Nicolae Coande

 
sus


Nicolae Coande


Nicio atingere ulterioară nu se

compară cu prima

 

Nicolae, ai publicat în acest an „VorbaIago”, prima ta antologie de versuri. Și tot acum, în septembrie, ai împlinit o vârstă rotundă: 50. Se leagă cele două întâmplări?

Știi, mă gândeam că scrisul nu are nimic de-a face cu vârsta, dar publicatul - parcă da. Când scrii, și o faci bine, așa ca marii autori despre care știm cu toții câte ceva, trebuie să fie un soi de miracol care suspendă calendarul personal (e ca-n Tinerețe fără bătrânețe..., doar că autorul știe că urmează Valea Plângerii). Cu toate că viața nu poate fi suspendată, iar cel care scrie își face plinul de frumos în fiecare moment când simte că a nimerit cuvântul ce esprimă adevărul. Iar acum când mă întrebi asta, în mine se zbat, ca în toți oamenii slabi, două porniri contradictorii: să spun ceva festiv, eroic, sărbătoresc - uman, totuși -, fără vreo vanitate grosolană, sau să mă exprim scurt și să refuz până și faptul că s-ar cuveni să îți răspund (ție, prieten al meu) la o întrebare legată de momente „statuare”, gen 50 de ani, antologie, jubileu, înțelegi tu... Pasolini ne ajută aici să înțelegem, fără lungimi și adaosuri: „Ori să te exprimi și să mori, ori rămâi neexprimat și nemuritor”.

Mă gândesc, desigur, la cititori când îți scriu așa, îi am în minte: ce vor zice ei dacă mă voi împăuna cu scrisul și cu antologia „de vârstă”? Și-a făcut și ăsta afiș! Ca să răspund, totuși: s-a potrivit, dar parcă și eu am tras de întâmplări ca să se potrivească. De vreo 3-4 ani (mult mai târziu decât mă sfătuia un critic literar să mă antologhez ca să scrie aplicat despre poezia mea) mă gândeam la o antologie. Motivul, dacă mă crezi, nu e acela de a mă privi (din profil), în vreo oglindă. Nu, domnule, e mai simplu și aș vrea să fiu crezut pe cuvânt: am publicat până la antologia asta șase cărți de poezie la edituri mici, în tiraje foarte mici. Prima mea carte, cea din 1995, a avut un tiraj de 187 de exemplare. Cât de mult îmi place astăzi cifra asta! E aproape umană, în comparație cu tirajele la care visează autorii de succes, e tirajul unui mic trib care trăiește departe de lumea fenomenală, făcută din putere și cantitate, dincolo de tirania Tirajului. Eu, cu editurile mari nu am relații grozave (eu, cu lumea puterii nu am avut troc), dar nu sunt singurul și nu mă plâng, la urma urmei e vorba de poezie. Am avut în presa noastră ecouri critice și amicale bune, ba am fost tradus și în câteva antologii din străinătate (bietul poet român - tradus în nowhere!). Critica a scris onest despre cărticelele mele (plachete, de fiecare dată), așa cum avea să remarce și o tânără cronicară a Romlit, deși nu am folosit tehnica dosarului critic de receptare, așa cum s-ar cuveni la o antologie. Iulia Iarca, de ea e vorba, a spus chiar că sunt „răsfățat întrucâtva”. Am fost amuzat de acel „întrucâtva”, pentru că mi se părea că răsfățul se actualiza în fața ochilor mei, prindea formă, eram arătat cu degetul ca un copil care face boroboațe (nu mai scrie cu creionul pe pereți!), dar este iertat în inimă.

Cistelecan, autorul postfeței, a enumerat selectiv criticii care ar fi avut contribuții serioase la expertiza poeziei mele, însă nu era nici pe departe în posesia listei integrale. Nici nu era cazul. Sunt mult mai mulți - mă întreb ce termen ar fi găsit Iulia dacă ar fi știut numărul exact! Probabil m-ar fi detestat intim pentru megalomanie. Mă mai întreb și dacă asta contează (lista tuturor celor care au scris cândva despre cărțile tale). Sigur că nu, fiecare poet mai răsărit din țară e capabil să producă o listă lungă de aprecieri critice (187?), de cele mai multe ori extrem de favorabile. Pe cine interesează asta? Din experiența mea, pe mai nimeni, așa că voi fi scurt: poezia se scrie pentru cine știe cine, nu pentru dosarul de receptare sau pentru vreun jubileu oarecare. Avem, cred, destinatarii pe care îi merităm, chiar și atunci când o editură mai bună poate promova mai bine cartea. Cititorii buni de poezie (mai mult de 187?) sunt ca și poeții buni - rari, dar bine definiți. Și poetul și cititorul dau dovadă de temeritate - exact în același timp în care aleg să se întâlnească.

E de același soi, ca la primele încercări, miracolul atingerii poeziei? E altul drumul, sau, în logica alergătorului cu ani de antrenamente în spate, e mai ușor acum?

Bănuiam că vor veni și întrebările dificile: de ce mă temeam nu am scăpat. E greu să vorbești despre lucrurile astea, cu cât înaintezi în selva oscura a vieții și a poeziei. Deși se pare că știi mai multe, te trezești de fapt, că prea puțin ai habar despre modul în care se întâmplă toate astea. Pe după colțul minții apare gândul că ai vrea să fii lăsat în pace, să nu te întrebe nimeni despre miracolul atingerii poeziei, mai ales când nici tu nu știi când apare (dacă apare). Abrupt: nu e același, nicio atingere ulterioară nu se compară cu prima, chiar dacă poți să simți că ești „mai poet” decât la primele încercări, mai solid în articulațiile tale tehnice, mai connaisseur. Dar sentimentul plinătății, în plină orbecăială a tinereții, al îmbrățișării totului în plină lume a fragmentului nu poate fi egalat: e ca atunci când ești îndrăgostit și simți că ți se răspunde. Tot ceea ce contează e Celălalt - și dacă m-aș da filozof acum l-aș invoca pe Levinas, cu uitarea Celuilalt, de care ne facem cu toții, într-un fel sau altul, vinovați. Când iubim (adică scriem poezie) suntem topiți în chipul celui din fața noastră, atât de mult că al nostru nu contează: suntem, același Chip, de fapt. Suntem compleți în îmbrățișare. Je est un Autre al lui Rimbaud poate fi înțeles și astfel, nu doar ca înstrăinare. Dacă mă înstrăinez când scriu, o fac totuși pentru a fi Celălalt. Limba noastră e în acele momente într-adevăr ca un fagure de miere și vrem ca toți să afle gustul - iată deschiderea și disponibilitatea poetului tânăr. Iubim cu martori și nu ne rușinăm.

Mai târziu, ochii ni se deschid (cine sau ce ne face asta?) și scriem poezie cu un soi de platoșă care e dictată și de orgoliul personal: nu mai suntem unici, ci doar unii printre atâția care au scris (iubit) și publicat (s-au însurat și ei, ca toată lumea). Tradus în poezie, sentimentul de pierdere sună așa: Azi văd din a ta vorbă că nu mă înțelegi, când nu sună de-a dreptul nihilist: Iar timpul crește-n urma mea, mă-ntunec (Eminescu). Nu mai iubim cu natura noastră adamică, fertilă - ci doar cu pielea, care minte și înșală, ca și timpul. În iubirea adevărată, timpul este suspendat iar grijile zilei nu există. Totul e fraged, abia la început, ca și poezia care tocmai se naște. Tot ce scriem pe urmă, chit că poate fi genial, nu este decât un regret prelung. Profesioniștii scrisului se vor amuza poate - scrisul e un act de interpretare în sine, nu de transcriere a senzațiilor. Dar eu vorbeam despre sentiment, iar sentimentul este cel mai greu, cum spunea poetul. Bun. Sper că am răspuns cât de cât, deși nu sunt mulțumit de verbozitatea mea. Ceea ce nu ți-am spus e mai important.

După cartea pe care ai publicat-o anul trecut -  „Intelectualii români și Curtea regelui” - unii confrați, mai puțin atenți la revistele la care ai  colaborat în ultimii ani, au fost plăcut surprinși de consistența acestor texte, în parte, dar și puse laolaltă. E important pentru un scriitor să fie și o voce în spațiul public?

Nu aveau de ce să fie atenți când publicam eu textele alea prin reviste, trebuie să publicăm și să citim relaxați. Dacă nu le-au văzut atunci, acum le mulțumesc pentru asta, pentru că au, iată, disponibilitatea de a se lăsa „surprinși”. Altminteri, cum ar mai fi receptată ca noutate cartea? Glumesc, îți dai seama, pentru că o carte e o carte, chiar și dacă e făcută din însumarea unor articole deja publicate și ea poate suscita astfel un interes nou, măcar ca obiect. Eu am mai adăugat și alte câteva texte celor publicate anterior (adică mi-am dat silința să fiu autor, nu doar textier), însă nu judec pe nimeni care va spune că o carte trebuie scrisă de la cap la coadă, cu un gând și o rețetă unice, pentru a nu lăsa, la adunarea unor texte vechi, impresia de compilație. Senzația de convențional survine tot din vina autorului, chiar dacă a avut un proiect. Dacă el nu poate produce în cititor senzația unui întreg, a unei povești cursive înseamnă că nu este un bun narator, chiar dacă se întâmplă ca narațiunea să fie de natură eseistică. Și eseurile pot avea farmecul lor, dacă știi să îți povestești ideile și să pui într-o proză bună gândirea proprie.

Cartea se scria atunci, vezi bine, și era publicată prin reviste tocmai pentru a-mi propune să nu uit să scriu despre ce mă interesa. Mă interesa adică să văd pe ce cărări merg intelectualii români în drumul lor spre piața centrală a cuvintelor (expresia îi aparține lui Leszek Kolakowski) sau la Curtea Regelui (tot gânditorul polonez e autorul sintagmei). Pentru că mi se părea că intelectualii români, oricât ar fi unii de superbi în inteligența lor, mai ales intelectualii publici, fac o canossă pe la tot felul de curți administrative și politice de care mai bine s-ar lipsi dacă vor să fie crezuți pe cuvânt. Pentru că li se pare că trebuie să aibă ceva funcții pentru a se face mai bine auziți sau chiar pentru orgoliul lor (și al familiei), deși uită că misiunea unui adevărat intelectual, chiar și în epoca noastră videocratică, este să fie singular și însingurat. Nu nepăsător. Grea misie...

Când citeam și scriam ce am scris în cartea apărută așa aveam eu credința - și o mai am încă: unii îl iubeau și stimau pe Iliescu (se știu ei care), iar alții, care l-au criticat pe fostul președinte și au dezaprobat violențe comise în autocrația acestuia (conservator retrograd, în fond) îl venerau acum pe Traian Băsescu (alt tip de autocrație, abil speculant al dorinței de reformare a statului) măcar din dorința de a regla conturile cu cei din tabăra intelectuală adversă, deși cred că aveau inclusiv principii ferme de ilustrat și apărat. Și pe toți, aproape pe toți, îi unea faptul că nu au scris un cuvânt împotriva lui Ceaușescu (absolutistul central al istoriei noastre recente) din motivele bine știute astăzi. Se certau între ei precum acei copii din parabola lui Iisus, cu răutăți și afronturi care nu făceau posibil dialogul: o lume a surzilor, unii inteligenți, vezi bine, dar nu mai puțin surzi și răuvoitori, căci toți strigau să fie auziți pentru binele public pe care ei îl întruchipau. Guri care strigă împotriva altor guri și sunetul se pierde ca-ntr-o peșteră de guri. Nimeni nu ascultă pe nimeni și toți clamează că sunt profeți neluați în seamă. Trăim în zgomotul produs de noi înșine și credem că așa e bine. Dar cu toții avem dreptatea noastră, nu-i așa? Toți suntem onești în forul nostru interior și cerem să ni se recunoască acest lucru. Inclusiv cu medalii și decorații prezidențiale. Ei, aici e problema, cu premierile astea, cu ochi și cu sprâncene. Chiar nu poate un om de valoare să stea acasă și să-i lase pe Iliescu și pe Băsescu (nu-l omit nici pe Emil Constantinescu, bineintenționat, dar încercuit de o camarilă slabă) să dea medalii cui vrea? Nu mai refuză nimeni în țara asta un președinte sau o corporație care acordă premii și recunoașteri inclusiv financiare? Spiritul critic trebuie să-și aroge acest tip de orgoliu: al independenței de gândire și comportament care nu merge la Curtea Regelui, ci în agora cuvintelor, printre oamenii din cetate. Bucurați-vă de simplitate, nu de fast și protocol. Refuzați popota domnească. Multe spirite strălucite au abandonat curajul singurătății probat până atunci și au ținut să fie felicitați de oameni care doar se foloseau de numele lor. Naivitatea nu trebuie să fie o caracteristică a intelectualilor, iar cei care au credință religioasă știu măcar de sfatul lui Iisus dat apostolilor:  „Fiți așadar desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc desăvârșit este”. Așadar, desăvârșiți, nu candizi...

Sunt oameni care au primit medalii de la președinții în care, presupun, au crezut, pe care i-au susținut, dar ne putem închipui și că un scriitor ar fi răsplătit strict pentru meritele sale artistice sau pentru critica adusă. E de refuzat orice decorație care vine de la Palat? (Sau de la o corporație? Sau de la Primărie?)

Acum îmi dau seama că pot părea absolutist în ochii unui eventual cititor care nu înțelege frământările provocate de asemenea discuții. Ce atâta „chestie” pentru o decorație, dacă să o ia omul sau să n-o ia: te decizi și gata. Dileme de acest gen par micimi sufletești cuiva care privește din afara acvariului unde înoată sirenele intelectualității românești. Oamenii au probleme mai importante decât dilemele intelectualilor (să mă duc la Palat, să nu mă duc...), în orice caz nu sunt interesați de probleme de conștiință ale altora. Prin natura sa, însă, intelectualul este interesat tocmai de astfel de probleme, chiar cu riscul de a despica firul în patru și de a deveni cumva pisălog.

Sigur că scriitorii și intelectualii, artiștii cu toții, sunt și ei oameni, cu sentimentele, afinitățile și simpatiile lor, inclusiv politice. Nu poți sta pe margine la nesfârșit văzând cum trec toate trenurile: simți nevoia să urci și tu într-unul, să faci parte dintr-o garnitură, cum se zice. Spectatorul angajat de care vorbea cândva Raymond Aron este azi o constantă a democrațiilor europene. Scriitorul este personajul (de basm, de poveste, de telenovelă) care părăsește uneori singurătatea colibei sale pentru a merge inclusiv la Palat. Este treaba lui de ce o face, dar gestul decorării este unul public și nu putem rămâne indiferenți la ecourile sale în lume. Atunci când scriitorul binemerită de la patrie (ar fi trebuit să mă hrăniți până la sfârșitul zilelor mele în Pritaneu, nu să-mi dați cucuta, spune până și Socrate) gestul celui care oferă (președintele, în cazul nostru) este pus în echivalență cu al celui care primește.

Dacă scriitorul s-a ilustrat prin opera sa, nu ne rămân indiferente gesturile sale publice. Atunci când un scriitor a spus ceea ce avea de spus și nu a ținut să fie partizanul cuiva (deși, repet, ca om poate avea simpatiile sale) e de admirat verticalitatea sa, dar și faptul în sine al oferirii medaliei. Se întâlnesc două spirite autentice, în persoana celui care primește și în a celui care oferă: ei sunt egali prin gestul primirii și al dăruirii. La noi, în destule ocaziuni, lucrurile nu stau așa. Cei care au fost decorați au șezut cumva la dreapta oficialului care a făcut asta, au servit, fie și inconștient, propagandei oficiale. Cei care au premiat nu aveau întotdeauna statura morală să facă asta. De aceea vorbeam de taberele care se anulează reciproc prin atacuri și invective. Scriitorul, intelectualul singular nu au nicio șansă între aceste tabere - de aceea nici nu sunt decorați. Practic, ei sunt necunoscuți puterii, inclusiv a celei literare. Spun că sunt necunoscuți în sensul că nu sunt agreați, doar tolerați. Pot să spună ceva, dar nu vor fi răsplătiți tocmai pentru verticalitatea lor, ci doar pentru a că au luat partea unor idei sau fapte profesate de una din tabere. Au ales să fie vocea cuiva, susținând că doar vocea lor vorbește. Nu reprezintă ceea ce numea Havel ca fiind „puterea celor fără putere”, ci o putere vizibilă, chiar dacă ea poate fi de natură democratică. Există și un rânjet al puterii democratice, te asigur, ca și o viclenie a ei în a-și atrage susținători.

O să-mi spui că individul izolat nu poate însemna ceva tocmai pentru că e izolat. O să-ți spun că dimpotrivă, tocmai singularitatea e cel care face din el purtătorul credibil al unei idei neîndatorate circumstanțialului și politicului (tot o circumstanță, chiar dacă instituționalizată). Un exemplu: atunci când la Cotroceni au fost invitați o serie de scriitori, oameni de cultură și cetățeni care aveau în ochii instituției privilegiul de a binemerita de la patrie, singurul care a refuzat medalia oferită de Traian Băsescu a fost Vasile Paraschiv, un ne-intelectual și ne-scriitor. Vasile Paraschiv, care a scris totuși o carte despre viața lui sub teroarea regimului comunist, a fost bătut de Securitate pentru că a fost cel care a propus înființarea de sindicate cu adevărat libere în România, s-a opus politicii ceaușiste, a fost expulzat din țară, dar a revenit în România unde le-a stat în gât comuniștilor de la vârf. Cei de la bază nu știau, desigur, nimic: marele mut este și mare surd în epoci cenușii. A fost un simplu muncitor și a avut curajul să spună adevărul inconvenabil. Ei bine, acest Vasile Paraschiv (mort, între timp, în 2011, fără funeralii importante) a refuzat Steaua României în grad de cavaler, sub privirile uimite, poate amuzate, ale intelectualilor care nu-și permiteau să strice protocolul prezidențial. Să-ți reamintesc cum au sunat cuvintele lui Vasile Paraschiv, omul care l-a refuzat pe Ceaușescu iar acum îl refuza pe Băsescu:
Domnule președinte, vă mulțumesc pentru înalta distincție ce ați hotărît să mi-o acordați astăzi, dar eu sînt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toți ceilalți care ne-au condus țara de la Revoluție și pînă azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 și voi continua să lupt pe cale legală și democratică pînă la ultima bătaie a inimii. Eu nu sînt ca un cîine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură și te lasă să intri în curtea stăpînului și să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule președinte, decorații, bani, funcții etc. Eu vreau dreptatea și adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce ați promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 și care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-ați respectat promisiunea făcută, m-ați mințit și m-ați indus în eroare și pe mine, și întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-ați respectat niciodată.

Știi ce? Cred că am vorbit iar prea mult. Dar nu poți oferi scriitorilor decorații, ca Iliescu, în care mica recompensă constă într-un loc de veci și o fanfară la catafalc. Cinismul puterii, drapat în negru mortuar, e de disprețuit și de respins, chiar dacă înțelegem grija guvernanților de a-și îngropa decent scriitorii. Iar citez din Eminescu: Nu voi mormânt bogat, nu-mi trebuie flamuri... Nu se puteau da niște bani poetului, în această viață, să-și plătească restanțele la chirie și să-i rămână și pentru o sticlă de vin pe care s-o bea în cinstea Președinției? Voi încheia cu cuvintele lui Pierre Drieu la Rochelle, din mult controversatul său Jurnal, cuvinte pe care le-am folosit ca moto pentru cartea de la care a pornit discuția noastră: „…la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârșită a inteligenței, din caracter își dobândește inteligența forma, eleganța, stilul.” Sună estetic și etic în același timp, nu-i așa?

Au fost câteva dezbateri, polemici, certuri ale intelectualilor după Revoluție. Îmi poți da exemplul unei teme care crezi că s-ar fi cuvenit ori s-ar cuveni a fi adusă în prim-plan și a fost - este - ocolită?

Mă pui la grea încercare: nu am o memorie atât de bună când vine vorba să rețin marile dezbateri publice. Eul poetic care sălășluiește în mine, atât cât îi este permis de o gazdă care vrea să fie și om în lume, încearcă din răsputeri să fie anacronic, să uite provocările sociale. Sunt oameni care s-au castrat de conștiință și le merge bine. Pentru ce ar trebui oamenii să-și bată capul cu probleme de ordin general, când mai important este eul, cu toată problematica legată de supraviețuire și reproducere? Și totuși... Când unele decizii administrative și politice sunt luate de unii (delegați sau nu de noi), ele ne pot afecta și pe noi. Chiar și pe poeți, ca să râdem nițel!

Cred că discuția legată de punctul opt al Proclamației de la Timișoara a fost o temă dez-bătută, răz-bătută și cocoloșită de toate partidele politice în toți acești ani. Lustrația pentru fostele cadre de conducere ale defunctului PCR era ceva demn de atenția contemporanilor: nu putem fi conduși, manageriați, cum vrei, de oameni care au avut pâinea și cuțitul și în comunism și care, mai ales, s-au ilustrat ca mici despoți (în siajul Marelui Despot) într-o epocă în care dialogul era ceva în piesele de teatru sau în filme (și acolo, dresat de un scenarist abil). Că era împotriva lui Iliescu sau a tuturor secretarilor de partid care mai apoi au devenit mahări capitaliști puțin importă: trebuia spus nu unei clase învechite, care și-a avut rostul ei, poate (comunism înseamnă și modernizare, susțin specialiștii, nu doar planuri cincinale aiuritoare și mecanism cinic nivelator), dar acum trebuie să se retragă. Nu s-au retras - și atunci au retras dezbaterea însăși, au făcut-o un bâlci, un teren al discordiei naționale tocmai pentru ca intelectualii care o promovau să fie discreditați de cei mulți.

Omul simplu a devenit simplist și a spus: ce-mi pasă mie dacă Iliescu și Văcăroiu conduc țara atâta vreme cât am un salariu și o pâine pentru familie? Avea, desigur, dreptatea lui, însă uita (el, omul simplist) ce sânge au plătit alți oameni pentru pâinea dată de Iliescu și ai lui. Această dezbatere a fost dusă în patetic și ruină și totul s-a sfârșit în buna tradiție românească: ceartă, vacarm, discreditare a ideii de bine public, de justiție, perpetutarea metehnelor de tip comunisto-fanariot și a oamenilor care conduc țara pe principiul clanurilor. Punctul 8 de la Timișoara asta dorea: să dea proceduri etice într-o țară străbătută din ce în ce mai mult de un curent amoral de amnezie. Când a fost legiferat, în fine, nu mai era de actualitate: foștii își făcuseră deja plinurile și puteau spune precum împăratul roman când a trecut Rubiconul: alea jacta est. Rubiconul românesc nu a fost trecut încă, pentru că a fost de fapt secat și șters de pe harta memoriei colective. Acum pășim cu toții prin albia lui nisipoasă și încercăm să ne aducem aminte ceva.

În cartea de eseuri pomenită mai sus ai scris despre Paul Goma ca despre un autor „onest”, „spartan”, „care a mărturisit”, din tagma lui Zinoviev și Soljenițîn. Îți întorc o întrebare pe care o puneai acolo: „Are Goma, indiferent cât de mult ar fi suferit, dreptul să-i judece pe toți?”

După Gabriel Andreescu, recent venit la Craiova pentru a lua un premiu al revistei Mozaicul, nu are, cel puțin nu în măsura în care crede Goma însuși. Însă motivația dlui Andreescu, el însuși opozant al regimului într-o anumită perioadă, este, uimitor pentru un om dotat și cu caracter, în tonul celor care își explicau inaderența la protestele sale publice susținând că Goma, ca scriitor, nu are... cultură. E spectaculos să vezi câtă continuitate este între convingerile estetice ale unor scriitori notabili din epocă și cele profesate de Gabriel Andreescu, pentru care finul brici al lui Occam tăia până acum, după gustul meu, impecabil. Da, Goma nu are cultura lui Nicolae Manolescu în materie de istorie și teorie literară, nici pe a lui Breban în materie de Nietzsche sau pe a lui Pleșu în chestiuni teologale. N-o are nici pe a lui Ion Negoițescu, cel care semnase, printre puținii (trei) apelul lui Goma pentru Charta `77. Însă niciunul dintre cei enumerați de mine nu are cultura pe teren, probată cu fapte, a lui Goma în materie de cunoaștere a epocii întunecate în care intelectualii și scriitorii și-au scris cărțile vieții lor. Și a vieților noastre.

Cum poate fi desprinsă lumea spiritului de pușcăria unde oamenii își duceau viețile, creau, iubeau și mureau? Era cumva România o poieniță unde muzele aterizau atrase de polenul emanat de intelectualii lui Ceaușescu? Cultură nu înseamnă oare ceva mai mult decât o însumare de cunoștințe briliante despre lume și spirit? Nu înseamnă și caracter, așa cum este el definit de scriitorul francez mai sus citat? Nu înseamnă și fapte, adică proiectarea decisivă a spiritului în lumea mundană, cu tăietura adâncă pe care o face în om, acolo unde esteticul și eticul sunt una și aceeași (Wittgenstein)? Faptul că Goma atacă la baionetă tot establishmentul (ei, nu chiar tot, lista lui Goma e mai scurtă decât lista lui Sebastian, daca vreți să comparați!) ține nu doar de umorile scriitorului (ca revanșă pentru lipsa de solidaritate a breslei cu propria-i persoană), ci de apetitul lui pentru adevărul nefalsificat, ca și de forța lui polemică. Nu reprezintă polemica bărbătească terenul ideal pentru limpezirea unor situații obscure din viețile combatanților? Dacă situația dintr-o epocă anume este de căcat (îmi poți ierta cuvântul?) la ce bun să presărăm miere culturală pe deasupra? Cu toate minusurile culturale (ce-i imputa, de fapt, Andreescu) și umane (Moș Reproș, cum singur s-a autocaracterizat) Goma este indicatorul de sănătate și curaj al intelighenției naționale, prea mult dispusă la troc și compromis în ultimii 50 de ani pentru a nu fi zgâlțâită din visul chimeric pe care-l visează căldicel după o revoluție sângeroasă.

Chiar nu pricepem că nu  doar de cultură e vorba aici, ci de moartea a sute de mii de oameni în comunism, urmată de moartea a mii de oameni într-o revoltă sângeroasă unde intelectualii noștri au apărut doar la televiziune? „Am înviiiins!”, se aude și acum strigătul - ce anume am învins? A cui e victoria, asupra cui am repurtat-o? Și atunci e Goma vinovat că ne reamintește mereu asta? Uite, o să moară și Goma, ultimul mohican al criticii violente, al catharsisului național îndelung amânat și ne va lăsa în pace, sub clopotul nostru de sticlă unde ne facem vise de mărire și așteptăm vreum premiu Nobel pentru literatură sau măcar pentru pace. Vom avea pacea (nestricată de strigătele lui) de a ne gândi mai bine la nimbul care ne înconjoară frunțile. Când în jurul nostru se petrec adevărate grozăvii, țara e furată ca-n codru, guvernanții sunt plătiți să asiste la furt, românii caută de lucru în afara țării iar o clasă de post-fanarioți se îmbuibă în disprețul massei, oamenii de cultură sunt subplătiți pentru munca lor - e de vină Goma că vede cu adevărat de unde vine rădăcina Răului. Săracul Goma, dacă ar fi tăcut complice ar fi avut statui în țara asta și nu trebuia decât să-și gestioneze încă din viață succesul social...

Fără legătură cu „succesul social”, o întrebare de final: Ce îți dorești, ca scriitor? Și o altă dorință, nelegată de scris? (Moșul, în epoca asta de interconexiuni virtuale, o intra și pe coșul Prăvăliei culturale)

Timp de scris și putere de a înțelege lumea, inclusiv putere de a călători și de a plăsmui înăuntrul a ceea ce ne este dat ca lume. Putere înțeleasă ca forță a surprinderii evenimentului, în sensul definit de Slavoj źiŸek - acel absolut fragil, a ceea ce este delicat și prețios în existența noastră, tulpini, mlădițe ale viitorului, căci eveniment nu este ceea ce se petrece acum sub ochii noștri, ci „ceea ce ne solicită de departe, se apropie de noi, ne prelungesc în viitor, ne cheamă acolo, provocări și promisiuni având structura a ceea ce Derrida numește neprevăzutul care va veni” (John Caputo). Desigur, trăiesc și eu, cum pot, în marea promisiune a poeziei. Dacă nu sună blasfemic, poetul face, cu mâna sa păcătoasă, ceea ce face și Creatorul divin: el nu creează lumea, o protejează. În terminologia lui Whitehead, Dumnezeu este poetul lumii, călăuzind-o cu o blândă îngăduință, după propria sa viziune a adevărului, frumuseții și binelui. Dumnezeu ca poet și protector al lumii - iată o imagine puternică la care poetul lucrează având în minte splendoarea Ființei eterne. Nu e nimic, așadar, nelegat de scris: scrisul e un lanț asumat, în mintea și spiritul meu. Sufletul se mai încruntă uneori la vorba asta, dar acceptă și el cu îngăduință. Mai ales când a împlinit 50 de ani pe pământ (adică o biată secundă în Pleroma).

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey