Ion Buzera

 
sus


Ion Buzera

Fiecare se exprimă pre limba lui,
fiecare coterie crede că își e suficientă

 

Ion Buzera, cum vezi, cu ochi de critic și de istoric literar, momentul actual al literaturii române?
Din micul meu “post de observație”, al cronicii literare pe care o țin în revista Mozaicul, pot să fac numai câteva constatări.
Relieful e destul de bogat, dar și foarte accidentat. Dacă aș enunța ceva la nivel general, aș observa că, pe de o parte, secvențial, mai mult în raport cu vreo câteva individualități creatoare, climatul este extrem de ofertant, chiar cu un anume energetism, pe de alta, pe versantul cel mai populat, e multă gălăgie și tot atât de multă neputință.
E clar, prin urmare, că literatura nu și-a revenit complet din amețeala postcomunistă, multe contururi sunt încă în ceață, dar sunt prezente și semnele dezmorțirii, fiind, pe cale de consecință, destul de coaptă pentru varii incursiuni constatative și, eventual, exegetice. Eu voi folosi tehnica spicuirii, încercând să trec în revistă ceea ce cunosc bine și să evit să speculez în teritorii mai puțin bătute.
Mulți dintre șaizeciști trăiesc și acum din gloria antedecembristă. Deși au continuat să scrie mult (Breban), par din altă lume și continuă să-și facă jocurile lor, care au fost așezate de mult în sertare mai vechi ale istoriei literare.
  

Literatura română contemporană are, din fericire, șansa câtorva scriitori excepționali, aflați în plină activitate, complecși, cu rezultate apropiate de virtuozitate pe mai toate coordonatele scrisului lor: Mircea Cărtărescu, pe care - din păcate - jurnalistica l-a tras în jos, cum singur a recunoscut, Simona Popescu, Liviu Antonesei, Ion Vianu, Sorin Alexandrescu, Marta Petreu, infatigabilul și intraductibilul Șerban Foarță sunt câțiva dintre ei. Un mare prozator a fost Gheorghe Crăciun.
Cu excepția unor vârfuri din mai multe promoții (Angela Marinescu, Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu - care avea și un blog foarte informativ, inflorescent-egotist, la care, între timp, a renunțat -, Ionel Ciupureanu, Claudiu Komartin, Radu Vancu), poezia nu pare a “mișca” prea mult. Experimentalismul unor tineri este, deocamdată, fără vreun efect important, ceea ce nu înseamnă că nu este necesar.
Romancieri buni sunt Filip Florian, Radu Aldulescu și Cristian Teodorescu, acesta din urmă cu un bonus pentru excelentele texte din Cațavencii. Un prozator mai mult decât meseriaș, dar și la fel de capricios, este Ștefan Agopian. Proza scurtă se simte foarte în apele ei: e suficient să-l pomenesc pe Răzvan Petrescu.

Cel mai activ dintre criticii literari ajunși la maturitate și mai bine “implantat” în câmpul cultural este Ion Bogdan Lefter. Excelent (dar în registre fragmentate) continuă să scrie Al. Cistelecan.
Monica Spiridon, Ion Vartic, Cornel Ungureanu, Ion Simuț, Dan C. Mihăilescu sunt aproape clasicizați, Livius Ciocârlie a dus scriitura pur fragmentară la un nivel de mare clasă, iar Sanda Cordoș, Mircea A. Diaconu și Paul Cernat - mai mult decât meritorii.
Dintre criticii literari tineri se detașează net Andrei Terian.
O critică de întâmpinare spumos-instructivă scrie Marius Chivu.
În critica criticii excelează Sorina Sorescu. Foarte laborios este Iulian Boldea, inclusiv în privința unor reușite interviuri. Corin Braga și Ștefan Borbély practică un comparatism de substanță, “greu”, erudit și fermecător, scormonitor-speculativ, dar și foarte aplicat. Extrem de promițător, pe aceeași filieră de cercetare, este Cătălin Ghiță.
În general, însă, critica literară curentă, aceea practicată la firul celor mai recente apariții, pare spăimoasă și, de multe ori, este de-a dreptul incompetentă. Registrele în care se exersează sunt excesiv hipnotizate de minor.

Istoria literară a obținut, în schimb, în ultimii ani, câteva rezultate strălucite: Paul Cornea, Mihai Zamfir, Eugen Negrici, Iulian Costache și Ion Manolescu sunt primii care îmi vin în minte. Nu mai vorbesc de Virgil Nemoianu, care în cărțile lui (cu impact global) amintește frecvent literatura română.
Teoria literară are două reușite majore, de nivel clar european, dacă nu și mai mult: Paul Cornea - Raționalitate și interpretare și Ioan Pânzaru - Regimul interpretării. Literatura și sensul acțiunii. Ambele sunt de teoria interpretării (literare), însă de pe poziții metodologice diferite. Nu trebuie uitate cărțile Mihaelei Ursa.
 

Dramaturgia este, ca de obicei la noi, marginală. Nu e mai puțín adevărat și că oricând poate țâșni ceva memorabil. Foarte marginal (în sensul că locuiește în Franța) și foarte bun este Matei Vișniec.
În sfârșit, după părerea mea, cel mai bun autor român de proze scurtissime este Doru Bușcu.
Traducțiile sunt abundente, mai mult decât suficiente.

Revistele literare, cu excepția Orizont-ului (care are și marele avantaj de a putea fi citit aproape imediat ce apare pe Internet), îmi par a fi în stagnare, dacă nu în regres. Compensează unele bloguri pe care le citesc frecvent și care sunt, cel puțin la nivelul strict al informației, remarcabile. (Pentru că tot le-am amintit de câteva ori: blogurile nu trebuie deloc privite cu difidență apriorică, atunci când sunt scrise de autori care au realmente ceva de spus, ele pot fi mai mult decât interesante. Pentru cine nu știe: mai nou, Pleșu însuși mână-n luptă bloggăreala cea cumplită!) Bine că apar, pe de altă parte, reviste on-line bune, creative, profesioniste, cum este cea în care tocmai “convorbim” pe îndelete despre idealuri pierdute în noaptea crizei mondiale!

Ce impresie ți-au lăsat, în micul “post de observație”, disputele, uneori aprinse, de pe “piața ideilor”? Cât de productive sau sterile consideri că au fost/sunt polemicile pentru spațiul cultural autohton?
De ce să nu recunoaștem, spațiul despre care vorbești este cam băltit, din acest unghi al polemicilor. (Întrucât disputele simili-grotești - sau, uneori, supragrotești - de prin subsolurile blogurilor nu mă pot interesa în vreun fel.) Fiecare se exprimă pre limba lui, fiecare coterie crede că își e suficientă. (Și, într-o anumită privință, chiar își e!) Atunci când ceva începe să semene a contradicție ideatică, tonul se acutizează cu o viteză formidabilă, trădând, probabil, stresul social-politic-economic prin care trecem nu de un an-doi, ci de un deceniu-două. Din ce am putut constata, până și intelectuali reputați ca “fini” nu se pot abține să nu le zică preopinenților câte una mai groasă, sudalmică. În mod normal, o astfel de poziție te-a și scos în afara ringului. La noi rămâi bine-mersi și te simți chiar foarte bine. Atunci cînd lipsește instinctul reacției civilizate, normal că “disputele” nu pot continua prea mult: dacă ajungi la injurie, la atacul la persoană etc., ai și atins fundul bălții, unde se respiră mai greu. Prin urmare, fiind sărăcuț în polemici de calitate, mediului nostru cultural n-ar trebui să-i fie chiar atât de dificilă interiorizarea unor reguli simple, cum ar fi cele ale Universității Oxford. E nevoie de un simplu salt peste meandrele concretului băștinaș.


Așa că, în ce mă privește, am fost, sunt și voi fi pentru orice fel de polemică, vreau să zic pentru dezbaterile oricât de aprinse, dar care să fie purtate în termeni cât mai urbani cu putință. (Nu văd aici nicio contradicție.) Iar asta n-o spun din cine știe ce prejudecată “melioristă” sau gratuită, ci, pur și simplu, pentru că idiosincraziile mele sunt, în general, extrem de filtrate cultural.
În aceeași ordine de idei, mărturisesc că îmi place tăietura subțire, “diafană”, “neglijentă” și foarte adâncă (cel puțin cinci minute nu curge deloc sânge!) din unele romane japoneze foarte bune. 

Ce alți autori de astăzi, din restul lumii, îți plac? De ce?
Îmi plac postmodernii “mei” mai vechi: Borges, Cortázar, Calvino, Barth, Nabokov.  Au miez, au geniu metaficțional, au idei care te lasă cu răsuflarea tăiată, știu să provoace dimensiuni cognitiv-senzoriale pe care nu le găsești nicăieri în altă parte, cu toate că aluzii, dacă vrei, găsești cu duiumul, au imaginație de-ți stă intelectul în cumpănă. Recitindu-i, nu vei găsi niciodată motive de plictiseală, așa cum găsești din belșug în rest.  


Există o literatură națională sau mai multe care ți se par mai atractive, mai inovative, mai puternice?
Nu.

Dacă am extinde spre domeniul cultural o întrebare pusă recent de Andrei Cornea: „Este România o „colonie”?” - ce ai răspunde?
Dacă te uiți la unele manifestări ”oficiale” de un prost gust desăvârșit, vei spune că mai avem mult până să ajungem colonie.  În schimb, dacă vei petrece un timp oarecare în “laboratoarele de creație” ale unor autori care contează, vei vedea că nu stăm deloc rău.

Cât de important este pentru un scriitor de astăzi marketingul, vizibilitatea?
La un prim și superficial nivel de analiză este cel mai important. La cel mai adânc (al cinsprezecelea, să zicem!) nu e deloc.

Și pentru un critic? Mai poate revendica rolul său de a face poftă să citească, în condițiile scăderii drastice a tirajelor și sub avalanșa nonculturală a televiziunilor?
Sincer, nu prea. Ceea ce nu înseamnă că nu are datoria să încerce, prin toate mijloacele pe care le poate activa. 


Scriitorul canalie, dar sclipitor sau cel moral, chiar dacă, în privința măiestriei, cu un pas în urmă?
Al doilea. Dar nimic nu mă poate opri să spun/scriu că primul e foarte valoros, dacă - într-adevăr - este și când este, de ce este etc. sau să semnalez, cu aceeași claritate, dacă secundul are mici sau mari goluri de creativitate, în pofida excelenței lui caracteriale.


O temă care face valuri, din când și în viața literară: colaborarea cu fosta Securitate. Cum vezi lucrurile?
Scriitorii care, până acum, au recunoscut ori li s-a dovedit de către CNSAS această colaborare, nu afectează, cu puține excepții (Doinaș, Paleologu) nicio ierarhie serioasă a literaturii române actuale, pentru cine e dispus, evident, să aibă în vedere și această dimensiune. Pentru “esteții” puri oricum nu contează. După atâta amar de ani și după atâtea meandre legislative în materie, putem încerca să-i lăsăm și în voia conștiinței lor! Totuși, dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă mai tehnică, să zic așa, mai apropiată de faptele propriu-zise, nu putem să nu observăm că ițele sunt teribil de încurcate, cum se poate deduce, bunăoară, din volumul lui Gabriel Andreescu, apărut la Polirom la începutul acestui an. Una dintre cele mai frapanate, să nu zic angoasante, constatări este următoarea: ceea ce pentru unii cercetători ai arhivelor CNSAS este probă irefutabilă de colaborare cu securitatea, pentru alții este taman opusul.

Rezistența prin cultură, un subiect reîncălzit de dialogul Hertha Muller - Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, pare a fi fost la noi mai la îndemână decât disidența, dacă ne uităm la cifre...
Mie, acum, acest concept nu-mi mai spune aproape nimic. Rămân textele, câte rămân, rămâne o literatură mutilată, dar care a produs, întrucâtva surprinzător, destul de multe valori (cu zgura aferentă cu tot) și rămân pe loc (dacă nu-și găsesc vreun post la Harvard!) cercetătorii care vor mai avea chef s-o studieze.


Goma?
Marele disident este un scriitor bunicel mai ales pe partea memorialistică. Este, cum bine se știe, extrem de agresiv, uneori, în limbaj, ceea ce nu ar fi un lucru rău în sine, dar care poate deveni atunci când are în vedere chestiuni strict factuale, pe care le vede/le scrie cum vrea el.


Ce vezi dacă privești spre anii de dinainte de 1990?
O luminozitate tandră, un întuneric compact, o însăilare vagă, lecturi la lumina lanternei, un reșou, o precunoaștere inadecvată, pe scurt, dacă țin să fiu subtil, o amețeală ideologic-epistemologică de toată frumusețea, un chaos brutal și anecdotic, un dezinteres ușor scârbit.


Cum a fost pentru tine viața de licean la Târgu-Jiu?
Mergeam zile întregi la munci agricole, citeam literatură universală și, nu știu de ce, nu puteam învăța aproape deloc la matematică. (Eu mi-am dat toată silința!) Am făcut un liceu de filologie-istorie și am avut șansa unui profesor foarte bun de română, Eugen Velican. El mi-a ghidat, treptat, cu tact, primele lecturi mai serioase, m-a învățat să citesc literatura română și critica literară.


Și cea de student la Craiova?
Simpatic-grotescă, în ton cu dementul sistem declinant. Simpatică, pentru că eu aveam douăzeci și ceva de ani, grotescă pentru că ceva îmi spunea că toate rotițele scârțâie din greu. Am început să public, în condițiile de atunci, cam de prin 1987, am citit multă critică literară (mai ales în timpul cursurilor, când n-aveam altceva mai bun de făcut!) în limba franceză, i-am citit în cvasi-integralitatea lor pe prozatorii târgovișteni, pe mulți dintre optzeciștii care erau atunci “la modă” prin grupusculele studențimii umaniste, am cutreierat țara pe la concursurile studențești, am avut  norocul de a fi studentul lui Eugen Negrici (cu care, câțiva ani mai târziu, mi-am susținut și doctoratul, tema fiind sus-numiții târgovișteni) și am imaginat diverse lucruri baroc inutile.


Dacă nu greșesc, ai colaborat la revista studențească Mesaj comunist, pe care mi-o amintesc (vag) ca fiind, în ciuda titlului, bine făcută și amuzantă...
Am fost, într-adevăr, redactor acolo și am publicat, în exclusivitate, cronici de carte sau mici texte, de începător, de istorie literară. Revista era soft virusată de mentalitatea comunistă, cred că mai mult de jumătate erau articole care ar putea apărea și azi, dar se afla într-o competiție inegală cu mult mai bunele publicații studențești de la Iași sau Cluj. 


Seamănă capitalismul de azi cu acela pe care ți-l imaginai atunci?
În orice caz, este infinit mai bun decât “capitalismul” cu față umană de atunci și de orice îmi puteam imagina în condițiile date.


Ți-ai dorit, cândva sau mai recent, să trăiești în altă parte?
Nu.


Dar să faci altceva? Să scrii altceva?
Nein.


Mergi cu plăcere la serviciu?
Vin la facultate, în fiecare zi, cu bucuria simplă de a ști că mă voi intersecta cu o atmosferă elevată, de studiu benedictin și armonie poate puțin neverosimilă. Nu e ceva neobișnuit ca nivelul discuțiilor din facultatea mea să îl surclaseze pe cel oxfordian, mai sus menționat. Cei mai mulți dintre colegii mei au ceva din blândețea sapiențială a lui Șora, foarte mult din vioiciunea minții lui Neagu Djuvara și gânguresc în erudita limbă a lui Eco. Studenții și studentele sorb cunoașterea din privirile încărcate de promițătoare, misterioase palimpseste ale profesorilor și profesoarelor. 


Interviu de Cornel Mihai Ungureanu


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey