Irina Petraş

 
sus

Irina Petraş: Adevăratul critic literar bun este cel care te ceartă

Dragă Irina Petraş, pentru că te-ai mărturisit, cu alte ocazii, īn mai toate ipostazele tale: ca eseist, critic, teoretician, istoric şi cronicar literar, ca traducător şi editor, ca preşedinte (īn acest moment) al filialei Cluj a USR, n-o să te oblig să o mai faci īncă o dată. Spune-mi doar, te rog, īn care dintre aceste posturi ai alege să te "reīntrupezi", īntr-o nouă viaţă, dacă ţi s-ar cere să te rezumi la una singură?

Toate feţele de tine pomenite īmi plac, mă descurc binişor cu ele, dar nu uit că prea multe priceperi şi o prea largă curiozitate īnseamnă şi o doză de superficialitate. Nu se poate altfel... Apoi, sīnt toate mari consumatoare de timp, nervi, energie. Cea mai puţin exersată şi mai neprofesionistă faţă a mea, cea de pictor, mi-a adus cantitatea cea mai mare de bucurie interioară. Dacă aş chiar putea s-o iau de la īnceput... Povestea cu "ce-ar fi fost dacă" nu-mi place din cale afară. E posibil ca pe drumul celălalt, cel ne-ales, să se īntīmple lucruri grozave, care numai a bucurie şi īmplinire să nu sune; nu ştii niciodată care măruntă alunecare īntr-o parte sau alta ar fi putut fi mai bună, labirintul are alei īnguste, īntortocheate, nicăieri nu se zăreşte luminiţa indicatoare. Nu exclud nici posibilitatea ca, luīnd-o de la capăt, să fac/să nu fac exact aceleaşi lucruri. Important, pīnă la urmă, e, cum ar zice Marcel Moreau, să ajungi īntreg la capătul drumului, să-i poţi spune morţii "ia-mă, sīnt desăvīrşit!"

Ei bine, dacă aş lua-o de la capăt n-aş alege nici una dintre ele. Am mai spus şi asta. Mi-ar fi plăcut cel mai mult meseria doamnei T. Să am mīnă liberă să decorez case, locuinţe, adăposturi, īncăperi. Īmi plac īnţelesurile secunde ale īncăperii – e spaţiul cu trei dimensiuni, suficient de "īncăpător" ca să trăim şi să ne mişcăm, apropiat, prietenos, ne īncape, ne cuprinde şi ne alege; verbul romānesc a īncăpea vine din latinescul (in)capeo, (in)capere, şi păstrează sensurile multiple de a cuceri, a lua, a cuprinde, a conţine, a alege, a simţi etc.; īncăperea e mai mult decīt camera şi odaia, ea are o parte abstractă şi vagă, de loc hărăzit, dar şi una concretă, de vizuină marcată cu īnsemne personale. Sīnt pe BBC cīteva emisiuni pe care le urmăresc măcar cīteva minute de cīte ori dau peste ele. Fie ţi se dă o clădire foarte veche, īn paragin㠖 fostă şcoală, moară, biserică, turn de apă... –, şi eşti sprijinit s-o transformi īn casă modernă de locuit fără să strici ceea ce ţine de patrimoniu. E splendidă grija cu care se clădeşte īn jurul unui vechi zid de piatră, ce mlădieri e dispus să adopte arhitectul ca să cuprindă īn miezul casei sale şi acest vestigiu. Nu-mi plac demolările stil "ras de pe faţa pămīntului", cred că şi trecutul unei case, al unui loc e bine să-l asumi, să-l īncorporezi vieţii prezente. Alteori, sīnt alese locuinţe cu potenţial pe care proprietarii nu ştiu să le pună īn valoare, iar tu ai o sumă cu care să prefaci mīrţoaga īn cal īntraripat... O sumă foarte mică, asta e provocarea! Imaginaţia mea funcţionează mai ales cīnd trebuie să scoată mult din nimic, din puţin. Din Albă ca Zăpada, de pildă, īmi plăcea cel mai tare scena īn care mica prinţesă trece la lucru şi preschimbă căsuţa vraişte a piticilor īn ceva frumos şi primitor.

Īncearcă să-ţi defineşti, tu īnsăţi, cu un ochi din afară, tipul de critică literară pe care o practici. Cu ce critici literari ai afinităţi?

Īncerc. Am fost dintotdeauna un pic profesoară, īn sensul că bună-conducătoare-de-texte. Am citit cu gīndul de a reţine pentru mine, dar neapărat şi pentru cei din jur. Citind mult, gustul s-a format, am căpătat nu doar oarecare siguranţă īn a decide ce e bun şi ce nu, ci şi autoritate, īncrederea celorlalţi īn evaluările mele. O să mă autodefinesc nu doar cu un ochi din afară, ci cu martori. Sīnt cīrtitoare: "Cine a urmărit cronicile Irinei Petraş cunoaşte spiritul polemic care animă comentariile sale literare, totdeauna originale şi incisive. Cīnd īncepe să scrie despre o carte, are deja o dispută (mai veche) cu autorul sau contextul cărţii şi intrarea este pe cīt de şocantă, pe atīt de incitantă" (Gabriela Adameşteanu); neserioasă: fiica mea, Laura, mă declarase "cea mai neserioasă mamă" din clasa ei, compliment uimitor, căci īnsemna că nu-s deloc scorţoasă, că mă pot oricīnd copilări, că privesc cu oarecare seninătate "marile" probleme cotidiene; compliment pe care īl reia, fără să ştie, Mircea Mihăieş, numărīndu-mă printre acei "critici actuali care scriu pentru spectacol permiţīndu-şi să facă piruete şi să arunce spre spectatorul-cititor confetti şi jerbe de flori īn mijlocul celei mai dificile disecţii literare. Este un risc asumat cu deplină luciditate, care transformă discursul critic, pe alocuri, īn veritabile pasaje de literatură"; mai sīnt şi al naibii de tentată să relativizez totul, nu cred īn cei care ştiu (de unde, oare?) că fac "cultură mare" şi că lumea din jur e plină de inşi neīnsemnaţi, nu-mi plac nici bătăliile fioroase pe teme īn care subiectivitatea e invitat permanent, iar valoarea, hotărītă de trecerea timpului. Scriu despre cărţi exact ce cred, cīrtesc, dar fac adesea efortul de a găsi urma de fior cīnd textul nu-i de tot prost: "ştie să se bucure de cărţile celorlalţi (...), excelenţa ei datorīndu-se, pe de o parte, supleţei entuziaste cu care abordează fiecare text şi, pe de alta, reprimării radicale a negativismelor" (Ştefan Borbély). Nefiind amatoare de bīrfe şi discuţii la o cafea, "vorbesc" doar/mai ales cu cărţile şi descarc īn cronici şi ceea ce, poate, ar rămīne pe dinafară dacă s-ar "stīmpăra" īnainte. Apoi, cum am mai spus (!), dacă e un Autor cu majusculă, īl iau foarte īn serios şi intru rapid īn dialog cu el, tentată să... cīrtesc la fiecare mică alunecare/deviere/exagerare. Fireşte, e mereu vorba aici despre ceea ce mi se pare mie că e īntr-un fel sau altul: nu mă cred nicidecum vreun dumnezeu atoateştiutor, dar nici nu cred că poţi porni la drum dacă nu crezi măcar tu īn valabilitatea celor spuse de tine. De aici, poate, directeţea şi alura de verdict a scrisului meu. E un fel de contract tacit – eu, criticul, promit să te observ cu o subiectivitate cīt mai obiectivă cu putinţă, īn seama bibliotecii traversate şi a gustului īnnăscut şi lucrat, iar tu, scriitorul, īmi acorzi credit. Relaţia dintre scriitor şi critic are, cred, cel puţin două feţe: una de egalitate, amīndoi fiind scriitori şi avīnd interese şi probleme comune, a doua, de contract liber consimţit. Criticul e cel care alege să urmărească scrisul celorlalţi şi să-l secondeze cu scrisul său. Īn fond, scriitor-scriitor ori scriitor-critic, scrii dintr-o nevoie interioară. "Temele" sīnt şi pentru critic la alegere. Nu (mai) cred că criticul are neapărat şi anume datoria de a asigura "sănătatea" literaturii contemporane lui. Poate să aleagă să nu citească o carte fiindcă proiectul său de lectură nu o vizează. Şi scrisul său e liber şi personal(izat).

Nu am ceea ce se numeşte un model. Nu-mi plac idolii de nici un fel. Īnsă afinităţi pot mărturisi. Multă vreme, Lucian Raicu a fost pentru mine Criticul. Eram īn anul doi la Literele clujene cīnd i-a apărut Liviu Rebreanu (1967). Īn liceu, căutam prefeţe scrise de Mihail Petroveanu, căci īn scrisul său se īntīmpla să găsesc fraze pe care să le asum, īn jurul cărora să migălesc pagini īntregi de analiză şcolărească. La Raicu mă cucerise fără rest ideea că adevărul din cărţile lui Rebreanu nu e neapărat şi numai cel lăsat la vedere, că se spune acolo mult mai mult şi mai misterios despre natura umană. Citisem cartea cu un soi de īnfiorare, īndreptīndu-mă spre deznodămīnt cu sentimentul că acesta nu mi se va dezvălui cu totul dacă īmi scapă un singur semn ascuns printre rīnduri. Lectura era īnalt detectivistă. Volumul se afla la "raftul liber" īn marea sală de lectură a Bibliotecii universitare. Deşi o citisem şi īmi făcusem o mulţime de fişe, īntr-un elan mai degrabă de transcriere, de cīte ori īmi căutam locul īn sală īn aşteptarea cărţilor zilei, dam o raită pe la raftul-cu-Raicu-şi-Rebreanu, ritualic. Nu ştiam cum arată omul, dar mi-l imaginam nu foarte īnalt, un pic adus de spate, cu o privire pătrunzătoare şi oarecum piezişă. Atingeam uşor cotorul cărţii, īi simţeam căldura. Orice pagină scrisă de Raicu mi s-a părut de atunci "pipăibilă", cu asprimi şi alunecări mătăsoase, cu venele zbătīndu-se sub literă, tandră şi necruţătoare. Mai tīrziu, aveam să-i descopăr corespondenţe īn eseurile şi cronicile lui Sebastian (volumul din 1972) şi să imaginez taclale īn trei... Ei bine, această "iubire din tinereţe" e de vină pentru asprimea cu care am comentat cărţile de mai tīrziu despre Rebreanu, mereu cu bănuiala că nu ating "aderenţele la esenţial" ale... "originalului".

Urmăresc cu interes cărţile criticilor de toate vīrstele, aşa s-a născut, de altfel, īn 2000, marea Panoramă a criticii literare romāneşti. Am simţit nevoia acestui cuprinzător inventar (pe care īmi propun să-l scot curīnd īntr-o ediţie atent revizuită, definitivă). Pe de altă parte, īmi las libertatea de a nu īncremeni īn vreo "afinitate". Dacă mi-a plăcut un text/o carte de un autor, nu socotesc automat bune toate celelalte pagini scrise de el. Şi viceversa. Şi nu reacţionez niciodată patetic dacă se īntīmplă să nu-mi mai placă un autor. Nu mă consider trădată, nu acuz, nu arăt cu degetul. Relaţia dintre cititor/critic şi scriitor e frumoasă atunci cīnd e şi bogată īn nuanţe, plină de suişuri şi coborīşuri, vie.

Cred īn continuare că peisajul – şi cel literar – e "mai" īntreg dacă are şi īnălţimi, şi văi. E foarte adevărat că textul unui scriitor de primă mărime te incită la polemici, căci intri cu el īntr-o discuţie serioasă, īn vreme ce īn cazul cărţilor unor īncepători sau ale unor scriitori de mai scurtă respiraţie te bucuri (cīteodată excesiv) de orice semn de literatură bună. Urmarea ar putea fi bănuiala de tulburare a scării de valori. Iată o primejdie pe care o socotesc minoră, puţin probabilă ori chiar nulă: nu cred că un cititor avizat (care altul citeşte cărţi de comentarii şi analize?) va fi măcar o clipă pus īn derută. Interpretarea nu īnseamnă altceva decīt īncercarea de a-l face pe celălalt să vadă cu ochii tăi. E, desigur, manipulatoare. Un critic literar e un cititor, un īndrăgostit de cărţi, şi mai e şi om. Are scăpările lui bune şi rele. Să scriu neimplicat nu mi-a plăcut niciodată. Stilul īngrozitor de sobru şi distant, lucrīnd numai cu instrumente deja verificate, cunoscute, consacrate, fără să intre acolo nimic din sīngele care a curs printre degete cīnd ai scris sau printre gene cīnd ai citit, deci fără să intre ceva din īnfiorarea pe care ai simţit-o īn faţa unei cărţi, nu-mi place. Trebuie să transpară ceva din tine. Chiar şi-n cel mai sobru text, dacă ai răbdare, descoperi ceva din cel care a scris; descoperi o obsesie. La Dicţionarul analitic de opere literare romāneşti, coordonat de Ion Pop, de pildă, sīnt redactorul de carte şi-l cunosc foarte bine. Una dintre calităţile clare ale acestui dicţionar este, după mine, libertatea de exprimare. Sigur că dicţionarul are stilul lui academic incontestabil, dar īn spatele frazelor observi obsesiile, preocupările fiecăruia, şi astfel dicţionarul este un fel de buchet foarte colorat şi viu şi cu atīt mai bun de model tocmai pentru că nu impune o singură schemă de lectură, aceeaşi pentru toţi.

Ce īnseamnă pentru tine lectura? Un act de plăcere, "practicat" īntotdeauna la modul ingenuu, sau unul care implică şi o oarecare "corvoadă"? Sau şi una şi alta? Practici lecturi diferenţiate: ca traducător, critic literar, cititor pur şi simplu? Detaliază-mi, te rog, starea pe care o ai īn fiecare dintre aceste acte (posibile) de lectură (durata necesară, ritm, grad de concentrare şi de empatie etc.).

Sīnt atīt de veche cititoare – am īnvăţat să citesc la patru ani, deci citesc de mai mult de o jumătate de veac! –, īncīt lectura īmi intră īn definiţie şi nici nu mai sīnt īn stare s-o descriu īn termeni de bine şi rău, plăcut şi mai puţin plăcut. Citesc, deci exist. Īn copilărie, citeam īntr-adevăr de plăcere. Cărţile erau un soi de oameni ele īnsele, nişte fiinţe cu existenţă autonomă care mă lăsau să mă apropii şi să le mīngīi. Pe la vreo opt ani, am aflat de existenţa autorului cu ajutorul fraţilor Grimm – ştire īn stare să mă arunce īn perplexitate, căci nu puteam pricepe cum au reuşit să scrie īmpreună pe aceleaşi file şi cu nişte cuvinte care să se īmpace. Ca editor, am citit sute şi sute de manuscrise – nu chiar cărţi, aşadar, fiindcă puteam interveni, nu doar īn imaginaţie, asupra alcătuirii lor. Mă simţeam/mă simt aşezată la o Mare Vamă, răspunderea e uriaşă. Sau ar trebui să fie. Azi, cine īşi "comandă" o carte pe banii lui e prea puţin dispus să-ţi asculte cīrtirile. Ca redactor, citesc cu ochii īn patru. Adică, mai atent decīt se cuvine unei lecturi menite interpretării, deci plăcerii. Ca şi cronicar literar, citesc pe alese (cu precizarea că, din '89 īncoace, nu mai pot nicidecum pretinde că ştiu toate titlurile care apar īn ţară; deci, e o alegere marcată de subiectivitate istorică). Iau cartea din teancul ofertelor, o degust pe vīrful limbii, o plimb spre cerul gurii ca pe o licoare şi aştept să-mi transmită un imbold. De la răsfoire/citire īn diagonală, trec la lectura plăcută, dar cu scop: cronica. Fireşte, se mai īntīmplă ca degustarea să fie nedreaptă şi să socotesc, pripit, poşircă ceva ce are doar īndrăzneala unui buchet inedit. După o vreme, revin. Cīnd cronica e aproape scrisă, apare, uneori, ideea lansării cărţii. Mă aflu, atunci, īntr-un aproape-impas. Nu-mi fac īnsemnări cīnd am de "vorbit" despre o carte. Vorbesc liber, scoţīnd īn faţă un accent ori altul, īn funcţie de auditoriu, de loc şi timp, de umoare (a mea şi a celorlalţi). Dacă şi scriu despre carte, reiau, eventual, cīte ceva din cele vorbite şi compun textul. Niciodată invers. Căci relaţia mea cu cartea citită o dată şi īncă o dată īn vederea scrisului e, la īnceput, una "orală". Cītă vreme nimic nu e scris din "convorbirea" noastră, ea e liberă şi se petrece īn siguranţa situaţiei comune, e un fel de co-prezenţă "fizică", de referinţă de gradul īntīi, cum ar spune Paul Ricoeur. Ne īnţelegem din jumătăţi de frază, din priviri, aş spune, nimic nu e destinal, căci nu stă scris. Din clipa īn care compui un text despre o carte, cazi īn ambiguitatea constrīngătoare a ţesăturii sale. S-a construit o reţea cu nenumărate īnţelesuri posibile, dar toate īnscrise īn rigoarea aparent definitivă a unei logici verbale. Cu textul cronicii īn gīnd, mi-am pierdut inocenţa. Şi iluziile. Trebuie să ţin seama de el chiar contrazicīndu-l. Alături de cartea comentată, e şi el un text numai bun pentru interpretări. Şi-a cīştigat autonomia şi pretinde, la rīndul său, lecturi deschise. Cărţile din literatura universală mi-au rămas mai ales lecturi de plăcere – nu mai ţin de mult cronica traducerilor, iar timpul mă obligă la selecţii drastice. Desigur, aşa culeg repere pentru literatura romānă. E un act util. Aici, utilul şi plăcutul sīnt, oricum, de nedespărţit. Există, apoi, autori pe care īi caut şi-i citesc de plăcere, fiindcă īntīlnirile mele cu scrisele/spusele lor sīnt atīt de multe, īncīt sīnt tentată nu doar să-i recitesc oricīnd (cum se īntīmplă cu Caragiale, de pildă, care intră īntr-o categorie specială), ci să citez şi chiar să recit (aproape) totul. Cronica e prea puţin pentru astfel de cărţi. Pot scrie bine (?) cīnd plăcerea lecturii nu depăşeşte net plăcerea interpretării. Īn aceste cazuri, reacţia mea ar putea acoperi, vorba lui Chesterton, o carte īntreagă.

Eşti aptă pentru oricare dintre aceste lecturi la orice oră, īn orice zi?

Lecturile mele de redactor de carte se īntīmplă, fireşte, la editură, īn cursul dimineţilor, īn faţa monitorului şi īntrerupte mereu de telefoane, colegi, scriitori etc. Pot citi şi sub presiune, şi īn mijlocul forfotei, pot fi atentă, fără probleme, la mai multe lucruri deodată. Lecturile de plăcere ori īn vederea scrisului (fie īn pregătirea cărţilor mele de eseuri, fie pentru cronica literară) se īntīmplă īn fotoliul meu favorit, cu cartea īntr-o mīnă şi creionul īn cealaltă, cu o lumină căzīnd doar pe file, restul rămīnīnd īn umbră. Ele, prin forţa īmprejurărilor, se īntīmplă serile, īn vacanţe, la sfīrşitul săptămīnii. Fiindcă am un simţ al datoriei supărător (pentru mine) de dezvoltat, acum, că mă īntrebi, īmi dau seama că rareori īmi īncep ziua cu o lectură. Mai īntīi rezolv treburile de tot felul care īmi cad īn sarcină sau pe care le-aş amīna īn zadar īn speranţa că le va face altcineva īn locul meu. Citesc doar după ce am bifat rapid corvezile. Foarte rapid. Īn ultima vreme, citesc destul de mult şi pe internet, cu folos, dar fără confortul lecturii tradiţionale.

"Obosită" de atītea lecturi, la care te-ai reīntoarce, totuşi, īntr-un timp al "recuperării" tale emoţionale, ca spre un liman?

Nu să recitesc īmi doresc, ci să rememorez momente de graţie ale lecturilor mele. Īn contextul ritualic al amintirii, se ivesc un spaţiu şi un timp care se delimitează de real (de ambele realuri, aş zice – de cel al prezentului şi de cel al momentului rememorat) pentru a permite accederea la illo tempore. Nu-mi plac din cale afară ritualurile şi mă pun īn īncurcătură toate prilejurile īn care nişte oameni fac gesturi identice īntr-un soi de transă colectivă. Sigur că ritul e o asigurare pe care ţi-o inventezi pentru a stăpīni episodicul şi aleatoriul, dar e una mincinoasă. Prefer tremurătoarea nesiguranţă a gīndului ce dibuie, īn "ritualul" solitar al amintirii, o umbră de certitudine īn potopul de īntīmplări, căci īntīmplările nu mai par īntīmplătoare sub privirea aţintită a gīndului īndoit.

Nimic din ceea ce i se īntīmplă omului – aşadar, şi mie – nu e mărunt şi fără semnificaţie. Mania de a "filosofa" ţine de definiţia cea mai cuprinzătoare a cugetării ca modalitate de a īngreuna (īn viziune heideggeriană, de pildă) lucrurile, de a le scoate din uşurătatea lor cotidiană sau tradiţională. De a le conferi greutate, o altă greutate/gravitate. "N-am făcut decīt să trăiesc. Dar şi din asta se moare..." sună finalul unui poem de József Attila. Ei bine, de-o vreme īmi doresc mai ales să re-trăiesc momentele pe care acum le īnţeleg ca formatoare.

Ai vreo frustrare īn privinţa traducerilor tale? Ce mare autor al lumii ai ratat, să zicem, să-l traduci tu, īn īntregime, pentru literatura romānă? Ar putea fi vorba de o ratare de moment, "recuperabilă"?

Īn primul rīnd, cea mai mare, dar blīndă frustrare e că, deşi mă consider/sīnt considerată o bună traducătoare, rămīn mereu cu gīndul că originalul a rămas de neatins. Īmi place să citesc īn limba lor marile cărţi. Iar cīnd citesc o asemenea carte īn limba ei după ce am citit-o/ruminat-o/ interpretat-o īn versiune romānească, am sentimentul că violez – īn sensul bun al cuvīntului, cel care vorbeşte de pătrunderea īn zone care nu-ţi sīnt liber şi de la sine oferite – o intimitate. Cred oarecum acelaşi lucru şi cīnd citesc cu privirea aţintită o bună carte romānească. Lectura atentă īncearcă să vadă dincolo de cuvinte, chiar dacă ceea ce descoperă e ficţiunea ei, a lecturii, nu a autorului. Chestia cu "ce-a vrut să spună autorul", īntrebarea tradiţională a orelor de literatură, ascunde o limită a comunicării verbalizate. Cuvintele nu au un singur sens, tăiat īn piatră şi măsurabil. Nici nu-şi arată imediat cantitatea de adevăr şi minciună (a fost o descoperire dramatică a vīrstei mele foarte tinere – oamenii mari nu sīnt īn stare să "vadă" că spun adevărul, iar asta īnseamnă că le poţi oricīnd turna verzi şi uscate, iar dacă te pricepi la cuvinte īi stăpīneşti, īi manipulezi după plac). Celălalt se spune, punīnd un cuvīnt līngă alt cuvīnt, "căutīndu-şi cuvintele" (ca şi cum undeva, acolo, īn lumea tuturor cuvintelor, l-ar aştepta cuminţi cuvintele lui şi numai ale lui), dar e la cheremul puterii tale de īnţelegere, de traducere, de interpretare. Degeaba va ţipa disperat "nu asta am vrut să zic!", a spus şi asta de vreme ce eu am putut-o citi...

De aici, un paradox al Europei poliglote: deşi, de la Humboldt īncoace, se crede că nici un cuvīnt dintr-o limbă nu e perfect echivalent cu unul din altă limbă, că există un "geniu" al fiecărei limbi, un mod strict şi rigid de "a vedea, a organiza şi a interpreta lumea" (Weltansichten), totuşi se crede la fel de puternic īn posibilitatea traducerilor dintr-o limbă īn alta. Walter Benjamin intuia, pornind de la acest paradox, existenţa unei limbi perfecte originare. Umberto Eco (Īn căutarea limbii perfecte) vede Europa viitorului nu ca pe un tărīm al poligloţilor – fiecare vorbind toate limbile –, ci ca pe teritoriu īn care oamenii ar īnţelege limba celorlalţi, fără a o putea vorbi, căci ar utiliza "geniul" european, "adică universul cultural pe care fiecare īl exprimă atunci cīnd vorbeşte limba propriilor strămoşi şi a propriei tradiţii". Ar conta atunci (vezi H.P. Grice, Studies in the way of words) mai ales implicatura (ceea ce se comunică, nu doar ceea ce se spune) şi principiul de cooperare, īn vederea interpretării enunţului. De aici şi nestarea limbilor omeneşti care, deşi "date", primite aparent de-a gata de către om, se fac şi se desfac permanent, ca tot ce e omenesc. Traducerile īmi plac din două motive: īntīi, mă interesează limbile şi capacitatea lor de a se oglindi una pe/īn cealaltă. Imperfecţiunile inevitabile ale transpunerii dintr-o limbă īn alta īşi au şi ele farmecul lor – sīnt provocatoare, te ajută să vezi mai adīnc īn specificul fiecărei limbi. Apoi, să citeşti ceva interesant īntr-o limbă inaccesibilă aproapelui tău şi să intermediezi "lectura" lui īnseamnă să fii, iarăşi, bun-conducător-de-texte.

Ai tradus mult, adeseori din acelaşi autor. Preferinţa ta pentru un autor anume, īntr-un moment sau altul, trădează şi o empatie specială cu el, pe care ţi-o descoperi atunci? Dezvăluie-mi cīteva experienţe de acest gen.

Cel mai important moment – dar nicidecum singurul – l-aş socoti momentul Moreau. Īn primăvara lui '90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărţi, donaţie din Belgia. Le-am răscolit curioasă şi am ales, lacomă, un braţ īntreg. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux (peste ani, īntr-o revistă pentru romānii din Canada, Moreau avea să povestească īntīmplarea cu "Irina, cea care vede dincolo de litera scrisă"). Lucruri de o simplitate extraordinară şi tăioasă a gīndului, īn sensul eliberării de orice prejudecăţi, īntr-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am tradus pentru editura Libra, īncepīnd cu 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărţi ale sale (Gīndirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răguşite), apoi Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul şi groaza, Extaz pentru o domniţă romāncă. Īn acest an voi traduce Corpus scripti, la aceeaşi editură. Nu e un autor uşor de tradus. Līngă cărţile lui Moreau nu poţi aţipi. Cīnd descoperi o soluţie bună pentru traducere, īncīntarea e fără margini. Avea, īmi amintesc, un joc cu dieux şi adieux, la care am tot gīndit zile īn şir. Am găsit īntr-o noapte soluţia: sfinţiri/asfinţiri!

Foarte importante au fost, apoi, experienţele trăite prin traducerile din Michel Haar (despre Heidegger), apoi din Chesterton (Orthodoxia), Philip Roth (Animal pe moarte – ediţia de la Apostrof, fiindcă, din păcate, la cea de la Polirom, redactorul de carte a intervenit aiurea, īn cīteva rīnduri, fără să aibă originalul īn faţă. Noroc că s-a plictisit repede...), Mac Ricketts (cartea despre rădăcinile romāneşti ale lui Eliade), Putnam (un tratat despre personalitatea multiplă, o traducere de sertar, n-a mai apărut niciodată...), Outers, De Decker, dar şi cele din Mark Twain, D.H. Lawrence, Henry James (acestea din urmă apărute īn Colecţia mea "Bufniţa"). Nu e vorba doar de contactul direct cu viaţa altor limbi, ci şi de sentimentul că pătrunzi īn locuri secrete, īn ciudate mansarde necunoscute altora, pline de comori. Traducerea e o scormonire palpitantă din care ieşi īntotdeauna īmbogăţit.

Nu am frustrări, am tradus mereu cu/din plăcere. Īnsă, trebuie să recunosc, mi-am promis să fiu mai egoistă. Să citesc īn original pentru plăcerea mea şi să nu mai pierd timp traducīnd, fiindcă, oricum, rezerva mea e tot mai firavă... Īmi doresc să redevin pur şi simplu cititoare şi să nu mai scriu nici măcar cronici, să īnşir doar titluri pentru ceilalţi. Apoi, să mă plimb, să stau la soare, să lenevesc. Īmi sīnt tot mai antipatică mie īnsămi cu ne-starea care m-a caracterizat o viaţă īntreagă.

Presupunīnd că ai avea libertatea să alegi să locuieşti (īn afara apartamentului tău) īn oricare dintre clădirile Clujului (inclusiv īn incinta muzeelor, bisericilor, bibliotecilor etc.), pe care ai prefera-o şi de ce?

Apropo de locuire, atingi un subiect drag mie (vezi Despre locuri şi locuire, 2005). Casa nu e acelaşi lucru pentru toţi oamenii decīt, poate, īn substanţa ei ultimă, de casă onirică. Felurile īi sīnt nenumărate. Vezi casa-muzeu, acum la mod㠖 construită ca pariu, nu ca adăpost, un pariu cu propria imaginaţie. O casă poate fi construită/aleasă īntr-un anume fel doar pentru a demonstra o bunăstare de vitrină, pe care s-o invidieze vecinătatea şi prin care să se simtă īn largul său orgoliul "averii". Poate fi īncropită cu mijloace modeste, la īndemīnă, dar personalizată īn funcţie de gesturile īn īntīmpinarea cărora e chemată să vină. Poate fi doar loc de trecere īn drumurile de la un loc public (non-loc) spre altul etc.

Casa e loc de retragere, de ocrotire, dar şi de deschidere spre ceilalţi. Această dublă gesticulaţie – īnchidere/deschidere, izolare/socializare – a suferit mereu modificări. Mă gīndesc la īncăperea cu şemineu a casei englezeşti, la patio-ul spaniol – Karel Čapek, călătorul, credea că englezul şi spaniolul sīnt cei mai pătrunşi, fiecare īn felul lui, de sensul adīnc al casei, al adăpostului-centru al existenţei umane –, dar şi la sala cu coloane şi băi īn care romanul īşi primea oaspeţii. Felul de a dura şi de a gīndi propria casă spune multe despre fiinţa omenească, īn istoria speciei, dar şi īn cea a individului. Găoace ocrotitoare de care te īndepărtezi īn expediţii centrifuge, īn copilărie, loc de īntīlnire cu ceilalţi la maturitate, tot mai mult vizuină care nu te mai poate apăra de nimic, pe măsură ce trec anii.

Nu există īn Cluj nici o casă īn care aş vrea să locuiesc. Nici una nu e casa mea. "Conştiinţa de fiinţă adăpostită" funcţionează doar īn casa ta, īn locul tău. Casele din amurg, cele văzute pe hotarul dintre aşezări, īn goana trenului care mă duce spre casă, aşadar, case īn care eu nu locuiesc, mi s-au părut īntotdeauna de o tristeţe sfīşietoare – le presupun goale fiindcă nu le umple amintirea mea. Orice efort, mereu repetat īn īmprejurări asemănătoare, de a īnchipui o viaţă obişnuită, deci caldă, adăpostită īn interiorul lor, e sortit eşecului. Mă cuprinde, fără să vreau, o milă nesfīrşită la gīndul celor uitaţi acolo. Uitaţi de propria mea casă... Īmi vine īn minte Rilke şi casa luminată departe īn noapte – hipnotizat de singurătate, de privirea casei singuratice.

Nici o casă din Cluj – deşi īmi plac multe de la distanţă, dar mai ales cele vechi, foarte vechi, pline de taine şi amintiri – nu se potriveşte nici cu repetatele vise-cu-case ale mele. De pildă, visul cu casa-cu-multe-īncăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Mereu aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste īncăperi, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Atunci ajung, īn fine, īn ultima īncăpere, cea oprită, ca īn poveşti. Acolo e mereu uşa care nu poate fi īncuiată, care deschide ameninţător şi nu poate fi īnchisă, aruncīnd īn aer rostul de adăpost al celorlalte īncăperi. Mă zbat s-o prind īn ţīţīni, s-o fac să stea īn canat, să īnchidă, să apere. Īn van. Cade, e īngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă īn voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frīntă īnainte de a ajunge jos, lăsīndu-mă īntre etaje, cu golul dedesubt. Ori īşi alătură despicături sinistre īn pereţi, prin care se poate pătrunde. Nu sīnt ieşiri de siguranţă, ci intrări nevegheate de stăpīnii casei mele. Sīnt toate vise pe care le leg de vechea/violenta/inexplicabila (nu ştiu ce anume a născut-o, ce īntīmplare a dezlănţuit-o) mea claustrofobie – nu-mi plac lifturile, īncăperile foarte joase, locurile din spate ale unei maşini cu uşi doar īn faţă, culoarele īnguste, peşterile, hainele strīmte etc. Īn mod straniu, tot claustrofobie aş numi şi spaima de spaţii īntinse, de cīmpuri ca o tipsie, fără dealuri īn jur. Mă sufocă şi unele, şi altele. Cu toate astea, casa "mitutică", visată de Eminescu, īmi e pe măsură, dacă are ferestre mari şi uşi de deschis/īnchis locul după plac. Cred că īmi convine o apărare/ocrotire necopleşitoare, care să nu-mi incomodeze gesturile diurne ori nocturne, o libertate sub control, aş zice. Pe care privirea roată s-o poată cuprinde şi care să lase īntreagă taina/ameninţarea de dincolo de ea.

Imaginează-ţi, de data asta, un Cluj (nu utopic, dar nici chiar monstruos, doar grotesc) depopulat brusc de către o autoritate (dacă nu malefică neapărat, cu un accentuat gust al cruzimii, cel puţin cu un simţ ludic pervers) şi repopulat numai cu… scriitori, cu toţi scriitorii romāni, adunaţi de peste tot şi puşi să vieţuiască, doar ei cu ei, singuri. Iar tu ai fi, īn continuare, preşedinta acestei "filiale". Mai īntīi, cum crezi că ar arăta un astfel de Cluj, exclusiv literar, care ar fi atmosfera de aici? Apoi, care ar fi prima "acţiune" pe care ai gīndi-o pentru concilierea lor? Īn eventualitatea unui eşec, ce trăsături morale, comportamentale, ce "organe" etc. crezi tu că le-ar trebui extirpate scriitorilor romāni ca să poată nu doar convieţui, ci chiar supravieţui la un loc?

La prima vedere, īmi propui o monstruozitate – abolirea diferenţei. La a doua privire, īmi dau seama că diferenţele n-ar dispărea, doar s-ar reorganiza. Īmi vine īn minte celebrul experiment didactic cu adunarea īntr-o singură clasă a treizeci de "premianţi īntīi" din alte treizeci de clase. Rezultatul a fost pe cīt de surprinzător, pe atīt de grăitor. La finele anului şcolar, clasa experimentală avea premianţi īntīi, elevi mediocri, corigenţi, repetenţi... Cum se vede, ierarhiile sīnt mereu relative şi contextuale. Toţi scriitorii trăind laolaltă īn Cluj, ei īn de ei, ar descoperi īnainte de toate, o bună parte dintre ei, că nu sīnt scriitori de-adevăratelea şi s-ar apuca de alte meserii. Ceilalţi s-ar organiza pe grupuri şi grupuleţe, aşa īncīt Clujul ar deveni o Romānie īn miniatură, cu centru şi periferie, cu elită şi "prostime", cu toate marile orgolii şi micile vanităţi reproduse la scară. Īn final, ne-am trezi din nou īntr-un Cluj semănīnd izbitor cu cel de azi. Īn care, dacă mi-ar sta īn puteri – şi mă tem că e foarte bine că nu-mi stă, nici mie, nici altcuiva! –, aş introduce lecţia muritudinii şi, odată cu ea, cea a "lungului nasului". Dacă ar şti clipă de clipă că sīnt "doar" nişte muritori, că nu au alte veşnicii la īndemīnă decīt pe cea a gīndului şi că mai multe sīnt lucrurile care īi apropie de ceilalţi decīt cele care īi despart, poate că scriitorii şi-ar zīmbi mai des unii altora (zīmbetul mi se pare generozitate elementară faţă de celălalt – eu zīmbesc şi cīnd nu-mi prea arde, fiindcă nu văd de ce trebuie să-mi suporte străinul/celălalt mutra acră). Ar şti că e loc pentru toată lumea, tocmai pentru că Timpul nu iartă pe nimeni... Aş desfiinţa, apoi, dispreţul. Rar găsesc motive cu adevărat legitime să mă uit de sus la celălalt, indiferent cine e şi ce face. Pe de altă parte, ziceam că e bine că lumea nu-mi stă īn puteri. S-ar putea, nu exclud cu totul această ipoteză, ca o operă importantă să aibă nevoie de credinţa că eşti mai presus de toţi ceilalţi, că preţuieşti mai mult, că eşti nemuritor. Prin urmare, hai, Dora dragă, să lăsăm lumea scriitoricească să se descurce singură, cum a făcut-o mereu. Micile spaţii de enunţare "comunitară" pe care mă străduiesc să le creez la filiala clujeană nu īnseamnă nicidecum că le supraevaluez rostul. Īn cele din urmă, pariez pe singurătăţi, pe individualităţi, pe diferenţe şi opoziţii. Cred că scriitorul e o personalitate puternică şi ego-centrică, destinată singurătăţii şi singularităţii, ca orice artist. Dar mai cred şi că există o nevoie de apartenenţă care se naşte din chiar īntīlnirea/potrivirea singurătăţii şi nebuniei tale cu singurătatea şi nebunia altora, asemeni ţie. Aşa īmi explic şi calda prietenie care mă leagă de oameni pe care nu i-am īntīlnit niciodată, dar, fiind ei scriitori, ne ştim din cărţi, adică ne cunoaştem īn modul cel mai adīnc īn care se pot cunoaşte doi oameni. Cărţile sīnt toate autobiografii, oricīt de ascunse ori pe dos ar fi ele. Mă gīndesc la literatură, desigur, şi īncă la cea care īşi spune aşa īn deplină legitimitate.

Eşti cunoscută şi ca o susţinătoare ferventă a tinerilor condeieri, pentru a căror afirmare faci gesturi nu o dată mai mult decīt generoase. Nu cumva acest tip de apostolat, pe cont propriu, este expresia unei nostalgii a muncii de la catedră?

Nu e neapărat nostalgie, mai degrabă fel de a fi. M-am considerat īntotdeauna profesoară şi am fost şi după ce am părăsit catedra. Se adaugă şi plăcerea de a face, de a lăsa urme, de a pune mīna să īndrepţi unde poţi īndrepta. Cred că lenea, delăsarea sīnt vinovate de multe depresii şi angoase. De cīte ori am descoperit la cel de alături – tīnăr ori nu prea! – o pricepere, l-am īndemnat s-o perfecţioneze, s-o rotunjească, să īncerce s-o ducă un pas mai departe. Dacă mi-a stat īn putinţă, am pus umărul. Nici nu ştii cīte vieţi sīnt un pic mai pline graţie şi īndemnurilor mele. Cīt despre tineri, īi ajut cīt pot, deşi mă lovesc de reacţia ursuză şi egoistă a unora din generaţia mea ori mai vīrstnici. Am făcut puţinul pe care l-am putut face (īi număr pe cei care au debutat cu ajutorul meu ca pe marile mele izbīnzi – nu sīnt puţini şi nici neīnsemnaţi!), īnsă nu deţin reţeta succesului. Mi se cere adesea, anume, să scriu despre cărţi ale unor scriitori mari şi recunoscuţi, nu despre debutanţi, să mai las deoparte clujenii, ardelenii... E o politică pe care n-o īnţeleg. Cred că această conştientizare permanentă şi tezistă a apartenenţei teritoriale şi de generaţie e adevărata şi primejdioasa mentalitate de provincial. Īmi dau seama că am citit īntotdeauna īntr-o manieră ą la Forster. A contat cīt de bună e cartea, cīt de multe īmi spune, cīt mă lasă să construiesc īn jurul ei, nicidecum de unde este şi "de-al cui" ori cīţi ani are autorul.

Chestia cu tinereţea e, apoi, destul de īndoielnică. Mă feresc să judec după vīrsta din certificatul de naştere. Arghezi, ca să amintesc un caz la īndemīnă, n-a fost niciodată tīnăr poet, nu? Apoi, sīnt destui grafomani, bătrīnicioşi şi bătrīiori, deşi abia au ieşit din adolescenţă. Am pariat, īn Panorama criticii..., pe tineri critici ori īncă doar cronicari şi nu m-am īnşelat īn previziuni. Īn plus, tinerii de azi seamănă leit cu cei de acum un sfert de veac şi, probabil, şi cu cei de peste alt sfert de veac dacă ne gīndim la… genul proxim. Diferenţa specifică ţine, īn cele din urmă, de circumstanţe şi condiţionări, de fardul epocii, nu de esenţa ei. Poate că nerăbdarea e mai accentuată azi, īn era unei industrii publicitare agresive şi năucitoare, cu stele confecţionate peste noapte. Febra īi cuprinde pe mulţi, de altminteri, indiferent de vīrstă. Pentru mine, sīnt la fel de importante micile diferenţe şi asemănările dintre un scris şi alt scris, fiindcă ambele īţi dau dreptul să conchizi, ą la Saint-John Perse, căci despre om este vorba cīnd spunem literatură. Iar omul are bunul (!) obicei de a nu se schimba prea mult īn datele sale esenţiale, acelea de fiinţă gīnditor-muritoare, īntrebīndu-se nesigur despre mersul lumii şi al prejmei. Nu-mi plac īnrolările, deşi iubesc apartenenţele secrete, cele care, amuşinate şi asumate, īţi garantează diferenţa; nu mă recunosc īnrolată decīt īn comunitatea vastă a muritorilor.

Totul e relativ, la urma urmei. Şi trecător. O combinaţie pe care nu mă mai satur degustīnd-o! Oricum, īncerc să-i citesc atent şi dezinhibat şi să mă feresc de lauda care ucide. Lucrurile stau cam ca la şcoală: adevăratul profesor/critic literar bun este cel care te ceartă, luīndu-te īn serios, nu cel care te laudă deşănţat fiindcă nu-i prea pasă de tine.

Īn urmă cu şapte-opt ani, īmi mărturiseai că lucrezi la o carte de proză scurtă, un soi de autoficţiuni, dacă bine īmi amintesc...

Am multe pagini scrise, unele secvenţe au mai răzbătut ici-colo īn rememorări şi autodefiniri la care m-au obligat/incitat īntrebători de calibru, ca tine... N-am renunţat la ideea acelei cărţi. Autoficţiunile se adună, aluviuni, la vărsarea īn mare. Cum spuneam īn Despre locuri şi locuire, am descoperit, de o vreme, că pot lucra după plac cu un detaliu, cu un semn memorativ – dacă īmi fixez suficient de mult privirea interioară pe un obiect sau pe o secvenţă dintr-o īntīmplare, ea generează īn jur, rīnd pe rīnd, celelalte obiecte, apoi alte detalii, sentimente, stări, culori, mirosuri, transportīndu-mă acolo, atīt timp cīt reuşesc să ţin privirea aţintită; aş putea chiar crede că pot pleca de tot acolo dacă īmi e destul de mare concentrarea şi, poate, dorinţa. Căci dorinţa ne alcătuieşte, cu necesitatea gīfīindu-i pe urme... Mă pot mişca īn īncăpere, dīnd aproape fizic la o parte uitarea aşternută pe lucruri ca un praf gros. Văd treptat īmprejururi, lucrurile scoase din uitare īşi amintesc vecinii şi mi-i dezvăluie. Memoria are ochii aţipiţi, dar o privire aţintită asupra trecutului īi poate trezi. Memoria, ca şi visul, are funcţie interpretativă. Pe cīteva detalii "reale", poate lucra liber şi legitim, deopotrivă, istorii īntregi. Poate ţine, la o adică, locul Istoriei. Mă tem că ştii foarte bine despre ce vorbesc.

Descrie-mi, te rog, chipul uman cel mai expresiv pe care l-ai īntīlnit/cunoscut.

Nu ştiu ce īnţelegi prin expresiv. Şi chipul lui Moise al lui Michelangelo mi se pare extrem de expresiv, īn ciuda īmpietririi sale vii. Īmi place Peter O'Toole. Şi Spencer Tracy. Şi Jean Gabin. Marcel Iureş. Depardieu. Figuri cumva grele, brăzdate, cu ochi extrem de adīnci, cu o tristeţe atroce şi senină, care "ştie"; chipuri spunīnd multe fără cuvinte şi chiar fără mimică. Doar cu un surīs, cu o aţintire a privirii. Ca să nu mai vorbesc de vocile lor. N-o să īnţeleg niciodată obiceiul/năravul de a dubla filmele străine – vocea actorului e parte din arta sa, dublarea īl mutilează inevitabil. Dintre oamenii pe care i-am īntīlnit, Marcel Moreau. Are toate calităţile de mai sus.

Dacă ai fi un demiurg, īn ce ordine a importanţei lor (pentru tine) ai crea artele?

Mai īntīi muzica, i-aş lăsa pe oameni să se impregneze de ritmuri, să se īnfioreze, să freamete. Astfel, ar descoperi singuri dansul şi ar şti să se īmpace cu propriile trupuri. Pe urmă, tot răsucindu-se şi unduindu-se, şi-ar arunca privirea roată şi ar descoperi formele şi culorile prejmei. Ar sculpta, ar picta o bună bucată de vreme. Īn fine şi īn cele din urmă, le-aş da cuvintele să spună ce au aflat despre ei, despre ceilalţi, despre lume. Nu i-aş lăsa să tot pălăvrăgească aiurea īnainte de a şti şi de a īnţelege pe ce lume se află.

Ai prin preajmă obiecte fetiş, fără de care, să spunem, nu te-ai simţi īn siguranţă sau n-ai putea scrie?

Oricīt de obosită ori ocupată aş fi, cerul, dealul, un copac nu mă iau prin surprindere cu schimbările lor de culoare, lumină, adīncime. Sīnt cu ochii pe ei/ele. Locuirea īnseamnă pentru mine, pe măsură ce se īnmulţesc anii trecuţi, nu doar casa caldă cu ocrotirea sensibilă a părinţilor īn preajmă, ci şi un pom cu umbră şi foşnet, şi dealuri care se văd oriīncotro mi-aş īntoarce privirea. Ardeleancă fiind, cu rădăcini īn Maramureş şi Sibiu, la noi şi acasă īnseamnă pentru mine locuri īnconjurate de păduri şi dealuri. Privirea nu se opreşte/poticneşte īn ele, ci se sprijină, īşi recunoaşte reperele, poate visa, īn tihnă, depărtări. Văd dealurile din apartamentul meu şi spre nord, şi spre sud. Dacă mă aplec uşor peste balustrada balconului de la etajul trei, le văd şi spre apus, şi spre răsărit.

Nu am chiar obiecte fetiş fiindcă sīnt fundamental necredincioasă. Dar lemnul mă vrăjeşte. Am īn "atelier" (īncăperea īn care se află calculatorul cel vechi, laptopul conectat la internet, maşina de cusut, şevaletul) rădăcini aduse din pădure, vreo doi butuci pe care īi folosesc de suport pentru vasele cu flori, conuri de brad, pietre de toate felurile, dar şi o... scīndură pură şi simplă rezemată de perete. Miroase a lemn. Laura zice că nu s-ar mira să mă vadă curīnd cu un butuc īn braţe, ca personajul din Twin Peaks... Īmi plac din cale afară toate stările lui: copacul, ramura, rădăcina răsucită, frunza verde ori veştedă, mirosul de lemn tăiat – cea mai īmbătătoare mireasmă de moarte, egalată tot de o moarte verde, cea a fīnului proaspăt cosit –, dar şi ciopliturile din lemn (tata, maramureşeanul, se pricepea la horbote cioplite, chiar dacă īşi petrecea ziua aplecat peste calcule şi cifre), mirosul de hīrtie, de grindă veche, roasă de carii, de lemn afumat...

Am cīteva fobii. Nu-mi plac īncăperile īnchise ermetic, fumul de ţigară īmi dă instantaneu dureri de cap, dar īmi place mirosul de tutun bun, de pipă. Mirosurile nenaturale mă stresează. Nu pot lucra īntr-o cameră neaerisită, īmbīcsită de mirosuri stătute. Sau fără ferestre.

Care este ţinutul pe care nu l-ai atins īn călătoriile tale şi spre care īncă tīnjeşti?

Am călătorit relativ puţin. Călătoriile īn largul meu (cum erau cele cīnd băteam cu ai mei ţara īn lung şi īn lat, ştiind că ne puteam opri oriunde vrem, că aveam unde trage şi cum ne descurca īn orice īmprejurare) nu le voi face, cred, niciodată, dar sīnt atīt de mulţi oameni asemeni mie. Prin ţară am călătorit mult şi mai tīrziu. Există puţine oraşe romāneşti īn care să nu fi fost. Am călătorit, īntr-o vreme, aproape an de an, īn excursii organizate, peste hotare. Īn ultimii ani, am călătorit puţin şi, pe măsură ce trece vremea, găsesc tot mai puţine argumente pentru părăsit locul şi lucrul. Şi, īn plus, albumele, documentarele, cărţile mi-au adus lumea īn casă. O experienţă miraculoasă şi profitabilă interior poate fi pentru mine şi o plimbare de cīteva ore prin pădurile din jurul Clujului ori pe străzi rareori străbătute. Lungile plimbări cu Laura, fiica mea, omul cu care mă simt cel mai īn largul meu, īmpīnzesc oraşul cu repere numai de noi ştiute, tot aşa cum ţările străine cu ea le-am văzut, fie de-adevăratelea pe cīnd era copil, fie urmīnd-o cu mintea īn călătoriile ei de om mare.

Călătoria mea capricioasă şi liberă printre cărţi, īntīmplări şi amintiri īmi ajunge. Tot aşa, călătoriile din vis. Uneori, mă aflu īntr-un loc străin, pe o stradă īn pantă suitoare īn faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă īmpiedic, ajung īn fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sīnt sus, e o prăpastie dreaptă īn faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zīmbet ironic īn colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori īn filme şi albume. Cīteodată īşi schimbă īnfăţişarea īntr-un joc misterios – rīd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Īmi place aroganţa lor, tot aşa cum īmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi, pătate ici colo de verdele vreunei iedere. Īmi par munţi trucaţi, īncropiţi de mīna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine īn acelaşi timp. Călătoriile din vis sīnt atīt de labirintice, cu atīt de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, īncīt mă īntorc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Īntre "ţările" visate şi cele văzute aievea nu fac (aproape) nici o diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat īi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Asemeni insului din genericul unor documentare despre călătorii pe Planeta singuratică (pe Discovery), cel care desenează pe nisip, cu un ram, un cerc īn jurul său. Ca şi īn cazul siglei unei colecţii editoriale franţuzeşti, Le Promeneur, sensul se iscă din paradox. Plimbăreţul e un ins aşezat temeinic şi tacticos pe un scaun, cu o carte deschisă pe genunchi, tot aşa cum Călătorul deschis spre cele patru zări tocmai se īnchide īn propria reverie singuratică. Ambele gesturi sīnt molipsitoare şi incitante. Īnţelegi că departele şi aproapele ies din opoziţia aparentă dacă rolurile lor se joacă la nivelul minţii omeneşti.

Ai mărturisit, īn multe din paginile tale, că nu te sperie moartea (din ale cărei "secrete", īn schimb, ai īncercat să şi desluşeşti cīteva). Cum īţi explici, atunci, că anotimpul iernii te angoasează, fapt de asemenea mărturisit?

Cu moartea la pīndă, ca posibilitate oricīnd realizabilă, ştiindu-mă muritoare, trecătoare, provizorie, eu merg departe (un departe relativ, fireşte), pe jos, ca pedestraşii (şi la propriu, nu doar la figurat – mersul meu pe jos, zi de zi, pe orice vreme, spre facultate, bibliotecă, redacţie – kilometri buni! –, a ajuns deja de pomină īn oraş; oricum e un spaţiu de enunţare, crede De Certeau, la care nu renunţ pīnă mă mai ţin picioarele), nu mă avīnt īn cavalcade. Lucrez īn limitele şi dimensiunile unei vieţi omeneşti. Cărţile despre moarte nu s-au născut dintr-o aplecare macabră! Am o foarte veche obsesie a morţii (mimam moartea, pe la vreo trei ani, cu multă dexteritate, am povestit deja despre asta), īnsă ea nu se traduce īn predispoziţii funebre şi nici īn spaime. Simplu spus, nu uit nici o clipă că sīnt muritoare. Mi se pare "calitatea" mea esenţială. Aşa stīnd lucrurile, ocolesc orice ofertă de amăgire, indiferent din ce parte ar veni ea: ţin la distanţă şi fireasca uitare omenească (ivită, aceasta, şi din contradicţia eternă dintre trupul trecător şi mintea īn stare să cuprindă, să viseze veşnicii, dar şi din comoditate: dacă nu te gīndeşti pe tine din perspectiva morţii la pīndă, ai voie să faci orice, de obicei lucruri rele, căci dispui mereu de timp destul ca să le īndrepţi īntr-un viitor amīnat cu nepăsare), dar şi ofertele venite dinspre religie. Nu cred īn viaţa de apoi ori īn nemurirea sufletului, nu cred că răspunderea propriei mele vieţi ar putea cădea īn seama altora, oameni ori zei. Cred īn memoria interioară, care te ajută să faci pasul următor īn cunoştinţă de cauză. Trecutul nu poate fi uitat, iar viitorul se coace īncet īn noi, e acolo/aici de la īnceput. Viaţa mea nu poate fi altceva, pentru mine, decīt uniunea "lucreţiană" dintre minte şi trup. Moartea intră firesc īn definirea mea, o gīndesc cu luciditate şi cu ceva care se poate numi seninătate. Toate īntīmplările vieţii mele au altă greutate din perspectiva morţii asumate, intravitale. Lumea ar fi, poate, mai bună sau, măcar, altfel, dacă ar fi "īnvăţată să moară". Trecute prin grila morţii ineluctabile, toate lucrurile au altă greutate, altă valoare. "Ştiinţa morţii" ar putea fi o forţă. Īn adolescenţă, "descărnam" īntr-un gest mental aproape reflex protagoniştii oricărei īntīmplări, mai ales pe cei bănuiţi de ipocrizie, parvenitism, aroganţă. Găseam repede echilibrul. Situaţii limită, la prima vedere, īşi pierdeau acutele şi rămīneau relaţiile simple, cele care contau. Metoda īşi păstrează eficienţa şi azi. Titlul cărţilor mele despre moarte preia o sintagmă din laboratorul eminescian. "Geniul morţii" fusese precedat de "ştiinţa morţii". "Ştiinţa" īnseamnă deopotrivă a şti, a fi īn cunoştinţă de cauză, şi a şti să faci ceva, a stăpīni o artă. E dublul sens al morţii care poate fi īnvăţată. Mi se pare mai – cum să spun? – eficace să trăieşti cu propria-ţi moarte decīt īmpotriva ei. Să trăieşti responsabil şi īn stare de veghe fiecare clipă, fiindcă ele, clipele, ţi-s numărate, nu să trăieşti la voia īntīmplării, fiindcă, oricum, tot acolo ajungi... Cum se vede, e chestiune de interpretare şi atitudine personalizată, nu poţi sili pe nimeni să te urmeze.

Spaima de iarnă? Ei bine, sīnt foarte sensibilă la schimbările vremii. Īmi place soarele şi depind de lumina şi căldura lui. Ca toate vieţuitoarele, desigur, dar pentru mine lungirea-la-soare a rămas mereu cea mai adīncă, mai tulburătoare posedare reciprocă. Eu şi soarele nu cerem nimic unul de la altul, nu promitem nimic. De aceea, dăruirea e perfectă, fără rest. O īmbrăţişare mereu adīncă, poate mai răscolitoare, trăiesc ascultīnd muzica preferată. Sau cīnd citesc o carte pe gustul meu. Ori cīnd, sub soare, īntind culori pe pīnză, cu degetele, cu cuţitul de paletă. Īn aceste īmbrăţişări, totul e cald şi bun. Şi clar ca seninurile din octombrie. Adică ameninţat, deja... Iarna īnseamnă limitări, restricţii. E mult prea devreme īntuneric şi, vai, o sumedenie de lucruri se pot face doar la lumina soarelui. De mulţi, mulţi ani, ca să nu zic dintotdeauna, umblu numai şi numai pe jos cīnd distanţa nu depăşeşte 5-6 km, iar mersul meu pe jos e īngreunat de frig, de polei. Cum, īn copilărie, am căzut rău pe gheaţă, am rămas cu spaima că s-ar putea repeta căderea aceea. Īn octombrie, sub cea mai mierie lumină de toamnă tīrzie, deja mi se strīnge inima la gīndul că nu pot face nimic, am de trecut īncă o dată prin tunelul ăsta sumbru care se numeşte iarnă. Faţă īn faţă cu iarna, sīnt confuză, derutată. Īmi place albul zăpezii, mirosul ei de proaspăt, sīnt minunaţi pomii īncărcaţi de chiciură şi promoroacă, scīrţīitul zăpezii sub paşi īmi aminteşte iernile copilăriei, dar īn acelaşi timp detest prea lungul īntuneric, nesiguranţa pămīntului care, dintr-o dată, ca şi cum m-ar fi uitat, īmi fuge de sub picioare... Sentimente contradictorii mă īncearcă... Īmi doresc geruri uscate, iar goana zilelor să fie şi mai nebună, chiar dacă īn "contul" meu se petrece. Īmi revin abia după Anul nou, cīnd ştiu că a īnceput drumul spre primăvară.

Ţi s-a īntīmplat vreodată să izbucneşti īn lacrimi īntr-o situaţie īn care nu te aşteptai deloc? Poate dinaintea vreunui tablou, a vreunei pagini, īn timpul vreunui concert sau dinaintea unei privelişti stradale, cotidiene? Ce te poate emoţiona puternic, cu totul necontrolat?

Nu sīnt o sentimentală, nu plīng uşor şi nu spun vorbe mari despre zilele şi nopţile mele. Am ascuns mereu multe lucruri triste fiindcă nu-mi place să fiu compătimită. Nici nu cred īn com-pătimire. Pătimirile sīnt individuale chiar cīnd ţi se īntīmplă īn mijlocul unei mulţimi supuse aceluiaşi tratament. Sīnt, īnsă, cīteva lucruri care mă īnfioară pīnă la durere, pe care le-aş īncorpora dacă aş putea, le-aş ascunde īn mine să le pot avea la īndemīnă. Mă gīndesc, de pildă, la o seară calmă, fără treburi ultra-presante, cu o bucată de libertate īnaintea mea, eu culcuşită īn fotoliul meu favorit, cu o carte bună īn mīnă. Sau la o plimbare īn pădure, toamna tīrziu, cu cer sticlos şi cu toate culorile frunzelor pe moarte sub ochii mei. La un apus īn flăcări, văzut fie şi doar din balconul meu deschis spre sud. Ori la un ceas de stat la soare, uitată, aţipită. Sau la fragmente anume din Beethoven, Ceaikovski, Teleman, Bach. Sau la un film bun englezesc ori rusesc – filme cu atmosferă, picturale, bune la gust, cu psihologii delicate –, pe care să-l urmăresc pe īntuneric, ronţăind tihnit vreun fruct.

Singurătatea nu mi se pare nicidecum blestem, mai ales că nu prea am parte de ea. Vorbesc despre singurătatea "fizică". Altminteri, omul e singur, e un adevăr pe care nu-l uit nici o clipă. Tot aşa cum nu uit că sīnt muritoare, la fel de firesc. De aceea nici nu-mi plac amăgirile. Nu cred īn iubiri pīnă la moarte, īn prietenii totale, īn dureri sfīşietoare, īn fidelitate absolută (nu doar īntre sexe, ci īn general). Īn nimic absolut. Nici măcar īn singurătate, cum spuneam. Vorba bunicii cu "nu-i da omului cīt poate duce" spune ceva despre marile suferinţe. Dacă am pricepe că Pămīntul/Universul nu ne prea are īn vedere cīnd īşi vede de viaţa lui, viaţă pe care noi o botezăm uneori "catastrofă naturală", şi că bucuriile pot răsări de unde nu gīndeşti, am fi mai puţin nemulţumiţi. Vorbele mari mă fac să rīd. "Cutare ar fi meritat altă viaţă", se spune adesea. Fals. Se īntīmplă cu tine exact ce trebuie să se īntīmple īn funcţie, printre altele, neapărat printre altele, de cum ţi-e firea şi cum ţi-ai jucat cărţile. Mă tem că sīntem făcuţi din cioburi şi ne stă bine aşa.

Că īmbătrīnim nu-i o dramă. E, pur şi simplu. E urmarea strīnsei noastre relaţii cu timpul. Creierul e lucrul la care ţin cel mai mult (īmi plac pīnă şi tainele lui īncă de nepătruns). Refuz orice mi l-ar putea aburi, chiar şi temporar: deşi migrena mea "esenţială" īmi joacă feste urīte, n-am luat niciodată un somnifer. Luciditatea e o calitate scumpă mie. Dar şi tot ce ţine de visceral mă interesează, simţurile, cīte mai funcţionează, le pun la lucru īn relaţia mea cu preajma.

Nu. Nu prin lacrimi īmi manifest emoţia. Am plīns extrem de rar, mai ales din disperarea de a nu putea schimba nimic din răul care m-a lovit. Mă īnduioşează singurătatea, mai ales cīnd e vorba despre privirea oamenilor bătrīni şi singuri īn faţa propriei morţi. Neputinţa atroce, a lor şi a mea, de a interveni īn clipa aceea ultimă, aproape ultimă. Morţile părinţilor mei conţin şi sau mai ales această privire din urmă, īncărcată de o dragoste uriaşă, sfīşietoare şi neputincioasă. Mă gīndesc uneori că aş vrea să mor īn somn, să nu-mi vadă nimeni acea privire ultimă, să nu īmpovărez pe nimeni cu ea...

Īmi plac pīnă īn prag de lacrimi toate "lucrurile" ameninţate, cumva fără s-o ştie cu adevărat.

12 ianuarie 2006

Interviu de Dora Pavel

(Din volumul Armele seducţiei, īn curs de apariţie la Casa Cărţii de Ştiinţă)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey