Kincses Elemer

 
sus

Kincses Elemer 

 

Fiecare piesă foarte bună are niște mine,
care trebuie călcate 

 

Este a patra piesă pe care o montați la Craiova. De ce Ionesco? De ce „Scaunele”?
E prima mea întâlnire, ca regizor, cu Eugen Ionesco și mă bucur că domnul Mircea Cornișteanu mi-a făcut această propunere. Am citit cinci-șase piese ale lui Ionesco și am ales „Scaunele”. La început, m-am cam speriat, dar acum cred că am făcut o alegere bună, pentru că este una dintre piesele care îți oferă un prilej formidabil de căutări. Iar pentru mine repetiția a fost, este și va rămâne o căutare. O repetiție bună este o sărbătoare a minții: cauți tot timpul, propui, încerci, intervin actorii care sunt părtași în acest experiment, și îți dai seama, după ore, zile, săptămâni dacă încă ține sau nu propunerea ta.

De data asta sunt doi actori. Cum i-ați ales?
Cele două personaje, care au 95, respectiv, 94 de ani, și care trăiesc împreună de 75 de ani, alcătuiesc o pereche ciudată. În 70-75 de minute parcurg niște arhesituații, ele însele fiind arhetipuri: mamă, fiică, soț înșelat, soție, dragoste, frica de moarte și cea mai cumplită stare: pierderea memoriei. Dacă n-ai memorie, n-ai trecut. Și sunt patru-cinci momente în piesă în care cei doi nu-și mai amintesc, iar asta e o treabă groaznică și trebuie jucată cât mai bine. Întotdeauna folosesc niște metafore și zic că fiecare piesă foarte bună are niște mine, care trebuie călcate. Unele sunt foarte ascunse, altele în mijlocul drumului, dar tu, ca regizor, trebuie să le cauți și să le faci să explodeze. Acest text e arhiplin de mine ascunse. Și se mai întâmplă un lucru în această scriere genială: un fapt este descris de Ionesco ca un lucru real, dar e și o parodie prezentă în tot. Are mai multe straturi. Actorii care dau viață celor două personaje, Tamara Popescu și Ilie Gheorghe, formează un cuplu sudat. El, un spirit ludic absolut genial, a venit la prima repetiție cu textul știut, ceea ce m-a ajutat să înaintez mult mai repede. Iar ea e din Fellini! Surpriza mare va fi ea!  

Ați regizat și piese pentru sală mare, și pentru studio. Pe care le preferați?
Pe măsură ce înaintez în timp, mă apropii mai mult de actori. Din ultimele mele 10 montări, șase-șapte au fost de studio. Mă interesează actorul, omul, îmi place să îl văd de aproape. Am montat și Cehov în condiții de studio, în Baia Mare. De la doi trei metri nu mai ține minciuna. Nici ieftinul. Nu mai poți vinde un spectacol mincinos, cum se mai întâmplă cu unul realizat într-o sală mare.Când ești la doi metri distanță vezi că ori plânge, ori nu plânge, ori trăiește, ori se preface și mă minte că trăiește respectiva stare.

Cum credeți că va fi primit Ionesco de publicul craiovean?
E o provocare pentru toată lumea, și pentru mine, dar asta ne e viața. Sper să aibă soarta pe care o merită. Craiova este un oraș cu viață culturală extrem de intensă - și muzicală și teatrală. Este în prima linie a mișcării teatrale din această țară.

Ați montat piese în multe locuri. Cum vi s-au părut?
Am regizat în teatre din Austria, Ungaria, fosta Iugoslavie și România, dar mișcarea teatrală cea mai interesantă este în România. Acum e pe o pantă descendentă, pentru că ne paște acest pericol al terorii de a vinde totul. Fiecare spectacol este îmbrăcat în staniol colorat. Ori arta nu e o marfă sau nu e numai marfă. Văd și la regizori cu nume că sunt stăpâniți de chinul: dar ce mă fac dacă nu vine publicul? În loc ca gândul tău cel mai important să fie: Ce vă spun cu acest spectacol? Pe mine asta mă interesează: ce am de spus eu, Kincses Elemer, ce am de spus dumneavoastră cu acest text genial, cu acești actori absolut formidabili? Și abia după aceea vine: Ce va spune publicul? Eu fac o piesă ca să vorbesc lumii despre suferințele mele, ale semenilor mei și numai apoi mă interesează dacă se vinde sau nu. 

Este o mentalitate importată?
Da, bineînțeles. În această parte a Europei politicul nu prea ia în serios arta. Sau, dacă o ia, o ia când împlinește cineva 90 de ani sau când un actor celebru moare. Dar cultura, dacă nu e ajutată, mai ales în condițiile în care nu sunt stabilite regulile jocului – că noua lege a teatrelor este o lege capitalistă de la A până la Z, care nu se va putea aplica fără mari perturbări, pentru un sistem care nu este capitalist. Și încă are un cusur mare: un singur om va hotărî ce leafă am eu sau respectivul actor: directorul teatrului. Cum stabilești valoarea unui actor, când în artă nu se măsoară în artă valoarea? Apoi, dacă directorul respectiv e un tâmpit? Atunci ce facem? El hotărăște soarta a 100 de oameni, că prin leafa mea, el intervine în viața mea și a copiilor mei, și în viețile tuturor celorlalți actori, regizori. Nicăieri în lume un singur om nu decide acest lucru și sper să găsim o rezolvare, să nu se aplice. Am fost director de teatru, nu unul bun, pentru că nu eram în stare să urlu și să cerșesc. Dacă nu ai aceste atribute, nu ești bun în țara asta, dar îmi e mai bine, pentru că lucrez mult mai mult, iar eu sunt om de teatru, nu director de teatru.

E nevoie de o reformă a sistemului teatral? Unii regizori tineri propun asta, nu sunt de acord cu aceste teatre „naționale” prin fiecare reședință de județ, cu subvenționarea, vorbesc de companii private.
Și aici e nevoie de măsură. Companii private... e ok. Dar... în toate celelalte țări care ne înconjoară, fiecare teatru are 6-8-10 camere sau o casă întreagă de oaspeți. Noi nu avem. Numai cazarea actorilor cine o plătește? Orașul nu, județul nu, ministerul nu. Cine plătește ca noi să repetăm 4-5 săptămâni și să jucăm o microstagiune, că ăsta-i visul în capitalism? În Ungaria fiecare teatru de provincie are o casă pentru actori, unde sunt 10 care stau acolo și sunt 5-6 camere libere cu bucătărie, cu duș, unde stai dacă ești invitat. În România ce fac? Plătesc pentru 10 actori cameră la hotel? Unde vor fi cazate aceste microtrupe pentru microstagiuni? Ce facem cu celebre trupe, cu mari personalități care formează trupe în jurul lor și lucrează cu ele? Când Ciulei lucra la Bulandra, știam că va lucra cu Toma, Caramitru și ceilalți. Și era o feerie! Dar dacă azi lucrezi cu ăsta, mâine cu ăla, dispar maeștrii! De fapt, nu știu dacă n-au dispărut, pentru că am devenit cu toții – sună urât – niște regizori mercenari. Pentru că atât de prost suntem plătiți în teatru – și eu sunt angajat al unui teatru național, cel din târgu Mureș - încât suntem nevoiți să acceptăm invitații. Sunt și unele care te onorează, pe altele le accepți însă pentru ca familia ta, copiii tăi să aibă ce să mănânce. Sună groaznic. Ei bine, dacă ai ținută, nu accepți, nu orice condiții. Dar dacă nu te duci o dată, nu te duci nici a doua oară, a treia oară nu te mai cheamă nimeni. Iar piața e arhiplină de pararegizori ca să folosesc un termen asemănător cu paramedicii, care fac lucruri superbe. Pararegizorii fac lucruri mai puțin superbe, dar piața e plină de ei. Dacă dau un telefon în clipa asta, pot să fac rost de 4-5 nume care să vină mâine să monteze orice, pentru niște bani. 

Regizorii tineri au vreo șansă, în această lume?
Au, dacă au și talent. Pot să spun 3-4 nume care au talent și care au de lucru. Dar talentul nu ține cont de vârstă, cum nu cred că există un director de teatru care să spună: Vreau să fac un spectacol cu unul tânăr, cu toate că îl am pe ăsta, cu 15 ani mai bătrân. Un director bun îl va alege pe regizorul care are valoare. Uitați-vă la Vajda, la 80 de ani ce film a făcut: Katyn. Dacă ai sănătate și ai putere de muncă, mai ales într-o artă ca teatrul care se bazează pe profunda cunoaștere a vieții, a suferinței, a bolii și a morții, poți reuși oricând. 

V-ați gândit să faceți film?
Am și regizat un film și nu mi-a plăcut deloc. Nu se compară cu teatrul sau cu o repetiție. Filmul nu degeaba se cheamă în multe limbi „industria de film”. Am făcut un film după propria-mi piesă cu care am câștigat Premiul UNITER în aprilie 2002 și băiatul meu de 13 ani, care era cu mine la filmări, mi-a zis: „Tati, dar nu tu ai făcut filmul, ci nenea operatorul!” Și așa a fost. Dacă am avut 30 de idei, 25 au fost imposibil de realizat din motive „tehnice”. Am reluat o scenă în care un milițian care rostea un monolog trebuia să plângă. Și a treia oară, în sfârșit, au apărut lacrimi în ochii actorului într-un plan total și atunci se aude vocea operatorului: „Stop!”. Zic: „Ce e?”; „Avion!”. Eu nu-l auzeam, dar el, în căști, da. În versiunea finală scena cu lacrimile milițianului n-a mai apărut.

De ce credeți că are nevoie teatrul acum? Când am intrat în Uniunea Europeană, apăruse o oarecare îngrijorare, că instituțiile de cultură nu vor mai primi subvenții.
Teatrul este un refugiu al oamenilor cărora nu le e frică să gândească, atât cât mai ești lăsat să gândești, fiindcă ne paște un pericol imens cu globalizarea culturală. Că umblăm în jeanși și mâncăm hamburgeri (și eu am mâncat de trei ori în viața mea) putem accepta. Dar când va veni – și vine – acest val imens care deformează gândirea omului după rețeta americană, va fi groaznic. Asta deja se simte. Nu spun postul respectiv, dar mi se propune de la o televiziune să fac ceva în limba engleză. Entertainmentul nu mă interesează. „ I don’t like to entertain me!”. Și ăștia sunt doar primii pași. Plimbați-vă prin București și o să remarcați câte lucruri sunt scrise în engleză și câte în română. Și acești pași sunt făcuți în direcția care? Să fim cu toți egali, cum în China toți oamenii se îmbracă la fel? Cu îmbrăcămintea pericolul încă nu e mare, dar cu gândirea mea... să fiu silit să privesc aceleași filme – porcării americane? Aleg să trăiesc așa cum mi s-a întâmplat după ce am văzut Danaidele, când am stat pe gânduri ore întregi: Cum e viața asta? Un spectacol cutremurător. Asta e menirea teatrului, să încerce să schimbe, să mă pună pe gânduri, să îmi arate: Uite ce viață nenorocită ai, cât e de mică și câte compromisuri faci și când trebuie și când nu trebuie.

Literatura ce înseamnă pentru Kincses Elemer?
Ca și muzica, e un dar imens de la Dumnezeu. Am scris 7 piese, un roman și patru volume de proză, am publicat două de teatru și două de proză. Și scriu, pentru că am de povestit.

Timp aveți, pentru scris?
Da. Scriu aproape zilnic. Aici, la Craiova, trăiesc ca un iezuit. Vreo două-trei săptămâni n-am scris, dar când în mintea mea spectacolul e gata, mă gândesc la roman. Și în dimineața asta am scris vreo două ore. Niciodată se intitulează această carte, care e terminată

În limba maghiară?
Da. Eu sunt maghiar. Un regizor maghiar din România. N-am plecat, deși aș fi putut, de mai multe ori. Dar așa am fost crescut: că locul meu e aici.

E diferit teatrul din Craiova de teatrul din Târgu Mureș sau din Cluj, de exemplu?
La Craiova vine uneori Purcărete să regizeze, ceea ce este o sărbătoare. În alte locuri își pune piciorul mai rar. Sunt 4-5-6 regizori în care cred și în Craiova e o efervescență culturală, de ani de zile e ceva de văzut. Și Festivalul Shakespeare, despre care am auzit că e formidabil. E o luptă eternă a domnului Emil Boroghină pentru care, bineînțeles, merită felicitări. O luptă pentru a organiza, pentru a începe din nou valsul: banii de care e nevoie etc.

Ce gânduri de viitor aveți?
Vreau ca familia mea și copiii mei să fim sănătoși, să am putere de muncă și să încercăm cu toții să fim oameni într-o țară în care cu zi ce trece e mai greu să rămâi om.

 

(Acest interviu, realizat de Cornel Mihai Ungureanu, este mai vechi, mai exact din februarie 2009 și a apărut, la vremea respectivă, în revista SpectActor, realizată de Nicolae Coande, la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova. Dar, dincolo de context, ideile exprimate își păstrează prospețimea, iar revista SpectActor va aniversa pe 12 decembrie 2013 apariția numărului 25, așa că am decis să îl reluăm în Prăvălie. Romanul Niciodată, despre care Kincses Elemer vorbește la un moment dat, a apărut între timp și a fost lansat și la Craiova, în martie 2012. câteva cuvinte despre carte, aici) 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey