens. Se adresează în primul rând unor cunoscători, unor oameni care sunt deprinşi să-l bea simplu, fără nici un adaos de zahăr, niciodată nu se pune zahăr într-un ceai verde japonez. De asemenea, există mai multe grade de ceai. Pentru ceremonia ceaiului se foloseşte numai o pulbere specială, extrem de groasă şi păstoasă, care se cheamă "macea" sau "omacea", cum ar fi titulatura respectuoasă a ceaiului respectiv. O cupă de "macea" se prepară cu un pămătuf special, apa nu trebuie fiartă niciodată, ci servită cam la 60-70 de grade. Ceaiul trebuie băut extrem de repede, în două trei minute de la preparare şi cel care-l serveşte ca atare oaspetelui oferă întotdeauna o bucată de prăjitură japoneză, un dulce preparat cu orez şi cu o pastă specială de fasole bătută cu zahăr. Este un lucru extrem de indigest la prima degustare, însă, să ştiţi că dacă vă obişnuiţi cu indigesta prăjiturică ea devine nu numai pasabilă, ci chiar savuroasă în faţa unei ceşti de ceai. Gustul respectiv potenţează, de altfel, aroma ceaiului, e făcută cumva ca să intre în contrapunct cu gustul amar, puternic, al pulberii de "macea".

În ce măsură acei trei ani petrecuţi în Japonia v-au schimbat viaţa?

Continuu să cred că cei trei ani şi jumătate petrecuţi în Japonia au fost decisivi nu numai pentru profilul nostru profesional, cât, mai ales, pentru cel spiritual, pentru că, fireşte, o bursă în Anglia, să spunem, nu ne-ar fi adus mare lucru în afară de experienţa academică. Ei bine, bursa din Japonia, pe lângă experienţa academică de cel mai înalt nivel, ne-a adus implicarea într-un mediu social cu totul diferit de cel european, ne-a făcut să ne înţeleg pe noi înşine mai bine şi ne-a făcut să înţelegem ce înseamnă alteritatea deplină în raport cu ceea ce noi considerăm a fi stilul de viaţă canonic în Europa. Stilul de viaţă al unui japonez se pliază, într-o oarecare măsură, pe cel european, pentru că japonezii sunt extrem de bogaţi şi extrem de generoşi ca şi occidentalii noştri, însă, în acelaşi timp, există un respect mutual, o anumită umanitate nedegenerată, cum spuneam într-un articol, care subzistă în interiorul societăţii japoneze şi cu care noi, europenii, suntem foarte puţin obişnuiţi - o căldură umană, o grijă faţă de celălalt. Toate aceste lucruri ne-au făcut să ne înţelegem pe noi înşine mai bine şi să-i înţelegem pe cei din jurul nostru, proporţional, bine.

Interviu de Ana Ocoleanu
(continuarea în numărul viitor)

Comentarii cititori
sus

Alexandru Solomon

Nu era menirea mea să trag două palme pe loc, ci să fac filmul

Astra Film Fest, festivalul internaţional de film documentar de la Sibiu, a adus mai multe premiere, prima dintre ele fiind Război pe calea undelor (Cold Waves), în regia lui Alexandru Solomon. La proiecţia filmului despre Radio Europa Liberă, producţie România-Germania-Luxemburg, printre spectatori s-au aflat şi doi dintre protagonişti: Emil Hurezeanu şi Nestor Ratesh. Documentarul vorbeşte despre ceea ce a însemnat "Europa liberă" atât pentru ascultători şi redactori, cât şi pentru oamenii regimului. Am stat de vorbă cu regizorul Alexandru Solomon, după premiera filmului Război pe calea undelor.


Aţi spus că doriţi ca filmul să ajungă la generaţiile tinere, care nu au prins acele vremuri. După reacţia de la premieră, credeţi că se va întâmpla asta?

Mi-e greu să zic acum, aşa de repede, dar mi s-a părut că publicul era în majoritate tânăr şi a reacţionat bine, cu o anumită detaşare, sigur, care e a vârstei. Mi-e greu să estimez acum.

În plan personal, cum v-a afectat întâlnirea cu toţi oamenii aceştia care apar în film, de la cei mai frumoşi până la cei mai odioşi?

A fost foarte greu de ţinut echilibrul, pentru că nu e o poveste cu eroi. Sunt mai multe personaje negative, dacă vreţi, dar nu e o poveste cu eroi. Şi nici radioul în sine, ca fenomen, nu este un lucru glorios în totalitate. Sper că se înţelege că aceleaşi defecte de care noi ne loveam aici în ţară ei le-au replicat acolo, la München sau la Paris. E România "în mic". Asta a fost cel mai greu de găsit, linia asta pe care să nu cazi nici în elogiul Europei libere, nici în antiamericanismul facil de azi. Cred că se înţelege că situaţia oamenilor de la radio era paradoxală, între americani, ascultători din România, securişti, tot felul de forţe şi vectori care îi trăgeau şi îi împingeau în toate direcţiile. Aşa e viaţa, mai subtilă…

Cum aţi reuşit să vă păstraţi calmul în anumite situaţii, cele în care publicul reacţionează, se revoltă?

Nu conta părerea mea, nu era cazul să mă implic. Mie nu-mi iese un interviu dacă nu devin cumva empatic cu subiectul. Nu să simpatizezi, nu am simpatizat niciodată cu subiectul… Dar trebuie să fii prezent, să înţelegi cum judecă omul respectiv. Dacă vreţi, mai degrabă, după filmare mi-a fost uneori ruşine că nu am reacţionat. Dar nu asta era menirea mea, să trag două palme pe loc, ci să fac filmul şi ei să vorbească.

A fost un mare absent din film, Paul Goma.

Da, dar m-a refuzat.

De ce?

Trebuie să îl întrebaţi. Da, l-am contactat, am insistat deseori, am filmat şi exteriorul casei. Nu se poate face un film despre România acelor ani fără Goma, fără povestea mişcării Goma, iar ea există în film, prin alţii. El e la Paris şi a refuzat.

Aveţi mult mai mult material filmat. Vă gândiţi să îl folosiţi în alt mod?

Da, sigur, există o versiune pentru TVR, de două ore şi jumătate, deci 45 de minute în plus faţă de ce e acum în film. După care va exista o versiune pe DVD, cu vreo 20 de bonusuri, adică încă o oră de material editat.

Reacţia domnilor Hurezeanu şi Ratesh după proiecţie a fost emoţionantă. Aproape nu aveau cuvinte…

Da, şi pe mine m-a emoţionat. E foarte greu să faci documentar, pentru că te încarci cu viaţa unor oameni. Nu că le speculezi viaţa, dar într-un fel iei ceva din ea şi o duci mai departe. E o răspundere mare. Bine, uneori mă gândesc că ar trebui să mă apuc de altceva…

În legătură cu muzica folosită. În contextul dat, cântecul Riders on the Storm al celor de la The Doors pare de o frumuseţe aproape cinică. Cum aţi ales-o?

Sigur că e legată de muzica anilor respectivi, muzica pe care o ascultam la radio, iar Doors, Riders on the Storm era una dintre piesele cele mai ascultate. Pe de altă parte, e o piesă care simbolizează revolta asta, post hippiotă americănească, pe care încercăm să o simbolizăm şi noi aici. Este ideea Adei Solomon (producătorul filmului, soţia regizorului, n.r.). Am regăsit-o pe o selecţie de melodii de la Europa liberă. O vreme ni s-a părut imposibil să obţinem drepturile, fiindcă în afară de Apocalypse Now şi filmul despre The Doors, muzica lor nu apare în filme. Era aşa, ceva intangibil. Dar cred că face banii, ca să zic aşa.

Interviu de Veronica D. Niculescu

Comentarii cititori
sus

Evgheni Evtuşenko

Literatura vine să finiseze în om partea sa cea mai frumoasă

Festivalul "Zile şi nopţi de  literatură" a avut loc la Casa Scriitorilor din Neptun, în perioada 8-11 iunie 2007. Au participat 60 de scriitori din 23 de ţări, vedeta festivalului fiind Evgheni Evtuşenko, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. Au fost acreditate două posturi de televiziune, TVR CULTURAL şi TV ETALON. Pentru acesta din urmă, Evgheni Evtuşenko mi-a acordat, în exclusivitate, un interviu.

Cum vă simţiţi în ţara noastră? Ce impresii v-au făcut oamenii, locurile?

România este prima ţară pe care am vizitat-o încă din regimul trecut. Mă simt bine aici. Românii sunt foarte primitori.

Cunosc cu adevărat umiliţii lui Dostoevski, compatriotul dumneavoastră, fericirea, iluminarea?

Dostoevski dispune de o uriaşă galerie de personaje. Pe prinţul Miskin l-am situat totdeauna în fruntea lor. Rusia dispune de mari şi foarte mari prozatori. Dostoevski şi Tolstoi sunt în vârf. Când Ana Karenina era însărcinată Tolstoi avea şi el contracţii.

Homer şi Goethe vă sunt contemporani, maestre?

Interesantă întrebare! O vreme am locuit în America, unde am întâlnit mulţi oameni. O parte dintre ei nu auziseră de Homer şi Goethe. Chiar şi între cei cu studii superioare. Aşa ceva nu e corect. Literatura vine să finiseze în om partea sa cea mai frumoasă, indiferent dacă acesta este medic, inginer, profesor, muncitor sau ţăran.

Literatura română vă fascinează? Ce anume?

Eminescu şi Caragiale au fost oameni adevăraţi. Ei se bucură de tot respectul meu. M-a fascinat Nicu Stănescu (Nichita Stănescu).

Cum v-a venit ideea filmului Funeraliile lui Stalin şi cum a fost?

Gorbaciov a fost singurul dintre conducători care a acceptat turnarea filmului. Timp de o săptămână, am blocat şi paralizat centrul Moscovei. Marii conducători veneau la serviciu pe străzi lăturalnice. Pentru popor a fost o adevărată feerie. Au venit cu toţii la filmare. În aer plutea o libertate după care tânjea poporul. Din păcate a fost o libertate aparentă. Fără voia lui Gorbaciov nu aş fi putut produce acest film.

Un interviu de Mihai Mihăiţă-Lovişte

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey