Alina Rece

 
sus

Alina Rece

 

Doar încercările mari ne pot schimba, umaniza

 

De unde din Ardeal?

Din Cluj. Dar de-acum craioveancă.

Vorbiți cu accent?

Când pot să mă joc, când mă răsfăț.

Cum sunt oltenii față de ardeleni?

E o întrebare grea, pentru că nu putem să generalizăm. Oamenii pe care i-am întâlnit eu sunt OK și atunci... Prietenii mei îmi spun că sunt o ardeleancă atipică, poate de aceea m-am adaptat foarte bine. Oricum, am lucrat în mai multe zone din țară, am stat și în București, orașul care mi-a lăsat o impresie neplăcută, deși am întâlnit și acolo oameni de mare calitate. În general, nu am avut probleme de adaptare.

 Ați ajuns și la Buzău (Regele Gol, de Evghenii Svarț, după basme de H.C. Andersen la Teatrul “George Ciprian”). Cum e să lucrezi cu adolescenții?

A fost greu pentru că aveau programe diferite. A fost greu să-i adun. La lucru au fost foarte deschiși, maleabili. Nu aveau tehnică. A fost nevoie de un efort mult mai mare, decât pentru actorii profesioniști cărora doar le spui ce e de făcut. Dar ei au fost deschiși, le-a plăcut ceea ce aveau de făcut și, în afară de faptul că era un program discontinuu, s-au mobilizat. A fost și o experiență umană, în general, teatrul este o asemenea experiență și face parte din destin. Dar pentru ei a fost ceva ca de pe altă planetă.

Cât a durat pregătirea spectacolului?

S-a întins pe două luni.

Există tineri iubitori de teatru care să vină constant la un proiect?

Ei au acolo o clasă de teatru la liceul de artă. Sunt asemenea clase în liceele vocaționale. Dar erau copii și de la alte licee. De exemplu, doi băieți de la Seminarul teologic, pe care părinții profesori îi lăsau să joace teatru, știind despre ce este vorba. I-am adunat, ei s-au mobilizat, s-a format un grup, ne-am iubit foarte tare, ne mai sunăm.

De câte ori s-a jucat?

S-a jucat de foarte multe ori, vor s-o reia și acum, deși unii au plecat deja la facultate. Pentru mine, a fost prima experiență și pot să spun că rezultatul obținut a fost de 90% dintr-unul în care aș fi lucrat cu profesioniști. Că munca a fost mai multă, e adevărat.

Sunt mai maleabili oamenii decât păpușile?

Păpușile sunt și ele mânuite de oameni. Diferența esențială între actorul păpușar și actorul de scândură este că primul, care trebuie să transmită păpușii emoție, sentiment, stare, gând, are o modestie și aproape o umilință, ceea ce-i face o mare cinste. Adică "nu să ies eu în față", ci să transmit păpușii energia și sufletul, talentul și măiestria mea.

El rămâne în umbră.

Da, își asumă rolul ăsta. Or, asta mi se pare extraordinar în artă, unde ego-ul primează și nu știu dacă totdeauna valoarea e totodată legată de cantitatea de ego. Cei mai mulți artiști mari sunt și foarte modești. Ei știu că talentul pe care-l au vine din altă parte, de la Dumnezeu. Sigur, este și munca lor, dar numai munca nu ajunge. Și atunci, ei, recunoscând lucrul ăsta, sunt un pic mai modești și mai aproape de adevăr.

Regizorul se simte un creator? Are parte de ispita asta?

Da, se simte. Și eu am trecut prin mai multe etape. Este și asta. Din fericire, am depășit-o. Mi-am dat seama că și eu sunt ca și păpușa mânuită din umbră. Ceea ce fac eu e un fapt artistic care are scopul de a uni oamenii, cei de pe scândură sau din spate cu cei din sală, printr-o emoție extraordinară, unică, pe care nici filmul nu o poate produce. Filmul nu poate produce același tip de emoție cum produce teatrul, el operează cu alte mijloace. În general, arta modelează emoția. Dar arta este nostalgia lui Dumnezeu, cum a spus pictorul Alexej von Jawlensky; și noi suntem copiii lui Dumnezeu în artă. Nu trebuie să te consideri un Dumnezeu, pentru că nu ești. Ești un artist, și eu am trecut de mult, am depășit momentul de vanitate. Sigur, sunt un om care coordonează mulți alții și atunci trebuie totodată să ai și forță sau un pic de determinare, de fermitate în relațiile astea, dar asta nu înseamnă că eu mă consider superioară cuiva, omenește vorbind.

Care e rețeta ca să conduci mulți oameni, cu caractere diferite? "Pumnul" sau "palma" (palma în sensul de mângâiere)?

Asta nu se poate învăța. Mă ascultă, pentru că am argumente. De cele mai multe ori mă ascultă, pentru că înotăm în același sens, vrem ca spectacolul să iasă bine. Ei de la început trebuie să-și asume rolul de a intra într-un angrenaj armonic care a fost conceput de altcineva. Ăsta e un lucru pe care trebuie să și-l asume. Se întâmplă să aibă și actorii propuneri extraordinare, dar care nu se armonizează cu coloana vertebrală a spectacolului, cu liniile de forță ale spectacolului și atunci trebuie să renunțăm, dar asta se întâmplă la o negociere foarte caldă. Totdeauna când începem o repetiție, mă străduiesc ca atmosfera să fie una deschisă, de dragoste în sens profund uman, ca să putem să lucrăm. E foarte greu, sunt orgolii, frustrări chiar, și trebuie să-i înțelegem. De multe ori cred că am reușit, sau am încercat cel puțin, să reprofesionalizez oameni de teatru care erau atât de dezamăgiți de condițiile materiale și se gândeau chiar să renunțe. E bine să ne spună câteodată cineva că valorile adevărate există și sunt mai puțin determinate de condițiile astea...

Există și oameni care erodează?

Caracterul oamenilor nu se schimbă. Se poate modela pe o anumită situație, pe o anumită perioadă de timp, astfel încât anumite conflicte latente să nu izbucnească un timp, dar dacă omul crede că locul lui nu e acolo, că el ar fi trebuit să aibă alt rol, asta nu-i poate scoate nimeni din cap. Pentru o schimbare fundamentală a caracterului cuiva e nevoie de un șoc, de o situație limită de viață și, uneori, nici asta nu e de ajuns. Numai încercările mari ne pot schimba, umaniza. Eu încerc să fac, nici eu nu știu cum, să-l determin să înțeleagă că în acel spectacol ăsta e rolul lui și așa mai departe. Dar sunt puțini actorii de genul ăsta.

Am aflat despre regizori care vin și zic actorilor: faceți scena asta! Unii impun strict o viziune, alții nu vin cu nicio propunere și lasă actorii să facă așa cum cred ei.

Eu fac parte dintre cei care știu ce să ceară unui actor. Poți la un moment dat să adaptezi prima variantă, dar am descoperit că, atunci când te duci nepregătit, ești taxat ca atare, și pe bună dreptate. Actorul, în același timp, trebuie să fie foarte deschis și să se simtă și el parte din proiect, să fie convins de ideile tale. Asta e cel mai greu: să fie convins! Nu sunt nici eu de acord ca regizorul să lase actorul să se zbenguie și să facă doar ce-i trece prin cap, pentru că atunci spectacolele nu au niciun gând, au doar, poate, niște momente bune, însăilătuiri și așa mai departe. Dar, în același timp, actorii, în aceste spectacole, au bucuria de a juca, pe când la acelea în care ei nu au intrat cu sufletul, se simte o diferență, o răceală, și atunci eu încerc din toate puterile mele ca într-un spectacol oamenii să se simtă bine și să fie al lor. Nu mai e al meu. Fără actori, nu poți să faci teatru. Fără regizor se poate, deși rezultatul e rareori unul fericit.

Regia este un teritoriu al bărbaților? Femei sunt mai puține.

Da, sunt mai puține. Am mai avut discuții și mici remarci, dar probleme n-am avut. Poate am fost amânată sau refuzată de unele teatre care, poate, nici nu s-au uitat pe proiectele mele… dar aici intrăm într-o zonă a subiectivismului de junglă. Un subiectivism unde funcționează niște legi cu totul aiurea.

Cătălina Buzoianu?

Iubita mea doamnă profesor Cătălina Buzoianu s-a descurcat foarte bine în regie. M-a încurajat întotdeauna, cât mi-a fost profesoară și după terminarea facultății, și am văzut și eu că, dacă dânsa poate să facă lucrurile astea extraordinare, și am fost și la repetițiile ei, înseamnă că se poate. Începuturile ei au fost grele. Mai era pe atunci doar Sanda Manu. Dar tot așa, important e ca oamenii cu care lucrezi să fie convinși de argumentele tale, de calitatea proiectelor pe care le propui. Mulțumesc lui Dumnezeu că s-a întâmplat de multe ori lucrul ăsta.

În relație directă cu actorii, ca să poți să-i controlezi, având în vedere și diferențele de vârstă...

A existat în trecut, în decursul experiențelor mele de până acum, a existat din partea colegilor mei de generație o anume umbră. Dar actorii de peste 40 de ani și până la 70, cu care am lucrat, nu au făcut niciodată așa ceva; au venit colegii de generație, care poate se simțeau nesiguri, dar cu actorii mai în vârstă, și am lucrat cu destul de mulți, sau cu actorii maturi, nu am avut probleme, doar bucurii. Ei sunt profesioniști. Vine un om și spune ceva. Rezonezi la chestia asta sau nu. Ești actor. Nu mi s-a întâmplat, în ultimii ani, cel puțin, să existe o ruptură foarte mare de comunicare. Și mi-am dat seama că e păcat să joci cu actori care nu vor / nu pot să joace. Sunt actori care nu vor să joace, care nu mai pot, care au obosit... Și eu nu pot să trag de cai morți, și nici nu e ăsta scopul. Ce pot eu să fac este să încerc să mă apropii de ei la nivel uman și profesional cât pot de mult.

Cum a fost promoția dumneavoastră?

Noi am terminat mai mulți. Am terminat vreo 10-11, mulți față de 6-7 câți erau de obicei într-o clasă la București.

Ce fac ei?

Sunt câțiva care mai lucrează, nu prea mulți, nu prea știm unii de alții.

E o competiție?

E loc sub soare pentru toată lumea, deși am avut experiențe de genul «capra vecinului», au trecut. Chiar nu mă interesează.

De ce la București?

De ce?! A fost și un concurs de împrejurări, am zis că e mai bine pentru mine și a fost o călire Bucureștiul. Mi-a prins bine experiența cu toate cele.

Ați avut tentația de a juca teatru?

Nu.

Cum s-a născut dorința de a face regie?

A existat de mult în mine. Când vedeam un film sau mergeam la teatru, foarte des, când ceva nu-mi plăcea, finalul sau personajele sau costumele, eu le schimbam. Construiam un discurs paralel, cum mi-ar fi plăcut mie. Mi s-a creat, nu-mi dau seama cum.

Îl scriați acest "discurs"?

Nu.

Nici ca un scenariu, ca indicații de regie?

Nu, îl aveam așa, în minte. A fost un moment fast în viața mea. Eu am terminat și Literele și o profesoară de acolo, stând noi, așa, la o discuție mai neconvențională, a aruncat o frază: de ce nu dai la regie, că ai imaginație?! Și asta a fost, eu nici nu visam, nu mă gândeam că... Știam că e o lume a bărbaților, că e o meserie foarte dură, și e adevărat.

A, deci nu a început la 18 ani treaba asta.

Nuuu. La 22. Așa că, ușor, ușor am realizat că e posibil și, atunci când oamenii au vise, din tot sufletul, visele se îndeplinesc. Mai devreme sau mai târziu.

Moșteniți ceva din familie?

Nu știu. Frații mei sunt și ei artiști, unul arhitect și unul sculptor. Părinții mai puțin, tata avea așa, niște înclinații spre artă, mai mult din plăcere.

Mergeați la teatru în Cluj?

Da.

Știți ungurește?

Doar câteva cuvinte. Înțeleg câteva fraze. Așa s-a întâmplat.

Teatrul maghiar?

Teatrul Maghiar din Cluj este extraordinar. Tompa Gabor și regizorii pe care îi invită... Am scris o cronică despre un spectacol de-al lui, a fost așa uimit. El nu știa că sunt la Litere și, când a făcut Cântăreața cheală, m-am dus la el și i-am zis că vreau să scriu o cronică pentru revista Apostrof. Eram studentă și el un regizor extraordinar. Și generos: a chemat regizori mari.

Ați pus ceva la Cluj?

Așa a fost să fie, am pus numai la păpuși două piese, Pinocchio și Albă ca zăpada, care s-au jucat zece ani. Nu s-a nimerit, nici eu nu am insistat.

Ați văzut țara de la Timișoara la Buzău și Baia Mare.

Da.

Cu nonșalanță...

Păi, a fost greu. Acum pot să spun că mă bucur că am ajuns la Craiova.

Regizorul poate să fie stabil într-un loc?

Nu prea poate, dar pentru o perioadă cel puțin... O să am colaborări, dar mai... rare.

Vă doriți să aveți o aceeași echipă cu care să lucrați proiecte à la long?

Toți regizorii își doresc să aibă o trupă permanentă. Cum are Lev Dodin la Teatrul Malîi, unde are o relație personală foarte bună cu actorii. E important și asta, cum poate și să nu fie. Doar bună ziua și să fie totul pe scenă, asta contează. Îmi doresc, dar nu știu dacă e posibil. Fiecare își imaginează teatrul lui mic acolo, dar... Poate... Și ăsta e un vis. Dacă stau cuminte și aștept...

Mi-a plăcut ideea pe care ați avut-o la un spectacol cu Gulliver, la Sibiu...

Da, am legat păpușile de genunchii actorilor.

La Degețica, mi-a plăcut tocmai că ați adus chipurile actorilor la vedere. Pe Oana Stancu o știm, ea e mereu vizibilă. Dar revelația a fost cu Ilie Turcu și Daniel Mirea. Plăcerea de a se juca.

Mă bucur ca ideile mele să fie asumate și armonizate cu ale lor. Sigur, și eu am acceptat de la ei câteva intervenții. Ei au spectacolul în mâinile lor. E al lor deja. I-am îndemnat foarte mult: să se simtă bine și să se joace, pentru că aici nu mai era problema să mânuiască păpuși. Păpușile se mânuiesc și ele în anumite scene mai cu acuratețe, dar totul trebuie să fie o joacă. Mă bucur că într-adevăr și-au dat drumul. A fost un efort foarte mare, pentru că sunt multe detalii. El pare așa, ușor, nu se vede efortul, dar a fost greu pentru că erau multe coordonări și mărunțișuri. Câtă recuzită a fost... Le mulțumesc din suflet că au făcut efortul de a face ceva și altfel decât sunt ei obișnuiți.

Foarte bună a fost ideea cu camera care filmează. Astfel, orice copilaș vede de oriunde, plus că ei sunt obișnuiți cu imaginea video. Așa va fi tot timpul, cu operator?

Da, da. E un plan în plus care îmbogățește spectacolul, nu obosește spectatorul. Poate să se uite, poate să nu. După câteva minute, spectatorul se obișnuiește. Nici Degețica nu putea să fie mai mare și atunci detaliul crește sensibilitatea.

La Pinocchio este de asemenea o proiecție. Dar actorii au trecut astfel o treaptă. Apăruse animația. Acum e altă treaptă.

Da, acolo era decor. Acest mijloc, proiecția, poate fi folosit în mai multe feluri. Am întâmpinat reacția asta într-un teatru: nu mai fă și tu cu proiecție că am deja trei spectacole cu așa ceva. Păi, domnule director, dar acest spectacol justifică proiecția. Cu argumentele astea. De ce să nu pun? Nu pentru ca e la modă. E un mijloc de expresie. Depinde cum îl folosești.

Îmi părea că abia după premieră se descoperea ideea centrală a spectacolului, cum fetița a fost supusă unei presiuni vizând măritatul la dorința altora, de nu știu câte ori.

Da, e vorba de aceste căsătorii de conveniență, forțate, până la întâlnirea cu cel care i se potrivește, sortitul fluture.

Au fost discuții legate de această viziune? E o temă importantă.

Sigur, am discutat despre asta. E o critică socială foarte dură acolo. Copilul vede și înțelege și el asta. Broscoiul vrea să se căsătorească cu ea, Gândacul, Sobolul, la fel... ea de fiecare dată vrea să fugă, este cumva opresată și forțată de împrejurări. Și, totuși, reușește să plece și să se opună. E un traseu pe care fetița asta de la sânul mamei, răsfățată, ajunge sa se călească, să știe ce vrea, să spună NU, să lupte, că asta-i viața, de fapt.

Pic și Poc perpetuează personaje mai vechi din alte spectacole pe care le-ați făcut?

Am folosit clovni la un spectacol după Gellu Naum, dar era cu totul altceva, erau mai colorați, erau altfel.

Puteți să creați personajele dorite?

Da.

Din dramaturgia contemporană românească aveți preferințe?

Vișniec!

Dintre cei mai tineri?

Nu-i prea știu. Nu i-am găsit încă.

Ce spectacol al altcuiva a rămas bine întipărit?

Femeia mării, de Bob Wilson, spectacol după care eu și încă un regizor și scenografi și actori am zis că ne rupem diplomele și gata.

Pentru cine faceți teatru?

Am avut ocazia să asist la un spectacol cu public așa-zis «prost» sau care nu a fost adus la teatru și care după zece minute a fost cucerit, redus la tăcere. Dar actorii au fost atât de puternci, au intrat peste ei cumva. Sigur că e un efort supraomenesc, dar datoria noastră este asta, să facem teatru pentru cei care vor să vadă teatru. Nu putem să-i obligăm pe cei care nu vor. Noi atât trebuie să facem, să-i aducem în sală și să punem tot sufletul. Dacă nu reușim nicio clipă să-i atragem, să se deschidă, să-i facem să se uite la ei înșiși, asta este. E ca la biserică, dacă oamenii merg acolo și nu se îndreaptă spre propriul suflet, nu aud, nu au nicio legătură, nicio deschidere către sacru, e același lucru - inutil. Dar datoria noastră este să continuăm sa încercăm. Noi trebuie să ridicăm publicul, și nu să-i dăm ce credem că vrea el. Publicul vine. La ce bun poetul în vreme de restriște? Păi, taman în restriște ai nevoie... Sigur că și situația materială contează, dar dinăuntru vine reparația. Acum vedem în jur lipsă de interes și depresie generalizată.

Cum? Că e o distracție...

Asta se vede din exterior. Dar înăuntru? Dacă nu te poți bucura decât de lucruri imunde sau bârfe, atunci e o problemă, e o formă de depresie, o traumă ascunsă.

Ați încercat să lucrați pentru afară?

Nu am încercat. Ar trebui poate să fac și lucrul ăsta într-o bună zi. Au fost spectacolele mele în Ucraina, de două ori, și au luat premii.

Vreți să vedeți ce se întâmplă prin alte părți?

Acum nu simt așa mult nevoia. Acum mai degrabă simt nevoia să mă îndrept spre mine. Nu vreau să fiu originală cu orice preț. Vreau lucruri mai simple și adevărate. Puternice emoțional. Nu insist foarte tare cu documentarea. Îmi place să văd, dar nu mi-am facut un scop să văd ce mai fac și alții. Poți să fii profesionist și să faci un spectacol la doi ani. Poți să fii profesionist și să nu iei niciun titlu.

Fațăde cine vă raportați? Ce repere aveți în propria evaluare?

Am văzut o cronică excepțional de laudativă la un spectacol prost al unui mare regizor. E normal ca, oricât de mare ai fi, să nu îți iasă toate perfect. La un moment dat, când ești foarte tânăr, se cere să știi cam pe unde ești, pentru că reacția publicului e uneori ambiguă, trebuie s-o iei și pe ea în calcul, dar publicul e de mai multe feluri. Trebuie să iei pulsul publicului, doar pentru el lucrăm. Și pentru cel de la țară, și pentru cel care nu a citit nicio carte, și pentru cei care au o deschidere și pentru cei plini de "cruzime" în reacții, ca să zic așa, fără voalul conveniențelor. Cui îi place sau nu-i place. Sigur că mai este și altă problemă legată de publicul cu copii. Copiilor poate să le placă mai mult ceea ce sclipește... Atunci tu trebuie să ajungi în universul basmelor la esență, în miezul de înțelepciune și să-l învelești într-o formă atrăgătoare. Trebuie o cale de mijloc în comunicare. În momentul în care ai ajuns să știi despre tine și să te găsești pe tine, atunci nu mai ai nevoie de păreri din exterior. Rămân detalii: uite, ar fi bine să pui proiecția pe dreapta. Ok. Dar legat de concepție, de conținut, îți poți da seama singur dacă ai atins miezul sau nu. Sunt și niște senzori pe care-i ai, apoi reacții de afară.

Se simte nevoia unor povești noi?

Nu. Poveștile, miturile, de la Ghilgameș încoace, au tot. Ce se face acuma, mai nou, e pe același calapod, dar cu altă îmbrăcăminte. Nu am vazut așa un mit nou. Să zicem, uite, poate «Momo», al lui Michael Ende, fetița care se luptă cu hoțul de timp. Are o poveste contemporană foarte bună. Dar e mai mult pentru adulți. De fapt, toate poveștile contemporane sunt pentru adulți. Nu știu, dacă regizezi Johnny Bravo, ca sa dau un exemplu, faci rețetă, dar nu ăsta e scopul. Nu asta înseamnă să ții pasul. Există un adevăr mai aproape de zona asta supertehnicizată. Copiii, tinerii, simt aceleași lucruri . Am vrut să fac un experiment și, poate, Dumnezeu o să mă ajute s-o fac, o paralelă între Romanul adolescentului miop al lui Eliade și un jurnal de blogger de acuma. Dacă e să iau ce scriu ei azi și ce a scris Eliade, și ei au la vârsta asta aceleași stări înăuntru. Ei vor poate să lucreze pentru Bill Gates, cum Eliade își dorea să devină savant. Sunt și printre tinerii de acum unii care vor să facă în viață ceva. Noi avem un fel de misiune - apostolat e prea mult spus- să-i aducem spre valorile simple și adevărate. Prin teatru, prin ce facem. I-am văzut pe copiii ăștia cu care am lucrat la Buzău, discutând... M-au auzit vorbind de Marquez și s-au dus să-l citească, pentru că nu-l știau. Poate că, dacă le spunea profesoara, nu-l citeau. Poate sunt excepții, dar noi lucrăm pentru cei puțini care cred încă și nu și-au pierdut definitiv busola. Și cu atât mai mult trebuie să ne luptăm pentru ceilalți, care și-au pierdut-o.

Interviu de Marius Dobrin

(va urma)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey