Valentin Boiangiu
Paul Daian

 
sus

Valentin Boiangiu


De aia există artă. Că n-avem alternativă

 

Arta ține de frumos ?
Păi... cu frumosul ăsta e ca și cu mâncarea, nu mai e un consens general.

Ține de receptor?
Da. Și de artiști. Și de context. De la Dada încoace suntem educați într-un spirit individual

Există un arbitru? O instanță care stabilește ce e frumos și ce nu?
Există, sigur. După mine, nu trebuie să ascultăm doar receptorul, că așa ajungem la populism și-l dăm pe Patapievici afară. Arta nu e ceva neapărat confortabil. Trebuie să ascultăm ce zice receptorul, dar nu trebuie neapărat să-l facem să se simtă bine. Trebuie să-l stârnim intelectual și chiar să încercăm să-l scoatem din zona de confort. Artistul trebuie să fie conectat - asta ține de structuralism.

Artist-public-critică, îmi pare că e ca în societate, un echilibru al celor trei puteri.
Poate. Și asta nu e de mirare, arta nu există într-un avatar, există în societate. Tu de ce consumi artă?

Dacă e vorba de pictură, sculptură, instalații... e doar hazard. Nu caut așa cum caut filmul, cum caut teatrul, cum caut muzica ori cartea.
Păi vezi, nu cred că e vreo diferență. Dacă e, atunci e o diferență de detalii.

Zici că vrei sa scoți receptorul din starea de confort. Ai în vedere un scop?
Nu am spus că ăsta e primordial. Nu e neapărat țelul meu de artist. Dar dacă se întâmplă, sunt mulțumit. Oamenii mai seamănă între ei. La artiști se poate întâmpla sau artistul e prin definiție un unicat? Nu. Nicidecum. Ideea asta e defunctă. Asta, cum că artistul e unic. And an outsider of society, the 'genius'.

Un artist poate descoperi că un altul a gândit la fel?
Da, artistul poate descoperi asta. Mi s-a întâmplat și mie. Dar asta e ok, nu?

Întreb doar. Când am întrebat dacă e unic, nu m-am referit la geniu ci la faptul că e altfel.
Altfel decât cine?

Altfel decât omul obișnuit.
courbetToți avem o doză de uniqueness. Dar artistul, în esență, e un om obișnuit. Asta ne-a zis-o de mult, pe la începutul modernismului, Gustave Courbet. Cu lucrarea Bonjour, Monsieur Courbet sau La Rencontre. Când Courbet îl ilustrează pe artist ca pe un om normal, care merge la plimbare și întâlnește alți oameni. Artistul este out and about, e conectat la un structuralism cu care trebuie să lucreze. Dar sunt artiști și artiști. La fel ca zidarii: unii mai buni, alții mai proști. Sau mediocri.

Forma, culoarea, materialul... elemente cu care lucrezi. În cotidian le vezi peste tot.
Nu peste tot. Ceea ce vezi în jur simți că poate conține o idee artistică? Da... idei sunt peste tot. Cum ziceam - arta e în societate. 

Privești cotidianul prin prisma unei armonii estetice? Te deranjează să vezi culori alăturate anapoda, forme care agresează? 
Nu știu dacă mă deranjează. Poate, dacă-s obosit. 
Sunt și eu indignat, ca tot omul, când văd ceva pus ca pumnul pe ochi, într-un loc public, fără considerație. Dar o parte din mine e receptivă și din alt punct de vedere. Adică, poate aceste lucruri pot fi folosite în altceva, într-un context mai bun și atunci capătă valoare. Poate aici e o diferență între un artist și un om „obișnuit”. Artistul bun vede ceva față de ceilalți și vrea să traducă. Arta e în societate, dar este o alternativă la monden. 
Ai primit un email cu un tablou?

Da, mă uit la el. Lasă-mi două minute.
Mă duc să trag un fum... nu se fumează în casă. Trei minute.

[Privesc tabloul lui Valentin Boiangiu, abia primit prin email. n.m.m.d.]

Structures 02

Gata. All yours.

Cât timp îți ia o lucrare?
Depinde de cât e de mare, hehehe.

Ideea ți-e clară de la început?
De obicei lucrez mult timp la ceva. Și nu o văd ca pe o lucrare. Eu lucrez. Nu o văd ca pe un produs final. Pe unele le preiau după un timp anume. Nu mi-e clar decât că trebuie să lucrez. Îmi place procesul. E tare greu. Îmi place să desenez și să pictez. Îmi place să amestec culori. Și neg de multe ori ce fac. Asta îmi oferă surprize. Unele, groaznice.

O iei de la început?
Departuresarrivalsdepartu... De la început... nu știu... totul mi se pare un început. Chiar când te uiți a doua zi la ceea ce ai făcut în ziua precedentă. E un nou început.

Dar când ești aproape și o iei de la capăt, o noua încercare, fără să atingi ținta?
Ținta se atinge în armată, pe poligonul de tragere. Cam am probleme cu termenul ăsta. Îl folosesc ăștia în literatura de educație, aici în Anglia, mult prea des.

Nu te sperie Sisif?
Sisf e ăla cu mitul din Camus? Nu-mi doresc decât să lucrez. Asta-i viața. Un desen se întâmplă ca o consecință a unui proces de aplicare a unor impresii, pe o suprafață. 
Procesul e important. Desenul se desăvârșește fără ca tu să ai conștiința încărcată de aspectul ăsta. Daca asta ai în cap de la început, poți să tragi doar o linie, sau un punct..., sau un glonț. Și ai lovit ținta. Teoretic, și un punct pe o suprafață este un desen. Și poți să atingi multe ținte, multe de tot... Dar ce faci cu ele și de ce ai face asta? În afară de faptul că ai o producție mare mindless.

Există un motto: „fără dorințe, fără așteptări”. Ți se potrivește?
Nu prea. Sunt un artist mediocru. Motto-ul tău e un absolut. Eu nu-s așa de bun. 
Dar de lucrarea pe care ți-am trimis-o, ai de zis ceva?

nd am deschis ochii asupra ei, am avut un sentiment că văd ceva.
E bine.

Și brusc, la a doua privire, parcă n-am mai văzut același lucru, a dispărut. Am deschis din nou ochii și acum văd limpede altceva.
Computer is crashed,  hahahaha

Acum văd limpede chipul unui om și mă uit mereu la ochiul său stâng, in ciuda dinamismului din partea opusă. 
Sper că, dacă ai timp și-l privești și mâine, să vezi altceva.

Sunt curios și eu dacă amprenta de azi e mai puternică și rămâne de nedezlipit din mintea mea. 
Cred că nu.

Când te-am întrebat de timpul pentru o lucrare... 
De exemplu lucrarea asta e de 1mx1m. Deci, fizic vorbind, ia mai mult timp decât una de 15x15cm. Ideea e mică, mică de tot. O sămânță.

... am vrut să știu cum curge el de la naștere până la definitivarea ei.
Aha. Încerc să-ți răspund.

Am avut în minte cum mi se întâmplă mie. Am de creat un algoritm. Am observat că-mi trebuie totdeauna un anume timp până să mi se lumineze în cap ideea cea bună.
Normal

Oricât m-aș strădui, abia după ce trece un timp văd limpede și atunci curge frumos soluția.
Aha. Dar aici e o diferență mare. Tu ai o treabă de făcut, o funcțiune, o soluție. Eu nu caut o soluție. De aceea încerc să nu am niciodată o margine categorică la lucrări. Ofer mai multe posibilități. Poate ai sesizat asta în lucrările pe care ți le-am arătat recent.

Eu caut o cale funcțională, care îndeplinește niște rigori...
Rigoarea o vreau și eu.

... una posibilă dintre mai multe, dar o soluție poate să fie mai frumoasă decât alta.
Iar ne întoarcem la frumos? Hahahahahha!
Ție ți se pare „frumos” ceea ce ți-am arătat?

Frumos ca simplitate, ca un confort spiritual, firesc, la locul lui.
Și e „frumos” la ce te uiți? 

Eu zic că da.
Nah, că nu mi-a reușit. Te-am lăsat în confort zone. N-am reușit să te scot.

Nu prea m-ai provocat cu lucrarea asta.
Mediocru, ți-am zis. Las' că ți-o arăt pe aia cu țiganii.

Bine, dar mai bine zis publicul este mediocru. E amorf. Ce faci atunci?
Uite, mie mi se pare că atunci când ești angajat riguros cu un proces, fie el de încercări în caietul de schițe, informat de societate, de natură etc...
După aceea la prepararea unei suprafețe, cu toate stagiile ei, urmată de un proces continuu și susținută de rezolvări prin desen, amestecare de culori (mult de tot), reluarea compoziției, neacceptarea instantaneului, toate chestiile astea îmi dau senzația de frumos. Publicul e de multe ori amorf, dar numai prin arta inteligentă îl poți scoate din asta și merită să continui. Care e alternativa?

Niciuna
Trebuie să ai curaj.

Așa-i.
Păi vezi? De aia există artă. Că n-avem alternativă.

Vrei să schimbi lumea?
Nu trebuie să mă gândesc la asta. Lumea fiind lume, e dinamică și se schimbă. Eu vreau să fiu martor implicit la schimbare. Să nu rămân pe dinafară.

Dar când arta vrei să provoace, înseamnă că va genera o reacție.
Aha. Încă una. Participă la mișcare. Poate câteodată mai vizionar ca alte forme ale societății, dar totul participă la schimbare. Arta poate face cunoscute unele lucruri care nu-s pe rafturi la Real sau pe ProTv sau în Playboy, dar au o legătură cu chestiile astea. E o alternativă la monden.

Alternativă în sensul că ori una, ori alta?
Amândouă. 
Și mondenul și arta participă la mișcare. Mondenul e mai încet și mai conservator.

Cum privești moda?
Moda e o artă. Mai sunt și alte alternative la monden pe lângă artă: știința, religia, 
copilăria...
Moda e poate cea mai democratică formă de artă vizuală. Îmi place moda. Nu aia din Mall. Îmi place ideea de modă cum îmi place și ideea de desen. Mi se pare imperativă în societate.

Cum vezi tu relația cu banii? De la costuri până la răsplată.
Banii sunt o invenție abstractă care e total împotriva democrației adevărate, nu cea modernă care are multe carențe. Banii au fost inventați ca să alimenteze lăcomia unora. Și această invenție  e tare consecventă. Și conservatoare. Mondenă.

Costurile pentru o lucrare o influențează?
Din păcate, da. N-are cum să fie altfel. În art market, ceea ce nu există în România. N-are cum să fie altfel într-un capitalism atât de bine organizat, până la cea mai mică rotiță. Sunt, totuși, artiști, destul de mulți, care gestionează o balanță destul de sănătoasă. La mine, de exemplu, nu se întâmplă asta, pentru că eu nu trăiesc din artă.

Constrângerile (vezi cenzura dintr-un regim totalitar) au rol creator?
Sigur. Oferă surprize. Nu ești în confort zone. Confortul e conservator, nu creează. N-are de ce.
Dacă o să fiu nevoit să trăiesc numai din artă, s-ar putea să-mi ajustez modul de lucru. Sper ca să n-o fac prea mult.

Cum este lumina la Shipley?
E rară pe aici. 
Așa că ne oprim acum. Trebuie să-mi întind niște pânze, cât mai am lumină naturală.

29 martie 2013

* * *

Notă despre lucrarea amintită

Cu titlurile, insist să fie generice, dar cu un înțeles concret. 
(ce tâmpenie scrisei) 
Toate-s 'structures', cu numere.
(de fapt nu-i așa rău ce scrisei)
Nu vreau să se înțeleagă vreun narativ suprarealist din titluri. Lumea începe să vadă norișori, pisici și alte animale. Intenția mea este să ofer structuri abstracte, venite din desen, editare, lucruri simple, fără narațiune, abstracție totala. Dacă asta merge, atunci merg și altele. Dă-i și tu un număr... 2, că a fost a doua pe care ți-am trimis-o. 

Comentarii cititori
sus


Paul Daian

 

Toată lumea se trage din Adam și Eva,
numai domnul Abălaru Vî din Traian și Decebal

 

Paul DaianAcasă la Paul Daian. Ascultăm Big Band-ul Radio. „Sunt un mare fan blues și jazz. Mare, mare de tot. Gigantic”, spune Paul, presărând tutun în foiță și făcându-și o țigară. „Berti Barbera”, „Hanno Höffer”, ne lămurește la răstimpuri (sunt cu Marius Dobrin), la începutul câte unui cântec. Adelina, soția lui Paul, ne servește cu de toate, a comandat și mâncare chinezească. „Hai că ăsta se ascultă la putere maximă. Vă fac o probă”, zice Paul.


Vecinii ce zic? Le place jazzul?
Păi, mama, Dumnezeu s-o ierte, le-a explicat de mult că sunt foarte bolnav și că în fiecare dimineață iau un pumn de medicamente și seara mă apuc și beau și asta e situația, degeaba vine poliția, degeaba vine ambulanța. Vecinii s-au răspândit, ba în fundul apartamentului, ba în camera cealaltă.


S-au adaptat...
Nu știu dacă s-au adaptat. Nu cred. Dar mă lasă în pace. La ora asta pot să ascult la maximum. Erau vremuri când ascultam la maximum la trei dimineața, la patru dimineața, ei mergând la serviciu a doua zi, nu urmând să se culce, ca mine.


Ce mai scrii, Paul?
Am scos o carte la Gaudeamus, anul trecut, la editura Vinea. O carte de dragoste – te iubesc numai atunci când dormi, pe care am scris-o în 2001 și care îi e dedicată Adelinei. Am scris până acum trei-patru cărți de dragoste, din cele 16-17 publicate. O alta se numește Șobolanca și a fost dedicată unei doamne căreia nu pot să-i spun numele, pentru că trăiește și soțul ei trăiește. Am mai scris o carte dedicată Angelei, Stângăcia în salut a femeii. Mai am vreo 40 de cărți în manuscris. 38-40.


Vechi? Noi?
Și vechi și noi. În decembrie am scris nouă cărți. Am stat în casă și am scris nouă cărți. Dacă te duci în bucătărie, sunt caietele, pixurile pregătite acolo. Scriu pe hârtie, nu pot pe calculator. Și sunt scrise din prima, fără corectură, fără ștersături, nu tai niciodată. Le transcriu, mai bine zis.


Când am făcut un interviu pentru Prăvălia culturală, în 2007, te-am întrebat și despre Viorel Padina, care te acuza că l-ai turnat. Mi-ai răspuns ceva de genul: „Să zică, să se ducă la instituțiile alea, să-și ceară dosarul” etc.
Este pentru prima oară, după 33 de ani de la povestea aceea, când o discut. Sigur că domnul Abălaru Vî, și te rog chiar așa să scrii, are memoria faptelor lui, în mare parte mai bună ca a mea, e firesc. Dar eu pot spune ceea ce el nu-și mai aduce aminte, lucruri pe care el nu le știe, din culisele Securității, altele de care nu era conștient, plus cele pe care le ascunde, dintr-un interes foarte clar: îi e rușine de ele. De ce nu-și publică în întregime dosarul de la Securitate? Pentru că sintezele pe care le făceau ei, securiștii, despre el, îi sunt total nefavorabile. Îl considerau un cioflingar, un oportunist și un veleitar. Toate declarațiile pe care le-a dat tras de urechi în fața Securității, alea de ce îi e rușine să le publice? De ce nu și-a publicat până acum Apelul ăla pentru care a făcut atâta caz?


L-a publicat pe blog, unde susține și că l-ai turnat.
Nu l-am turnat. El a venit în București turnat gata. L-a turnat cineva din Pitești, un prieten de-al lui. El crede că l-am turnat. Să-și publice dosarele, ale lui, ale mele, să vedem unde l-am turnat. Dacă eu l-aș fi turnat, ar fi publicat nota informativă prin care am făcut asta. Nu există așa ceva, că n-am făcut. Când m-au chemat, m-au chemat la sigur. Nici nu s-au ascuns că știu, mi-au și arătat Apelul: „Ăsta este?”, „Da, ăsta este”. M-a bălăcărit 33 de ani că l-am turnat. Nu l-am turnat, ăsta este adevărul, în rest, ce spune sau ce face el, îl privește. Dacă poate dovedi că l-am turnat, să dovedească.


Să ne întoarcem la întâmplarea aceea...
Să ne întoarcem, bătrâne. Era prin ’80, era cald, nu știu dacă era primăvară, toamnă. Eram la Uniunea Scriitorilor, la o masă cu doamna Angela Marinescu și cu domnul Eugen Suciu și ne trezim cu domnul Abălaru Vî, pe care nu știu dacă ceilalți îl cunoșteau dinainte, nu-l cunoșteau, mai fusese acolo, nu mai fusese. Nu știu, nu mai țin minte. Bineînțeles că în toată această perioadă și înainte să vină domnul Abălaru, noi băusem. Era singurul rezon pentru care mergeam la Casa Scriitorilor: să mai mâncăm câte ceva și să bem vodca rusească, care nu se găsea prin magazine și se găsea acolo. Așa că nu am o memorie foarte clară a evenimentului de la început până la sfârșit, dar am momente foarte clare, pe acelea vreau să le povestesc. Eu nu-l cunoșteam pe domnul Abălaru și omul m-a șocat pur și simplu. Vine, se oprește în dreptul nostru, spune că vrea să ne arate ceva și să ne roage ceva. Scoate Apelul, o pagină jumate, o pagină trei sferturi, mă rog, două pagini, format A4, care se numea Apel pentru Europa sau către Europa, nu mai țin minte. Și începe să-l citească. Între timp, m-am uitat la dânsul, care stătea în picioare, deocamdată. I-am văzut pantofii scofâlciți și murdari, pantalonii cu genunchi, cum se purta pe vremea aceea, călcați cu dungă, dar la genunchi nu mai aveau dungă, pentru că aveau genunchi, proeminenți. O cămașă albă, fostă albă, îi ieșea din pantaloni, haina îi era murdară, avea părul unsuros și, foarte ciudat, un fel de mătreață pe gene. Îmi cer scuze de la început, îi rog frumos pe copiii lui, înțeleg că are doi copii, și pe soția lui să mă ierte că spun asemenea lucruri despre tatăl lor, respectiv soțul ei, dar era o apariție absolut siderantă. Mă gândeam, fără să fi apucat să citesc Apelul: Ăsta e un provocator. Dacă nu e provocator, e nebun. Dacă nu e nebun e... ce dracu poate fi. Cum apare el în halul ăsta să-și prezinte o situație pe care aveam s-o aflu imediat, cum apare așa? Nu știam că e jurist, că vine de la CAP, de la țară, că acolo la țară nu e asfalt, nu e apă caldă, că buda e în fundul curții, că la biblioteca CAP-ului nu găsești decât istoria Partidului și colecția ziarului Scânteia. Nu știam nici că avea plantat pe el un microfon. Aveam să aflu două-trei zile mai târziu.


Și ai citit Apelul?
Da, l-am citit și am rămas înmărmurit a doua oară, făcând legătura între conținut și înfățișarea personajului. Textul era lamentabil, era o rușine. Nu avea nici viziune istorică, nici revoltă clară împotriva regimului comunist, nu era împotriva sistemului, a lui Ceaușescu, a economiei centralizate, a uniformizării populației, a lipsei de drepturi civile, nu pomenea nimic despre libertate, pașapoarte, cenzură, pluripartitism. Era lipsit de conținut economic, de conținut social, de conținut cultural, de conținut civic. Parcă era făcut de un elev de clasa a VIII-a care-și dă treapta și care înșiruie niște fraze, nu exista o logică a mesajului, nu exista mesaj, în primul rând, ca să fie o logică a mesajului. Nu existau pretenții, nu era anti-ceaușist, voia doar ca Europa să ne salveze. O să-ți povestesc de Goma, de Tudoran, nu i-am trădat pe niciunul. Erau aristocrați, aveau cultură, aveau operă, aveau sistem, aveau eficiență, aveau program, aveau curaj, aveau fanatism, aveau orgoliu. Ăsta n-avea nimic, era venit din căminul cultural de la ceapeul lui unde era jurist consult. Totul era de cămin cultural.


Și l-ați semnat?
Angela n-a vrut să semneze. Domnul Eugen Suciu n-a zis nici că semnează, nici că nu semnează. El, cum era foarte puternic pe vremea aceea și foarte macho, aștepta să vadă ce facem noi. Sau nu știu ce. Aștepta pur și simplu.

Eu văd că apelul nu era semnat nici de domnul Abălaru, nimeni nu-l semnase, și zic: „Bine, tu vii și ne propui chestia asta și tu nu semnezi? Nu ești tu inițiatorul? Nu ești tu programatorul situației? Dacă nu semnezi tu, noi nu semnăm”. El a avut un mic șoc, nu se aștepta să i se întâmple lucrul ăsta.

L-a semnat?
Da. După trei-patru minute. El a fost primul care l-a semnat.


Și voi?
Angela zice: „Eu nu semnez așa ceva”. „Semnează, baby”, i-am zis, „semnează, că n-o să pățești nimic. E o șușă”, „Nu semnez”, „Îți garantez eu că nu pățești nimic”.


Domnul Padina spune altceva. Că a venit la masă, unde erați voi, și Angela Marinescu a semnat pe loc și că ai vrut să semnezi și tu, dar Angela nu te-a lăsat și că ai semnat mai târziu,
Nu e adevărat. Angela n-a vrut să semneze.


L-au citit și alții?
Toată lumea l-a citit la restaurant.


Și au semnat?
Nu. A semnat el, Angela, Eugen Suciu, eu și un domn, Romulus Bî.


Romulus Brâncoveanu. De ce l-ați semnat, dacă nu vă inspira încredere?
L-am semnat... Dracu să ne ia! Eu l-am semnat pentru că îl semnam sau nu îl semnam, era același lucru. Semnându-l, n-am aderat la conținut. Pe mine mă interesa fapta în sine: cineva vrea să protesteze. Asta m-a impresionat și m-a făcut să semnez. L-am acceptat dintr-un interes omenesc – Cine e ăsta? Ce vrea el? Voiam să-l studiez, pur și simplu a fost obiect de studiu, ca o broască în laborator. Eu având în capul meu un viitor nu prea îndepărtat în care mă pregăteam să fac ceva, dar de unul singur. Conținutul Apelului era derizoriu. Poate că nici noi nu eram mai scuturați decât dânsul, decât domnul Abălaru, eram totuși golani de București, mergeam la Casa Scriitorilor de ani de zile, cunoșteam oameni, din vedere, direct, eram un pic mai umblați prin lume, ca să zic așa. Dânsul venea de la CAP, se ocupa de șeptel, furaje, procese contra statului, statului împotriva statului. Am înțeles după aceea că era foarte necăjit și făcuse acel Apel pentru că scrisese un volum, Poemul de oțel, pe care nu i-l publicau. Acum, Poemul de oțel vine după Poemul de fier al doamnei Angela Marinescu, era o pastișă a poeziei Angelei Marinescu, doamnei Angela Marinescu. Cum s-a și dovedit ulterior, volumul nu era cine știe ce, ca dovadă că nimeni nu l-a luat în brațe, nici dom profesor Manolescu, nici vreunul dintre noi, nici un alt critic, nici un alt scriitor consacrat. L-a publicat după ’90 și a luat un premiu, foarte bine, volumul există, poate fi citit, l-am citit și eu în anii ’80, mi s-a părut o eboșă a cărții Structura nopții a Angelei Marinescu și mi s-a părut clar și de ce nu poate fi publicat: pentru că el povestește în câteva rânduri despre hipnotizatori. Ori, în acel moment, ca și acum la SRI, exista și există un departament unde lucrează, acționează, un grup de bio-energo-terapeuți sau hipnotizatori, mai pe românește. Care nu sunt altceva decât o armă. Sigur că ea este efcientă împotriva persoanelor care au lacune existențiale, în rest, efectul lor scade pe măsură ce omul este mai realizat, mai puternic și mai structurat. Însă cei cu lacune existențiale sunt foarte vulnerabili la asemenea tip de atac energetic. Ei, faptul că el pomenea de acei hipnotizatori probabil că atingea secretul foarte bine păstrat al acelui departament și nu l-au publicat, pur și simplu. Nu pentru că ar fi atacat sistemul sau economia sau politica sau pe Ceaușescu. Nu știu ce a fost în mintea lui când a pomenit de hipnotizatori, știa lucrul ăsta, a fost o coincidență sau o metaforă, habar n-am!


Dar ce v-a spus despre Apel, ce urma să se întâmple cu el?
A spus că are aranjat acest parcurs al Apelului către Europa Liberă. S-a dovedit apoi că nu era aranjat.


Pe blog, îl amintește pe Călin Vlasie ca fiind implicat în acest parcurs.
Călin Vlasie era prieten cu el, însă pe vremea aceea Călin Vlasie era psihologul Penitenciarului din Pitești. Nu cred că l-ar fi ajutat Călin Vlasie să trimită la Europa Liberă Apelul, din Penitenciarul din Pitești. Mă îndoiesc. Ca o dovadă că nu avea nicio posibilitate să trimită ceva Europei Libere este că după ce s-a prăbușit acel demers de cămin cultural pe care l-a făcut el, a mai avut 10 ani la dispoziție să trimită Europei Libere în fiecare lună câte un eseu de 10 pagini. N-a trimis un rând. A avut 10 ani la dispoziție să mai facă ceva, pe cont propriu. N-a făcut nimic. Dacă avea cu adevărat domnul Abălaru o revoltă autentică, o metodă autentică, dacă avea un fanatism autentic, de ce n-a mai făcut după aceea? De ce a stat așa cuminte? Pentru că i s-a spus: „Fă ce vrei, dar legal” și omul s-a pus să facă legal totul: să protesteze legal.


A dat în judecată editura, că nu-i publică volumul, lucru neobișnuit în vremurile alea.
Nu s-a prăbușit nimeni. Nu s-a mișcat nimeni. Nici măcar dom profesor Manolescu. A fost o banalitate. Și, în al doilea rând, unde e opera poetică a domnului Abălaru, pentru care a luptat? A mai avut 30 de ani la dispoziție să mai scrie o carte de poezie. N-a scris-o. Marea lui poezie e în bietul Poem de oțel? El stă doar ca o găină bătrână, bolnavă de prostrată, într-un cuibar vechi – cultural și rural – stă pe internet și, cu un limbaj fanarioto-țigănesc, un fel de folclor pentru copii combinat cu un humor de Ipsilante, bârfește pe toată lumea. Toată lumea se trage din Adam și Eva, numai domnul Abălaru Vî din Traian și Decebal

Ce s-a întâmplat după semnarea Apelului? Ați fost chemați la Securitate?
Doar eu. Ceilalți nu. Eu colaboram cu ei din vara lui ’79. Am colaborat cam un an. Asta este o altă discuție, cum am ajuns să colaborez, este o discuție pe care nu vreau să o purtăm acum. Peste un an jumate, doi, nu acum, nu în discuția asta.

Nu m-au rugat să-l torn, pentru că el venise în București turnat gata, fusese turnat încă din Pitești, avea microfon plantat pe el și dintr-o mașină aflată la câteva sute de metri, ascultau tot ce se discuta prin microfonul lui, el neștiind că e microfonat. Și după aceea, de câte ori a venit în București, era microfonat, fără ca el să știe, deci era foarte periculos din punctul ăsta de vedere, mai periculos decât un informator sau un turnător sau un colaborator, cum vrei să-i spui, pentru că prin înregistrare directă nu mai puteai să modifici nimic în funcție de simpatiile, antipatiile tale. Era direct.
M-au întrebat cine a semnat și-am spus: Angela, Eugen Suciu și cu mine. N-am scris, am spus. Angela n-a pățit nimic, n-a fost chemată, eu n-am pățit nimic, normal, iar domnl Eugen Suciu, care era un funcționar de noapte pe la telefoanele din Piața Palatului, a ajuns brusc director de cinematograf. Și așa a rămas până la Revoluție. Deci, singurul care a profitat de pe urma Apelului nu a fost Abălaru, nici Angela, nici domnul Brâncoveanu, a fost domnul Eugen Suciu, care avea deja o carte publicată, dar n-a fost chemat nicăieri, așa a spus.

Dacă domnul Padina era microfonat și securiștii știau tot, de ce te-au mai chemat?
Așa erau regulile. Nu trebuie să cauți o explicație logică la tot ce se întâmplă. M-au chemat să mă întrebe, așa, ca pe un consultant: „Ce e cu ăsta?” Eu, până să mă duc la ei, încercasem să mă pregătesc oarecum cu niște răspunsuri. Nu știam, nu îmi era foarte clar ce să spun: să fac din el un erou, un martir, nu puteam, pentru că Apelul lui era o compunere de clasa a VII-a. El dorea să parvină, de fapt. Să scape de CAP, eventual să primească un apartament la Pitești sau poate chiar în București, să i se publice cartea, adică să-i șantajeze. Securiștii se simțeau șantajați de un individ de asemenea calibru, atât eu cât și ei putând face diferența între el și Paul Goma sau, mai târziu, Dorin Tudoran.

Paul Goma era un aristocrat, făcuse închisoare, făcuse domiciliu forțat, își trimisese cartea în Occident, îi apăruse cartea în Occident, aderase la Carta ’77 pragheză și securiștii nu-i puteau face nimic. Avea sistem, avea tehnologie, avea legături, avea aristocrație, avea calibru, avea ștaif, avea eficiență, era profesionist în chestia asta.
I-am citit în vara lui ’77 romanele pe care le ascunsese la Virgil Mazilescu. Toată vara m-am dus și i-am citit romanele care erau ascunse acolo. Puteam să mă duc la Securitate și să le spun: „Romanele lui Paul Goma sunt la Virgil Mazilescu în dulap”. Și ajungeam director de fabrică. Nu m-am dus. Îl respectam, bătrâne. Ăsta avea coaie, Paul Goma, nu era un activist de la Casa de Cultură. Avea curaj, avea fanatism, știa să lupte, știa să riște, să-și riște sănătatea, viața lui și a familiei. Bietul de Abălaru nu risca nimic. era atât de departe de Goma și de ce făcuse Goma – care și plecase din țară, în noiembrie ’78. Abălaru Vî n-a stat la Securitate câteva luni pe un scaun, până era gata să facă infarct și i-au dat drumul. Abălaru a dat niște declarații la Securitate și aș vrea să le publice, ca să vedem și noi ce a declarat, dar nu se compara cu Paul Goma sau cu Dorin Tudoran, un mare boier, la fel de eficient și de calculat, de programat, de curajos și de fanatic. Atât Tudoran cât și Goma aveau operă în spate, aveau cărți, aveau poziție socială.

Lui Goma i se reproșa, unii îi mai reproșează și astăzi, că nu are operă.
Eu i-am citit vreo șapte-opt romane în manuscris. A, nu erau publicate, e adevărat. Le-am citit cu ochii mei. Erau ascunse la Virgil Mazilescu, dactilograme, legate. Era așa un teanc de romane. O vară mi-a luat să le citesc, că nu le puteam citi decât la Virgil în casă.


Le mai citeau și alții?
Nu.

M-au chemat în legătură cu Paul Goma, m-au întrebat ce părere am despre el. Zic: „Domne, vreo 300 de scriitori se pregătesc să pornească o manifestație din fața blocului în care locuiește Goma” - locuia la o adresă, l-au arestat și când l-au eliberat, l-au mutat într-un alt bloc, în spatele blocului lui Virgil și în fața blocului unde stăteam eu, în Drumul Taberei. „Vreo 300 de scriitori se pregătesc să pornească o manifestație din fața blocului lui Goma, până la Uniunea Scriitorilor”. Începând de a doua zi, șase camioane ale Armatei, încărcate cu soldați, au stat trei-patru zile la 50 de metri de intrarea în blocul lui Goma. După patru-cinci-șase zile soldații n-au mai fost în mașini, dar mașinile au stat acolo până a plecat Goma din țară. Pentru că eu am mințit.

De ce?
Uite-așa, ca să-i ridic coaiele. Ca să-l fac mai periculos decât credeau ei că poate fi, pentru că Apelul pe care el l-a conceput și adeziunea la Carta ’77 se transformaseră în agenție de tursim. Cine voia să plece din țară, adera la scrisoarea lui Goma. Se minimalizase oarecum situația în fața Securității, nu în fața oamenilor. Și atunci Securitatea putea să devină foarte agresivă față de el, cum a și fost în penitenciar, la secția de pe Calea Rahovei.

Cu Dorin Tudoran la fel. Îl întreba într-un e-mail Florin Iaru pe Dorin: „Bine, dar Sergiu, care a colaborat cu Securitatea, nu te-a turnat deloc?”, „Nu, mă. Nu m-a turnat deloc”. Păi, cum să-l torni pe omul ăla? Era ca un kalașnikov! Cum să torni un kalașnikov la Securitate?

Ai fi avut ce să spui?
Sigur! Că ne întâlneam toată ziua și stăteam ore întregi de vorbă. Mă ajuta cu bani, ne plimbam, mergeam aiurea și discutam tot felul de chestii.


Vorbea și despre ce avea de gând să facă?
Vorbea tot. Știe el foarte bine. Știe el foarte bine. Dimpotrivă, le spuneam: „Aveți grijă, Dorin Tudoran e fanatic, e înnebunit de situație. E gata să își ia familia și să meargă în Piața Palatului să își dea foc lui și întregii familii”. Nu era adevărat. Dar îl făcea periculos, mai periculos decât își închipuia el că poate fi. „De ce nu-i dați drumul? Da-ți-i dumul, că-și dă foc! Vrea să intre în greva foamei, el cu toată familia”. Era aristocrat, ca și Goma. Inteligenți, fanatici, cu experiență - de inteligență și de viață, gata să reziste la presiune, să-și riște sănătatea, viața, niște luptători adevărați. Cum să torni așa ceva? Mie îmi venea să mă târăsc în fața lor. Nu știam cum să procedez ca să potențez gradul lor de pericol pentru Securitate, încât să se teamă de ei, să nu facă orice împotriva lor, să fie mai reținuți și să le dea drumul.

Era o diferență atât de mare între Goma, Dorin Tudoran și Abălaru Vî, încât nici nu știai ce să faci cu acest Abălaru Vî. Goma și Tudoran au fost brici, impecabili. Domnul Abălaru era un parvenit care a vrut să se mute cu serviciul de la CAP la o fabrică din Pitești și să-și publice o cărțulie de poezie pastișată după o altă carte de poezie. Sau poate, Doamne iartă-mă, n-a fost un parvenit, a vrut să facă ceva, dar nefiind dotat nici intelectual, nici moral, nici etic, n-a fost capabil. Orice ai fi spus la Securitate, Securitatea făcea ce vrea ea. Așa că m-am hotărât să le spun adevărul: „Îi e frică și de umbra lui”. Pentru că se vedea că e speriat.

Era firesc să fie speriat, venise la Casa Scriitorilor, în 1980, și spusese că are un Apel pentru Europa liberă.
Sigur că era firesc să fie speriat, dar nu îți pierzi tehnica, procedura, logica. Când pornești la așa ceva te aștepți la ce e mai rău. Nu puteai să faci așa ceva pe vremea aia și să nu pățești nimic. Uite, el n-a pățit nimic. Nici prietenul lui, domnul Brâncoveanu.


Domnul Padina povestește cum l-au anchetat.
De ce nu publică acele declarații ale lui? Îi e rușine să le publice? Eu le știu. Râzi cu fundul de ele. L-au luat - mă rog, la sfârșit de tot l-au luat -, l-au spălat, l-au tuns, l-au bărbierit și l-au dus înapoi la CAP-ul lui. N-a pățit nimic. N-a avut cătușe la mâini, n-a avut lanțuri la picioare. Nu i-a dat nimeni o palmă, nu i-a dat nimeni niciun baston, nimeni nu l-a atins, doar că se mai răsteau la el, lucru pe care îl suporta foarte greu. Dar n-a pățit nimic. A dat niște declarații pe-acolo, în care promite că se face băiat cuminte și că-și vede de treabă și că înțelege să respecte legile statului și dacă le încalcă va avea de suportat consecințele.


De unde știi?
De la Securitate. De unde? Doar nu de la el, că pe el nu l-am mai văzut de 30 de ani.


Îți arătau sau îți spuneau?
Îmi și arătau, îmi și spuneau.

Sigur că, în mod absolut, el este un om care a încercat o revoltă și nu i-a ieșit. În mod absolut. Dar tot în mod absolut, când încerci o revoltă ai un minim de cunoștințe, o voință minimă, un curaj minim. El n-avea nimic.

V-ați mai văzut, apoi?
Da, a dormit de vreo două ori la mine, o dată în mansardă, o dată în subsol, dar nu puteam comunica, nu puteam schimba două vorbe despre poezie sau cultură. Era viclean, dar nu avea o viclenie de animal, viclenia aia care-l face pe animal puternic și periculos și supraviețuitor, avea o viclenie de om rău, meschin, neîmpăcat cu el însuși, un om care ura pe toată lumea pentru că el nu era realizat. Nimeni nu-l voia, nimeni nu-l accepta, a rămas cu domnul Romulus Bî, cu cel cu care se asemăna, în rest nimeni nu i-a întins o mână, nu i-a oferit prietenia. Pentru că nu se putea. Orice om cu minim bun simț și minim fler îl respingea instantaneu.


Mă tot bătea la cap: „Mai du-mă să semneze!”. „Vreau la Nichita”, îi tot dădea zor. L-am dus, într-o zi. Batem la ușă, deschide Nichita și domnu’ Abălaru zice: „Bună seara! Știți, domnu’ Nichita, am venit să vă spunem că avem un apel și vrem să-l semnați”. Nichita, care nu era beat, că dacă era beat nu deschidea ușa, s-a uitat de sus până jos la noi: el căcat în ploaie, domnul Abălaru, eu căcat în ploaie, domnul Filip Sergiu. Domnu’ Abălaru cu cămașa descheiată, eu dracu știe cum eram îmbrăcat, total necunoscuți, el mai ales. Nichita când a auzit că e vorba de un apel, de semnătură, imediat i-a mers mintea că e vorba de ceva protest, iar Nichita, care era un foarte mare poet pe vremea respectivă, era și un mare oportunist și un mare precaut, lucru care s-a dovedit la Revoluție, că în momentul în care a murit, în ’84, lăsase la Fondul Literar o datorie de aproape un milion de lei. Pe vremea aceea, în ’84, un milion de lei era o sumă colosală. El primea de la Traian Iancu, în fiecare lună, 5.000 - 10.000 de lei, așa, absolut din partea Partidului. El nu putea să-și strice bunăstarea și poezia pentru doi amărâți care vin cu o dactilogramă. Așa că ne-a închis ușa în nas.

Ați mai fost la altcineva?
Nu. Îmi era rușine. Nu știu ce m-a apucat de l-am dus la Nichita, locuia și foarte aproape de Casa Scriitorilor, dar l-am dus. Am vrut să plec, îmi era rușine de Nichita, dar domnu’ Abălaru nu m-a lăsat: „Nu, nu, stai lângă mine”, m-a luat așa, de mână, să stau lângă el. N-a scos o silabă Nichita. Cu o mână pe ușă și cealaltă pe tocul ușii s-a uitat de sus până jos la noi și ne-a trântit ușa în nas.


Ți-ai văzut dosarele de la CNSAS?
Nu. Mi-au spus alții. Ioana Diaconescu, care lucra la CNSAS. Și dom profesor Manolescu știa. Eu domnului profesor Manolescu i-am spus în ’84, zic „Dom profesor, să știți că am colaborat cu Securitatea. Am mâncat căcat”. În ’83 sau ’84 i-am spus. S-a uitat la mine și a zis: „Bine. poți să pleci”. Asta se întâmpla în holul Facultății de Litere, unde îl tot așteptam, să îi dau cărți, să vorbim despre poezie. Nu m-a întrebat cum, de ce, să-i povestesc și lui ceva. N-a fost curios. Eu în clipa aia am fost sigur că el știa deja. După ce i-am spus, fără să-mi ceară amănunte, mi-a făcut o prezentare superbă la volumul care a apărut în ’87, la Cartea Românească, Poeme sororale, dar, pentru că am colaborat cu Securitatea, nu m-a băgat în Istoria literaturii pe care a scris-o. Deși eu de la cartea din ’87 am mai publicat 15-16-17 cărți care nu cred că sunt rele, cred că sunt la fel de bune ca ale domnului Chifu sau ale domnului Gârbea, nu știu, zic și eu așa, să nu se supere dom profesor pe mine. Tot ce vorbesc eu despre oameni este în relația lor cu mine, nu cu alții. Relația lor cu alții nu mă privește. Dar pot să vă spun că trei sferturi din scriitorii români, dacă e vorba de scriitori, din ’45 și până astăzi, 2013, au colaborat cu Securitatea sau au dansat tango cu Securitatea sau cu propaganda de Partid. Acuma, ce e mai rău: să influențezi o decizie care-i privește pe toți scriitorii sau să spui despre nu știu cine că a zis că cincinalul n-o să se poată face în patru ani jumate, ci numai în șapte? Ce e mai grav? Sadoveanu care a semnat condamnarea la moarte a multor țărani români care au refuzat să intre în colectivă? A semnat condamnarea la moarte și acei țărani au fost împușcați și îngropați. Dar n-a fost colaborator al Securității. Nici Adrian Păunescu n-a fost și când a murit, a fost îngropat cu onoruri militare, pentru că domnul președinte Băsescu îl consideră un mare poet. Se uită că nu comanda Securitatea, comanda Partidul. Securitatea executa

Ce e mai rău? Să fii turnător ordinar? Sau să dansezi tango cu Securitatea și propaganda de Partid? S-a ajuns până acolo încât tragedia nu e dacă ai colaborat sau nu cu Securitatea, depinde ce grad ai avut. Dacă ai fost turnătorul de jos, ești de tot căcatul, dacă ai fost maior, colonel, general, jos pălăria!
Am dat douăzeci și ceva de note informative. Jumătate din ele au fost dictate, „Nu știu nimic”, „Las că-ți dictez eu”. Jumătate din cele nedictate au fost despre morți, mitocănie care i-a și făcut să mă și pedepsească, dar asta e altă poveste.

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey