Gellu Dorian

 
sus


Gellu Dorian

 

Critica urmărește doar un număr de autori
care, pasămite, au confirmat

 

Domnule Gellu Dorian, spuneați, în numărul pe mai al „Prăvăliei culturale”, că avem două literaturi române: una, cea a criticii, extrem de săracă, dar cu câteva nume mereu pe val, preluate și de alte instituții care le promovează în afară, și alta care însumează mult mai mulți scriitori, unii cel puțin de valoarea celor din prima categorie, care ajung însă foarte rar pe masa criticilor. Care e mecanismul ce face ca acest lucru să se întâmple?

În primul rînd, vălătucul acestui mecanism a pornit din fondul osificat al unor prejudecăți, consolidat și el pe baza unor principii încetățenite din comoditatea - justificată de unii de incapacitatea de a ajunge la toate cărțile - de a privi în ansamblu un fenomen cum este acesta al literaturii române. În al doilea rînd, a dispărut critica adevărată de direcție și cea de întîmpinare. Apoi, din aceste carențe, critica actuală are, acolo unde se face, de cele mai multe ori fără argumente, un ton ditirambic, encomiastic, atunci cînd se analizează cărțile de val, iar atunci cînd se are în vedere demolarea, tonul devine justițiar, subiectiv, fără acoperire, ci doar justificat de convingerea că valul de scriitori mediocri ar fi mult prea mare și pe de lături față de literatura adevărată. Așa s-a creat imaginea cum că literatura română s-ar împărți în două: una de luat în seamă, alta de ignorat. Poate așa a fost din totdeauna - junimiștii au dat tonul: elita și caracuda; dar la ei caracuda era prezentă, activă, luată în seamă, analizată ca parte a întregului; asta nu înseamnă că veleitarii de azi, care fac pătura groasă a mediocrității, trebuie luați în seamă; nu despre o astfel de „caracudă” vorbim.

Însă acum mai mult ca oricînd, critica urmărește doar un număr de autori care, pasămite, au confirmat. Orice apariție a unui astfel de autor, fie că este la nivelul uneia din cărțile care l-au făcut celebru, fie că ar putea cu ușurință să fie clasificată în categoria celor de neluat în seamă, este automat în discuție și adusă în atenție. (Întîlnim, de exemplu, în manualele școlare un text intitulat Garofița, care se bucură de comentariul lui Eugen Simion, fiind ilustrativ ca exemplu de postmodernitate. Or textul în sine, o construcție ce-i drept ingenioasă, nu este altceva decît o pastișă după Bolintineanu, ceea ce, în scopul promovării evoluției poeziei noastre, nu este decît un exemplu de involuție. Iar cu astfel de texte nu luminăm nici mintea copilului, nici nu-i scoatem din amorțire pe cei din marea poezie a lumii, care sunt destul de refractari la astfel de tehnici paseiste). Asta pe de o parte. Pe de altă parte, alte cărți, unele din ele de reală valoare, dar aparținînînd unuia dintre autorii mai puțin în vogă, sunt ignorate sau comentate foarte puțin și superficial. Și astfel mecanismul se duce la vale ca un bulgăre de zăpadă pe care doar căldurile mari îl vor putea topi.

La asta, de regulă, se adaugă și prejudecata cum că un scriitor din provincie, nu din marile centre culturale, ci din alte locuri mai puțin vii în atenția criticii literare, nu ar putea intra într-o competiție alături de scriitorii din capitală. Se adaugă aici și neputința scriitorului de provincie de a-și face un marketing bun cărților sale. Căile de promovare sunt mai greu de parcurs din această poziție. Absența din miezul unor evenimente îl marginalizează pe acesta și, încetul cu încetul, se instalează în el un soi de abulie, de lipsă a perspectivei și de aici dispariția scopului pentru care scrie. Cercul de cititori se restrînge, reperele nu mai apar, iar, în astfel de situații, criticii și istoricii literari îl abandonează, nefiind inclus nici măcar în liste de dicționar. Dar asta nu înseamnă că dacă acești scriitori nu sunt incluși în istoriile recent scrise ale literaturii române, acele „istorii” nu sunt bune. Sunt doar incomplete și argumentează, prin absența multor nume, incapacitatea autorilor lor de a privi în ansamblu o literatură.

Și astfel se creează impresia că există două literaturi române. Pentru că sunt, prin urmare, scriitori români adevărați, care, deși scriu în limba română, nu fac parte din literatura română. Asta din punctul de vedere al unor critici și istorici literari. Chiar dacă unii dintre scriitorii care fac parte din a doua literatură română sunt amintiți pe ici și colo, o astfel de toleranță din partea acelei părți a criticii care, pasămite, spune cine e bun și cine nu, justifică evidențele pe care doresc să le fac vizibile aici. Autorii din această a doua literatură română au și ei criticii lor, care, în jurul unor reviste, au evidențiat existența și valoarea acestora. Însă, la fel ca autorii pe care-i comentează, nu sunt luați în seamă de prima categorie de critici care, fie că stabilesc canonul după cele învățate, fie aplică teoriile lor doar pe unele cărți și unii autori care par a fi garantați ca valori ce pot fi luate în seamă și aduse în față. Așa că pînă la urmă tot prejudecata primează.

O simbioză între aceste două literaturi române ar demonstra că aceasta este mult mai bogată și mai diversă. Asta nu înseamnă coborîrea ștachetei, a exigențelor, ci o mărire a atenției asupra întregului fenomen literar. După o astfel de privire critică și selecție făcută, se orientează și instituțiile care promovează în afară valorile literaturii române (atîta cît o fac), valori de regulă aceleași, care, la o analiză mai atentă, se poate vedea că ecoul prezenței lor acolo, după ani de zile, este unul surd, ineficient, fie că scriitorii propuși nu conving, fie că prezența lor acolo este în urma unor aranjamente ce țin și ele de fondul aceleiași prejudecăți amintite mai sus.


Puteți da exemple, într-un număr egal, de autori din ambele categorii?

Mai întîi ar trebui să aruncăm o scurtă privire asupra unor nume de scriitori care, în timpul vieții lor, au fost în atenție și acum sunt ignorați sau lăsați într-o dospire a posterității care, oricum, acum (și în perspectivă) are alte preocupări. Cîți dintre criticii literari își mai aduc aminte, cu insistențele pe care le au față de autorii lor preferați, dar de mai mică valoare decît a acelora uitați, de exemplu, de Gherasim Luca, poet de o mare căutare în Franța, dar care, inițial a aparținut literaturii române? La fel, cine-l mai ia în discuție pe Trost? Chiar dacă Voronca și Tonegaru par a intra în diverse discuții, dar asta doar atunci cînd este vorba de avangardă, aceștia par a exista mai mult în a doua literatură română, cea ignorată, decît în cea care este vie doar în ochii unor critici literari.

Dar să ne apropiem de zilele noastre. Care dintre criticii noștri în vogă știe ceva despre un poet cu numele de Ovidiu Hotinceanu, mort în 1973, cu trei sau patru cărți publicate în timpul vieții și o altă carte postumă? Poet adevărat, original. Doar cei care știu de existența celei de a doua literaturi române, dospind în rafturile bibliotecilor. Daniel Turcea! Cîți mai vorbesc de superba lui poezie? Despre Virgil Mazilescu, doar uitarea pare a fi dominantă, iar memoria, dragă poetului care știa mai toată poezia bună pe de rost, să mai spună, dacă este posibil, despre el, vorbe prin cercurile din ce în ce mai restrînse. La fel și despre Mihai Ursachi, unul din marile repere ale poeziei noastre actuale, lăsat și el, acolo, în memoria timpului. Cezar Ivănescu, la fel. Dar de ce ar fi mai viu Cristian Popescu decît Aurel Dumitrașcu sau Dan David? De ce ar fi mai prezent în presa literară Sorin Stoica față de Horațiu Ioan Lașcu? Și exemplele, din acest domeniu, al celor plecați, dar care au scris cărți foarte bune și ignorate, ar putea continua.

Pe același principiu, al unei selecții comode, pot fi date exemple și din rîndul scriitorilor vii. De ce ar fi mai prezent în conștiința criticii literare Radu Pavel Gheo față de Constantin Arcu? Valoarea cărților lor îi susține pe amîndoi în aceeași măsură. Însă doar cărțile lor, nu și criticii, care-l preferă la orice mic gest pe primul. De ce ar fi mai în vogă Lucian Dan Teodorovici decît Doru Kalmuschi? Valoarea celui de al doilea este mult apropiată de a primului. Însă cel de al doilea face parte din cea de a doua literatură română. De ce poeți ca Ion Mureșan sau Nichita Danilov sunt mai viu comentați decît Lucian Vasiliu sau Adrian Alui Gheorghe? Sunt poeți foarte apropiați ca valoare. Liviu Ioan Stoiciu este doar insolit, dar de aceeași valoare cu George Vulturescu sau Dumitru Chioaru. Primul este prezent peste tot în atenția criticii, ceilați, nu sau doar din cînd în cînd. Dan Sociu a confirmat și infirmat valoarea sa prin cărțile lui inegale. Dar este, de cum apare, în primele coloane ale revistelor. Mai puțin este prezent Răzvan Țupa, poet chiar mai complex și mai autentic decît primul. Nu apucă să publice o carte, și Dan Lungu este deja comentat și iute promovat în afară. De cele mai multe ori pe merit. De ce n-ar putea fi să fie la fel de promovat și Dumitru Ungureanu, prozator mult mai savuros și mai divers în fondul cărților sale decît primul.

Și tot așa mai departe, pot fi puși față-n față scriitori care sunt prezenți în conștiința criticii literare de la noi și scriitori, de aceeași valoare sau apropiați ca valoare, care sunt efectiv ignorați. Însă, probabil, acest lucru va dăinui pînă cînd critica literară se va reforma din temelii, iar o minte strălucită, fără prejudecăți, va  privi per ansamblu literatura română. Nu cred că se va întîmpla prea curînd acest lucru. Șantierul unei astfel de întreprinderi va fi extrem de vast.


În unele cazuri dintre cele pe care le-ați amintit mingea este doar în terenul criticii literare. În altele, sare însă și în curtea editurilor, care, așa cum e peste tot în lume, încearcă să construiască  „brand”-uri. Autorii care intră într-un astfel de cerc, virtuos, pentru ei, ajung, mai mult sau mai puțin, și într-un circuit internațional, se bucură de o atenție sporită atât din partea criticii, cât și a presei. Cei rămași pe afară se văd excluși, iar criticii pun reproșurile lor pe seama frustrării. Vă doriți să fiți un brand?

Editurile, cele cîteva care contează (nu și cele de apartament, cu miile, care dau drumul la tot felul de cărți care îngroașă rîndurile neaveniților), își aleg autorii, îi promovează, chiar dacă merg în deficit, se spijină pe imaginea lor, pe o popularitate și ea de cerc, nu întotdeauna de masă. Brand-urile sunt și ele în funcție de ceea ce se percepe, începînd de la politica editorială la marketing. Unele nume devin brand-uri din fașă. Dar nu despre asta este vorba, nu despre asta discutam mai sus. Ci de valoarea în sine.

Un nume branduit trece astfel mai ușor prin grilele criticii literare. Aș putea da exemple aici de autori care nu mai spun mare lucru în cărțile lor, dar sunt aduse mereu în față tocmai pentru că ecourile vechi încă se mai aud în pașii noi făcuți. Departe de mine gîndul să spun că un autor ca Dan Lungu, de exemplu, nu este un scriitor bun, în vogă. Însă pedalarea pe numele lui de cum se anunță un nou titlu nu este întotdeauna îndreptățită. Stau dovadă cel puțin două titluri din cărțile lui care nu depășesc media de valoare. (După lectura cărții Sunt o babă comunistă, regizorul Stere Gulea a renunțat la a mai face filmul, spunînd că nu are ce scoate dintr-o carte care nu-i spune nimic). În timp ce alți autori, mai puțin cotați, scot cărți bune, total ignorate de critică. Despre asta vorbesc și nu despre brand-uri.

Și Pavel Coruț a fost (sau încă mai este) un brand, în percepția imediată a înțelesului acestui cuvînt. Dar nu despre o astfel de literatură vorbim, ci de literatura autentică, încadrabilă în ceea ce înseamnă literaturitate, canon, posibilă paradigmă și așa mai departe. Nu putem contesta nume ca Mircea Cărtărescu, Ioan Groșan, Cristian Teodorescu, Radu Aldulescu, Petru Cimpoieșu, Doina Ruști, Florina llis, Marta Petreu  Filip Florian, Horia Ursu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Radu Pavel Gheo, dar nici să uităm definitiv nume ca Nicolae Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Gheorghe Crăciun, Mircea Săndulescu, Dumitru Radu Popa, Dumitru Ungureanu, Mirela Roznoveanu, Dumitru Ilea, Constantin Arcu, Lucian Alecsa. Ori să ne rezumăm doar la Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Ion Mureșan, Ioan Moldovan, Traian T. Coșovei, Gabriel Chifu, Matei Vișniec, Al. Mușina, Andrei Bodiu, Nicolae Coande, Robert Șerban, Claudiu Komartin, Dan Sociu, Ștefan Manasia, Vasile Leac, Teodor Dună, Dan Coman, Marin Malaicu-Hondrari și să uităm de poeți ca Viorel Mureșan, Ion Cristofor, George Vulturescu, Daniel Corbu, Dan Damaschin, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Radu Florescu, Cassian Maria Spiridon, Paul Vinicius, Liviu Georgescu, Ion Tudor Iovian, Gheorghe Izbășescu, Dumitru Chioaru, Ioan Radu Văcărescu, Răzvan Țupa, Rita Chirian, T. S. Khasis, Oana Cătălina Ninu, Dan Bogdan Hanu, Florin Partene, Xenia Karo, Florina Zaharia și așa mai departe. În parte fiecare are meritul lui, dacă vreți, brand-ul lui. Însă balanțele sunt meru în defavoarea celor din urmă, deși merită cel puțin același tratament ca primii. Evident că nu culpabilizez pe nimeni, nu acuz pe nimeni, ci doar prezint, în mare, situația, o stare de fapt, care nu este favorabilă literaturii române. Despre mine nu vorbesc. Nu se cade să o fac aici și nici în altă parte.


Cum stați cu frustrarea?

Bine mersi!


Tot mai mulți scriitori au fost deconspirați, în ultima vreme, ca foști informatori ai Securității. Ca unul care ați prins fiind matur vechiul regim, cum vedeți „problema”? (sunt voci care contestă premiile primite de unii dintre acești scriitori, care ar fi răsplătiți de „sistem”, alții care separă apele estetice de cele etice etc)

Da, e mai bine să separăm apele estetice de cele etice. Exemplele istoriei ne stau la îndemînă. Și apoi, legea lustrației, nu cea morală, ci cea care ține de justiție, nu scoate din joc valorile, chiar dacă, pe ici și colo, au făcut cîte un pas greșit (vezi cazurile lui Ioan Groșan și Ioan Es. Pop). Aici totul ține de decizia celui în cauză, de moralitatea lui, de gravitatea faptelor legate de un angajament dat fostei Securități în anumite condiții, dacă urmările activității lui, angajate sau benevole, au adus prejudicii grave acelor persoane vizate. În fine, ține și de caracter, de atitudine față de lumea în care te învîrți și așa mai departe.

Premiile primite de unii dintre acești scriitori aparțin operei lor, au fost primite în urma aprecierii operei și mai puțin dosarului biografic existent. În acest fapt constă separarea apelor de care vorbeam. Unii scriitori au intrat în cercul vicios al Securității ceaușiste, fiind în apropierea organismelor dictaturii. Cazul lui Nicolae Breban. Alții au făcut ideologia partidului unic. Cazul Dumitru Popescu. Unii și-au făcut opera cu ajutorul Securității. Cazul lui Eugen Barbu și Ion Caraion. Toleranța ținea și de cum știai să faci jocul.

De exemplu, poetul Mihai Ursachi, și el fost deținut politic, înainte de a emigra în America, fiind fost deținut politic, a fost curtat de Securitate. El însuși și-a oferit serviciile unui fost ofițer care-l avea în obiectiv, spunîndu-i acestuia că în scurt timp i-l va da pe mînă pe marele spion, dușman al poporului. Jocul a durat vreun an de zile. Întîlnirile aveau loc în zilele de chenzină ale securistului, iar locul ales pentru descărcarea și preluarea informațiilor era un separeu de la Bolta Rece, renumit și de tradiție restaurant din Iași, încă de pe vremea lui Eminescu și Creangă. La un an de zile de astfel de întîlniri, ofițerul a făcut un raport către șeful lui să-i fie anulată misiunea deoarece este în prag de divorț din cauză că nu mai ajunge cu salariul întreg acasă, iar informatorul îl duce cu vorba și nu i-l mai dă pe mînă pe marele spion. Nu i-l putea da, pentru că el nu exista, iar dacă ar fi existat, Mihai Ursachi nu l-ar fi dat în gît, cum se spune, pentru că nu i-ar fi stat în caracter. Deci, comparate astfel de colaborări cu altele (vezi cazurile Valentin Hossu-Longin, Ion Caraion, Artur Silvestri și altele), putem discerne între caracterele unor colaboratori ai Securității și ale altora. Astfel, ar trebui inventate premii și pedepse pentru unii și alții, pentru a ilustra astfel de caractere.


Cum era Gellu Dorian înainte de 1989? (Viața de poet, viața pur și simplu)

La începutul vieții mele de poet, boema botoșăneană, cu cenaclurile și cafenelele din oraș, alături de un mentor serios, fost și el deținut politic, poetul Lucian Valea, un adevărat exeget al operei lui George Coșbuc, lăsat de autorități într-o totală libertate, personalitate care a știut, acolo unde a simțit că e loc de asimilare, să ordoneze și să sistematizeze lecturile fundamentale ale unui scriitor tînăr. Ani buni am hălăduit alături de el și am înghițit sute de cărți din biblioteca lui și apoi din biblioteca la care am început să lucrez, pentru că, familist devenind, trebuia să-mi întrețin familia. Apoi au început greutățile legate de această nouă viață a mea, nerenunțînd la poezie, la întîlnirile cu prietenii, la discuții aprinse, la prezența în viața literară din țară: colocvii (la Tîrgu Neamț, Iași, București, Bacău, Satu Mare, Sighetu Marmației și altele), concursuri literare, premii, iluzii, deziluzii, prieteni, dușmani, cam tot ce se putea include într-o viață de poet, așa cum nu mi-o visasem, dar o trăiam. Familia, pe lîngă poezie, a fost idealul acelei vieți. Pe prima, după treizeci de ani, am ratat-o, cu a doua încă sunt într-un mariaj perfect.


V-a contactat Securitatea?

Da, însă fără nicio șansă. Replica a fost tranșantă și fără vreo altă revenire. N-am fost o miză pentru ei. Nu eram atît de important.


Ați ieșit din țară, în acele vremuri?

Am plecat doar într-o documentare pe urmele lui Eminescu, la Cernăuți și Odesa, în noiembrie 1988. Am trecut atunci, evident, și prin R. Moldova. Dacă asta se poate numi ieșire din țară, da, am ieșit.


Ce ați făcut „de Revoluție”? Cum vi-a schimbat viața (dar scrisul?) noul regim?

În mintea mea, lipită mai tot timpul de Radio Europa Liberă - singurul curaj pe care mi-l permiteam, deși înjurături și scrîșniri din dinți aveam ca mai tot românul nemulțumit - era previzibilă situația din decembrie 1989. O așteptam. Izolat la Botoșani, nu am fost solicitat să semnez atunci (sau poate chiar după, cum am aflat că au făcut unii) acte de protest anti-ceaușist - eram și eu cît se putea, în cercurile mele, anti-comunist, măcar ca ne-membru de partid, ca ins care n-a făcut compromisuri, a suferit etc. În așteptarea evenimentului revoluționar, nu aveam, desigur, pregătită nicio mitralieră îndreptată spre terorișrii posibili, spre securiști, spre comuniști. Am descris toată această situație într-un roman al meu - Împotriva noastră, publicat în 2005 la Cartea Românească.

Fuga lui Ceaușescu m-a prins la Coșula, un sat de lîngă Botoșani, unde locuia mama, atunci internată la spital. Mă îngrijeam de orătăniile din gospodărie, aflate și ele într-o revoluție destul de zgomotoasă: își cereau drepturile și eu trebuia să mă supun voinței lor. Ce-i drept, fiind în preajma Crăciunului - nu știam că va fi primul Crăciun liber din viața mea! - le-am decapitat și pregătit pentru festin. După entuziasmul anunțului de la radio, pe care l-am ținut tot timpul deschis, am urcat într-o mașină de ocazie și am ajuns la Botoșani, unde am privit cîteva minute vînzoleala de la televiziune și am ieșit și eu în piața centrală din oraș, unde lumea se agita. M-am agitat și eu, am trecut imediat la redactarea primului număr liber al revistei „Hyperion”, am scris un poem care a apărut în presa locală, iar de acolo preluat de mai toată presa centrală, de radio și televiziune. Astea sunt faptele mele de atunci, care, deși am sperat că-mi vor schimba viața, nu au făcut-o. Mi-au schimbat doar jobul, de la bibliotecă la Casa Creației Populare, unde mă aflu și acum.

Am fost și eu în București în iunie 1990. Am strigat în Piața Universității la un loc cu toți ceilalți. Dar Iliescu a învins atunci rușinos și în stil securist. Din păcate. N-am vrut să public nicio carte pînă în 1993. Am făcut în schimb jurnalism agresiv, pe plan local și național, în presa culturală. Dar, la fel, nu s-a schimbat nimic. Aveam în schimb libertatea totală de a face și scrie ce vreau. Asta fac și acum. Așa cum am spus: singura mea luptă a fost aceea de a-mi păstra familia, care și înainte de ’89 a fost încercată de tot felul de ruperi, chiar cu contribuții milițienisto-securiste, dar n-au reușit, ca acum, cînd mai toate familiile din România, în urma emigrărilor, s-au descompus, schisma provocată în „celula de bază a societății” reușind pe deplin. Dar aici nu mai dăm vina pe nimeni, ci doar pe situația în sine.


Și aceasta prezentată în cartea de care ați vorbit mai înainte, Împotriva noastră, roman al unei despărțiri, dar și al unor călătorii deopotrivă spațiale și temporale: prin țară, socialism și tranziție, dar și prin Europa și prin viscerele unei relații ajunsă, după 25 de ani, la ruptură. Vă numărați printre poeții care au trecut la proză, ați publicat mai multe romane, fără să abandonați însă poezia. Cum gestionați această simultaneitate și trecerea de la un gen la altul?

Am publicat pînă acum opt romane (Scriitorul, 1996; Cartea fabuloasă, 2003; Sfîrșitul sau momente din viața unui om falsificat, 2003; Insula Matriochka, 2005; Împotriva noastră, 2005; O lume de lepădat (care include romanele Bleadiușka și Stafia), 2009; Casa Gorgias, 2011). Dacă vă referiți la gestionarea timpului, la cum îmi împart timpul de scris, asta am făcut-o de la început. Scriu poezie, proză, teatru de la început. Am publicat poezie mai întîi, apoi proză și mult mai tîrziu teatru. Nicio activitate în ceea ce privește scrisul nu o impietează pe cealaltă. Stările și pregătirile sufletești sunt altele, dar fondul creativ, deși divers, este același. Nu obosesc scriind proză în detrimentul poeziei, nici atunci cînd scriu teatru nu mă gîndesc că-mi fur din timpul prozei sau poeziei.


Sunt destui autori de teatru care se plâng că nu sunt jucați, tot așa cum sunt regizori și critici care susțin cu destulă vehemență lipsa de valoare a dramaturgiei românești contemporane. Cum vedeți lucrurile, în ansamblu și din experiența personală?

Aici lupta este de altă natură și cu totul altă perspectivă. Ține de notorietate, de influență, de stil regizoral, de politica administativ-economică a teatrului care pune în scenă și așa mai departe. Vă dau doar un singur exemplu: Matei Vișniec. Credeți că ar fi reușit, dacă ar fi rămas în România? Nu. A fugit din România în 1988 tocmai pentru că prima lui piesă de teatru a fost scoasă din repertoriu cu o zi înainte de premieră. Asta a fost atunci. Dar dacă ar fi rămas, nu ar fi reușit prea multe în domeniu. Și asta din cauza acelorași prejudecăți de care vorbeam la începutul acestui interviu, în primul rînd, și în al doilea rînd, pentru că spectacolul de teatru în România, unul de instituție bugetată, este extrem de costisitor. În Occident și oriunde în lume, cele mai multe săli de spectacol sunt mici, de cel mult o sută de locuri, în timp ce în România, din cauza sistemului preluat din vechiul regim, sălile sunt imense, care, astfel fiind, cer costuri foarte mari, suplimentare, iar, pe lîngă acestea, regizorii sunt extrem de costisitori, actorii, în cele mai multe cazuri, un soi de sinecuriști ai sistemului bugetar, în timp ce autorii, de regulă niște tolerați, prost tantiemizați, descurajați. De aici și absența acestora pe scenele românești.

Cei mai mulți dintre tinerii autori dramatici români sunt jucați în afară (vezi Nina Cărbunaru, Dana Mândru). În țară, deși sunt destui dramaturgi, puțini sunt luați în calcul. Uneori și sistemul regizoral, fără aplicabilitate la textul de bază, ci doar la adaptări care reduc spectacolul la jocuri ieftine, perisabile, face ca autorului să-i piară cheful de a se expune unor astfel de telali artistici care scot pe piață produse efemere. Am scris șaisprezece piese de teatru. Paisprezece sunt publicate în două cărți. Una mi-a fost jucată într-o sală studio a teatrului botoșănean stagiunea aceasta. Nu mi-am propus să fiu jucat. Nu am insistat pe lîngă teatre. Poate că este și vina mea. Prin urmare nu am experiență în lucrul cu teatrele, cu sistemele lor de promovare. Oricum, din ceea ce se vede cu ochiul liber, nu este deloc bine.


Este bine în schimb, o spune multă lume, chiar dacă, de fiecare dată după decernare se nasc și discuții, că există Premiul Național „Mihai Eminescu”, un brand pe care l-ați inițiat și consolidat la Botoșani. Mai aveți energie pentru a continua acest proiect?

Inițiat în 1991, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” a ajuns la ediția a XXII-a. Nu are cum să nu meargă mai departe, atîta timp cît se scrie poezie, cît timp poeții români există și scriu, cît un brand cum este premiul național care-i poartă numele lui Eminescu există. Recunoașterea supremă a poeților, la nivel național și nu numai, se face și prin astfel de distincții de ținută. Prin importanța lui crescîndă, acesta a devenit în aceste două decenii de existență cel mai rîvnit premiu literar din România. Juriul care-l legitimează, numele poeților care l-au obținut, ceea ce înseamnă în sine toate cele ce decurg din obținerea acestui premiu, inclusiv colecția de carte de poezie din Seria Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, din care au apărut primii douăzeci de laureați, la Editura Paralela 45, și continuarea acesteia cu fiecare laureat (pînă acum doar Mircea Dinescu, cel de al 17-lea laureat, nu și-a dat încă acordul de editare, amînînd acest lucru), titlul de cetățean de onoare al municipiului Botoșani, toate acestea la un loc justifică faptul de ce acest premiu este atît de rîvnit. Energia nu trebuie să o am numai eu - eu mă pot opri la un moment dat, fie fizic, fie altcumva, dar derularea firească a acestui premiu trebuie să continue -, ci suma voințelor ce țin de bunul mers al acestui proiect, care trebuie să intre în conștiința tuturor, inclusiv a celor ce au puterea de a-l instituționaliza cu adevărat, așa cum sunt peste tot în lume premiile naționale, trebuie să fie mereu în creștere, împrospătată.


Cât mai „cântărește” un scriitor în societatea românească de astăzi? Cum credeți că va evolua rolul lui social, prestigiul profesional, în anii ce vin?

Un scriitor, într-o societate ca a noastră, în care cîntarele sunt în mîna criticii, care am văzut cam cum operează, poate fi pus sau nu în balanță. Rolul scriitorului, din păcate, nu mai este același cu, să spunem, cel din perioada interbelică (pentru că de cea comunistă putem vorbi doar în sensul rolului ideologic și mai puțin valoric, deși scriitorul, chiar și așa, avea un statut mai respectat decît acum, era un posibil „dușman al poporului”, acum, nu, putea avea o influență mare asupra maselor, acum nu, era urmărit de Securitate, acum nu, dar nici nu regretăm acest aspect și așa mai departe), acum confuzia de valori, venită din toate părțile - chiar și din perspectiva criticii universitare! - este cea care dă greutate sau elimină, evidențiază sau ignoră. Rolul social al scriitorului, ca persoană, aproape că nu mai are importanță. Rolul operei lui are și importanță socială în măsura în care scriitorul contează ca reper uman. Societatea de consum, deși viețuiește într-un boom estetic, între valoare și kitsch, nu are ca prioritate literatura de calitate, ci, dacă o face, este înclinată spre literatura facilă, care la rîndui ei este scrisă tot de scriitori, ori, mai nou, această societate este preocupată de mobilarea încăperilor cu biblioteci cu cărți cu coperta roșie sau albastră, verde sau neagră, să dea bine cu interiorul, fără să se uite ce autor este pe cotor sau ce roman se află între coperte. Evident, generalizez, însă adevărul merge spre această imagine. Iar prestigiul scriitorului rămîne la latitudinea celor care i-l acordă sau nu.

Fur o întrebare dintr-o carte a lui Nicolae Coande: Există un imperialism al culturilor mari?

Da, în sensul bun al înțelesului acestei sintagme. Cum ar fi arătat omenirea fără cultura Greciei antice? Să dau doar un exemplu. Influența acestei forme de imperialism domină și acum omenirea, peste toate surogatele ce se pierd a doua zi după ce se ivesc. Orice cultură identitară, care implică un caracter național, mai mică sau mai mare, își datorează existența și viabilitatea acestei culturi. Fiecare cultură se face vizibilă prin perenitatea ei, prin ceea ce aduce nou tradiției. Formele terne de cultură sunt topite de marile „imperii culturale” dominante în timp. Nu vorbim aici de o dominantă nouă a „imperialismului cultural”, care, bazîndu-se pe noile cuceriri ale ciberneticii, se face din ce în ce mai prezentă. Însă această forma este doar carcasa în care se află marea cultură a lumii, venită de milenii și generoasă în asimilarea noilor forme valide ale noii culturi, a celei vii.


Dar, în același timp, sunt traduși în românește mai mult autori americani, britanici, francezi, în general occidentali sau care au succes acolo. Și parcă știm prea puțin despre ce se scrie astăzi în Slovacia, Rusia, Norvegia, Bulgaria, Cipru. S-o scrie prost, în afara „canonului” vestic?

Din totdeauna, de când am început să receptăm literatura străină, de pe la jumătatea secolului XIX, noi am tradus mult mai mult decât am fost traduși. Asta, din două motive: în primul rînd că doream să ne aliniem întrucîtva la marea literatură a lumii - în special cea din Europa, pe atunci - și în al doilea rînd, din păcate, dintr-un complex pe care îl au culturile mici. Ni s-a spus - și chiar de către marii noștri cărturari - că suntem o „cultură mică” (vezi Mircea Eliade). Și astfel, pentru a fi la zi cu tot ce apărea în marile culturi, într-un fel sau altul, am preluat, am tradus, cînd era vorba de literatură, am imitat cînd era vorba de alte forme de manifestare a culturii. Astfel au apărut și valorile noastre care au propus noi paradigme în artă (vezi Brâncuși, dar nu acasă, ci în afară; din interior n-au plecat prea mari modele; am dus mai departe complexul inferiorității).

Așa se face că și acum traducem foarte mult, fără să fim și noi traduși în afară. Avem o literatură care poate fi oricînd peste multe din cărțile de aiurea ce apar la noi și intră iute în mîinile cititorilor. Programele noastre de promovare nu sunt coerente și nu intră în sistemele de receptare normală din afară. Dacă facem ceva, facem forțat, complicat, birocratic, cu tot felul de demersuri greoaie, cu pași multipli, nu direcți, rapizi. Numele vehiculate sunt același, care, de bine ce în urma promovării lor de ani buni nu au creat boom-ul scontat, înseamnă că nu sunt acelea așteptate. Noi traducem din literaturile verificate, din piețele de carte, de asemenea, în vogă. După ani buni, cînd am preluat mai tot din literatura rusă, să dau un exemplu, acum suntem extrem de selectivi și, eventual, traducem nu din rusă ci din altă limbă o carte din literatura rusă care a intrat în atenția Occidentului. La fel și din literaturile din jurul nostru. Și asta pentru că miza este vîrful. Însă din vîrf, de multe ori, se constată, culegem doar florile de gheață, frumoase, cristaline, dar care se topesc repede cînd ajung în șesurile perenității noastre. Și modelele după care se face la noi „literatura de succes” vin din aceste „vîrfuri” perisabile. Vina se ascunde tot în mentalitatea de acest tip impusă de noua critică literară de la noi, de ceea ce ea promovează. Dar despre asta merită să discutăm altă dată cu argumente. Sunt suficiente. Însă greu de demontat, pentru că sunt deja osificate chiar și în mintea celor mai tineri critici. Din păcate.


Ce mai citiți?

În ultima vreme, selectiv literatură română bună ignorată. Dar și cărțile în vogă. Să pot compara. Citesc, tot selectiv, ce apare pe piață (Polirom-ul, Humanitas-ul, Paralela 45, Art, Trei, Curtea Veche, Corint și altele sunt edituri care oferă lucruri de calitate, care merită toată atenția). Citesc multă poezie română; cea străină este tradusă foarte puțin în cărți, mult și irelevant, în reviste.


Și ce mai scrieți?

Lucrez la un nou roman. Aștept să-mi apară o carte de poeme. Am în proiect o nouă carte de teatru, din care însă doar am fișat sau am în cap cîteva piese. Lunar, la rubrica Debuturi, în „Convorbiri literare”, scriu despre cărțile tinerilor poeți.


Un plan pentru viitorul apropiat sau mai îndepărtat? O ambiție litarară? O mare dorință pe care ați vrea să o împliniți?

Singura mea dorință în acest domeniu este aceea să pot scrie, nu așa întîmplător, ci zilnic, și bine! Nu mi-e teamă de scrisul mult: un scriitor trebuie să scrie; un veleitar trebuie să fie făcut să tacă prin multitudinea cărților bune scrise și publicate de scriitorii buni.


Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey