Veronica D. Niculescu

 
sus

Veronica D. Niculescu

 

Scriu ca să fug de mine,
chiar dacă sfârșesc uneori tocmai în brațele mele

 

Spuneai, într-un interviu, nici vechi, nici recent, după Roșu, roșu, catifea, că porți cu tine o carte, aproape scrisă pe atunci, pe care o visai pătrată și “atât de mică încât să poată fi luată în mușuroi de orice micime a lumii”.  E gata?

E gata. E gata de anul trecut, de prin toamnă. Grație binefăcătorului decalaj cu care apar cărțile - vorbesc de decalajul dintre terminarea unui manuscris și eventuala publicare - Roșu, roșu, catifea a apărut când eu finisam acest următor volum. Probabil și cartea aceasta nouă o să apară tot cam la un an de când am încheiat-o. Se numește Simfonia animalieră și încă o visez pătrată și mică. Ar trebui să aibă forma unui CD și, da, să încapă într-un mușuroi; în mintea mea ea deja există, ca formă și culoare, de când o scriam.


Ai găsit o editură? Sunt șanse ca ea să aibă forma și culoarea la care visezi?

Da. Cartea o să apară la Casa de Pariuri Literare, editura cu care am colaborat excelent și la Roșu, roșu, catifea. Cum frumos spunea Nora Iuga în documentarul realizat cu ocazia aniversării de trei ani a editurii, CDPL nu este o editură, este un fenomen. Din punctul meu de vedere, este o editură care își tratează foarte ok autorii. Manuscrisul a fost acceptat imediat după propunere, în decembrie trecut, chiar cu entuziasm, iar eu am multă răbdare, nu pun nici o întrebare de genul „dar când, când?”, aștept și-mi văd de treabă, știu cartea pe mâini bune, niciodată nu grăbesc publicarea, și se pare că se apropie momentul apariției. Mă simt răsfățată publicând la CDPL. 

Ce scrii acum?

Ups, îmi cer scuze, dar despre asta nu pot vorbi decât sub tortură. Dacă aș dori să te deturnez de la întrebare, aș spune că a fost un an al traducerilor (sigur, de fapt îmi vine să te întreb: dar tu?).

Tocmai am reluat lucrul la roman, după o pauză în care am scris teatru.

Atunci aș spune doar că, într-o pauză de la tradus, la începutul anului, am rescris Roșu, roșu, catifea pentru teatru, ca piesă. Povestirea cu acest titlu a fost aleasă de cei de la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, ca să fie jucată în Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Am scris piesa destul de repede, fiindcă povestea exista, personajele existau. Povestirea fiind scrisă de la bun început ca un lung monolog al unui bătrân, întretăiat ici și colo de anumite replici ale personajelor sâcâitoare care-i invadează cotlonul, a mers repede. Spectacolul s-a jucat în festival. Apoi viața a continuat cu și în Darul lui Nabokov.

Ai tendința, după o traducere sau după lectura unei cărți care îți place mult, să scrii în stilul autorului respectiv?

Nu aș vrea să pară că dau o greutate exagerată unor lucruri, însă pentru mine lectura unei cărți, pe lângă traducerea aceleiași cărți, este ca o gură de Santal de portocale roșii pe lângă o transfuzie de sânge. După o traducere, da, gândesc, visez, vorbesc în replici din cartea respectivă. Acum, după aproape un an de trăit în Darul lui Nabokov, orice fac, sunt tot acolo, în carte. Fac fotografii la Ocna Sibiului? Văd imaginile descrise de Feodor în ultimul capitol. Îmi ies în cale fluturi peste tot? Sunt Vanesse și sunt Cozi de rândunică și știu exact din ce paragrafe vin fiecare. Și sunt lucruri reale, palpabile. Asta înseamnă că ți se schimbă percepția. Și nu poți scrie nimic. Nimic. Uneori nici o biată însemnare de blog. Trebuie să treacă vreme. Și nu știi ce-o să fie apoi, ce-o să mai fii tu după transfuzia asta. Ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Ai primit, ai și dat. Ești plin și ești absolut gol.
M-am tot gândit - ce minunat ar fi să simțim așa de intens un text la lectură, la o primă lectură, însă nu e posibil, lucrurile se desfășoară pe paliere total diferite, mintea e pusă la treabă într-un mod total diferit.

Pe de altă parte, eu nu am tradus decât cărți iubite. Am avut mare noroc și mă rog să îl am în continuare. Bogdan-Alexandru Stănescu mi-a livrat cărți a-ntâia, nimic nu e aruncat la întâmplare. Nu aș putea altfel, tocmai fiindcă eu nu sunt un traducător. Am început treaba asta dintr-o întâmplare personală, intimă, o aventură despre care nu știam ce finalitate o să aibă, dacă o să aibă una...

Uite, în luna asta de „vacanță”, august, de fapt o lună ca un balamuc, am primit o propunere de traducere de la altă editură. Era atât de nepotrivită, încât, deși nu aveam de lucru, nu am putut să o primesc. Era o carte care sparge topurile de vânzări, stă cocoțată sus pe Amazon, dar pare o prostie... De fapt, am citit cronicile străine, chiar e o prostie, un fals. Cu siguranță și la noi se va vinde brici. Nu pot traduce un text din acesta, e și pierdere de vreme, e și riscant. Vorbim de transfuzii, nu de mașini-unelte.

Spuneai, cred că tot într-un interviu, despre o răsturnare de situație: la început făceai o traducere între cărțile proprii, acum o carte între traduceri. Ești împăcată cu asta? La un moment dat, foloseai pentru efortul de a traduce Darul, cuvântul „desfătare”. Îmi amintesc o remarcă a lui Octavian Saiu, dintr-o carte despre Ionesco: „Ca traducător, nimeni nu primește glorie, ci un etern plan secund”.

Sigur că nu primești glorie, și de ce ai primi? Ești un nume ascuns pe o pagină pe care n-o citește mai nimeni. Ești o furnicuță care merge pe o cale bătută de un armăsar. Aici e vorba în primul rând de uitare de tine. Dar e multă desfătare, fiindcă este o lectură intensă în munca asta, aici e plăcerea. Lucrurile sunt complexe și nu se poate vorbi despre ele fără jenă și fără superficialitate. Scriitorii au tendința să fie vorbăreți când sunt întrebați despre scrisul lor. Traducătorii n-au decât să tacă.

Împăcată? Dar sunt nespus de fericită că pot trăi făcând exact ce-mi place. Am renunțat la alte soiuri de colaborări care poate că aduceau un confort al zilei de mâine, dar distrugeau ziua de azi. Ce lipsește din ecuația asta este ceva banal, anost, plictisitor sau chiar vulgar pentru ceilalți, dar destul de dureros pentru noi: faptul că a traduce nu este recunoscut și tratat, aici, ca o meserie. E un fel de hobby, un ceva de făcut pe lângă serviciul normal, un job de seară sau de noapte - iar, după mine, nu se poate așa. Ca să traduci, renunți la jobul de zi. Apoi, treaba ta cum te descurci.

Uneori ți-am citit pe blog sau pe facebook fraze de genul: „E trist să treacă douăzeci și șapte de zile fără să vorbești cu un singur om față în față (atât a fost recordul, vara asta; șiruri de paisprezece, cincisprezece, șaptesprezece zile au fost multe)”. De ce se întâmplă așa? Când se întâmplă.

Îmi este foarte rușine de multe lucruri pe care le scriu pe blog, ca pentru mine, uitând că e posibil să le mai vadă și alții. Dar cred că asta am zis-o într-o năzbâtie de interviu, anul trecut. Pe FB nu scriu mai nimic niciodată. Dar blogul încă mi-l consider un cotlon, destul de umbrit.
De ce se întâmplă așa? Nu știu. Suntem acolo unde am ajuns. Dar tocmai am întâlnit și am discutat cu un alt om care trăiește exact la fel, iar faptul că nu sunt singură mă face să mă rușinez și să tac. Poate că e pur și simplu normal, ar trebui să ne asumăm și izolarea. În fond, e savuroasă, chiar și atunci când e mai mult decât ți-ai putut dori.

La sfârșit de octombrie ai participat la FILTM, „cel mai grozav lucru care mi s-a întâmplat anul ăsta”. Ceva ce nu ai spus încă despre aceste întâlniri din „mansardă”? (Îți plac mansardele?)

Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara e ceva de vis. M-a făcut să scriu pe FB, ceea ce tocmai ziceam că nu fac. Am „ouat” un status care va fi inclus într-o cărticică cu statusurile scriitorilor pe FB. Ce mă făceam dacă nu mergeam la FILTM? Nu apăream, vai, în carte!
Ziceam așa:
Uite cum stau în holul hotelului cu bagajele făcute și nu mă îndur să plec de la FILTM. Festivalul de la Timișoara a fost cel mai grozav lucru care mi s-a întâmplat anul ăsta. Ascultat, întâlnit, discutat, râs și sorbit din ochi atâta lume faină adunată la un loc. Ce mai loc știi tu să fii, Timișorico!

Ai fost și la Sibiu în această toamnă, ai văzut și filme... Unde te simți acasă?

Când m-am întors de la Sibiu, unde am stat într-o pensiune cam cumplită, m-am trântit în patul larg de la București, sub tavanul albastru cu stele, și-am zis „Doamne, ce bine-i acasă!”. Apoi, când m-am întors de la Timișoara la București, am răspuns la un e-mail cu veșnicul „Cu drag, din Sibiu.” Confuzia continuă.

Scrisul tău pare foarte personal, chiar dacă, spuneai, ai scris mereu imaginând personaje, evitându-te pe cât posibil, „evitând să fac personaje din mine, dar savurând să devin eu fiecare personaj”.  Cât din tine se vede totuși în proza ta? Cât din tine le arăți celor din jur?

Orice personaj inventat, imaginat, manevrat, poartă ceva din noi, ceva de dincolo de acel „noi” vizibil, imediat. Tot ce scriem suntem noi.  Inversate, contorsionate, orientate te miri cum, în pozitiv sau în negativ, stări, emoții, personaje, toate-s ale noastre, din noi. Asta-i magia. Nu vreau să pun nimic din mine acolo, dar sigur că totul e din mine. Nu o să pun însă niciodată în cărți nimic din biografia mea, nu o să transcriu întâmplări, nu o să înșir amintiri, nu o să public jurnal, scrisori, colecții de articole sau interviuri. Asta zic azi.


Crezi în scriitorul „angajat”?

Angajat la stat? Sau la privat? Angajat nicăieri.
Nu. Este o oroare.
Imaginația e singurul zeu la care simt că trebuie să mă închin și pe care simt că trebuie să-l slujesc, când e vorba de scris.

Cum stai cu vanitatea?

Stau așa: pe o bancă, în parc, eu cu mâinile apăsate pe urechi, ea cu mâinile apăsate pe gură. Ne uităm la copaci.

Dar cu timpul?

Aici e aici. Când pare că e mult, nu pot să fac mai nimic. Când pare că se termină, fac multe. O boală e rai pentru scriitor (dar numai după ce scapi întreg din ea).

De ce scrii pe blog?

Chiar azi, ca și ieri, probabil ca și mâine, voiam să-l închid. Dar nu-l închid. E cotlonul meu intim, un fel de depozit al zilelor. Sigur că mi-e rușine la gândul că-mi cotrobăie prin el cine știe ce străin. Asta ar fi cu blogul meu.

Celălalt, așa-zis public, de la un cotidian, e aproape ca și inexistent. Mă forțez să nu scriu nici când îmi vine tare să scriu despre ceva. Există o anumită zonă publică, „prea publică”, unde simt că nu am de fapt de spus nimic nimănui - sau unde simt că așa ar fi decent de simțit. Unde orice ai zice, te toacă mărunt la subsol cu aceiași politicieni care azi sunt, mâine nu-s. Nu suport să mai scriu la temă, la zi, pe subiecte la modă, poate sunt și prea multe redacții în urmă, din ’96 încoace, până spre 2011. Nu suport să mă mai las strivită de imediatul ăsta, ca de un tir care încă mai poartă mirosul prostituatei din parcare. Ori de câte ori mai scriu câte ceva de actualitate, ies din povestea asta duhnind a cabină de tir. Zece dușuri fierbinți înainte să poți simți iarăși mirosul tău personal.

De ce scrii?

Imaginația este ca un organ. Nepus la treabă, se atrofiază. Scriu ca să-mi provoc și antrenez imaginația. Scriu pentru a trăi pătimaș în vieți paralele, imaginare, scriu ca să fiu altceva, ceva ce altfel n-aș putea fi. Scriu ca să fug de mine, chiar dacă sfârșesc uneori tocmai în brațele mele.

Ce te echilibrează?

Alergatul. Cel mai bun lucru pe care mi l-am putut oferi anul acesta, un an în care aș fi putut cădea rău. Am început prin Sub Arini, la Sibiu, alergat alternat cu mers, distanțe scurte, gâfâit, citit multe articole, oblojit genunchi distruși, luat de la capăt. Acum alerg șnururi de câte patru kilometri, cu pauză de câte o zi sau două, într-un parc din București. Și mă opresc aici la apropierea iernii. E minunat să îți dai ceva greu de făcut, atunci când pare că nu mai e nimic de făcut. Să te muncești de să iasă aburi din tine.

Ce te disturbă?

Vorbăria, minciuna, aglomerațiile.

Ce îți place să faci cel mai mult?

Să mă troglodesc - în sensul din Vis... al lui Beckett. Să zac cu luminile stinse, ghemuită pe canapea cu fața la perete, cu fața în pernă, ascultând zidurile, foșgăiala timpului.
Să cânt.
Să mă plimb și să mă uit în curțile caselor, la ferestrele luminate seara, toate ascunzând familii, povești, să vorbesc cu câinii, cu motanii, cu vrăbiile, cu cerșetorii care te întreabă cât e ceasul.

Ce ai vrea să faci, din categoria lucrurilor acum sau mereu „imposibile”?

Aș vrea să reușesc să traduc cartea atât de dragă la care am început să lucrez zilele trecute, ceea ce-mi pare imposibil acum, dar mai puțin imposibil decât îmi părea acum cinci ani. Aș vrea să pot trăi doar din tradus și scris. Ceea ce, desigur, se încadrează în categoria lucrurilor imposibile, dar pe care le practic și-așa.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey