Liviu Antonesei
Cătălin Băicuș

 
sus

 

Liviu Antonesei

 

 

Trăim unul dintre cele mai faste momente ale literaturii noastre

 

Dragă Liviu, au trecut șase ani de când stăteam de vorbă la deschiderea Prăvăliei culturale, într-un început de aprilie. Pari la fel de ocupat ca atunci, dacă nu mai rău: scrii ritmic la Adevărul, pe blog, în reviste. Cum arată o zi obișnuită din viața ta în această primăvară a lui 2012? Dar una neobișnuită?

 

Da, acum șase ani scriam la Cotidianul, acum scriu la Adevărul, mereu la ziarele de mare tiraj - dacă tot scriu articole de ziar, măcar să am un public potențial cît mai mare! Sunt destul de ocupat, dar asta nu înseamnă că neglijez cu totul "bucuriile vieții". Am un avantaj, scriu foarte repede atunci cînd cad pe subiect, indiferent de genul abordat. De pildă, un articol de ziar e gata în jumătate de oră, direct la computer, cu tot cu expedierea lui prin mail. Mai mult îmi ia găsirea subiectului. De fapt, nu găsirea, că ești asediat de subiecte în România!, ci fixarea pe unul anume. Marțea după-amiaza, iar semestrul acesta și joia, am orele la Universitate. În rest, nu prea există zile obișnuite și zile neobișnuite, cam toate ajung să se structureze la fel - nu am de pildă, sîmbete și duminici ca zile de odihnă, sîmbăta recuperez întîrzierile - interviuri, răspunsuri la anchete, articole ocazionale. Dacă am vreme, scriu și pentru blog, dacă nu, postez ceva mai vechi, de obicei literatură de ficțiune. Duminica îmi scriu articolul pentru Adevărul pentru că, în ediția electronică, se postează luni seara.

Niște zile cumva mai neobișnuite am trăit la sfîrșitul lui februarie, cînd am fost în spital vreo săptămînă pentru o intervenție chirurgicală - deci, nu am avut ore la Universitate și n-am scris decît ceea ce era strict obligatoriu, mai precis un articol pentru rubrica din Adevărul, dar am citit mai mult decît de obicei și noroc că aveam conexiune la internet, altfel...

Eu sînt un om dinamic, care mișcă mereu, chiar și fizic, nu doar mental! Pînă la operație, am mers în fiecare seară o oră cu trotineta urbană, acum fac pauză și mișcarea a rămas mersul pe jos. Dar peste vreo două săptămîni, reîncep, iar peste vreo lună sper să am parte și de o vreme propice înotului. După socotelile mele, cinci-șase luni pe an reușesc să înot, fie aici, fie pe unde peregrinez, pentru că din viața mea "obișnuită", din 1990 încoace, fac parte și călătoriile.

 

Cum stai cu literatura? Mai e timp și pentru proză? Care sau cum va fi următoarea carte?

 

Ca să reiau o glumă de-a mea mai veche, eu sînt un scriitor ocazional, ca și Goethe! Sigur, marele poet a avut mai multe ocazii decît mine. Prin scriitor ocazional, înțeleg un autor care nu se apucă premeditat să scrie o poezie sau o povestire, ci face acest lucru atunci cînd "îl apucă", deci cînd nu mai are încotro și trebuie să facă asta. Am avut, totuși, suficiente ocazii să pot scrie cinci volume de poezii, trei de proză și vreo cinci de eseuri. Nu pun aici producția din științele antropologice - științele educației, istorie culturală, științe politice - pentru că e altceva, sînt cărți în care studiul are un rol foarte important.

În ultimii ani, în ce privește poezia, impulsul "mă apucă" a funcționat mai ales în vacanțe, petrecute în mod miraculos în anumite insule, în primul rînd Creta, apoi Azore, iar în noiembrie trecut și Insula Mare a Britaniei. Tocmai mi-a apărut la Herg Benetvolumul de inedite Povești filosofice cretane și alte poezii insulare, care reunește producția poetică din ultimii vreo-șase ani. Cred că numai 12 poezii sînt scrise acasă, restul prin mijlocul mărilor și oceanelor! Iar acum două zile, a plecat la tipar un volum de proză editat de Polirom, numit, după una din povestirile incluse, Victimele inocente și colaterale ale unui război cu Rusia. Povestirile sînt, toate, scrise acasă, însă sînt cumva, unele dintre ele, smulse altor spații pe unde m-am peregrinat și, altele, smulse unui continent vast pe care mereu îl explorez și care mereu se mărește, mă refer la trecut, inclusiv la trecutul meu biografic. De multă vreme, am ajuns la concluzia că toată literatura este realistă, mai mult, autobiografică, desigur dacă operăm cu niște concepte mult mai extinse decît cele comune în ce privește realitatea și biografia, adică dacă includem acolo nu doar lucruri, fapte, evenimente "obiective", ci și toată plaja de fantasme, produse ale imaginației, reconstrucții mnezic-imaginare ale trecutului nostru și ale trecutului diverselor noastre contexte. Următoarele cărți sînt deci cele amintite, care ies zilele acestea pe piață, cam amîndouă o dată. Un  prieten, Igor Mocanu, de la editura Herald, glumea spunînd că am declanșat operațiunea "occupy the book market"! Nici vorbă, ar fi peste puterile mele! Iar acum, eliberat cumva de aceste două cărți, mă gîndesc dacă n-a venit vremea să încerc să scriu măcar unul din cele vreo cinci-șase romane care se zbat în mintea mea, unul de peste treizeci de ani! Ar trebui să fi căpătat în tot acest timp răbdarea necesară pentru a sta ore întregi nemișcat pe un scaun...

 

Acum câțiva ani îți exprimai speranța că vom intra în normalitate, sub presiunea europeană. Ce vezi, în jur, când ridici privirea?

 

Cred că, acum cîțiva ani, eram un om nepermis de optimist! Nu, dacă mă uit în jur, semnele normalității nu s-au înmulțit, mă tem că dimpotrivă. Iată, dacă mă uit la clasa politică, constat că e de mai proastă calitate decît acum vreo 14 ani, cînd am părăsit eu politica activă! Or, am demisionat din toate funcțiile publice, administrative și politice, tocmai din motive legate de calitatea clasei politice, în interiorul căreia nu mă regăseam. Dar, atunci, măcar mai găseam cîțiva, în mai multe partide, cu care simțeam că pot discuta, fie și în contradictoriu. Acum, am senzația că este vorba despre o altă specie, cumva decăzută din cea umană - de la "robocopii" care bat tot, mai ales femeile și copiii decît pe "hooligans", la mitingurile anti-putere din ianuarie, la "androizii", care ocupă funcțiile de putere, nu doar în politică, ci și în administrație, economie, sistemul bancar etc. Cred că "omul nou", chiar dacă nu în chipul imaginat de Ceaușescu, este pe cale să devină dominant. Nebunia este alta, această clasă superpusă nu este parașutată de chinezi, nici teleportată de pe Marte, ci este zămislită de noi înșine, "dintre noi și pentru noi", ca să citez un clasic neo-comunist de la fața locului, pe domnul Iliescu. Deci, avem o problemă antropologică și la nivelul comunității, nu doar al elitelor impostoare. Asta mai înseamnă că noi înșine, la nivelul comunității, sîntem niște impostori, iar "europenizarea" noastră este, de fapt, o simplă maimuțăreală a obiceiurilor, procedurilor și practicilor europene. Parcă niciodată nu ne-a ieșit mai bine comportamentul conform vorbei "spunem ca ei și facem ca noi". Ca să nu fiu, nici de data asta, cu totul pesimist, aș spune că, acum, șansa ține de numărul și de momentul în care se va întoarce acasă un număr semnificativ din cele 3 - 4 milioane de români, acum des-țărați... Și cînd se vor trezi și cei de aici, cîți sînt. Aceia măcar au depășit europenizarea de suprafață, fiind nevoiți să funcționeze în niște lumi cu legi, instituții și proceduri clare și eficiente. Deocamdată, constat că nici criza din ultimii vreo cinci ani nu-i aduce pe acei români acasă, chiar dacă unii nu se descurcă la fel de bine ca înainte de izbucnirea ei. Teama de România este, încă, mai înrădăcinată în ei decît teama de criza globală... Singura parte bună în toată povestea asta, pentru mine, dar și pentru alți observatori, comentatori și analiști ai "fenomenului românesc" este că nu murim de plictiseală, nu căutăm disperați subiecte - dimpotrivă, trăim mai degrabă cu "angoasa alegerii"... Asta nu mă bucură, aș prefera să nu am despre ce să scriu articole, dar să trăiesc într-o lume mai normală. Poate e de vină și vîrsta!

 

Care ar fi soluția? Schimbarea clasei politice nu s-a întâmplat sau nu are efecte pozitive vizibile. Societatea civilă, pe de altă parte, pare apatică nu doar la noi, ci în tot fostul bloc comunist. S-a vorbit și se vorbește mult despre recesiunea economică, chiar despre o criză de sistem, există o nesiguranță legată de viitor, o neîncredere în cei care conduc. Nici Vestul nu e scutit, n-ai zice că se mai îndreaptă spre societatea de "plaisir", cum prognozau unii. Crezi că lucrurile se vor calma, vor reveni în matca dinaintea crizei? Sau că s-ar putea naște un proiect social, politic, civic, care să spargă inerția?

 

 

Dacă legiuni de politruci, economiști, oameni din științele antropologice etc n-au reușit să găsească o soluție, nici locală, care să ne privească pe noi, nici globală, slabă nădejde ca un simplu observator, fie și avizat, ca mine, să reușească asta! Ca om care observ atent și încerc să analizez cu instrumentele pe care le am la dispoziție, de la intuiția poetică la unele mai aride, care țin de analiza socială, demografie, economie și statistică, nu mă pot totuși deroba întrebării.

 

În plan global, mi se pare totuși comic, de fapt tragi-comic, că tocmai cei care ne-au băgat în criză - politrucii care, votați de cetățeni, se pun, odată aleși, în slujba corporațiilor care le-au finanțat campaniile!; bancherii care au stimulat, peste tot în lume, operațiunea "credit doar cu buletinul", care a provocat bula imobiliară ce a destabilizat complet sistemul economic, oricum fragil pe măsură ce se mondializează, aceiași bancheri care și-au tras dividende din ajutoarele urgente de stat; oamenii de afaceri care au uitat de "economia reală", a bunurilor și serviciilor efective, stimulînd peste măsură "economia virtuală", pur speculativă; ciocli internaționali de la FMI, BM etc, care propun mereu măsuri de "asanare", condiție minimă, nu și de "relansare" economică, ale căror soluții n-au salvat niciodată nimic, dar au îndatorat enorm puzderie de state, devenite prin asta mai ascultătoare; ba chiar și cercurile militare, care după ce declanșează, fără analiză serioasă, operațiuni pentru oprirea încălcării drepturilor omului sau pentru a asigura accesul la democrație pentru popoare oprimate, se trezesc că, după ce au cîștigat războiul, nu pot cîștiga pacea (!), și produc mai multe "victime colaterale" decît regimurile înlăturate etc - deci, tocmai aceștia toți vor să ne și scoată din criză! De rîsul curcilor, dar în afară de premierul grec și de Berlusconi, nimeni n-a mai căzut victimă crizei ce ține deja de un cincinal! Păi, se îndatora Grecia atît, dacă nu era încurajată să facă asta ca să poată cumpăra produse germane sau din alte țări dezvoltate din UE? Ajungea la decalajele la care a ajuns, dacă Comisia Europeană, observa din timp evoluția? Dacă nu le-a observat, e clar că respectiva Comisie e cu totul incompetentă, dacă le-a observat și a închis ochii, e limpede că e complice la aceste deficite și trebuie să răspundă solidar cu grecii... Nemulțumirea globală față de "nomenclatura" politică - economică - financiară - militară a lumii a fost dovedită de amplul fenomen "occupy" care, în opinia mea, și-a consumat doar prima fază, de avertizare, dar care va renaște mult mai puternic, dat fiind că excelenții gropari nu se dovedesc medici la fel de buni! Nici nu stau degeaba, peste tot în lume, sub pretextul combaterii terorismului, măsurile și structurile represive se aglomerează. Iată, Tratatul ACTA, care din punctul de vedere al protejării drepturilor de autor este inutil, dat fiind că există legislația necesară, este absolut vital pentru corporațiile care n-au învățat cum să cîștige onest în mediul virtual, și pentru politrucii cu frica în sînge de posibilele reacții populare sau chiar revoluții. Nici revoluțiile portocalii de acum cîțiva ani, nici primăvara arabă de mai an, ba nici măcar "occupy" nu erau posibile fără telefonia mobilă, rețelele sociale, internet în general... În ACTA, nu este vorba despre drepturile de autor, protejate prin legislație specifică peste tot în lume, ci despre limitarea libertăților noastre de expresie și comunicare, de asociere, este vorba despre libertatea noastră.

 

În cadrul sistemului de acum, nu există ieșire, iar în general, nu cred că este posibilă întoarcerea la situația dinaintea crizei. Ce putem spera este impunerea unor forțe și tendințe care să fie în stare să reformeze sistemul, astfel acesta fie va exploda, fie va imploda, cum s-a întîmplat cu fostul sistem comunist. Doar că atunci problema era mai mică, criza de sistem cuprindea o mai mică parte din lume, nu toată lumea, plus că a existat o anumită "cooperare" între Estul reprezentat de Gorbaciov, Vestul reprezentat de Bush, cel adevărat, nu copia palidă, precum și un factor de mediere, care reprezenta cumva și Estul și Vestul laolaltă, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, un personaj de o anvergură chiar mai mare decît a celorlalți doi!

 

Și revenind pe plaiurile autohtone...?

 

În ce privește micile noastre probleme, este clar că sistemul politic instaurat prin Constituția iorgovan-iliesciană, remaniată cosmetic în 2003, a eșuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democrații liberale autentice. Nici democrația n-a trecut de stadiul "democraturii" în ultimii douăzeci de ani, ba chiar mandatele Băsescu au agravat entorsarea democrației și caracterul polițienesc al statului, și nici economia de piață nu e mai mult decît una "de talcioc" - privatizările "pe comision", clientelismul de partid și de stat, trucarea a orice înseamnă competiție economică autentică au făcut ravagii. Iată, după ce am avut cea mai sinistră formă de comunism din  Europa, tocmai ce punem pe butuci și capitalismul, democrația liberală. Ce se poate face? Dacă aș răspunde după ce-mi spune inima, aș spune că nimic! Să încerc să pun mintea la dispoziție. Dacă sistemul politic a eșuat pînă la capăt, iar clasa politică în loc să se curețe în timp, a devenit o caricatură sinistră, o soluție internă a cîmpului politic nu e de întrevăzut - dacă era să se trezească din pumni, ca unii boxeri, clasa politică ar fi făcut-o pînă acum, cînd am ajuns pe marginea prăpastiei! Apariția unei noi forțe politice mi se pare improbabilă. Vorbesc de una nouă, nu de reciclarea siniștrilor politruci actuali în formațiuni cu alte nume, nici de "forțe populare", născute ca și altădată din reviste sau televiziuni. Acum, har Cerului!, aflu că OTV a falimentat - e una din puținele vești bune din ultimii ani! Prin urmare, rămîne să ne gîndim tot la renașterea societății civile - mișcările de astă iarnă au fost un semn bun, ca și activarea grupului important de oengeuri din ARC în monitorizarea clasei politice și denunțarea hoțiilor, abuzurilor și a imbecilităților acesteia. Poate nu e mare lucru, dar e o floare, chiar două, care nu vor face primăvară, dar poate o anunță! Dacă n-am crede măcar asta, ar trebuie fie să plecăm toți și să-i lăsăm aici pe cei care se cred "stăpîni", nu slujitori, fie să organizăm o sinucidere națională comună. Oricum, ăștia ne duc spre moarte, și încă una lentă, în chinuri! Măcar am alege noi momentul și maniera!

 

Cât de oportună ți se mai pare legea lustrației, apărută, iată, în România, la 22 de ani de la Revoluție?

 

Iar îmi vine să rîd! N-au dat-o la vreme, nici măcar cu o întîrziere de cel mult 10 ani, o dau acum cînd nu mai privește pe nimeni, eventual numai pe dl Iliescu - dar asta numai dacă vrea neapărat să mai fie senator sau să ocupe vreo altă demnitate lustrabilă, ca să spun așa! Legea a fost dată acum de actuala majoritate parlamentară doar ca praf în ochi, cu evidentă intenție electorală, deci demagogic. Nostim este că era să le iasă totuși un fel de lustrație pînă la votul final, cînd și-au dat seama că, în forma trecută prin comisii, legea permitea lustrarea foștilor activiști UTC și UASCR, deci și a proaspătului lor premier. În forma dinaintea votului final mai lustra ceva, deși nu țin neapărat la eliminarea din viața publică a unor inși care aveau 17 - 25 de ani pe vremea aceea și se făcuseră tineri activiști din oportunism - nu că oportunismul ar fi o valoare ce trebuie prezervată! -, în forma adoptată, nu mai lustrează în fapt pe nimeni! Interesant mi se pare că legea, așa nedăunătoare nimănui cum este!, a fost respinsă de Curtea Constituțională! Ce va mai fi, nu știu, dar nici nu cred că are vreo importanță.

 

Societatea românească nu a tranșat momentul "Piața Universității", am avut impresia asta urmărind recent un vârf de iceberg: o dispută purtată pe bloguri și pe facebook de Daniel Cristea-Enache, pe de o parte, Laszlo Alexandru și Vasile Baghiu, pe de alta. Cei din urmă, nemulțumiți că un juriu din care făcuseră parte DCE, Eugen Simion și Bogdan Crețu i-a premiat pe Ioan Groșan și Ioan Es. Pop, purtători, între timp, ai etichetei de "turnător la Securitate".  Argument: premiul are temeiuri estetice. Contraargument: nu este etic să fie răsplătiți niște foști turnători. Se poate vorbi însă ani întregi despre Goma, am citit în Timpul ce a scris Gabriel Andreescu despre "Cazul Breban", au fost deconspirați ca foști colaboratori ai Securității tot mai mulți scriitori cu nume grele în literatura română. Ce facem cu ei? E posibil un "moment zero", ca în fotbalul românesc, când șefii de cluburi au decis să renunțe la blaturi? E cu totul utopică o "masă a împăcării", după care umbrele, acuzele și suspiciunile trecutului să rămână în urmă și polemicile să se poarte doar pornind de la prezent?

 

Ceea ce este sigur este faptul că nimeni nu poate rescrie trecutul, deci nici cele personale nu pot fi recondiționate. Ele pot fi însă asumate deschis, în deplină libertate interioară, iar asta poate fi o cale spre redempțiune. Din păcate, mai nimeni dintre cei în cauză nu și-a asumat trecutul cu pricina, iar lucrurile au ieșit la iveală, fiind "victime" ale deconspirărilor. Cuvîntul "victime" poate fi folosit și fără ghilimele, dacă ne gîndim la modul cu totul haotic și, în același timp, cumva selectiv în care lucrează CNSAS-ul. Problema este că nici unul dintre cei deconspirați, cu excepția lui Sorin Antohi, care s-a și autolustrat vreme de cinci ani, nu și-a asumat condiția trecută deschis, bărbătește, ci mai fiecare a simțit nevoia "interpretării", a minimalizării propriilor acte trecute. De bună seamă, nu cred că biografia pătată a unui autor desființează opera aceluia, dacă opera este într-adevăr valoroasă estetic. Dar, în același timp, nu cred că opera este cu totul independentă de autor, este în deplină autonomie față de acesta. Mai cred că un concept lansat de Monica Lovinescu în anii optzeci, este vorba despre est-etica are un anume sens și dacă scriitorii care au preamărit pe față dictatura au intrat pe merit în Antologia rușiniia lui Virgil Ierunca, nu ar trebui să-i trecem cu vederea pe cei care au sprijinit-o, cred că și mai condamnabil, "pe ascuns". Toți autorii amintiți de tine sînt, fără discuție, de valoare. Am și scris-o mai despre toți, chiar și după ce am aflat despre trecutul lor. Am afirmat în scris, de pildă, că Ioan Es Pop este unul din marii noștri poeți de azi, ori că Un om din Estnu este doar unul din romanele importante ale anului 2010, ci și din 1990 încoace și că abia aștept să apară și al doilea volum.

Juriul cu pricina i-a premiat pe cei doi autori. În opinia mea, deși nu există vreo lustrație oficială, ar fi fost mai bine dacă s-ar fi abținut - premierea le-a făcut rău, în primul rînd, laureaților, de fapt, înainte de a isteriza climatul public cultural. Iar dacă juriul n-a avut această înțelepciune elementară, ar fi fost extraordinar dacă s-ar fi recuzat laureații. Ar fi fost un semn al asumării depline a trecutului vinovat, iar eu i-aș fi aplaudat cu toată sinceritatea. La noi însă, nu există cultura unor asemenea proceduri cum, cam în același sens, nu există instituția demisiei...

 

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române? Dar perspectivele acesteia?

 

În ciuda defetiștilor, care privesc lucrurile într-o continuă decădere, și cassandrelor, care-i tot proorocesc sfîrșitul, cred că trăim unul din cele mai faste momente ale literaturii noastre, în continuarea celor mai importante momente de pînă acum, cel al marilor clasici și cel interbelic. Să încerc să explic asta. Există, cu o terminologie clasică, pe care însă o adaptez după necesitățile mele, culturi majore și culturi minore. Primele se definesc prin

pluralism și policentrism - atît al genurilor culturii, cît și geografic, celelalte prin centrarea pe folclor și pe literatură, iar în cuprinsul literaturii pe poezie. Să nu fiu înțeles greșit! Nu desconsider poezia, de altfel eu însumi scriu și public poezie!, însă culturile centrate literar, mai ales în jurul poeziei, sînt culturi minore. Cultura noastră a fost aproape mereu una minoră, exceptînd perioada de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă la instalarea comunismului, cu cele două vîrfuri amintite. Ce s-a întîmplat atunci? S-a întîmplat că literatura și-a pierdut rolul central, instalîndu-se și alte centre precum filosofia, științele antropologice, artele vizuale, cele ale spectacolului și cea a sunetului, științele exacte. Pe de altă parte, în literatura ca atare, am asistat la același proces de diversificare, prin dezvoltarea romanului, a artei dramatice, a eseului, istoriei și criticii literare. Prin urmare, în intervalul de la jumătatea secolului al XIX-lea și pînă la instalarea regimului comunist, cultura noastră a făcut un pas important - din păcate, nu și decisiv - spre majorat. Regimul comunist a întrerupt acest proces care mergea, deși tardiv față de alte spații culturale, în mod aproape "natural". Literatura - și încă una ideologizată și cenzurată! -, iar în cadrul literaturii, poezia - din  pricina funcției sale "mobilizatoare" - au parcurs un proces de re-centrare, pe când celelalte dimensiuni ale culturii au făcut un puternic pas înapoi. Filosofia a fost înlocuită, aproape integral, cu doctrina oficială marxist-leninistă, disciplinele antropologice - laolaltă cu cibernetica și genetica! - au dispărut în 1948, printr-un ucaz al lui Stalin, ca "științe burgheze". Și în ciuda admirației categorice față de știința propriu-zisă, aceasta a capotat din lipsă de bani, logistică și motivare. Sigur, a existat "mica liberalizare" a regimului comunist dintre 1964 - 1965 și iulie 1971, momentul "revoluției culturale" pe model chinez - nord-coreean, cînd s-au făcut mici pași în direcția recuperării trecutului cultural și a unui simulacru de poli-centrism. Cum regimul s-a speriat că lucrurile ar putea ieși de sub control, a venit re-stalinizarea prin maoizare din 1971, iulie și noiembrie. O agonie de 18 ani! Nu se poate spune că n-au apărut cărți de valoare și în acel interval, ba chiar în anii optzeci a apărut o întreagă generație de poeți, prozatori, eseiști etc, dar a vorbi despre vreo cultură majoră în interval, ar fi curată pierdere de vreme. Literatura a ținut atunci loc și de filozofie, și de istorie, și de sociologie, ba chiar, după formula inspirată a lui Mircea Dinescu, și de "moașă comunală"! Procesul de revenire pe orbita majoratului a reînceput abia după decembrie 1989 și a înregistrat deja rezultate demne de semnalat. Mai întîi, este limpede că științele antropologice - de la istorie la științele politice - au revenit în forță, că artele vizuale și cele ale spectacolului înregistrează de aproape douăzeci de ani succese (și) internaționale remarcabile, că, de circa zece ani, putem vorbi despre o generație întreagă de cineaști, nu doar de cîțiva regizori buni, dar izolați. Asta se datorează fără îndoială nu doar dispariției cenzurii și a controlului ideologic, ci și relansării formelor specifice de educație superioară pentru aceste domenii care, în timpul comunismului, fie dispăruseră cu totul, fie fuseseră reduse la un nivel mai degrabă simbolic. Sociologia, psihologia, științele politice nu puteau fi studiate deloc începînd cu 1976, la Filozofie și Drept intrarea la facultate era condiționată și de dosar - încă din 1972! -, la UATC, se scoteau două-patru posturi de actor, unul sau două de regizor etc. E posibil ca generația de cineaști afirmată din 2000 încoace să datoreze enorm, dincolo de înzestrarea fiecăruia, aceastei explozii a învățămîntului superior de profil. În ce privește literatura, cred că voi repeta cîteva lucruri spuse într-o conferință susținută la sfîrșitul anului trecut. Se chema Un popor de Seherezade. Explozia genurilor narative după 1990, în care am tratat, ca fenomene legate între ele, evoluțiile de după 1990 în domeniile spectacolului teatral, cinematografului și literaturii. După 1990, am început să povestim energic, în toate cele trei maniere amintite. De ce? Pentru că aveam multă memorie traumatizată, aveam deci ce povesti, și am învățat repede și să povestim! În literatură, romanul a cunoscut o explozie pe care n-o mai trăise din interbelic. Dincolo de efortul auctorial și editorial general, au existat două momente de intensă stimulare. La începutul anilor '90 cînd, la editura Nemira, Dan Petrescu a lansat o operațiune de descoperire de romancieri care a adus la lumină cel puțin 20 - 25 de nume, din care măcar cinci au rămas - Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca etc. Și, apoi, excelenta exploatare a editurii Poliroma alegerilor politice din 2004, cînd a lansat vastul proiect Votați literatura tînără!, care între timp "a produs" peste 120 - 150 de autori, din care măcar 15 - 20 deja par să aibă șanse să rămînă în istoria literaturii. Nu e puțin. În interbelic, apăreau și douăzeci de romane pe săptămînă, dar istoria literară înregistrează cîteva de zeci de romancieri pentru întreg intervalul, cinci-șase fiind de primul raft și de vreo două-trei ori mai numeroși sînt autorii demni de toată stima. Cred prin urmare că trăim un moment cultural fast și că literatura de azi, deși nu mai are vizibilitatea din anii comunismului, cînd era scoasă în vitrină, este într-o formă mult mai bună decît atunci...

 

Ce rol joacă marketingul, vizibilitatea, în "ridicarea" unui autor, astăzi, în vremuri cu multă televiziune, rețele de socializare etc?

 

Cred că joacă un rol mai mare decît ar trebui! Succesul vine prin marketing, adesea el vine în dauna valorii. Din fericire, acest tip de succes, care este unul facil, deși poate fi uriaș pe termen scurt, trece repede, cum trec bolile copilăriei. Oricum, mi se pare foarte clar că, în cele din urmă, valoarea depășește acest tip de succes, chiar dacă pînă și critica literară, mai ales la criticii tineri - de altfel, ceilalți, cu excepții minime, oricum au dispărut în alte poziții, mai avantajoase -, s-a metamorfozat într-un fel de publicitate operînd fie în favoarea vreunei edituri importante, fie a unor grupuri de congeneri. Critica efectivă pare încă o preocupare mai mult pentru cei din generația mea, de la Al Cistelecan la Ion Buzera și de la Ion Bogdan Lefter la Tudorel Urian. Am dat doar patru nume, ca să nu fac un pomelnic, încercînd să acopăr cumva și geografic situația. Nu e interesant oare că din puternica echipă de critici literari ieșeană din anii 1970 - 1980 n-a mai rămas nimeni activ?! Însă îi felicit pe autorii de literatură propriu-zisă care, deși își publică mai întîi cărțile, studiile și articolele pe hîrtie, știu să exploateze și resursele oferite de media electronice - bloguri, reviste și edituri virtuale, rețele de socializare. Eu, de pildă, sînt la al treilea blog, am postat trei cărți pe www.liternet.ro - iar tirajele electronice le-au depășit de peste zece ori pe cele pe hîrtie! -, colaborez frecvent la publicații exclusiv electronice, precum, iată!, Prăvălia Culturală, Tiuk!  sau Agenția de Carte. De peste un an, mi-am deschis și cont pe Facebook, nu din motive de socializare, ci profesionale. Cum public mult în ziare, reviste și pe blogul propriu, am un loc unde pot posta linkurile, ca să trimit cît mai puține mailuri. Acum, cînd a ieșit cartea de poezii noi și a plecat la tipar cea de povestiri, am făcut o intensă operațiune de auto-promovare. Nu e nici o rușine, doar nu mă jenez de cărțile pe care le-am scris și publicat și doresc ca ele să aibă cît mai mulți cititori!

 

Ce ți-ar plăcea să faci în următorii ani? Există, printre altele mai noi, o dorință veche pe care vrei neapărat să o împlinești?

 

Nu știu dacă îmi doresc ceva în mod deosebit, altceva decît ceea ce fac acum. Aș vrea să fiu măcar la fel de sănătos - deși la sfîrșitul iernii, sănătatea m-a încercat destul de drastic, trecînd printr-o operație și avînd de-acum nevoie de un medicament pentru diabet, nemaifiind îndeajuns regimul și mișcarea - ca să-mi pot vedea de citit și scris, ca și pînă acum și, desigur, să pot călători în continuare prin insulele mele dragi, poate și prin alte locuri. Dacă n-aș fi destul de "matur", poate m-aș gîndi să fac ceea ce n-am făcut în 1990, cînd am avut două ocazii foarte bune să mă stabilesc în altă parte decît România. Atunci, credeam că aici e de făcut totul și locul meu e aici. Acum, e și mai mult de făcut, că am comis și nenumărate prostii între timp, dar nu mai cred că acesta este principalul meu rol, scop în această viață. Acum, aș mai avea și avantajul că, între timp, am descoperit Creta, că m-am îndrăgostit de bucata aia enormă de piatră aruncată în Mediterana, care mi se pare locul cel mai potrivit pentru mine, inclusiv meteorologic! Nu sînt încă hotărît, e greu de luat o asemenea decizie cînd te apropii - mai este un an numai! - de șaizeci de ani, dar nu resping cu totul o asemenea "ieșire din scenă"...

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

  

Comentarii cititori
sus

 

Cătălin Băicuș

 

 

Actorul, de fapt, nu trebuie să joace, trebuie să fie

 

Nu îmi amintesc când l-am întâlnit pe Cătălin Băicuș, dar știu când l-am văzut prima oară. M-am așezat pe primul rând la Aplauzele le iau mâine și la un moment dat, așa cum îi dicta rolul, a tras un spectator, care s-a nimerit să fiu eu, pe scenă. În mai puțin de un minut am trecut de la disconfortul muritorului de rând ajuns brusc sub reflectoare la a-l asculta cu lacrimi în ochi cum implora înțelegere. Niciun "actor" nu mă putea duce în această scurtă călătorie, a fost nevoie de un om, care să-mi vorbească, să fie, atunci, acolo, în totalitate cu mine.

 

 

Ai avut un ritm alert în ultima perioadă, ai fost în Germania, a urmat premiera Hoți, acum repeți din nou.

 

Da, e complicat. Ar fi bine ca înainte să începi lucrul efectiv la un spectacol să ai un timp înainte pentru studiu, tu cu tine. Unele piese se fac în viteză, treci dintr-una în alta, n-ai timp să aprofundezi, să înțelegi ce se întâmplă acolo, că deja ai început lucrul. E o alergătură și mă uit în jur și parcă oamenii nu mai caută să li se ducă dorințele pe verticală, văd doar în fața ochilor.

 

Tu ce dorințe pe verticală ai?

 

Acum una arzătoare este să lucrez la domnul Silviu Purcărete, la Furtuna. Pentru că în Germania, la Academia de Teatru și Film Athanor din Burghausen, am lucrat, în august, Furtuna, cu David Esrig și am fost martorul unei viziuni halucinante. Silviu Purcărete este un regizor fabulos și sunt sigur că va veni cu o altă viziune de "categorie grea".

 

Cu ce ai venit din Germania?

 

A fost un workshop cu David Esrig, Yves Marc, Walter Anihhofer și Rainer Dobernig. Am studiat expresie corporală și mișcare după principiile biomecanicii lui Meyerhold. De cele mai multe ori actorul joacă numai cu capul, restul corpului nefiind în acord cu ce spune. Este esențial ca trupul să-ți accepte cuvintele. Spectatorul nu știe, nu își dă seama ce e, dar simte că e ceva în neregulă. A fost extrem de interesant pentru că la școală și pe urmă, pe traseu, nu am întâlnit mulți oameni care să se ocupe de problema asta. E studiul corpului tău, să ai în vedere nu doar relația pe care o ai cu partenerul, ci să vizualizezi tot spațiul, pentru că dacă nu umpli ce e în jurul tău, devine un dialog just, dar sărac.

 

E corect, dar nu e viu.

 

Despre spectacole vii... am văzut  la Festivalul Național de Teatru Îngropați-mă pe după plintă, al lui Yuri Kordonsky. Marian Râlea are rolul unui copil de nouă ani, este senzațional. Iar privind-o pe Mariana Mihuț în timpul monologului dinspre final, aveam senzația că nu mai pot să respir, conta fiecare cuvânt, fiecare gest, îi vedeai gândurile. Sunt puțini actori, din păcate, care au un astfel de film interior. În școală se lucrează metoda Stanislavski. El spune că textul este doar un pretext și trebuie să existe subtext. Dar pe lângă subtext, trebuie să vezi, să auzi, să vezi culori, chiar să auzi culori. Nu contează câte vorbe ai în spectacol, tăcerea e foarte importantă.

 

Ce repeți acum?

 

O noapte furtunoasă, sunt Chiriac. Îmi place, e o versiune interesantă și, în plus, eu am jucat destul de puțin comedie. Mai sunt câteva zile până la premieră, suntem cu piesa gata, ne așezăm acum toate acțiunile. Asta îți dă liniștea, când știi ce e cu tine acolo. Mi-a fost cumva frică de faptul că n-o să am suficient timp, am terminat workshop-ul și repetițiile pentru Furtuna în Germania, m-am întors, am intrat în Hoți, a urmat premiera, apoi O noapte furtunoasă. E epuizant. Și fizic, și psihic, trebuie să te aduni, să tai mult din obișnuințele cotidiene, până la urmă ajungi să tai cam tot, te însingurezi chiar, ajungi să trăiești tu cu tine, nu mai contează cine e în jurul tău, ce mănânci, unde dormi, sunt niște lucruri la care nu te mai gândești. Dacă ceea ce faci nu-ți schimbă mersul, gândul, înseamnă că nu are valoare. Orice meserie ai avea, dacă nu te schimbă ceea ce faci, dacă nu te gândești la ea când ajungi acasă, dacă nu-ți pui probleme, nu te macină, dar fără să ajungi să te bați cu pumnul în piept, fără să devii un martir, înseamnă că nu pentru asta ești făcut. E o suferință pe care ți-o asumi și trăiești cu ea în fiecare zi.

 

Dar o simți ca pe o suferință?

 

Da, e o durere. Pentru că prima dată zici vreau să joc, sunt unii actori care n-au mai avut un rol de mult timp. Și vine momentul în care joci și abia de-acolo începi să te documentezi, să cauți în cărți, în oamenii pe care-i vezi pe stradă, în zgomote, toate te ajută. Nu te poți opri, nu ai cum să te oprești, chiar dacă ajungi la 70 sau 80 de ani, cât îți permite sănătatea să joci, nu te poți opri. Am văzut exemplul clar, absolut, la Valer Dellakeza. În Germania mi-am dat seama că sunt oameni vii care caută când ar putea să meargă pe drumurile cunoscute de ei. În a treia sau a patra zi de lucru la biomecanică, am făcut un exercițiu al Pinei Bausch. Erau trei personaje și nu aveai voie să faci decât trei mișcări, dar păstrând situația scenică, fără cuvinte, trebuia să construiești o poveste din cele trei mișcări. Domnul Dellakeza a privit, i-a plăcut ce se întâmpla acolo ca estetică, dar a spus că n-a înțeles mecanismul. Cred că s-a gândit toată noaptea ce îi scapă, ce e cu teatrul ăsta, cu exercițiile astea. Dar a venit a doua zi și a făcut un exercițiu impecabil. Să fii un om de peste 70 de ani și să ai dorința asta de a căuta - mai mult de atât nu știu ce aș putea să-mi doresc.

 

Un fel de lecție.

 

O adevărată lecție. Am avut și o întâlnire uluitoare, eram cu o înghetață în mână, în fața Academiei din Burghausen, era foarte cald și stăteam în grădină, repetam textul. Din depărtare a apărut o prezență feminină, mai în vârstă, mi se părea foarte cunoscută, avea o pălărie, un șal, m-a întrebat ceva în germană, i-am zis că nu știu germană, că sunt la cursuri. Era soția lui Vlad Mugur, Magda Stief, am rămas să vorbim acolo pe bancă. Avea o energie nemaiîntâlnită, totul radia. A venit apoi la cursuri, aveam diverse săli în care se repeta, mișcare fizică, la masă, biomecanică. A fost întrebată la ce ar vrea să asiste și a spus că vrea să stea la masă cu domnul Esrig pentru că îi place să vadă cum deschide ferestre pentru actori.
Unele lucruri parcă îți vin de pe altă lume, nu ai cum să le cântărești, le simți ca pe o purificare. Acum sunt într-o perioadă în care tot ce am făcut acolo lucrează în mine. Într-un mod bun, constructiv, dar asta te macină, unele gânduri sunt dureroase, analizezi ce ai făcut înainte și cum ai fi făcut dacă știai ce știi acum. Mi-e dor să am și o perioadă de pauză, să mă pot așeza, să citesc în liniște, să văd filme, să am timpul meu cu mine.

 

O scoatere din viteză.

 

Da, simt că acum totul se face rapid. Tot din Germania, mi-a rămas în cap o replică, citeam toți la masă și un actor a început să turuie din text, și domnul Esrig a spus: "Dragilor, aici suntem între profesioniști, nu mestecăm hârtie pe scenă". Când auzi astfel de cuvinte e ca după un accident, încerci să-ți reintri în corp, să reiei activitatea pe care ai avut-o înainte, dar e altfel. Au fost încercări pline de înțelesuri, pe o replică aveam de trecut o mulțime de praguri. Modul în care a lucrat a fost halucinant, îi simți puterea și atunci te poți lăsa purtat, ai încredere maximă în el.

 

Și toate acumulările acestea se văd într-un fel sau altul pe scenă.

 

Nu au cum să nu se vadă. Dar m-am gândit în ultima perioadă la oamenii care vin la teatru, la film. Am văzut Pina la Modern, am fost singurul spectator, mai veniseră doi îndrăgostiți, dar au plecat după primele cinci minute. Asta m-a pus mult pe gânduri. Să trăiești într-un oraș civilizat presupune o anume deschidere. Când un om vine la o piesă cum e Caligula sau Măsură pentru măsură sau A douăsprezecea noapte nu știu cât de receptiv e la înțelesuri, dacă sufletul lui, prin ceea ce face în fiecare zi, nu e deschis să vadă lucrurile din jur.

 

Din comunitatea căreia îi aparține?

 

Exact, într-un oraș în care se construiesc piste pentru bicicliști, nu în care se șterge și cea existentă, cu oameni care au grijă de câini, sunt chestiuni de decență. Cred că e important să nu faci lucruri doar pentru tine. Am lucrat la un spectacol de pantomimă cu copii surdo-muți de la Școala Beethoven. E uimitor câtă energie pozitivă au acești copii care nu aud și nu pot să vorbească, deși de cele mai multe ori sunt retezați de societate pentru că sunt altfel. I-am chemat și pe părinții lor, am vrut să vorbesc cu ei, erau oameni normali, oameni cu bun simț, unii de pe la țară, mai mult sau mai puțin înstăriți, poate o parte din ei își considerau copiii niște handicapați. Dar de fapt la noi este handicapul, ei sunt sinceri, când au ceva să-și comunice, chiar își spun, nu se pot uita în altă parte. Tu poți să-mi vorbești și eu să dau din cap și să mă mai uit și la altceva. Pare că vorbim, dar nu e adevărat, nu te ascult.

Acum vreau să fac cu ei un spectacol de teatru-dans, folosind gesturile lor duse la extrem. Limbajul lor nu e foarte dezvoltat și luând esența dintr-o frază, apar niște semne atât de expresive.

Fac lucruri extraordinare, și asta e de fapt șansa lor, să fie creativi, să danseze, și fac asta doar simțind vibrația basului, să picteze, să sculpteze, să facă tot felul de obiecte handmade. Oricât de obosit aș fi fost, de acolo plecam plin de energie. Este uimitoare bucuria cu care răspund, deși au trecut prin atâtea. Și i-am descoperit din întâmplare, o prietenă mi-a propus să lucrez cu ei. Sunt unele lucruri care-ți pică în brațe.

 

Dacă ai brațele deschise?

 

Dacă ești receptiv. Legat de teatru, spre bucuria mea, la festivalul de la București, am văzut foarte mulți oameni deschiși, dornici să vadă spectacole, mulți nu au mai avut loc în sală. Eu am vrut să văd Strigăte și șoapte al lui Andrei Șerban, de două ori am încercat să intru, a fost sala arhiplină. Sunt multe spectacole pe care mi-aș dori să le văd, dar când pleci în turneu nu ai timp, pentru că repeți, joci și pleci. Nu vezi alte trupe, alte stiluri de joc, alte tipologii de actori, nu simți alte energii. Însă nu poți să crești decât dacă ai oameni mari lângă tine, dacă stai la o repetiție să vezi cum lucrează, cum frazează, cum gândesc, ce indicații primesc. Acum se fac tot felul de năzbâtii pe scenă, unele doar de dragul de a șoca vizual. E greu să capeți încredere într-un regizor și să simți că ești pe drumul cel bun. O indicație într-un anumit moment te ajută, poate să ajute tot spectacolul. Când domnul Dellakeza repeta monologul lui Gonzalo din Furtuna și avea multe întrebări, domnul Esrig i-a spus: "Valer, tu te pricepi la matematică?" "Da, meștere, mă pricep". "Monologul ăsta este metoda reducerii la absurd". Am văzut cum i s-au luminat ochii. Numai oamenii care caută pot avea astfel de răspunsuri, cei care se agață și de religie, și de istorie, și de fizică, și de matematică, sunt multe lucruri care se leagă.

 

Toate.

 

Cam toate, da. Am văzut un filmuleț cu Pina Bausch, în care spunea că în momentul în care începe o mișcare nu mai respiră. Povestea că este atât de privată de oxigen, încât i se învinețesc mâinile în timp ce dansează. Cred că asta trebuie să căutăm cumva în noi, în meseria asta, ceea ce au copiii, tot ce contează este jocul lor, nimic altceva, au propriul spectacol. Însă e nevoie de timp pentru orice lucru, timp să te gândești, timp să-l prelucrezi, timp să-l faci, timp cu partenerul să-l facă. Când ajung acasă și știu că am premieră sau repetiții dimineața și nu a funcționat ceva, mi-e greu să mă atașez și de alte lucruri, să fac și altceva.

 

Te simți obosit?

 

Extenuat.

 

Ai o replică în Hoți: "Sunt obosit, sunt atât de obosit".

 

Acolo avea și o altă semnificație. Alina Rece, regizoarea, mi-a spus că personajul e un drogat. Poate să fie pe metamfetamină, cocaină, heroină, droguri ușoare, m-am întrebat ce fel de drogat e, ce se întâmplă cu el, care e traseul lui? Și atunci în text, care e foarte plastic și care poate fi interpretat și regizat în multe, multe feluri, am descoperit ideea de Tomason, care până la urmă e esența tuturor personajelor din Hoți: obiecte frumoase și inutile. Am încercat să îi conturez personajului un traseu de la starea avansată de dependență de drog, sevraj, dorința de a-și băga acul în venă, până la purificare. Așa am descoperit un mic documentar cu fotografii ale unor consumatori de metadonă înainte și după, ajunși din oameni absolut normali niște fantome.

 

Este obositor să joci un rol de foarte multe ori? Să ai zeci de reprezentații? Mă gândesc la Romeo și Julieta.

 

E destul de greu să-l ții proaspăt și asta nu ține numai de tine. Este și un sentiment de mândrie, rezistă pentru că este cerut.

 

De câți ani se joacă?

 

De șase ani. Am un sentiment plăcut pentru că îmi aduc aminte cum s-a lucrat la el, și asta e important. Uneori poți să capeți o anumită detașare față de un rol, indiferent că este mare sau mic, din cauza modului în care ai lucrat la el, a celor cu care ai lucrat, a unor amintiri neplăcute. Sunt chestiuni fine care ți se adună în minte. Dar la Romeo și Julieta toată lumea era acolo, prinsă de ce se întâmpla. Și a fost făcut în așa măsură încât chiar dacă era o seară mai slabă, nu cădea sub un anumit nivel. Pentru că mai sunt și zile mai proaste, în funcție de oboseala actorilor, de sală, se reglează un flux, pe care îl simți înainte de a intra în scenă. Dar am observat că în ultimul timp nu am mai avut spectatori gălăgioși, care vin cu pungile de chipsuri, s-au mai ales.

 

La o reprezentație, era vacarm, nu auzeam replicile și m-am întrebat cum o fi pentru cei de pe scenă?

 

Au fost spectacole prin care s-a făcut educație pe nervii și pe sufletul actorilor.

 

Și ai unor spectatori.

 

Da, trebuie să jucăm pentru cei care sunt acolo să vadă piesa. Pe un forum o domnișoară scria că atunci când vine la teatru uită de culoarea roșie a semaforului, șeful încetează să mai aibă putere asupra ei în momentul în care începe piesa, uită de ceas. O alta scria că îi place să meargă la teatru pentru că uneori simte un parfum ieftin al unui actor și își aduce aminte cât de greu le e și cât de prost sunt apreciați. Dar în cadrul unui studiu al unui prieten de la Sociologie, o studentă a spus că nu a mai ajuns la teatru din liceu, când erau obligați de profesori, pentru că nu i-a mai spus nimeni să meargă. Sigur că sunt oameni care au trăit în cultura asta și vin pentru a regăsi un miros, o respirație. Mi se pare foarte senzual să simți respirația unui actor obosit pe scenă, care lucrează, lucrează cu adevărat.

 

E intim. Dar cum e să ai partener pe scenă partenerul tău?

 

Foarte delicat. E delicat pentru că îl știi din afara teatrului și uneori vrei să-l corectezi. Când lucrezi cu altcineva, cu care nu ai o relație în viață, nu faci asta, îl lași pe regizor să-și spună cuvântul. Mi se pare că ești tentat să îți atribui mai multe decât ar trebui. Sunt și avantaje, putem repeta acasă, nu ne trebuie repetiție la teatru, cu toată lumea.

 

Sunt numai chestiuni legate de tehnică?

 

Nu. Nu mai suntem cum ne vedeam noi. E un mecanism fin pe care uneori simți că-l pierzi, ai tendința să corectezi și începi să te reglezi și tu. În plus, în Romeo și Julieta au fost schimbări și pentru că a fost o înlocuire. E vorba de o altă persoană, cu altă energie, cu alt ritm, altă căldură și alt timbru al vocii. Simt într-un fel că am luat spectacolul de la capăt, a fost o reîmprospătare, m-am gândit la alte nuanțe. Am făcut o înlocuire în A douăsprezecea noapte când a plecat Mihai Arsene în Anglia. Sunt necesare, dar dificile. Pentru că nu ai lucrat cu regizorul respectiv, e ca o matriță, păstrezi ce ai văzut la celălalt și ți-a plăcut, începi să pui straturile tale, să simți că e al tău. Se recalibrează energiile și cred că, dacă apare cineva nou, se face o împrospătare a întregii trupe.

 

Film vrei să faci?

 

Mi-ar plăcea să fac FILM. Am jucat în câteva filme, a început să se miște industria filmului românesc, destul de greu, dar sunt producții foarte bune, regizori foarte buni. Mulți actori vor să se îndrepte spre film pentru câștigul financiar. Pentru mine nu asta e important. Sigur că sunt nevoi, vrei să-ți cumperi un DVD sau o carte, actorii ar trebui să fie cumva sprijiniți în această privință. În urmă cu câțiva ani am primit din partea sindicatului produse de curățat.

 

Poate era nevoie, se adunase murdărie.

 

Un fel de definiție pentru ceea ce faci pe scenă am găsit zilele trecute în câteva cuvinte ale lui Nichita Stănescu. Spunea că trebuie să curățăm câmpiile ca să aterizeze îngerii. Cam de-acolo trebuie să înceapă meseria ta. Cum aterizează, ce fel de îngeri sunt, ce parfum aduc pe scenă rămâne de văzut.

 

Cum simți că e câmpia ta?

 

Acum e în schimbare. A avut o textură până la momentul Germania, de atunci s-a schimbat. Mult, toată atitudinea, modul în care văd textul, îl desfac, mă uit la partener, primesc ceva de la el, în care pot să merg într-o direcție fie că îmi convine sau nu ce sau cum a spus, o direcție care să nu fie vizibilă pentru el, pentru public.

 

Un soi de independență?

 

Eu să am o problemă cu mine, nu cu el, cam asta ar trebui să fie în toate domeniile, să-ți vezi de bucățica ta, să o faci bine și să nu te urâțești încercând să-i schimbi pe alții, să nu ai răutăți gratuite. Cred că sunt atâtea de făcut, nu avem timp pentru răutăți. La un training AIESEC un domn a făcut o prezentare, în care spunea că mai ai, să zicem, maxim 50 de ani de trăit. Din care scăzând tot timpul petrecut cu cele necesare, somn, baie, cumpărături, rămâi cu patru ani și câteva luni, timpul tău, să iubești, să citești, să călătorești, să fii. Cu toate astea, e foarte greu să găsești oameni frumoși, normali, simpli, deschiși, fără răutăți. Practic te autootrăvești, toate se întorc împotriva ta mai devreme sau mai târziu, fizic, psihic, începi să cazi și devii un deșeu. E foarte greu să te cureți apoi, trebuie să treacă o perioadă sau trebuie să ți se întâmple ceva extrem ca să te poți curăța.

 

Cu ce altceva vine schimbarea prin care treci?

 

Am învățat că actorul se antrenează să aducă imagini, nu să facă parte dintr-un decor. Și că trebuie să fie întotdeauna în goană pentru sens. Ești forțat să vorbești pe scenă, asta ți-e meseria, iar dacă nu găsești sensul cuvintelor, al acțiunilor tale și ești nevoit să vorbești fără să ai sensul în tine și în tot ceea ce faci acolo, e doar un alt personaj de trecut în CV ca să poți spune că ai făcut sute de roluri. Actorul, de fapt, nu trebuie să joace, trebuie să fie.

 

  

Interviu de Corina Bărbuică pentru revista SpectActor, septembrie-decembrie 2011 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey