Constantin M. Popa

 
sus

Constantin M. Popa

 

Nu mai am planuri. Suntem din ce în ce mai singuri

 

Domnule Constantin M. Popa, se împlinesc, în octombrie 2013, 15 ani de când apare seria nouă a revistei Mozaicul. 15 ani de când sunteți redactorul-șef al unei publicații care și-a făcut un nume în viața culturală românească. Nu putem evita nostalgia: cum a fost inceputul?
La început a fost ideea alternativei. O alternativă durabilă, care să sfideze pleiada efemeridelor ce inundaseră piața literară craioveană (Meridian, Arca lui Noe, Gând și slovă olteneascăExcelsior etc. etc.) și, în același timp, să devină un pandant la consacratele Ramuri, intrată sub egida Uniunii Scriitorilor.

Păstrez în arhiva personală numărul inaugural al noii serii a Mozaicului, apărut, cum se știe, în octombrie 1998, marcând 160 de ani de la inițiativa pictorului Constantin Lecca de a scoate în capitala Olteniei primul periodic de cultură din această provincie istorică. Constat o dată în plus conturarea clară a unui program, în esență neopașoptist (liberalism, europenism, inițiative private, cuprinderea largă a fenomenului artistic), o înfățișare distinctă (grafică, pagini color), formule jurnalistice atractive (anchete, interviuri, dezbateri). Mai presus de toate, însă, revista își propunea să abordeze, număr de număr, câte o temă de acut interes. Efectul, dublu, s-a văzut imediat: marele ideocritic Adrian Marino a aderat la noua construcție, fiind recunoscut ca veritabil mentor spiritual, iar veleitarii au încetat repede insistențele de a se vedea publicați, descurajați de exigențele redacționale.

Revăd numele celor ce au dat viață acestui proiect, ajuns, iată, la trei lustri de existență: Nicolae Marinescu, director-editor, Ilarie Hinoveanu, secretar general de redacție, Lucian Irimescu, creatorul inspirat al frontispiciului revistei, regretata Ileana Petrescu și subsemnatul, redactor-șef. Aproape instantaneu s-a consolidat și prima echipă a noului Mozaic, alintată cu numele de „nucleu dur”: Gabriel Coșoveanu, Ion Buzera, Ion Militaru, Sorina Sorescu, Sergiu Ioanicescu, Horia Dulvac, Aurelian Zisu, luând naștere, astfel, o remarcabilă școală craioveană de eseiști.
Cum se vede, un început fast.

Cum s-a întâmplat întâlnirea cu Adrian Marino și ce a însemnat ea pentru Mozaicul și pentru dumneavoastră personal?
„Istoria” legăturilor mele intelectuale cu Adrian Marino se află în volumul Scrisori din cetatea cu trei turnuri, apărut la Editura Aius în anul 2006, cu o generoasă prefață a poetului și criticului literar Paul Aretzu. Este, în fond, un epistolar inițiat în timp ce redactam studiul Hermeneutica lui Adrian Marino (dezvoltat ulterior în monografia publicată la Editura Aula din Brașov), și la a cărui lansare, în noiembrie 1993, reputatul cercetător al ideilor literare a venit la Craiova. Un an mai târziu l-am însoțit în Sala Albastră a Universității, unde a ținut conferința România în perspectiva europeană, ocazie cu care a fost prezentată ediția a II-a a cărții sale Ole! España, prefațată de mine. Receptiv la inițiativele „alternative” ale profesorului Nicolae Marinescu, directorul Editurii Aius, marele savant a răspuns prompt invitației mele de a colabora la noua serie a revistei Mozaicul, începând din anul 1998. Spiritul aventurii intelectuale, vocația modernității, viziunea integratoare, universalistă, temperamentul polemic - proprii personalității sale - l-au făcut să se apropie de gruparea de la Mozaicul, recunoscând în această publicație, căreia i-a devenit mentor ideologic, promotoarea unui program neopașoptist.
Personal, sunt onorat de faptul că în celebra sa autobiografie, Viața unui om singur, m-a numit „un prieten de idei apropiat”.

Pentru că aminteați de „temperamentul polemic” al domnului Marino, ce părere aveți despre disputele mai mult sau mai puțin de idei pe care le-a purtat, uneori în termeni duri, vizibili și în volumul pe care îl pomeneați, în special cu grupul de la Păltiniș sau, ca să îl citez, cu „mafia Liiceanu-Pleșu”? Cât de benefice sau de sterile vi se par polemicile din spațiul cultural românesc, cele mari, gen „boierii minții”? Cât de necesare sau de puerile baricadele ridicate?
Să recunoaștem că virulența luărilor de poziție ale lui Adrian Marino își află originea într-un crez intelectual susținut cu obstinație. Ideocriticul nu viza neapărat persoane, ci principii. Există, azi, fără îndoială, centre de autoritate și grupuri de presiune ca expresie a vieții publice din România. Prin urmare, n-ar trebui să mire erupțiile ciclice ale unor controverse de fond, cum ar fi aceea dintre liberalismul pluralist și spiritualismul epigonic, virtual fertile prin clarificările ideologice prefigurate, bineînțeles cu condiția depășirii accentelor atât de „specifice” mentalității balcanice. Am asistat, în anii din urmă, la destule reacții resentimentare, la manifestări de aroganță și suficiență, la un „giudeț” care nu menajează nici „sufletul”, nici „trupul” printr-un limbaj inacceptabil ce făcea, în cazul Marino, din cel mai important hermeneut român un „iupochimen”, „strecurându-se printre picioarele marilor activiști de partid”, „târându-și megalomania nevrotic și libidinos”. Am citat din Gabriel Liiceanu. Cuvintele rănesc, dar și descalifică pe cei care le gândesc și le pronunță. Niciun solid eșafodaj intelectual nu se poate ridica pe mahalagisme. Promisele grădini suspendate în zonele eterate ale ideii nu vor fi decât, vorba principelui Cantemir, un rai spânzurat.


Ce credeți despre Paul Goma? Dar despre exilul său, la o distanța atât de mare, nu în sens geografic neapărat, de lumea literară de la noi?
Paul Goma este unul dintre puținii adevărați disidenți (el se autodefinește ca opozant) din anii comunismului și un rar exponent al veritabilului exil, cei mai mulți trăitori în afara granițelor țării ilustrând emigrația. Intransigența, radicalismul atitudinilor sale l-au ținut departe, este adevărat, cu efecte negative în planul percepției asupra valorii literaturii sale, dar benefice în eventualitatea unui reiterat „pupat toți Piața Independenței”.


Scriitori importanți au fost deconspirați, treptat, ca informatori ai Securității și supuși oprobiului public. Unii, abia după 20 de ani, iar reproșul că au tăcut a fost mai apăsat. Alții, din categoria Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor nu au colaborat și se bucură (cel dintâi și post-mortem) de onoruri. Cum ați așeza lucrurile într-un talger al adevărului?
Formele de manifestare ale reacțiilor umane în contextul regimurilor totalitare demonstrează precaritatea diviziunilor pedante. Fiecare atitudine de viață revelează un caz particular, poartă accente proprii, de la nonconformism, frondă, la disidență și insurgență.

Semnificativă este, fără îndoială, situarea în raport cu centrul de putere. Pe de o parte, notorietatea asigură o marjă de protecție celui ce are curajul să spună nu, pe de altă parte, cei ce poartă „amprenta fecundă a marginalității” (Ioan Stanomir) beneficiază de o mai mare libertate de acțiune, sustrăgându-se vigilenței organelor represive. Numai că în condițiile României postbelice supravegherea, urmărirea, detenția, tortura și chiar suprimarea fizică aparțin practicii curente a Securității. Dan C. Mihăilescu vorbea despre „inventivitatea diabolică” a acestei instituții perverse care, în timp, și-a rafinat metodele și mecanismele, punând în operă malefica rețea de ofițeri operativi, agenți, „surse” și informatori. Pentru cunoașterea întregului sistem, date concrete, ferite de supoziții arbitrare, conțin cărțile semnate de Clara Mareș (Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității), Simona Maria Pop (Adrian Marino. Obsesia trecutului) sau Ioana Diaconescu (Scriitori în arhiva CNSAS. Intelectuali urmăriți informativ, arestați, condamnați, uciși în detenție: 1946-1989). Cultivarea suspiciunii generalizate, presiunile exercitate asupra persoanelor supravegheate, profanarea intimității prin microfoane ascunse, anchete menite intimidării, înscenări compromițătoare, false recompense din categoria capcanelor „traversării cortinei” aparțin arsenalului agresivității instituționalizate.

Căderea omului în condiția de obiect/„obiectiv” se perpetuează și azi prin exercițiul sinistru al inversării rolurilor, torționarii retrăgându-se în aburii inocenței, iar victimele lor fiind acoperite de oprobiul unor vinovății confecționate abil, cea mai frecventă fiind aceea de colaboraționism. În același timp, actualitatea este bântuită de confuzia întreținută cu bună știință între contracultură (Theodore Reszak) și așa-zisa rezistență prin cultură, iar disidența la nivel popular, similară într-un fel disidenței ficționale (Daniel Cristea-Enache descria modul în care ideologia unică se multiplică și se ramifică politic, devenind literatură, discursul oficial fiind spart și fărâmițat în adevărurile personale ale tuturor personajelor), conduce la ambiguizarea adevărului despre destine cărora li se refuză chiar și o târzie răscumpărare tragică.

Ați colaborat cu Securitatea? V-au abordat?
Categoric, NU!


Dacă ați pune într-o balanță estetică, valorică, literatura dinainte de ’89 și pe cea de după s-ar înclina în vreuna dintre părți?
A cântări, fie și estetic, epoci diferite este o operație cu premize false pe care nu mi-o asum.

Cum ați caracteriza momentul actual al literaturii române?
Momentul actual al literaturii române se definește prin lărgirea faliei dintre generații, asaltul policentrismului creator, recuperarea valorilor etice și estetice în sfera liricii, a romanului și prin veritabila ecloziune a eseului critic, ilustrat, în special, de către tineri. Voi da ca exemplu excelentele cărți de critică și istorie literară semnate de craiovenii Gabriela Gheorghișor, Mihai Ene, Cosmin Dragoste, Petrișor Militaru, Silviu Gongonea, Cătălin Ghiță.

V-ați născut în Brașov. Când și în ce împrejurări ați ajuns în Bănie? Care este imaginea Craiovei de atunci, în câteva tușe? Viața de elev? Ce năstrușnicii făceați sau făceau colegii, prietenii?
După primii ani ai copilăriei, mi-am urmat, firește, părinții transferați la Craiova, un oraș cu totul diferit față de Brașovul natal. Mi se întâmpla să mă rătăcesc prin rețeaua haotică de străduțe, mai ales în zona parcului „Pușkin”, cu arcuirile, hiatusurile, prelungirile lor neașteptate, ce mi se păreau lipsite de logică. Mă fascina marea piață, aflată pe locul Teatrului Național, cu cele trei terase ale ei, multicolore, pline de viață, îmbietoare, cu scările de la „mica înțelegere”, unde se vindea vinul „cu burta”. Supusă, pentru elevi, interdicției, strada Unirii avea un farmec aparte, datorat, în primul rând, Braseriei „Minerva”, loc de întâlnire al actorilor, muzicienilor, profesorilor... Îi revăd, în memorie, pe elegantul Manu Nedeianu, pe maestrul Bârcă pufăind din pipă, pe teribilul Maciste care mi-a fost director timp de patru ani la S.M. 1, azi Colegiul „Carol I”. În serile de vară eram ispitiți de răcoarea grădinilor cinematografelor („Maxim Gorki”, „Tineretului”, „23 August”, „30 Decembrie”, „Patria”, așa cum fuseseră ele botezate atunci), sau de parcurile romantice unde făceam stângace declarații de dragoste colegelor noastre minunate. Din anii de liceu păstrez amintirea Teatrului, aflat în aceeași clădire, un teatru pe a cărui scenă se desfășurau și serbările noastre școlare.


A urmat facultatea la Cluj. De ce acolo?
Legătura cu Ardealul nu s-a întrerupt niciodată. Acolo trăia sora mamei mele, acolo m-am pregătit pentru admiterea la facultate, Clujul fiind locul dorit, idealul atins o clipă și părăsit cu strângere de inimă.

Cum era viața de student? Ce vă pasiona în vremea aceea?
Când am devenit student, în 1961, ecourile pașilor lui Blaga încă nu se stinseseră, și, la numai un an distanță, am văzut prima coadă în fața Librăriei Universității, unde urma să se pună în vânzare volumul Poezii al lui Blaga, îngrijit de G. Ivașcu. Coleg cu Vasile Igna, Nicolae Prelipceanu, Valentin Tașcu și Mircea Opriță, n-am fost atras în primul rând de literatură, ci de... teatru. În tradiția reluată a teatrului studențesc, datând din vremea refugiului de la Sibiu al Universității, când profesorul Liviu Rusu regiza spectacolele alumnilor, s-au pus în scenă Visul unei nopți de vară și O scrisoare pierdută, comedie în care jucam, alături de Mircea Muthu, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu și în care regretatul poet Gh. Pituț obținea aplauze la scena deschisă în rolul lui popa Pripici, căscând o incredibilă gură de hipopotam.

Ne obișnuisem cu atmosfera de burg „imperial”, cu arhitectura lui specifică, bine conservată, cu localuri precum „Fetițele vieneze”, cu mulțimea bisericilor, catolice, ortodoxe, greco-catolice, reformate etc.

Ați prins, ca student, o schimbare la conducerea țării: Ceaușeascu i-a luat locul lui Gheroghiu-Dej. Cum ați perceput-o?
În 1965, am asistat la vizita „de lucru” a noului conducător al partidului, Nicolae Ceaușescu, în picioare, într-o limuzină decapotabilă, salutând mulțimea scoasă pe marile bulevarde. Urmarea s-a văzut la scurt timp: peste noapte, toate firmele, inscripțiile, afișele în limba maghiară dispăruseră. Clujul își va adăuga cognomenul Napoca.


Cum a fost trecerea din bancă, la catedră?
După formalitatea repartiției guvernamentale, mi-am început cariera didactică la Liceul din Filiași. Trecerea din bancă la catedră s-a făcut în modul cel mai firesc, beneficiind de o foarte serioasă practică pedagogică, urmărită cu exigență de către profesorul nostru, Octavian Șchiau, la clasele de la  liceul clujean „Emil Racoviță”. Am înțeles că sunt făcut pentru această profesie, lucru confirmat indirect de foști elevi, unii ajunși nume importante în viața științifică sau chiar literară a țării: Alexandru Ciocâlteu, Irinel Popescu, Angelo Mitchievici... A te afla mereu în mijlocul adolescenței reprezintă un privilegiu, asigurându-ți, într-un fel, tinerețea prelungită, ca stare de spirit.


Ați debutat în 1966 în revista Tribuna, dar prima carte ați publicat-o în 1980. Un titlu, Replay, cam „occidental” pentru întunecații ani ’80. Ați avut probleme cu cenzura?
Debutul editorial întârziat, cu volumul Replay, care aduna cronicile literare publicate în revista Ramuri între cele două magistraturi critice oficiate de Al. Piru și Marin Sorescu, a întâmpinat, într-adevăr, unele obstacole, din cauza unor texte considerate inoportune, cum ar fi comentariile referitoare la Filotei de Cozia sau la Rusoaica lui Gib Mihăescu. Dacă monahul cozian a trecut, ca secretar al lui Mircea cel Bătrân, printre furcile caudine ale cenzurii, cronica la romanul Rusoaica a fost scoasă pe motiv că implica un „scandal diplomatic”, fiind vorba despre granița pe Nistru.     


Și a venit Revoluția. O anticipați? Ce a însemnat pentru dumneavoastă?
„Revoluția” a constituit momentul care a făcut posibilă consacrarea mea prin cele peste zece volume publicate, după anterioarele Replay și Clasici și contemporani, dar și sursa unor deziluzii ce ne marcheză existența zi de zi.       

Scriitorii, ca și toată societatea, s-au împărțit în două tabere, unii la stânga, alții la dreapta...
Dacă mă refer la scriitorime, după 1990 unii s-au declarat apolitici, urmărind de fapt conservarea privilegiilor avute înainte, iar alții au intrat în politică din aceleași motive. La mare preț era
”doctrina” est-eticului, atribuită Monicăi Lovinescu, aparținând, de fapt, lui Pierre Hassner.

I-ați cunoscut pe Marin Sorescu și I. D. Sîrbu? Ce impresie v-au lăsat?
Evoc două întâlniri memorabile, pentru mine, cu I.D. Sîrbu și Marin Sorescu.
Din august 1966 mă găseam în București ca „elev” la Școala de ofițeri de rezervă nr.1. Terminasem Facultatea și, conform cerințelor vremii, trebuia să-mi satisfac stagiul militar. Acasă, la Craiova, într-o zi mama se trezește la poartă cu actorul Vișan, de la Teatrul Național, care se interesa de mine! Aflând situația mea, îi spune că la întoarcerea din armată să-l caut neapărat pe domnul Sîrbu, secretarul literar al teatrului. În februarie, anul următor, m-am prezentat la Teatru și am avut prima discuție cu I. D. Sîrbu. Căuta, în rândurile proaspeților absolvenți, în funcție de media examenului de diplomă, tineri care să ocupe un post de referent literar al teatrului.

Jovial, învăluit în fumul țigărilor, m-a chestionat în legătură cu anii de studenție: ce profesori am avut (când l-am amintit pe Liviu Rusu a tresărit vizibil, fără ca eu să fi știut resorturile acestei reacții), ce limbi străine posed, ce discipline prefer, dacă îmi place Clujul, unde am primit repartiția guvernamentală în învățământ și altele. Apoi mi-a scos din rafturile bibliotecii (locul unde mă primise) un volum destul de impozant și m-a rugat să marchez cu ”fluturași” paginile în care era vorba despre „bufonul în teatrul shakespearian”. Pregătea una dintre faimoasele sale conferințe experimentale. M-a lăsat singur cu Shakespeare și opera lui, culegere de texte critice prefațată de Tudor Vianu. Știam cartea, apărută la E.L.U. în 1964, anul în care I.D. Sîrbu venise ca secretar literar la Teatrul din Craiova-Isarlâk. O mai răsfoisem și nu mi-a fost prea greu să identific referințele cerute.

Când a revenit în încăpere, s-a mirat văzând că stau degeaba. M-a lăudat pentru operativitate și mi-a spus că va trebui să trec pe la directorul instituției în ziua următoare. A doua zi am fost în secretariatul teatrului la prima oră. Directorul de atunci, actorul Nicolae Radu, m-a primit amabil, mi-a spus că îi făcusem o impresie bună lui Gary (I.D.Sîrbu) și să mai trec pe la el săptămâna viitoare. Destul de confuz am coborât de la etajul directorial în bibliotecă și am aflat verdictul. Cu franchețe, I.D. Sîrbu mi-a dezvăluit faptul că am întârziat prea mult din august până în februarie, că între timp postul fusese promis altcuiva, care trebuia să se prezinte, mi-a urat succes la catedră și mi-a promis că ne vom mai revedea. Ceea ce s-a și întâmplat în dese rânduri, când mă sfătuia să am grijă cum îmi consum „cartela de libertate”.

Anul 1990 îi aducea lui Marin Sorescu o nouă funcție: director al Editurii „Scrisul Românesc”, dar și „rebeliunea ” redactorilor rămuriști...
Prin septembrie, străbăteam cam absent Calea Unirii. În dreptul Filarmonicii mă oprește un glas: „Ce mai faci?”. Tresar și îl recunosc pe Sorescu. Avea o voce ușor nesigură. „Ai puțin timp?”, mă iscodește. „Sigur”, îi răspund. „Vrei să spui câteva vorbe la lansarea noii ediții din Singur printre poeți?”. Nu știam ce să cred. Rămăsese în Craiova chiar singur? Bineînțeles că am acceptat și, peste o jumătate de oră, vorbeam în Casa Cărții (azi doar o amintire) despre debutul eclatant al poetului, despre motto-ul caragialian al volumului, despre „complexul Nobel” și despre solitudine. Au mai rostit cuvinte, mai mult sau mai puțin de circumstanță, Mircea Herivan, proaspăt patron al editurii Intercontempress, redactorul și poetul Dumitru Udrea, care nu-l mai scotea din „coane”, și Vasile Bărbuți, directorul Centrului de Librării (cel care a vândut Casa Cărții unei bănci). Lume destul de puțină la un eveniment al cărui protagonist era, totuși, Marin Sorescu. Frigul își arăta primele semne...

A urmat o agapă la faimosul restaurant „Cina” (actualul sediu al TVR Craiova), în timpul căreia, eliberat de emoții, poetul a evocat, cu haz, călătoriile sale prin S.U.A. și Mexic. Însă ceva îl neliniștea. Fărâmița pâinea și făcea cocoloașe fără să-și controleze gestul.

Deși ne cunoșteam de multă vreme (de când, ca șef al Ramurilor își adjudecase „cronica literară”, după ce eu susținusem rubrica respectivă în urma plecării profesorului Al. Piru), nu mă numărasem printre cei care îl așteptau la gară și îi duceau mapa. M-a surprins, prin urmare, gestul său de a-mi oferi, la această „Cină de taină”, un exemplar din Singur printre poeți cu următoarea dedicație: „Prietenului C. M. Popa, în urma lansării acestei cărți, la Craiova, cu cele mai bune gânduri”.

Ce mai scrieți? Ce planuri aveți? Un vis pe care l-ați dori împlinit?
Nu mai am planuri. Suntem din ce în ce mai singuri.



Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey