Isabela Roseti

 
sus

 

Isabela Roseti


Nu poți să furi apă de la izvor,
e pentru cine vrea să ia

 

Spuneai cândva că în literatură nu se pozează și că ar fi ca la Polaroid: “Ce prinzi!” Cât era glumă?

Era o replică la o propunere de a poza pe bază de întrebări. Îmi plac întrebările, dacă un om vrea să știe ceva despre mine e mare lucru, iar când cineva începe să-mi vorbească, văd în asta un atât de mare curaj încât îl ascult așa cum intru într-o mănăstire. Interacțiunile pe nivelul ăsta nenumit, om în fața unui om, sunt rare și sunt cele la care particip cu o combinație ideală de bucurie și deschidere. Când ajung să poarte un nume, când apare un scop, o așteptare, devine ceva ce nu cunosc, la care nu știu cum să particip, dar în care am impresia că e cazul să mă încadrez, e o presiune ca atunci când pornește camera sau reportofonul și presiunea asta nu folosește nimănui. Nu zic că devine neapărat artificial, dar sigur e altceva. Era o sugestie spusă zâmbind.

Ar apărea o crispare de care s-ar molipsi și autorul, dacă și-ar permite. Nu își poate îngădui, dar, în același timp, el este acoperit. Zicea un alt personaj: „Dacă pui întrebări directe, brutale, ai o scuză și o explicație: E artist, domne, scrie! Iar dacă primești reacții de contabili ofensați poți să ai replica: E cercetare pentru noua mea carte. Și omul se simte țăran dacă a reacționat prea virulent. „Aaaa, carevasăzică e artă!”. Cum te simți în pielea personajului? Expusă? Apărată („nu sunt eu”)?

În structura mea pașnică, mă gândesc că dacă-mi pui o întrebare, vrei să afli răspunsul, te interesează pe tine, nu e loc de crispare, scuza cu scrisul nu ține nicicum. Franchețea nu mi s-a părut niciodată brutală, altele sunt. Iar dacă îndrăznești să mă întrebi, nu pot decât să te consider brav. Acum, dacă întrebarea în sine sau fundamentul ei interferează cu armonia mea, nu sunt în stare să răspund, dar ofer explicația, nu aș putea fi ofensată. Sigur, dacă o ții una și bună, în ciuda reacției mele, cel mult mă întristez și atunci suntem în blocaj. Astea de care zici tu, acoperiri și ofensări, sunt niște stratageme, mi-e greu să le procesez, obosesc și sfârșesc în a mă întreba: de-a ce ne jucăm noi aici? Și când mă întreb asta, deja nu mă mai joc.
Cât despre pielea personajului, sunt surprinsă, ca atunci când mă uit în oglindă, e altfel decât mă simt fără să mă privesc. Că lucrurile par mai clare, mai amestecate, mai frumoase decât speram, mai dubioase decât îmi plăcea să cred că sunt, nu contează prea mult, e doar altfel.

Și când o ia pe arătură? Când ceea ce spune despre tine nu seamănă cu ceea ce știi sau cu adevărul? „Ce vor crede ceilalți?” își face loc?

Sunt puțini cei care îndeplinesc simultan condițiile: să știu că vor citi textul, să știu că mă cunosc suficient de vag pe unele planuri ca să-i încolțească dubiile, să știu că situația i-ar întrista și să mi se pară nedrept pentru ei că au ajuns aici. În aceste cazuri, da, își face loc, cu ei vorbesc.

Relația cu alte personaje? Interferențe?

Personajele care sunt combinații de oameni pe care îi cunosc îmi dau o stare ciudată, iar când cel bazat pe mine e contaminat de altele simt că e ceva în neregulă cu el. Știu că e strict subiectiv, dar nu mi se mai pare veridic, nu mai pot crede în el, nu-l înțeleg, nu știu de ce face lucrurile pe care le face. Nu e vorba de „eu nu aș face niciodată așa ceva”, cine sunt eu să-l judec? :) Doar că nu se mai leagă. Bănuiesc că orice alt cititor nu simte asta.
Altfel, să îți vezi reflectate relațiile sau posibile relații e cumva terapeutic, oglinda de care ziceam.

Apare tentația de a schimba locul? De a fi tu autorul și de a te juca așa cum vrei cu personajele?

M-am întâlnit o dată cu trei prieteni să bem ceai. După ce apa a fost turnată în căni, fiecare dintre ei și-a scos aparatul și a început să fotografieze. O bună parte din timp obiectivele au fost îndreptate spre mine, luam cana în mână, imediat săreau declanșatoarele, orice mic gest era prins. La un moment dat, i-am amenințat glumind că data viitoare o să am și eu instrumentul meu de captare. Era și tentația jocului, să fiu ca ei, dar era mai degrabă dorința de a exprima ce alții nu văd sau aleg să nu exprime sau să prezint același lucru din unghiul meu, care e altul decât al lor. Doar că mi se pare greu, aproape imposibil de înfăptuit.

Există în tine și colțuri ascunse, către care bariera rămâne mereu pusă?

Colțuri ascunse sunt, bariere or fi puse, cum sunt peste tot, dar sigur nu sunt blocate definitiv, fie ce-o fi. Teoretic, oricine ar putea ajunge, practic, e un adevărat spectacol. Unii au o țintă, dar cumva rătăcesc cu anii, deși le pun tot felul de indicatoare, îi văd cum obosiți închid ușile. Alții ajung în colțuri prin care nu credeam să-i văd, câteodată doar rostind un cuvânt. Uneori nimeresc, alteori pur și simplu îl știu. Și când zic pur și simplu nu e folosita expresie. E chiar pur, simplu.

Îți plac secretele? În ce fel?

Și ale mele, și să le păstrez pe ale altora. Când aveam vreo patru ani, am auzit nu mai știu pe cine vorbind despre comoara secretă. Cred că atunci, dintr-o amestecare de înțelesuri de cuvinte, am ajuns la concluzia că un secret e ceva prețios, am ajuns pe o cale greșită, dar rezultatul era corect. A împărtăși un secret e pentru mine un gest de o generozitate extremă.

Te simți „furată” când autorul îți ia replici, gânduri... dreptul de a spune tu, despre tine sau despre alții, ceea ce îl lași să spună el?

Nicicum. Până la urmă autorul alege ceva dintr-un nesfârșit tablou, nu poți să furi apă de la izvor, e pentru cine vrea să ia.

Mai poți șoca sau măcar surprinde, ca să nu fii, Doamne ferește, un personaj banal?

Nu țin să fiu personaj, iar banalitatea nu mă sperie nici în viață, unde dacă e o miză, nu cred că e la nivelul ăsta. Dacă am șocat sau măcar surprins, nu a fost intenționat.

De ce ți-e frică?

De autopăcăleli îndelungate, mi-e frică să nu am vreun ciob în ochi, de răul pe care mi-l fac, de starea în care simt că nu are niciun rost pata de lumină de pe perete, de dezechilibre majore. Mă tem că mergând liniștită pe stradă o să ating o piatră și o să sară, necontrolată, și o să rănească pe cineva. Și să nu ajung să închid porțile de frica hoților, să mă simt vinovată. Și de altele. Ce de frici! :)

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey