Felicia Mihali

 
sus

Felicia Mihali

Cred că femeile sînt mai mari cititoare ale sufletului masculin
decît bărbații ai celui feminin

 

Ai pornit devreme, mă refer la biografia ta, să cunoști lumea. Cu timpul, kilometrii s-au măsurat cu miile. Pe jos, cu bicicleta, până să ajungi la a te folosi de avion. Ai întâlnit tot felul de oameni. Ai viețuit în mijlocul lor un timp semnificativ. Canada este un spațiu multicolor. Cum ți se par oamenii? Cât seamănă și cât diferă?

Știi ce spunea Joyce, care a trăit tot timpul în Elveția, dar a scris toată viața despre Irlanda? The best way to get to the heart of Ireland is to take ship away. Cred că definiția mi se aplică și mie. Distanța față de România n-a făcut decît să îmi ațîțe dorința să o cunosc și să o descriu. Mare parte dintre cărțile scrise aici vorbesc încă despre România, un amestec de biografic și de romanțat, care mă face să cred că îmi place mai mult țara mea de origine de la distanță. Canada e un loc privilegiat, în primul rînd pentru că dă libertatea unui imigrant să nu îi fie rușine de ceea ce a fost și ceea ce nu se poate schimba. Sînt canadiancă avînd o puternică și persistentă jumătate românească. Iar cei care vin în contact cu mine au de la început această percepție, că nu vreau să par ce nu sînt. Cei care mă acceptă pentru calitățile și defectele mele de româno-canadian rămîn prietenii mei. Nu am foarte mulți, dar am cîțiva pe care mă bazez. 

Crezi că oamenii care au traversat ani de comunism sunt mai atenți la manipulare, la aparențe?

Nu, deloc. Sînt mai irascibili și reclamă cu o vehemență necontrolată dreptul la răscumpararea anilor de tăcere. Percepția manipulării ține de o educație politică avansată practicată în sisteme liberale, democratice. Problema e că statele comuniste sînt sau au fost, în general, state cu o istorie liberală și democratică scurtă și unde individul era manipulat fără să știe și fără să înțeleagă acest fenomen. Supunerea oarbă era lege și toată lumea o îmbrățișa cu naturalețe. După decomunizare oamenii au impresia că vehemența cu care denunță corupția sau reaua credință e o dovadă a eliberării de sub tutela sloganurilor, a gîndirii dogmatice. Cred că foarte puțini sînt cei care au găsit limbajul potrivit pentru a denunța; cei mai mulți au o atitudine care nu servește deloc cauza.

Citindu-l pe Constantin Stere, m-a pus pe gânduri descrierea pe care o face el stepelor rusești. Întinderile reci ale nordului, așa cum le-ai întâlnit tu, îți par că schimbă cumva modul de gândire?

Totul poate shimba modul de gîndire, chiar dacă te muți de la București la Pitești, de exemplu. Nu ai nevoie să mergi la Polul Nord ca să devii mai înțelept sau mai profund. Personal sînt mai mult taoistă decît confucianistă; nu cred neapărat în puterea drumului de a te transforma. Cred că poți percepe lumea de pe pragul casei tale, cu condiția să ai cărți și internet. Evident, asta nu m-a împiedicat să mă duc în China și în Marele Nord. Dar nu pot să măsor cît de mult m-au transformat aceste două experiențe. Este ca întrebarea "dacă aș fi rămas în România aș fi fost mai bun scriitor?" Cum aș putea să știu de vreme ce nu pot să compar? Nu pot să sper decît că tot ce-am făcut și trăit m-a îmbogățit la fel de mult cum m-ar fi îmbogățit dacă aș fi continuat să lucrez la Evenimentul Zilei și să locuiesc în Rahova. Poate părea că cele două experiențe sînt la poluri opuse, dar nu cred. Cred că ideile noastre evoluează, dar modul de gîndire al unui individ rămîne același. La Montreal gîndesc și acționez la fel ca la București. Restul sînt detalii, rutină.

Oamenii din comunitatea amerindiană din Schefferville, unde ai trăit timp de un an, sunt la fel cu cei dintr-un sat românesc? Sau din China?

Nu aș putea să fac o astfel de comparație. Țăranul român sau chinezul nu trăiește cu senzația că a fost deposedat, nedreptățit, colonizat, exploatat, redus la tăcere. Or primul contact cu o rezervație îți dă clar senzația că faci parte din această specie detestată de colonizatori. Din păcate ura, care face ravagii între comunitatea canadiană, în general, și cea amerindiană, are rădăcini istorice extrem de solide și nimeni nu e în stare să o dezrădăcineze. Fiecare parte are impresia că vina e a celuilalt. Din păcate, la toate nivelele există o mare lene și indiferență de a redeschide problema amerindiană. Iar victimele acestei inerții sînt copiii, generațiile viitoare. 

Scrisorile tale din Schefferville au fost ca o fereastră deschisă către o lume nu neapărat exotică, mai degrabă una cu care am putut rezona. Și, mai ales, îmi pare că au ilustrat vocația ta de a învăța pe alții, de a le deschide orizontul, de a le împărtăși dintr-o experiență personală și universală, cât să le fie de folos la drum. Ai reacții dinspre cei/cele care ți-au ascultat lecțiile?

Reacțiile sînt deprimante. Profesorul de matematică, rămas acolo pentru încă doi ani, mă sună din cînd în cînd ca să-mi descrie peisajul, care nu e vesel deloc. Anul ăsta jumătate dintre elevii mei care trebuiau să termine au abandonat școala. Marele rol al unui profesor în Nord este de fapt să îi convingă să vină la școală, singurul mod de a-și construi o viață mai bună, de a se detașa de comunitatea unde au sub ochi numai exemple de alcoolism, violență conjugală, droguri, sinucideri. Cred că în perioada cît am fost acolo am reușit să-i conving să nu renunțe, cu aceleași argumente cu care bunicul mă punea să îmi fac temele. Și eu vin dintr-un sat unde singura șansă de mai bine era școala. Numai că în satul în care m-am născut, cei care mă împingeau la școală erau părinții și bunicii, care erau analfabeți. În rezervele amerindiene părinții spun copiilor că școala e un loc unde li se distruge identitatea și că un indian educat e discriminat de două ori, de albi și de propriul trib.

Ți-e dor de Caramel (un cîine din Schefferville)?

Ca să fiu sinceră, nu prea. Nu îmi lipsește Nordul. E o lume care te exclude, mai ales cînd nu stai suficient ca să te faci acceptat. Iar pentru o femeie singură, cum a fost cazul meu atunci, este și mai dur. Sînt departe să înțeleg ce anume îi bucură și îi întristează pe nordici, ce sentimente îi animă. Cred pur și simplu că locul meu nu e acolo și de aici atitudinea mea de a nu regreta. Cel mai rău îmi pare de foștii mei elevi. Ei sînt de fapt prizonieri între două sisteme antagonice și primesc șocurile din ambele părți. Iar Caramel mă abandonase de cînd eram acolo. De îndată ce a căzut zăpada, nu am mai putut merge în taiga, iar Caramel nu mi-a iertat trădarea.

Ai spus într-un interviu că îți face plăcere când familia și prietenii te apreciază pentru calitățile de gospodină și focalizează mai mult pe acestea decât pe cărți. Ai vorbit mereu despre aspectul casnic al vieții tale. Ai scrie o carte despre asta? Poate fi viața casnică subiect de roman?

Totul poate fi subiect de roman. De ce nu și viața casnică sau bucătăria? În mod ciudat, ceea ce face rutina noastră obișnuită tinde să fie expediat ca subiect minor în artă. Spre deosebire de sex care, orice am zice, este un stîlp al vieții casnice, bucătăria este privită cu dispreț. Numai că a mînca bine ocupă mult mai mult timp și interes în viața noastră decît ce se întîmplă în boudoir. Atunci, de ce nu am scrie și despre bucătărie tot atît de des cît despre dragoste? Destul de greu de suportat ideea, numai că mîncarea rămîne un dar prețios atunci cînd sexul s-a epuizat de mult. Cred că rețeta unei cărți bune este aceeași cu a unei mîncări reușite: natura și prospețimea ingredientelor, timpul de mijotat pe foc, mirodeniile, plus micile secrete pe care orice autor/bucătar le ține pentru sine. Îmi place să gătesc și îmi place să invit multă lume la masă. Iar cînd musafirii îmi laudă bucatele, am aceeași satisfacție ca atunci cînd cineva îmi laudă cărțile. Cît despre ideea de a scrie o carte despre mîncare, ar fi cel mai frumos lucru, dar cred că nimeni nu o poate face mai frumos decît Isak Dinesen alias Karen Blixen. Cînd vreau să mă delectez cu cît de bine se poate scrie despre mîncare, revăd filmul Babette’s Feast.

Se zice că în domeniul culinar cei mai buni bucătari sunt bărbați. În privința erosului e cumva invers? Crezi că prezența mai mare a sexului în literatură și artă este dintr-o creștere a dorinței consumatorului/creatorului masculin sau nu au nicio bază asemenea asocieri?

La fel se zice și despre femei că sînt cei mai buni degustători de vinuri, dar cred că, istoric vorbind, numărul băutorilor îl depășește pe cel al băutoarelor. Cred că statistica se bazează pe faptul că cei mai 'cunoscuți' bucătari sînt bărbați din simplul motiv că pînă nu de mult bucătăriile publice, precum hanurile, curțile nobiliare și restaurantele erau un loc aproape interzis femeilor. Iar cînd reușeau să pătrundă în acest domeniu atît de misogin, colegii bărbați le făceau viața un infern. În practică, aceea care gătește zi de zi este femeia. Ori, ca în orice meserie, practica e cel mai bun profesor. Știi care e diferența între un pilot și un pilot bun? Numărul de ore petrecute la bordul avionului. Așa că tu compară numărul de ore petrecute de femeie și de bărbat în bucătărie și o să vezi cine e mai bun.
Prezența erosului în literatură nu e determinată decît de faptul că vinde bine o carte. Și, ținînd cont de faptul că femeile au fost principalul destinatar cînd au început să se publice romane în foileton, cred că ele au un rol mult mai mare în proliferarea genului decît cititorii bărbați. Femeile rămîn încă lectorii cei mai pasionați, cu o imaginație ușor de înflăcărat. Problema e că aceia care scriu cel mai mult despre sex sînt bărbați care știu atît de puțin despre corpul feminin încît nu fac decît să repete la nesfîrșit clișee sau vulgarități.

Creația are cumva un nedeclarat gen masculin? O femeie citește mai bine un bărbat decât citește bărbatul o femeie? Când scrii despre un bărbat, te 'pierzi' pentru un timp în mentalitatea lui?

Cît de bine îl citim pe cel de lîngă noi nu depinde de gen, ci de inteligență. Există tot atîția bărbați analfabeți în ceea ce privește lectura psihologiei feminine, cît și femei în privința psihologiei masculine. Referitor la percepția celui de lîngă noi, mă situez chiar la polul opus; cred că femeile sînt mai mari cititoare ale sufletului masculin decît bărbații ai celui feminin. Dar bănuiesc că asta îmi va atrage din nou reputația că aș fi o autoare feministă. Ca să mă justific, aș adăuga că acuitatea percepției feminine ține de biologie și nu de spirit. O femeie nu e mai inteligentă decît un bărbat, ci mai alertă.  Șansa ei de supraviețuire, încă din Neanderthal, a fost să perceapă la timp de unde vine primejdia ca să își apere progenitura. În epoca modernă femeia rămîne în continuare mult mai vulnerabilă la schimbări decît bărbatul. De aici, un simț ceva mai ascuțit al primejdiei. În ceea ce privește cărțile mele, ele sînt pline de eroi blînzi, iubitori, tandri, în ciuda unei anumite laturi barbare. Am crescut într-o societate patriarhală, unde bărbații sînt lupi în afara casei și miei în interior. Orice războinic, cînd vine acasă, depune armele ca să se joace cu copiii. Cam asta e viziunea mea ideală despre bărbați: buni războinici, buni conducători de cetate, buni soți, buni tați și, la ocazie, buni amanți.

Întrebarea lui Florin Oncescu:  "În romanele tale personajele feminine apar, în medie, în culori mai avantajoase decît cele masculine. Dacă ești de acord, este vorba de o opțiune conștientă? Dacă-i așa, care-i motivația ei?"

Ok, păi hai să le analizăm pe rînd. În Țara brînzei, personajul feminin e o mamă neglijentă și o soție lipsită de afecțiune, lucru pentru care e și înșelată. În satul unde se retrage ca să-și lingă rănile nu face decît să întrețină ruina din jurul ei. Starea ei poate fi definită cu două cuvinte: pesimistă îngălată. Adevăratul erou e George: politicos, bine crescut, educat, iubitor. În Eu, Luca și chinezul,adevăratul erou e Luca, obsedat de meseria lui, dar mereu afabil și fidel prietenilor. Eroina nu e decît o căutătoare de aventuri, care intră în relație cu un chinez doar ca să-și hrănească setea de senzațional, alimentată de ziarul unde lucrează. În Regina și soldatul, bătrîna regină e o perversă care seduce un tînăr soldat pe care nu ezită să îl înșele cu alții și să-l părăsească atunci cînd îi convine. În Dina, eroina principala nu cîștigă decît prin comparația cu Dragan, care e o brută. Altfel, dacă o analizezi la rece, îți dai seama că e o ființă mai banală decît el, a cărei lipsă de calități nu face decît să atragă violența, începînd cu cea a celei mai bune prietene. În The Darling of Kandahar, Irina e o tînără lipsită de fantezie care trăiește în umbra mamei ei. Adevăratul erou e Yannis, soldatul din Afganistan, care se luptă să dea sens unei misiuni sortite eșecului. În Răpirea Sabinei, cele 16 femei se dovedesc la final a fi niște criminale cu sînge rece. Bărbații, chiar dacă au făcut inițial o gafă răpindu-le, rămîn în general soți și tați buni care se lasă duși de nas din prea multă încredere și onestitate. Așa că, vezi bine, formula nu se aplică.

Când selectezi o poveste, dintre multele pe care le întâlnești, pentru o carte pe care vrei să o scrii, îți pui problema impactului asupra publicului? În ce măsură el va rezona aproape de cum rezonezi tu? Vrei să schimbi ceva în cititori? Ai primit reacții care ți-au dezvăluit sensuri la care tu nu te gândisei vizavi de cărțile tale?

De la Țara Brînzei nu mi-am mai pus niciodată problema de cum va reacționa publicul. În 1999, cînd am început să public în România, reacția era firească pentru că eram la prima carte. De atunci nu scriu decît ce îmi place și ce mă surprinde. Într-un fel am avut norocul ca de îndată ce am început colaborarea cu un editor să nu am nevoie să îmi caut altul. Or, cînd un editor declară că ești autorul casei și că îți publică orice, ai mult mai multă libertate. Singurul lucru pe care editorul meu quebechez mi l-a pus în vedere a fost să evit les propos haineux, tradus probabil cu afirmații dușmănoase. În cazul meu ideea mi-a convenit pentru că sînt un autor înclinat spre tandrețe, zic eu, și spre partea bună a naturii umane. Cît despre ideea de a schimba cititorul, e o utopie. Nici o carte nu o poate face pentru simplul motiv că ea este urmată de alta și de alta, care poate fi contrariul a ceea ce ai predicat tu ca autor. Mesajele se anulează reciproc. Romanul a apărut ca divertisment, nu ca tratat de morală.  În ceea ce privește reacțiile, în general ele sînt diferite de ceea ce am vrut eu să scriu. Dar asta nu mă deranjează deloc, găsesc chiar interesant.

Citești cu voce tare ceea ce scrii? Te înregistrezi spre a te asculta ulterior? Încerci să te pui în postura unui cititor care privește sceptic, neutru, o carte scrisă de tine, despre care nu știe nimic?

Nu fac nimic din toate astea și mă întreb dacă vreun autor o face. Dacă da, mi se pare ridicol. Detest să mă ascult și dînd interviuri la TV sau la radio. Mi se pare că sînt totdeauna alături de subiect. E uimitoare cantitatea de prostii spuse la televizor de diverși autori. Numai că, din păcate, un autor nu poate evita publicitatea pentru a-și vinde cărțile. Visul meu de a fi celebră într-o zi ar fi să nu mai fiu nevoită să fac promoția cărților pe care le scriu. În tinerețe era interesant și amuzant. Cu vîrsta, devine obositor și extenuant. Iar mesajele sînt tot timpul răstălmăcite. În ceea ce privește atitudinea unui cititor oarecare, nu am fost niciodată capabilă să îmi imaginez reacția lui. Tot ce am sperat a fost să-i placă. Din contră, îmi imaginez reacția cititorilor pe care îi cunosc, care fac parte din cercul meu de prieteni și din familie, și mă gîndesc cu groază la lectura lor prea personală, biografică.

Percepi timpul?

Nu cred. Percep mai degrabă vîrsta. Știu că îmbătrînesc, dar marea mea teamă nu e moartea, ci boala. Suferința ne anulează demnitatea, ne face să ne comportăm nedemn.

Care este motivația ta pentru când folosești  'î' și nu 'â'?

Am plecat din România cînd multe instituții și reviste de cultură demne de admirat nu adoptaseră această ortografie. Iar cum eu nu sînt o revoltată și nici o mare specialistă în lingivistică, am tins să adopt exemplul 'României Literare', de exemplu. Acum, cînd citesc atît de puțin în românește, prefer vechea ortografie cu care sînt obișnuită din copilărie și care îmi face lectura mai ușoară. Alegerea mea nu are deci nimic revoluționar sau contestatar. E o chestie de obișnuință.

Ai publicat un roman și în limba engleză. Când scrii, simți că, la o frază sau alta, s-ar potrivi mai bine o limbă sau alta? Că un cuvânt al altei limbi, dintre cele pe care le ai în bagaj, ar fi mai nimerit?

Cel mai greu în acest moment este să scriu în engleză. Cu franceza am depășit acest stadiu. A devenit de fapt limba mea [maternă] în scris. Iar în engleză, ca să îmi fac viața ușoară, dacă mă împiedic de un cuvînt sau de o expresie necunoscută, trec în franceză și, uneori, în română. Cînd corectez, atunci caut în dicționar după cuvîntul just. Cred, totuși, că în ultima vreme scriu mai greu nu din cauza limbii, ci a ideilor. Cînd ai idei și subiecte care te incită, limba nu contează. Cum zicea odată un bun prieten pictor: acum că am tehnică, nu mai am idei.

Un om nu citește nimic. Un altul descoperă o carte; citind, prinde gustul, simte că nu poate trăi mai departe fără să citească. Gradul său de fericire se schimbă?

Un om educat nu e mai fericit decît cel needucat, ci mai lucid. Este luciditatea o sursă de fericire? Mă îndoiesc.

 

Despre cărțile Feliciei Mihali, despre biografia ei, puteți citi la această adresă: http://www.feliciamihali.com

 

Ce a publicat in revista Terranova, de care s-a îngrijit bună vreme, puteți citi la această adresa:
http://www.terranovamagazine.ca


Interviu de Marius Dobrin

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey