Yiannis Paraskevopoulos

 
sus


Yiannis Paraskevopoulos



Nu cred că sunt talente importante care nu se pot ridica.
Pentru că talentul înseamnă și să găsești calea.



Au trecut 2.400 de ani de când a fost scrisă Lysistrata. Atunci era o societate, acum este alta. De ce ai ales să pui în scenă această piesă?
I-am propus Lysistrata domnului Mircea Cornișteanu pentru că îmi place subiectul. În general, în piesele lui Aristofan, subiectul e simplu, dar aici e simplu și amuzant deopotrivă, datorită grevei sexuale și a situației pe care femeile o creează: ele ocupă clădirea Fondului Public, cu gândul că bărbații vor opri războiul pentru că nu vor mai avea bani. Există destule similitudini cu mișcările de protest din ultimii ani, de criză economică, cu “indignance movement”, care a început în Spania, în 2009. De atunci, tot mai mulți oameni au ocupat locuri și au început să protesteze. Îmi amintesc că pe o pancartă, la un miting, scria: “Faceți pace ca să nu se trezească Grecia”. Pentru că poporul grec era tăcut, nimeni nu reacționa, se temeau. Apoi, doi tipi au trimis mesaje pe Facebook să meargă în spații publice și, la ora 8, să pornească alarmele ceasurilor, ca un gest de trezire. Or, asta e și ideea generală în piesa pe care o montez la Craiova: toate femeile merg în același loc, în piață, și o ocupă. Lysistrata e o tânără care organizează totul, ea este în prima linie și se dovedește capabilă să pornească o revoluție, un protest.

Este prima dată când lucrez o piesă a lui Aristofan și mi s-a părut actuală pentru că vorbește despre situația politică, despre politicieni, despre căile greșite ale acestora. Există un întreg episod despre primul ministru, în care Lysistrata și celelalte femei dialoghează cu el, se confruntă. De exemplu eu, ca grec, sunt foarte supărat pe oamenii noștri politici, așa că le-am spus actorilor că nu e o piesă despre greva sexuală, ci despre dreptul oamenilor de a reacționa: vreau să reacționez, am dreptul să reacționez, am posibilitatea să reacționez. Asta e piesa.

Ai făcut schimbări pe text?
Da, puțin. Aristofan are un limbaj sexual explicit, de obicei, dar câteodată e prea vulgar, de exemplu am scos replicile care conțineau “big pulas” sau astfel de lucruri. Adaptarea mea este în acest sens. De asemenea, am tăiat o parte, era foarte lungă și am schimbat finalul, nu mi-a plăcut cel al lui Aristofan, mi s-a părut gol. La un moment dat, totul e bine, încep să danseze, să râdă, fără niciun comentariu. Am păstrat această secvență, în care toată lumea e fericită, se bucură, dar am ales ca Lysistrata să aibă un monolog în care își spune gândurile despre ceea ce s-a întâmplat: “Asta e pacea? M-am străduit atât pentru asta?” Și își dă seama că oamenii pot merge mai departe tocmai pentru că pot uita. Avem abilitatea de a uita și astfel ne putem continua viața. Dacă nu uităm, devine dificil să trăim. Asta e concluzia.


Poate o tânără să schimbe lucrurile?
În Grecia e ceva obișnuit, toate protestele pleacă din universități, de la tineri. Sunt supărați și reacționează. În ultimii cinci ani au fost multe proteste. E important să existe astfel de gesturi.


Dar au efect? Se schimbă, în urma lor, politici sau politicieni?
Nu. Dar te simți bine. Îți spui: încerc să fac ceva. Asta a fost dificil aici, în lucrul cu actorii români. E o diferență de temperament, poate și din cauza climei: la noi nu e frig, nu avem probleme cu vremea, mergem în piețe, protestăm. Poate că românii reacționează doar când sunt gata să explodeze. Un rol l-ar putea juca și diferențele culturale, după perioada comunistă aici oamenii încă simt că statul e responsabil pentru ei. De exemplu, dacă e gunoi, ei cred că va veni cineva să-l curețe. În Grecia, dacă e ceva căzut pe jos, îl ridic, nu aștept să o facă altcineva. Dacă e o groapă pe drum, o astup, altfel înnebunesc, dacă aștept după politicieni. Dar aici e altfel, pentru că oamenii s-au obișnuit așa de mulți ani.


Lipsa de încredere în politicieni este însă generală.
Desigur, iar noi nu putem rezolva această problemă, dar avem o cale de a spune ceva aici, în mijlocul Europei. Iar când vezi spectacolul, îți dai seama că Aristofan e contemporan pentru că vorbește despre problemele de azi, despre politicieni, bani, lege și dreptate, dar și despre nevoia comunităților de a fi unite.


Este a treia piesă pe care o montezi la Craiova, după Romeo și Julieta, în 2005, și Medeea, în 2006. Cum a început această colaborare?
L-am întâlnit pe Mircea Cornișteanu în Mexic, m-a invitat să montez ce vreau la Craiova. M-a întrebat ce aș vrea să pun în scenă și asta a fost minunat, pentru că atunci când îmi doresc să fac ceva, fac tot ce pot, pe când dacă e propunerea altcuiva, încerc să fac tot ce pot, dar e mai greu. Romeo și Julieta a fost visul meu mulți ani și m-am simțit cu adevărat norocos că am reușit să o pun în scenă, în 2005. Medeea a fost de asemenea o piesă pe care mi-am dorit mult să o montez. Aveam 35-37 de ani când am regizat Medeea și a fost una din gările importante în cariera mea.


Lysistrata a fost tot propunerea ta?
I-am trimis mai multe propuneri domnului Cornișteanu și a ales-o pe aceasta.


Cum a fost castingul?
Deja îi cunosc pe actori, le știu și stilul de lucru, așa că eu am făcut propunerile și cei care au fost disponibili au jucat. Când am început lucrul la Romeo și Julieta, a fost foarte greu, acum însă cunoșteam deja jumătate din distribuție.


E mai greu să lucrezi cu actorii de aici decât cu cei din Grecia?
Nu. Actorii își doresc să lucreze. Când vin la repetiții și le dai de lucru, ei fac orice, și în România, și în Grecia, și în Mexic, oriunde. Nu vor să vină la repetiții și să se întrebe de ce sunt acolo, să nu știe ce au de făcut. Dacă nu am nevoie de un actor într-o zi, îi spun să nu vină la repetiții, pentru că vom lucra altceva. Pentru mine e ușor să lucrez aici, am în distribuție actori de toate vârstele, nu numai tineri. În Grecia, de exemplu, pot lucra foarte bine cu actori tineri.


De ce?
Pentru că predau la școala de teatru, sunt studenții mei și e mai ușor, dar și pentru că eu lucrez de obicei într-un mod fizic, pentru mine e mai dificil, din această cauză, să lucrez cu actori maturi. Dar aici, în Lysistrata, am actori de toate vârstele. Tamara Popescu, Mirela Cioabă, Valeriu Dogaru sunt ca niște copii, ascultă ce le propun și încearcă să facă din tot sufletul. Pentru mine e o recompensă și sunt fericit că mă acceptă și se străduiesc să dea tot ce-i mai bun din ei.


Comunicați în engleză?
Ăsta e un alt spectacol! Vorbim într-o limbă nouă: engleză, română, greacă, toate la un loc. Asistentul meu, Laurențiu Tudor, mă ajută foarte mult, traduce tot timpul, pentru că, bineînțeles, unora le e greu, dar avem și limba comună. E dificil și pentru că, tot lucrând aici, atunci când merg în altă țară, la repetiții încerc să vorbesc româna... Spun, de exemplu: Acum facem ”șnur”! Timp de două zile, am încercat să ne amintim, Laurențiu și cu mine, cum se traduce în engleză, “run through”. Sau spun: “from de la început”.


Ai pus piese în diferite țări?
Am lucrat mai mult ateliere, workshop-uri pentru studenți. La o săptămână după premiera cu Lysistrata, merg în Mexic, la Monterrey, pentru zece zile, să lucrez în universități, cu studenții. Îmi place asta. Regie am făcut doar în România, Cipru și Grecia, dar mă bucur când am ocazia să lucrez în afara țării mele. Poate pentru că m-am născut în Germania, acolo am trăit până la 5 ani și, după ce am împlinit 20 de ani, am mers acolo în fiecare vară și de Crăciun, în fiecare an. Cultura mea, sistemul meu bine organizat, vin din Germania, am primit un mix de educație greacă și germană.


Lucrezi ca un neamț și protestezi ca un grec.
Da, sunt bine organizat ca un neamț și reacționez ca un grec. Și pentru actorii de aici, din Craiova, e o bună experiență să lucreze cu regizori din alte țări, primesc stimuli diferiți, se îmbogățesc cu fiecare reprezentație.


Cum este teatrul din Cipru față de cel din România? Care este raportul între teatrul de stat și companiile independente?
Ca și aici, teatrul de stat este nucleul, centrul. “Inima” este Teatrul Național din Nicosia, chiar dacă sunt și multe teatre independente, mici. Dar și în Craiova, cu Compania Teatrulescu, de exemplu, și toate spectacolele independente, atmosfera este foarte creativă. De când am venit, în fiecare zi am putut vedea câte o piesă, în spații diferite. Data trecută, în 2006, funcționa aici doar Teatrul Național. E un alt fel de lucru, teatrul experimental, în spații mici, dar e interesant, poți vedea actori buni care încearcă să se exprime. Și cred că situația asta ajută și Teatrul Național, pentru că atunci când ești singur, e foarte ușor, dar dacă nu ești singur, trebuie să te străduiești mai mult.


Actorii și regizorii pot trăi din munca lor în Cipru? Aici salariile sunt mici, pentru mulți regizori sau absolvenți e greu să intre într-un teatru.
Salariile sunt diferite aici, pentru că viața nu e așa de scumpă ca în Cipru sau în Grecia. Nici acolo, dacă nu lucrezi la Teatrul Național, nu poți trăi. Dacă ești într-un teatru independent, trebuie să lucrezi și în alte părți, uneori și dacă ești la Teatrul Național. Și e dificil, pentru că nu e timp, ai repetiții și spectacole, e greu să găsești de lucru și în altă parte. Mulți dintre actori lucrează și în baruri, în Salonic mai ales, unde nu avem canale de televiziune, toate canalele de televiziune sunt în Atena și acolo mulți actori colaborează la TV. Dacă ai un job în teatrul independent, nu mă refer la cel experimental, trăiești mai bine decât dacă ești la Teatrul Național, salariile sunt mai mari.


Teatrele Naționale sunt susținute de stat și acolo?
Da. E la fel ca aici. În Grecia avem două teatre naționale, în Atena și Salonic. În Cipru este unul singur. Dar în Grecia sunt multe teatre de stat în diferite zone și acestea au mari probleme acum, pentru că sunt finanțate de autoritățile locale și nu sunt bani.


În ultimii ani se vorbește despre Grecia ca fiind oaia neagră a Europei. Grecii sunt leneși, nu muncesc, dar consumă, toacă banii nemților sau ai Uniunii Europene. Este un clișeu?
Este parțial adevărat, dar e greșit să generalizezi. Nu e fals, dar e doar o parte a adevărului. Grecii nu sunt leneși, au probleme vara, pentru că fiind foarte cald e greu să lucrezi. Desigur, poate că banii nu sunt bine împărțiți, unii iau foarte mulți, dar pot vorbi din punctul meu de vedere, pentru actori - căci sunt și actor - sau pentru regizori, mereu e criză financiară. Niciodată nu am trăit bine, la fiecare trei luni trebuie să găsim un nou job, nu e ușor, iar opinia generală despre greci cred că e falsă. Știu, toată lumea generalizează, nemții sunt puternici, stricți, dar acum, din cauza crizei financiare, se focalizează pe greci și mulți politicieni europeni vor să facă aici un experiment: acum să încercăm asta, să vedem ce iese. Reducem salariile să vedem ce se întâmplă, punem mai multe taxe, ce se întâmplă? Iar noi ne simțim ca niște cobai, de aceea reacționăm. Acum în Grecia sunt multe proteste, căile ferate, metroul, Teatrul Național din Salonic. E dificil să trăiești astfel, te simți prost și te întrebi ce urmează.


Ce este Nees Morfes?
Înseamnă Noi Forme, este grupul nostru de teatru experimental. L-am creat după ce am absolvit școala de teatru.


Când?
Am terminat în 1992, apoi am fost în armată, iar grupul l-am creat în 1996. Oficial, pentru că înainte nu era profesionist. În 1996 a devenit un grup de teatru experimental oficial în Grecia. Am lucrat timp de șapte ani, am avut spațiul nostru, un beci mare, am prezentat multe spectacole acolo. La început am fost cinci membri, dar am rămas trei, e vorba de conducere, pentru că au fost numeroși actori care au venit să lucreze cu noi, apoi au plecat. Am schimbat însă drumul teatrului din Salonic, asta i-am spus și lui Vlad Drăgulescu, cel care a în înființat Compania Teatrulescu: ”Vei avea o pagină de istorie cu acest grup!”. Eu simt asta în Salonic, pentru că după apariția grupului nostru, mulți mulți alții au încercat, deoarece s-a dovedit că publicul era gata să recepteze forme noi. După șapte ani am decis să ne oprim, am simțit că e de-ajuns. Eu, pentru că regizam și uneori jucam, am simțit că nu am spațiu să fac următorul pas. Pentru mine. Și, când am închis teatrul, am primit propunerea din partea domnului Cornișteanu. Atunci a fost prima dată când am făcut ceva în afara grupului, fără actorii mei și am simțit că am de făcut un pas foarte mare în interiorul meu. Îmi amintesc prima zi de lucru la Romeo și Julieta, aici, la Craiova, ca pe un vis urât. A fost foarte dificil, nu cunoșteam limba, nu cunoșteam pe nimeni, eram un tânăr actor din Grecia care venise în acest oraș străin. Îmi amintesc că în ziua aia actorii erau foarte foarte mari, ca niște uriași și eu mă simțem micuț. Prima lectură la Romeo și Julieta a fost un coșmar pentru mine. După aceea, mi-am spus: Ok, acum trebuie să crești. Și m-am străduit. Și bineînțeles le sunt recunoscător pentru că au fost deschiși și au acceptat propunerile mele.


Erau mulți actori tineri.
Da, dar nu numai. De exemplu, Vali Mihali a fost foarte deschis. Și Natașa Raab, de asemenea. Cu mine Natașa se simte foarte bine, unii mi-au spus că e o persoană dificilă, dar cu mine e altfel. La prima repetiție la Romeo și Julieta era un alt actor în rolul lui Romeo. Apoi a plecat, dar asta s-a întâmplat la început, în a doua sau a treia zi. Iar Dragoș Măceșanu era figurant. Apoi i-am propus lui Mircea Cornișteanu ca Romeo să fie jucat de Cătălin Băicuș, iar Dragoș să fie Mercutio și cred că a fost un lucru bun.


Sunt regizori în România care joacă numai Shakespeare sau care joacă numai antici sau clasici, cel mult până la Ibsen, nimic mai nou. Este o rețetă, de succes, probabil, merg la festivaluri internaționale. Sunt alții care pun la Teatrul Național multe piese americane sau franțuzești, așa că avem dramaturgi care se plâng că nu se mai joacă teatru românesc contemporan. Tu citești teatru contemporan? Dacă da, de unde?
Da, citesc. În special teatru american, din Europa Centrală, dar și piese contemporane grecești. Nu cunosc autori contemporani români. Pentru că vin din zona teatrului experimental, obișnuiam să lucrez cu piese contemporane, cele clasice au fost pasul următor. Dacă începi să lucrezi cu teatru clasic, după Shakespeare, după Ibsen, e foarte greu să găsești o piesă despre care să spui: “Da!”. Eu am făcut, în Grecia, Ubu Roi. Cu Ubu Roi începe teatrul contemporan, m-am străduit mult să găsesc, împreună cu actorii, elementele importante. E bine să privești orice piesă, contemporană sau nu, ca fiind cea mai importantă din lume. Dacă iau o piesă contemporană și încep să lucrez, îmi spun: “E Shakespeare!”. Pe Shakespeare îl respectăm. De asemenea, când lucrez la o piesă, încerc să lucrez chiar acea piesă, nu îmi place când regizorii schimbă totul și nu mai înțelegi despre ce e vorba. Câteodată, dacă vrei să te salvezi, schimbi totul, faci un spectacol impresionant, dar nu e acea piesă, e altceva. Îmi place să respect textul și autorul. Stilul meu este să citesc dintr-o altă perspectivă, sub o altă lumină.


Ce e important în spectacolele tale? Ce rol au alte elemente, muzica, mișcarea, lumina?
Estetica e foarte importantă pentru mine, toate au rolul lor, dar punctul principal e întâlnirea cu actorii. Spectacolele mele au un secret: nu au nevoie de actori buni, au nevoie de actori plini de bucurie. Dacă un actor e bucuros, atunci poate juca într-un spectacol de-al meu. Îți dai seama că un actor e bun, dar poate fi bun în alte spectacole. Eu vreau ca actorii să se bucure, să iubească, să fie fericiți cu munca lor, cu ce fac. Nu-mi plac cei care se plâng tot timpul. Pentru că eu mă simt norocos și sunt fericit că fac teatru. Le-am spus într-o zi: “În fiecare dimineață, când mă trezesc aici, sunt fericit că am de lucru”. Am înțeles că trebuie să lucrez, e o parte importantă a vieții mele, după ce, în ultimii ani, am vrut să stau aproape de familie, de soție și de copii. Dar este important și să lucrezi, să mergi la repetiții și acum mă bucur de asta. Mă simt norocos că sunt aici, că lucrez cu acești actori, această piesă, la acest teatru și nu mă gândesc: “Sunt aici, dar aș vrea să fiu în Hamburg”. Nu, sunt fericit că sunt aici și mă bucur de toate momentele și lucrul ăsta e foarte important în ceea ce fac. La început e greu, simți că nu aparții locului, că ești din altă parte, dar asta e o luptă internă, cu tine însuți, și dacă ajungi să spui “Slavă Domnului că sunt aici!”, totul devine mai ușor. În viața și cariera mea, când situația nu a fost bună, am încercat să schimb ceva. Am creat singuri un teatru pentru că nu ne plăcea situația din Salonic. Dacă ești nemulțumit că nu ai în ce să joci, fă ceva! Multor actori le place să se plângă, eu cred că fiecare, dacă are ceva de spus, va găsi o cale, nu astăzi, poate mâine, poate peste două zile, trei zile, trei ani, dar va găsi o cale. Nu cred că sunt talente importante care nu se pot ridica. Pentru că talentul înseamnă și să găsești calea. Ești un bun actor, dar nimeni nu te poate vedea? Mergi, joacă în stradă dacă ești bun, de ce nu? Poate că ideile mele sunt extreme, dar așa gândesc, viața m-a ajutat să găsesc drumul acesta. Cred că multe lucruri în viețile noastre, nu, chiar toate, le putem alege. Înțeleg că situația e grea în Grecia, în România, dar dacă am ceva de spus, voi găsi o cale.


Cum e o zi obișnuită pentru tine în Grecia? Dar aici?
Sunt la fel, cu excepția faptului că în Grecia am lângă mine familia. Când lucrez, dimineața am repetiții, când predau, am cursuri, dar în ultimii ani am decis să fiu acasă, pentru că asta am vrut să le ofer copiilor: prezența mea, nu gânduri, nu bani. Copiii au nevoie ca părinții să fie în preajma lor.


Te uiți la televizor?
În Grecia, da. Aici, mai puțin.


Ce privești de obicei?
În anii trecuți, am urmărit știri și seriale. În Grecia avem câteva seriale de calitate, cum ar fi Downton Abbey. Dar nu deschid mereu televizorul, pentru că am copii și pentru ei e periculos. Câteodată, când merg în vizită, simt că televizorul e ca un membru al familiei, pentru că e tot timpul pornit.


Câți ani au copiii tăi?
Fiica mea are 14, iar băiatul 10. Mult timp, pentru că am lucrat intens, am pierdut relația cu ei și contactul cu mine însumi. Apoi mi-am spus: “Oprește-te, regăsește-te, regăsește-ți familia, pentru că asta e baza”. E greu pentru mine să fiu la Craiova fără familie, dar e doar o pauză. Aici am repetiții, lucrez mult cu actorii, petrec timpul liber cu ei, ieșim împreună și zilele sunt scurte. Câteodată îmi doresc să fie mai multe ore într-o zi.


Aici, în afara teatrului, te întâlnești doar cu cei cu care lucrezi?
Da. Sau cu actori cu care am lucrat la alte spectacole. Dar e bine, pentru că în timpul liber vorbim despre alte lucruri, despre viețile lor, despre teatru în general, nu despre Lysistrata sau despre repetiții. Și asta ajută. Ascult, merg la spectacolele lor, îmi povestesc ce s-a mai întâmplat în ultimii ani. E bine.


Doar că zilele în România sunt scurte…
Da. În unele nu am multe de făcut, dar am multe multe gânduri, îmi organizez notițele, acum fac luminile, fac programul pe fiecare săptămână. Sunt 22 de actori în distribuție și fiecare are probleme, așa că trebuie să aranjez programul. Acum e ultima săptămână și vom fi cu toții, dar în rest nu am vrut să-i obosesc sau să-i plictisesc, așa că am lucrat în grupuri, de cele mai multe ori, e mai ușor, chiar și pentru mine. În ultimele două zile am lucrat cu toți actorii, 22, e o nebunie. De fiecare dată îmi spun că data viitoare, dacă mai vin, nu voi mai avea atât de mulți actori, dar de fiecare dată sunt mai mulți. E foarte greu, pentru că toți sunt oameni, au probleme, fac glume...


Ca la grădiniță...
Exact, ca la grădiniță. Le-am explicat că rolul meu e să găsesc jocul, nu jocul actorilor, ci jocul, cum ne jucăm. Trebuie să respecți regulile jocului. Dacă fac Lego, vei juca Lego, nu Barbie, nu Monopoly. Actorii deștepți înțeleg care e jocul și când încep să joace acel joc, spectacolul e bun. Trebuie doar să înțeleagă ce joc e și să joace după regulile pe care le dă regizorul. Dacă actorul reacționează și respinge regulile, va fi un actor prost.


Va fi în alt joc.
Da, se va juca cu Barbie în Legoland și e stupid. De multe ori apar astfel de probleme, chiar și în Grecia. Actorii inteligenți sunt cei deschiși. De exemplu, am văzut la Craiova Apocalipsa după Shakespeare, a lui Wisniewski. Universul regizorului a fost foarte limpede, dar unii actori nu au crezut în asta și au reacționat, iar rezultatul nu e rău pentru spectacol, e rău pentru acei actori. Cred că parte din munca noastră este și să-l convingem pe actor să participe la spectacol. Cu actorii tineri este în fiecare zi mai ușor, pentru că ei vor să vină, acesta e motivul pentru care se trezesc în fiecare dimineață și pornesc către teatru.


Ți s-a întâmplat ca, înainte de premieră, să mai fie actori în afara jocului?
Am avut experiența asta în Grecia.


Aici nu?
Nu. De aceea mă simt bine aici. În Grecia, am avut două spectacole în care unii actori au reacționat. E normal, nu oricine se potrivește cu orice. Aici, dacă au avut o problemă, eu nu am știut, ne-am simțit bine împreună. Probleme personale mai sunt între ei, unii sunt împreună de 30-40 de ani, e dificilă relația, apar tensiuni. Trebuie să mă protejez, așa că nu intervin în astfel de chestiuni.


Ai un vis?
Da, am mai multe, dar unul, în special: să fac din nou Romeo și Julieta. În multe țări. M-am gândit la asta când am fost în Turcia cu spectacolul de la Craiova. Nu înțelegeau limba, dar i-au simțit forța, au reacționat ca publicul din România, au fost entuziaști și m-am gândit că ăsta e visul meu: să văd calea iubirii în fiecare țară. Dar poate e doar un vis.


Zicea cineva: “Visele de altădată erau frumoase. Nu s-au împlinit, dar mă bucur că le-am avut”.
Într-adevăr, dacă nu visezi, ești disperat. A fost un moment în viața mea în care am simțit că nu am vise. Timp de doi ani, nu am visat la teatru, era tăcere. În ultimii ani, în Grecia, nu m-a întrebat nimeni: ”Vrei să faci piesa asta?” Mi-au spus: “Asta e piesa. Fă-o!” Și mi-am zis: ”Da, o voi face!”. A fost o provocare pentru mine să regizez piese la care nu am visat. O dată, de două, de trei ori... Gata! Destul!


Uneori se împlinesc visuri pe care nu le-ai avut. De pildă, ai visat vreodată că vei pune Romeo și Julieta, Medeea sau Lysistrata în România?
Niciodată. Am venit pentru prima dată în România, la Sinaia, la un workshop, ca profesor. A fost bine, dar nu mi-a plăcut. Când m-am întors acasă, m-am gândit: “Sinaia? Niciodată!”. În anul următor, am mers la Sinaia cu soția, ei i-a plăcut, eu nu văzusem partea frumoasă, nu știu de ce. Poate fusese o surpriză foarte mare, până atunci văzusem doar Grecia și Germania. Era diferit. Sinaia e frumoasă, copaci, clădiri, îmi plăcuse felul în care am fost văzut, îmi amintesc de Cătălina Buzoianu, a fost foarte deschisă față de mine și am apreciat respectul primit, dar a fost ceva, nu știu ce, în atmosferă, care m-a făcut să mă gândesc că e prima și ultima dată când vin aici. Și de atunci, merg în România în fiecare an.


Poate erai după regulile altui joc.
Da. Acum nu mai am probleme, nu îmi mai pasă de atmosferă, nu-mi mai pasă de străzi. Îmi place mai ales când e multă zăpadă. Toți ceilalți spun: “Nu, fără ninsoare!”, pentru că apoi totul devine murdar, dar mie îmi place, poate pentru că în Grecia nu ninge. În septembrie am fost din nou în Sinaia, și în Galați - mi-a plăcut faleza -, și București, am petrecut aici două săptămâni. Dar când sunt în România să lucrez, mă concentrez pe ce fac, nu am timp să vizitez locurile. Îmi place însă să merg pe jos.


Ce planuri ai? Ce vrei să faci în următorii ani?
Voi merge în Mexic, la Monterrey, apoi vom pregăti un spectacol cu grupul nostru Nees Morfes și îl vom juca la Atena. E important că vom juca în Atena, dar vom juca și în Salonic, va fi ceva experimental, într-o fabrică de vin.

Vreau ca arta să fie mai sănătoasă și asta am să încerc și în teatru, să aduc un mesaj care să fie de ajutor, să ne dea speranță, să te simți norocos că trăiești. Există un autor în Argentina, Jorge Bucay, e psiholog și scrie povești simple care te fac să te simți bine. De obicei, artistului îi place să sufere. Întunericul e frumos, dar uneori e periculos.

Regizorul Mihai Măniuțiu scria într-o carte că, ”de la o epocă la alta, scena nu se civilizează. De secole, umbrele credincioase marelui teatru nu se clintesc din jurul pietrei de sacrificiu”. Și se mai spune “Art is meant to disturb”.
Înțeleg ideea, tot ce înseamnă catharsis, dar eu vreau lumină în teatru. M-am săturat să văd pe scenă mințile regizorilor. Poate că este un univers, această boală, dar e de-ajuns. Oamenii vor să vadă ceva vesel, deschis, vor să aibă sentimente pozitive, nu să sufere tot timpul, mai ales că timpurile sunt diferite acum, iar ei au probleme și când merg la teatru vor să primească un mesaj pozitiv, ceva bun, nu o viziune întunecată. Îmi doresc să lucrez cu texte, poate chiar din psihologie sau poeme, care îi ajută să supraviețuiască, să trăiască mai bine, texte care le dau speranță.



Interviu de Corina Bărbuică și Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey