Dan Mircea Cipariu
Alina Rece

 
sus


Dan Mircea Cipariu

 

Nu am scris o carte despre Facebook, ci una
despre bolile postmodernității!

 

Ați lansat recent Singurătatea vine pe Facebook, volum apărut la editura TracusArte. Ce v-a făcut să abordați în poezie o temă apropiată mai degrabă sociologilor sau psihologilor?

Am pornit de la următoarea constatare, care a devenit până la urmă obsesie interioară, și anume că noi trăim un trist paradox: avem comunicare de masă fără comunicare, adică avem posibilitatea de a opera cu sateliți, avem la îndemână un flux de informație și mijloacele pentru a transmite informație în timp real oricând, oricum, oriunde, dar ne lipsește esența comunicării, care înseamnă transfer de sensibilitate, de emoție, de cunoaștere și, nu în ultimul rând, de sinestezie. Dacă ne luăm după studiile sociologice, de care aminteați, vom vedea că de fapt folosim în viața de zi cu zi mult mai mult limbajul trupului, limbajul nonverbal, decât pe cel verbal. Folosim mai mult comunicarea față către față, chip către chip, decât pe cea care ține de text și de zona livrescă. Problema pe care mi-am pus-o este că noi avem două tipuri de trăire și de cunoaștere, una care se poate face așa cum credeau romanticii și postromanticii, prin sondarea visului, prin călătoria onirică, și alta pe care ne-o propune postindustrializarea și post-postmodernismul: comunicarea virtuală. Așa că am pus în balanță, în termeni de ideologie culturală și literară, visul și virtualul, care sunt vis versus virtual, pentru că dacă prin vis poți să alegi o formă de devenire, prin virtualitate poți să ai doar o formă materialistă, marxistă, de evoluție. Fac distincția între vis-devenire și virtual-evoluție, este fundamental ceea ce propun în termeni de sociologie a culturii mai degrabă decât ceea ce ar însemna o posibilă cercetare imagologică folosind resursele poeticului.

Dar, dincolo de temă, virtualul, Facebook-ul, ca să alegem un exemplu concret, ce înseamnă pentru Dan Mircea Cipariu?

Facebook-ul a fost un pretext, nu am scris o carte despre Facebook, ci una despre bolile postmodernității, un pretext de a vorbi despre eterna întrebare care i-a făcut pe Schopenhauer și pe Nietzsche să scrie niște eseuri extrem de puternice spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când se puneau în balanță concepția darwinistă, materialistă, cu evoluția și partea metafizică, pe care ei o reprezentau, și își puneau această problemă, acută și astăzi: cine suntem noi fără de Dumnezeu? O problemă pe care o pun și eu acum, cu instrumentele poeticității, nu îmi propun să fac o carte de eseuri, dar mi se pare important să facem această nunațare, pentru că e de extremă utilitate asupra discursului. Vom înțelege de ce se întâmplă ca virtualului și evoluției sale materialiste, cu fel de fel de formule de adaptare a conținutului, să îi scape esența: deși vorbește de conținut, până la urmă nu vorbeste decât de un conținut ca o formă, ca o formă uneori fără fond, nu vorbește despre lucrurile esențiale ale omenescului, care sunt temele dintotdeauna ale poeziei  de două mii și ceva de ani încoace. Pe mine mă interesează să fac această resurecție a spiritualului și a liricității folosindu-mă de niște arme și de niște tehnologii care nu au nimic cu poeticul.

Până la urmă, este vorba tot de o carte pe hârtie. Pe Facebook ajunge poezia? Dar viața interioară a poetului?

Facebook-ul a dat această senzație de teribilă fetișizare a actului comunicării, în ideea că ai putea să fii oriunde și să fii dependent de moneda mondială care este un „like”. Și de aici să fii apanajul dictaturii imaginii, adică să faci orice ca să ai mai multe like-uri, cum fac și politicienii, cum fac vedetele, deci Facebook-ul prezintă și el toate simptomele bolilor postmodernității. De la obsesia imaginii, s-au făcut studii care arată că oamenii dau mai degrabă „like” unei imagini cu o femeie dezbrăcată ori cu un bărbat,  în general dau mai degrabă like unei imagini decât unui text, dar, dincolo de lucrurile astea, încerc să vorbesc despre faptul că noi, până la urmă, discutăm despre un mijloc și mijlocul trebuie să rămână mijloc, nu trebuie să dea el identitate omenescului și ființei, asta este de fapt marea problemă a postmodernității. Și atunci trebuie, așa cum au existat de exemplu etape în Biserică, în Biserica Ortodoxă, când a fost o interdicție să existe icoane și după aceea reînvățarea lor a luat ceva timp, așa și eu vorbesc nu despre o icoană a virtualului, ci, de fapt, despre o icoană a spiritualității pe care o poți regăsi prin postromantism și, sigur, prin vis. Astea sunt până la urmă metodele de introspecție, nu poți să faci introspecție și nu poți să ai devenire de sine cu o zonă materialistă cum este virtualul. Pentru că virtualul, repet, e până la urmă o altă formă de prelungire a teoriilor marxiste, ține de materialitate pentru că virtualitatea asta este generată până la urmă de un flux binar al curentului și așa mai departe, fără de care vitualul nu ar mai exista, pe când la vis nu ai nevoie niciodată, visul este întotdeauna interioritate, virtualitatea nu.

În septembrie ați împlinit 40 de ani și ați lansat această carte care conține 40 de poeme. Este un moment de bilanț?

Practic revoluția mea interioară a început acum câțiva ani, mai am puțin și fac trei ani de când sunt ovolactovegetarian. Acum lucrez, de exemplu, la un roman care sper să fie gata într-un an sau doi...

Asta era o altă întrebare: v-ați propus să scrieți altceva în afară de poezie?

Da, lucrez la acest roman care se cheamă „Cum am devenit vegetarian”. Spuneam că sunt de aproape trei ani ovolactovegetarian, asta nu pentru că vreau să slăbesc, cum își propun unii și mi se pare o tâmpenie, ci pentru că am în minte un concept, adică una este gândirea revelatoare pe care ne-o propune textul biblic, ziua a șasea a Facerii, acolo aflăm că și animalele Edenului, toată lumea, și Adam și Eva, toți se hrăneau cu roadele pământului. Și ne uităm după aceea la Apocalipsa Sfântului Ioan care spune că toate vor reveni la forma inițială. Și atunci eu spun că noi am pierdut de fapt prin păcatul adamic, am pierdut gândirea revelatoare și, din dorința de a fi Dumnezeu, am căpătat gîndirea devoratoare. Sunt și ovolactovegetarieni care au gândire devoratoare, ceea ce mi se pare foarte trist. pentru că atunci când îți asumi un fel de existență, acesta trebuie să fie în rezonanță și cu limbajul tău, și cu gândirea ta, și cu felul în care te hrănești, și cu felul în care privești, iar toate lucrurile astea dau un sens. Și n-am avut bilanțul acesta la 40 de ani, l-am avut acum câțiva ani, ca să răspund precedentei întrebări. Ca să zic așa, mă simt un om care a renăscut, mă simt ca într-un fel de adolescență și a trupului și a spiritului. Și asta mi se pare foarte important, pentru că uneori trebuie să ai puterea să te reinventezi. Poți s-o faci fie gândind forme subtile de devenire, fie accelerând nevoia de Celălalt - Celălalt este întotdeauna o referință importantă pentru toate șabloanele tale, de gândire, de limbaj, de scris și așa mai departe. Celălalt este, sigur nu vreau să fiu existențialist cu Celălalt-Altul, eu sunt Celălalt și așa mai departe, dar Celălalt este fundamental, pentru că numai așa poți să dovedești devenire și iubirea lui Dumnezeu: având nevoie de Celălalt. Sigur că, la un moment dat, Celălalt poate chiar să-ți facă rău, dar și dacă-ți face rău, acesta e un semn că lucrează ceva în tine.

Dar de ce vă îndreptați către roman cu povestea asta?

Eu cred că în acest moment, cu Singurătatea vine pe Facebook, volum apărut după patru ani de tăcere editorială, în principiu cam toată ideologia mea poetică s-a exprimat. Nu vreau doar să bifez cărți ca să fiu scriitor. Cred că important este să spui ceva cu adevărat important despre tine și care să fie o terapie pentru tine. Bucuria cea mai mare a unui scriitor este atunci când scrie cartea, când o termină, apoi, cînd ea a apărut pe piață deja nu mai ține de el, ține de noroc, de marketing, de orice altceva, nici nu mă mai interesează ce se întâmplă după. Bucuria asta că ai profundul sentiment al creației e cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unui scriitor.

Apropo de marketing, cât e de important pentru un autor?

E important, dar dacă el își propune să scrie în primul rând o literatură pentru devenirea sa interioară, ca o terapie sufletească, ar trebui să nu-l intereseze, să nu-l exalteze nici succesul, nici premiile, s-a intâmplat și atât.
Trebuie să avem luciditatea faptului că nu poți să fii premiat pentru suferință, căci până la urmă a scrie o carte, dacă o faci cu toată ființa, este ca și cum trăiești o suferință interioară. Să fii premiat pentru suferință și să aștepți lucrul acesta nu mi se pare că e în regulă.

Cum arată o zi obișnuită din viața lui Dan Mircea Cipariu?

Din nefericire, în ultimul an am lucrat foarte mult pentru că m-am implicat, am fost prins într-un vârtej al organizării. Multe dintre lucrurile care s-au întâmplat anul acesta nu le-am dorit, dar, pe scurt, sunt președintele Asociației Publicațiilor Literare și Editorilor din România, sunt președintele secției de poezie la Asociația Scriitorilor București, președintele Asociației Euro Culturart, coordonez agentiadecarte.ro și, peste toate astea, lucrul la care țin acum cel mai mult este că am reușit să sparg un monopol, o mafie, practic, a drepturilor de autor, și am înființat o societate de gestiune a drepturilor de autor, OperaScrisa.ro, care m-a ținut în priză și m-a consumat energetic foarte mult.

De ce ați ținut să faceți asta?

Pentru că s-a întâmplat ca în ultimii ani, deși eram înscris la CopyRo, condusă de fostul președinte al Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricariu, deși îmi apăreau cărți, n-am luat niciodată bani din copia privată. În fiecare an toate instrumentele de copiere a unei cărți sunt taxate conform unei directive europene, se strâng totuși destul de mulți bani, intre 1 milion și trei milioane de euro pe an, și banii ăstia se dau despăgubire jumătate editorilor și jumătate autorilor. Ei bine, acești bani n-au ajuns la scriitori și asta mi s-a părut foarte grav, așa că am făcut această nouă societate de gestiune a drepturilor de autor, operascrisa.ro, am reușit un lucru imposibil.

Și pe care îl vom evalua prin rezultate: în ce măsură vor ajunge niște bani la autori...

Da. Noi, după doar cîteva luni, avem însă 230 de membri, în timp ce CopyRo, după 13 ani, are vreo 600.

Presupun că e exclusivitate, adică nu poți să fii și colo, și dincolo.

Așa este.

Vor fi alegeri la Uniunea Scriitorilor…

În noiembrie, anul viitor.

Mai participați?

Sunt foarte mulți colegi care mă împing să fac lucrul acesta, eu acum am atâtea lucruri de făcut! Am o situație bună din punct de vedere social, financiar, iubita mea și mama îmi spun: „De ce nu stai să scrii și să citești cărți?” Poate pentru că și numele mă obligă: Cipariu. Străbunicul meu a fondat două instituții importante pentru cultura română, Academia Română și Astra, și mă gândesc că aș avea și știința, și puterea să reformez breasla scriitorilor. Sunt multe lucruri de făcut acolo. Totuși, visul meu este ca în 10-15 ani să plec din București și să mă stabilesc undeva în triunghiul Blaj-Mediaș-Sibiu, unde am și rude. Este o altă lume acolo, încă nu a fost atât de mult pervertit spiritul transilvănean, în primul rând este o altă cultură a muncii, o altă filozofie față de muncă, și încă se mai păstrează ideea frumoasă a lui Blaga: „Ce e un bun ardelean? Un bun ardelean este un om care duce un lucru până la capăt”. Eu încerc să duc lucrurile până la capăt.

Asculta-l pe Dan Mircea Cipariu interpretand un rap calofil aici.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus


Alina Rece

 

Artistul descoperă și trebuie să spună adevărul.
Nu poate face mai mult, nu i se cere mai mult

 

Partea a doua a interviului
(puteți citi prima parte la adresa: http://www.pravaliaculturala.ro/odicolonuri_2012-7.html#1)

 

Activitatea pedagogică a însemnat o provocare sau a venit pe un orizont de așteptare?

În lucrul la un spectacol se implică adeseori o latură înalt pedagogică, iar întâlnirile pe scenă cu actori mai puțin experimentați sau debutanți mi-au cultivat în timp acest stil de abordare, apropiat de școală. Am început să predau la Departamentul de Arte al Facultății de Litere din Universitatea craioveană grație întâlnirii cu domnul Remus Mărgineanu, un profesionist și pedagog desăvârșit, căreia îi sunt recunoscătoare pentru că a avut încredere în mine și a pledat pentru cooptarea în corpul profesoral la Actorie a unui regizor. Intenția a fost ca astfel să se ofere studentului o experiență necesară pentru viitorul său.

Cum se lucrează cu studenții?

Dincolo de pașii liniei consacrate de marile școli de actorie, este esențial studiul individual și asistarea studentului în căutarea de sine, în a-și găsi prezența scenică vie și a-și depăși limitele.

Vă preocupă identificarea unor discipoli? Există aici tineri care vor să se îndrepte spre regie?

Stimularea creativității lor este adeseori dublată de deprinderi regizorale înnăscute sau dobândite în timpul lucrului, deocamdată nu știu pe cineva care să renunțe la ideea de a juca pentru opțiunea mai complexă și mai împovărătoare de a fi regizor.

Prin comparație cu elevii de la Buzău (vezi partea întâi a interviului) cum apar studenții de azi? Există diferențe de atitudine și comportament?

Studenții cu care am lucrat până acum sunt deja, în mare parte, când intră în școală, în centrul unor preocupări de ordin spiritual și cultural. Chiar dacă nu vin întotdeauna cu un bagaj solid de lecturi, au capacitatea de a asimila și deschiderea spre a ști cum să citească, să învețe. Cred că sunt deja pe un drum, odată cu asumarea intenției de a face teatru.

Pe timpul vacanței vă gândiți la proiectele trecute, la cele viitoare?

Întotdeauna, asta face parte din viață.

Iulia ColanUn spectacol deja realizat și 'lansat la apă', ca să zic așa, vă mai frământă? Ați vrea să reveniți ici și colo pentru vreun detaliu?

Da, despre detalii poate fi vorba; încerc să le urmăresc evoluția, să nu le las să se degradeze, ceea ce se poate risca dintr-o tendință general inerțială, mai ales atunci când vorbim despre ani.

Un spectacol care continuă să se joace își arată uzura? Cum îl priviți?

Sigur că de acum zece ani, de pildă și eu m-am schimbat. Este firesc să îl regândesc altfel. Experiența pe care am avut-o revăzând unele spectacole face parte din regăsirea unui eu mai vechi, care poate părea mai naiv, pe alocuri, nu aș spune datat. Spectacolele țin cât iubirea actorilor pentru ele, energia asta vitală ține închegate decorurile care scârțîie și sunt poate atinse de patina numeroaselor depozitări și demontări.

Aveți proiecte la care vă gândiți de mult și doar așteptați prilejul ca să le transpuneți pe scenă?

Da, este firesc, trebuie răbdare, toate își au timpul lor și anumite condiții favorabile.

Ați descoperit vreun autor dramatic ale cărui texte să vă stârnească interesul?

Sunt câțiva autori cu care rezonez, cum sunt și dramaturgi consacrați destul de umbriți astăzi, din multiple cauze -  mă gândesc în special la Ion D. Sîrbu și Marin Sorescu, din zona noastră culturală.

Ați fost o precursoare a utilizării proiecțiilor video într-un spectacol pe scena craioveană. Pregătiți ceva inedit pentru viitor? Un nou pas în avangardă?

N-aș spune că am vreun merit în asta, în general folosesc imaginea doar când simt că este organic nevoie de ea. Sincretismul bine condus spre crearea unei imagini scenice complexe nu poate face decât bine spectacolului.

spectacol Alina ReceFaptul că profesați regia de teatru vă influențează viața de zi cu zi? În societate aveți tendința de a gândi lucrurile din postura de regizoare?

Da, sigur că mă influențează. Dar nu pot decât să descopăr sau să constat existența cauzelor multor rele și disfuncții ale lumii în care trăiesc; cred că și presa responsabilă face același lucru. Artistul descoperă și trebuie să spună adevărul. Nu poate face mai mult, nu i se cere mai mult. Cred că oamenii sunt liberi să decidă, iar spectacolul nu trebuie să utilizeze mesaje subliminale sau manipulatoare.

Teatrul are răspuns la orice întrebare despre viață?

Pentru mine, nu. Dar pune atât de limpede și frumos întrebările.

 

Interviu de Marius Dobrin


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey