Silviu Bârsanu

 
sus

Silviu Bârsanu

 

Arta e un joc pe durată lungă

 

Silviu Bârsanu e la locul lui, în atelierul denumit OZN, cocoțat la etajul unei case vechi, într-o curte cu o boltă de viță. Ajung la el pe niște scări cu trepte care au fost de sticlă și acum sunt din grilaj metalic. De acolo, de sus, mă uit peste case, la vârfuri de copaci, la clădiri înalte, mai vechi, mai noi. Privim împreună la televizor un reportaj pe care i l-a dedicat TVR Craiova, în urma unei expoziții personale care a avut loc în vară. La un moment dat, apare pe ecran Marcel Voinea, președintele filialei Craiova a Uniunii Artiștilor Plastici, care îl descrie pe Silviu ca pe un om tenace, persverent.
Privim la televizor și începem a vorbi între noi. Îi zic că taman ce m-am desprins de la un joc vechi, obsedant și terapeutic. El zice:

M-am jucat foarte mult, adică taică-meu îmi cumpăra tot felul de jocuri, m-a învățat tot felul de jocuri, cu cărți, șah, țintar, biliard. Îmi trece prin minte Jocul cu mărgele de sticlă.

Tatălui tău îi plăceau jocurile?

Da, îi plăceau, dar chestia e că eu eram un răsfățat. Am învățat să joc și p o k e r. Tata mi-a cumpărat o chitară. Aranjasem chiar și cu un profesor, ca să învăț să cânt la chitară. Și am jucat chitara la p o k e r.

Și n-ai apucat să iei nicio lecție?

Nu. Deși îmi place să cânt. Dar atunci mi-am tăiat creaca de sub picioare. Acum mai cânt din fluier, mai un zdrăngănit, am ușoare urme de muzicalitate.

E o ușoară nostalgie a muzicii?

Este, este... Atunci eram în clasa a patra. Ce precoce eram: să joc p o k e r, să-mi joc chitara. E, povestea asta m-a marcat pentru restul vieții. Tata nu m-a certat, doar mi-a explicat. M-a întrebat ce-am făcut cu chitara. Eu n-am putut să mint, i-am spus adevărul. „Te-ai pupat pe bot, tu ai pierdut și pierzi de două ori.” Nu m-a atins, nu m-a certat. Și eu nu mai joc jocuri de noroc. Doar jocuri de divertisment. Sau cu nașul joc table pe invers: să pierzi. Durează două-trei ore o linie. Să joci la "care pierde".

În viață lumea vrea să câștige.

Ei, să fii perdant. În viață să dai și pielea de pe tine. Citeam în Steinhardt: când ești gata să pierzi, de fapt ai câștigat. Ca la tablele pe invers. E frumos cuvântul ăsta, invers. E o convenție. Sensul invers. Care o fi înainte, care înapoi, Dumnezeu știe.

Tablouri ai dăruit?

Oho... Le-am dat cu tot sufletul. Am insistat doar să fie puse în rame ca lumea. Rame ale unor meseriași.

Cât de mult contează rama la un tablou?

Contează. Tabloul fără ramă e ca mireasa neîmbrăcată. Rama e ca rochia miresei. Lucrarea e frumoasă și fără ramă, dar când o înrămezi capătă o altă expresie.

Rama o alegi tu?

De obicei așa ar trebui, dar știu pe unul dintre cei mai buni rămari, Cornel Roșca. Și eu am făcut rame, pentru că m-am îmbolnăvit de la el. Acum nu-mi mai văd lucrările fără rame. Rama face corp comun cu lucrarea, în ultimă instanță. E o simbioză. O termină, o determină.

Rama în care-ți vezi tu o lucrare se potrivește cu aceea în care o vede rămarul?

De obicei Cornel Roșca te depășește pe tine, ca artist, ce poți să vezi. Tu-ți imaginezi cât de cât dar el, ca specialist, îți dă cea mai surprinzătoare soluție.

Simți nevoia să ai un agent care să se ocupe de gestionarea resurselor, de promovare?

Toți artiștii au nevoie de câte ceva, dar dacă nu te descurci singur, te-ajută altul? Cum dă Dumnezeu să apară unul ca să te scoată din marasm. Deocamdată m-am descurcat. Și nu pot să spun că singur, doar am atâția prieteni. Încet, încetișor, nu trebuie să faci pași mulți. Cum am făcut și cu scările. Toți mi-au zis că sunt sparte, eu le-am răspuns: aveți răbdare, când le-o veni timpul lor. Și le-am rezolvat, vorba lui Marcel.

Dar dacă se dovedește că nu mai rămâne timp?

Eu nu sunt pesimist. Mă gândesc că arta este un joc, că tot vorbeam de joc mai înainte, un joc pe durată lungă. Arta trebuie să se vadă peste timp. E un alt fel de joc, deosebit. Ca și teatrul, filmul, muzica. La orice secundă se produce muzică, dar care rămâne? Sunt cărți care se scriu, apar, dispar.

[Pentru câteva minute urmărim curgerea reportajului. Apare în cadru o lucrare cu pești, prinsă într-o ramă pe care mi-o semnalează, fiind a lui Cornel Roșca.]

Ei? Una e așa [arată spre televizor] și alta e așa [arată spre peștii prinși între două folii de plastic, atârnând alături de altele, pe o grindă, imediat la intrare ].

Fiecare are farmecul ei.

Da, dar e o diferență. După aceea mi-am făcut și eu ceva special, peștii pe apă, ceea ce Roșca nu poate să facă. [Reportajul ilustrează chiar plutirea câtorva tablouri din seria 'peștilor', pe apa bazinului din curtea muzeului].

Am mai avut o expoziție cu pești. Cu 448 de pești.

S-a nimerit așa ori ți-ai dorit acest număr?

448 e multiplu de 7. În Biblie scrie de 444 de pești. Eu contest asta, 444 nu se divide la 7. O găselniță la scormonirea prin Biblie.

Marcel Voinea te caracteriza în reportaj prevalându-se și de postura lui de profesor, la un moment dat, față de tine.

A fost și direct și ca mentor. Ca elev la Liceul de Artă toți îți sunt profesori, trec prin tine și tu prin ei. Am început cu Cicios Costas, profesor foarte bun, din clasa a cincea și până într-a doișpea. Când lucra, i-am văzut lucrările, foarte puternice la vremea respectivă, un expresionism foarte puternic. Mă rog, câteodată viața de familie te bulversează și te oprești. Apoi l-am cunoscut pe Ilie Marineanu, care m-a observat și m-a condus, Elena Berindean, că am făcut ceramică. Suzana Fântânariu, că am făcut grafică, Ilie Berindei, pentru că-mi place și sculptura. Mihai Trifan, cu care am învățat dintr-a cincea. Brădiceanu, cu toate că nu-l prea suport eu, m-a lăsat corigent la desen tehnic și nu l-am mai putut înghiți toată viața mea, cu toate că m-a pus în expoziție. Am trecut prin toți profesorii din Liceul de Artă, de la toți am învățat câte ceva. Toți sunt buni. Oricum, cu cât ai mai mulți, cu atât înveți mai mult, ca vițelul care suge de la mai multe vaci. În facultate iar am avut o serie de mai multe 'văcuțe'. Profesori eminenți. Extrapolând, am ajuns până la academicieni. Alexandru Surdu a fost la mine aici. Mihai Șora a fost aici. Să stai de vorbă cu Surdu și să-l mai și contrazici: el cu pentada lui. Eu i-am zis: pentada înseamnă o mână, dar cealaltă unde e? [își lipește palmele, cu degetele răsfirate] Într-o carte ulterioară a notat că s-ar putea să fie și imaginea din oglindă. Că sunt zece categorii ale lui Aristotel. Ăla a ajuns la zece și dumneata te oprești la cinci? „Ei, dumneata ești artist.” Eu nu scriu academic, dar asta e gândirea mea.

Ai făcut referire, când ai amintit de profesorul Cicios Costas, de viața lui conjugală. Un artist poate avea așa ceva?

Nu știu, trebuie încercat. Serios vorbind, sunt cazuri și cazuri.

Nu e o regulă.

În viața de artist nu există reguli. Cât despre Costas, el a lucrat o perioadă, a fost și pedagog foarte bun, numai că, la un moment dat, s-a 'tăiat'. N-a mai avut unde să lucreze din cauza soției care, bolnavă fiind, nu suporta mirosul de ulei (stăteau într-un apartament)

Spectatorul modern are multe de văzut.

Paleta e mare. Trebuie să vezi și kitsch-ul ca să poți să diferențiezi de o operă valoroasă. Peste tot trebuie să apară contrastul. Nu există întuneric, e doar lipsă de lumină. Asta-i filosofia. Nu există întuneric total.

Dar lumină totală există?

Există.

Ea nu simte nevoia de puțină umbră?

Nu.

Aici sau în Paradis?

Și-aici și-n paradis. Oricum, noi suntem doar niște scântei față de lumină.

Nu cumva artistul o ia mult înaintea spectatorului?

În timpurile noastre de acum tu vii doar cu ideea, dar ceilalți îți realizează faptul. Este o conjugare între arte. Nici măcar creierul care naște ideea nu este în stare să cuprindă cât angajează în jurul lui. Tu vii cu sâmburele, se adaugă unul și altul, fiecare cu altceva și deodată iese ditamai spectacolul. Tu ai venit cu o simplă idee. Artistul scrie o poezie și poți face din ea și film și teatru, poți s-o și dansezi. Se face spectacol. Artistul nu mai este singur. Adică este, dar numai în faza incipientă. Ca spermatozoidul, numai unul ajunge acolo. Dar sunt o grămadă în jurul lui. Eu așa cred, că se vor mișca lucrurile spre zone din astea, spre o comunitate ca la stupi. Nu doar bondarul care dă ideea. Încă există albine și asta înseamnă că pământul e sănătos.   

Obiectele, nu doar tablourile pe care le creezi, pleacă de la tine, curg.

Curg, curg.

Le mai visezi?

Trebuie să-ți faci treaba cum ți-o faci în fiecare zi: te trezești, te speli pe dinți, dacă te speli, îți bei cafeaua, pornești mașina sau dai un telefon. Ceva normal. Nu trebuie să stabilești. Una este visul și alta este când... Când te-ai apucat de lucrare... Uite, pe asta o am de trei-patru zile aici, în fața ochilor, și mă gândesc la ea: ce să-i mai fac? Pentru că nu-mi place, nu e gata, nu e terminată. Și stau cu ochii pe ea și aștept să se coacă. Să-i dau cu niște albastru? Să-i dau cu niște roșu? Cu pumnu'? Aici e mâncărimea. Câteodată nu o bag în seamă, mă uit la un film, cam ăsta e dialogul între artist și operă: „Ce să-i mai fac?”. Mă gândesc, dar nu e stabilit. Și tot timpul ești în dialogul ăsta.

E nevoie de un timp ca să se limpezească apa, vinul...?

Da, sigur. Trebuie timp. Fără timp n-ai nicio șansă. Faci așa, din mers.

Te trăznește cum te trăznește și o duci până la capăt din trăznitura asta.

Nu. Te trăznește doar ideea. Ca s-o duci până la capăt nu merge așa. Pleznești una sau pleznești una după ce ai făcut o sută. Hai să-ți spun povestea care-mi place mie cel mai mult, povestea mea, am spus-o la toți copiii. Un împărat chinez de demult era născut în zodia Cocoșului și dă comandă: „Vreau să-mi aduceți la curte pe cel mai tare pictor din împărăție”. L-au adus pe un tânăr și împăratul i-a spus: „Îți plătesc solda să-mi faci și mie un cocoș”, apoi a plecat la lupte. Au trecut ceva ani până când s-a întors împăratul și atunci și-a adus aminte: am plătit pe acel tânăr să-mi facă un tablou cu un cocoș. L-a chemat la el. Pictorul era mai hărtănit, trecuseră ani. „Mi-ai făcut cocoșul?”. „Luminăția Ta, îndată”, a răspuns și a scos hârtia de mătasă, a băgat mâna în traistă, a scos trei călimări cu cerneală, a făcut o alchimie cu ele și, dintr-un simplu gest le-a aruncat și... pac! Împăratul a rămas mut: „Cocoșul ăsta seamănă întocmai, cred că e în stare să și cânte!” Morala: câți cocoși o fi făcut ăla ca să ajungă la asemenea dexteritate și cât timp i-a trebuit să facă asta dintr-un gest? Dai așa și zici: ce dracu a făcut ăsta? Mâzgăleală. Dar când e o mâzgăleală gândită, nu mai e același lucru. Mi-a plăcut povestea asta, pe ea am marșat tot timpul. Până la urmă iese ce vreau eu, nu iese ce vrea...

Hazardul.

Nu mai zic de hazard că iar intrăm în filosofie.

Cât te lași dus de hazard? Te lași sau te lupți cu el?

Nu mă lupt cu hazardul. Eu mă întreb dacă noi avem această posibilitate a alegerii, există hazard sau nu? L-am întrebat și pe Șora: există legea liberului arbitru?

Și ce-a zis?

Nu mi-a spus nici că există, nici că nu există. Unde există? Că mă las eu de fumat? Sau că nu vreau să mai beau? Unde e? Oricum este, asta îmi e foarte clar.

Cred că depinde de sistemele de referință. În mic, depinde ceva de mine, dar dacă privesc mai de departe...

Te uiți la torța aia mare și tu ești o scânteie. Te mai dai și balaur. Poți să vorbești și în dodii. Liberul arbitru este vorbitul în dodii: dacă o luam pe aici, ajungeam la Paris, dacă o luam pe partea cealaltă, ajungeam la Craiova. Uite că am ajuns la Craiova.

Se poate și picta în dodii?

Toți pictează în dodii. Lăsând gluma la o parte, pictura este foarte elegantă și foarte grea. Puțini ajung să picteze. Nu să spoiască, așa toți pictează pe garduri, vopsesc case. Pictura e altceva. E ca și poezia.

Creația vestimentară e o artă?

Este, este.

Te tentează?

Păi eu asta predau la școală. Am făcut colecții. Pe când eram student am făcut costume de baie. Am făcut 'uniformă' în ștrand. Am făcut ciorapi imprimați, ceea ce acum pare o banalitate. Am făcut rochii, imprimeuri, cămăși. Și am înteles că menirea mea e cu totul alta. Eu nu vreau să fac bani. Era o activitate creativă pentru că mă gândeam mereu cum să fac. Aveam și o politică, la modul dau un leu, dar vreau să fac zece. Acum sunt exact pe invers. Acum mintea mea e blocată pe ce idee îmi mai vine. Am avut bani de nu știam ce să mai fac cu ei, dar am înteles că viața nu are sens în direcția asta.

Și te-ai dus la ceva mai greu.

Da, un pic de filosofie. Să scriu. Să meditez. Să învăț greaca veche.

Dar, privind in atelierul tău, observ câte materiale ai și ce costuri implică ele.

Tocmai de-aia, dacă nu te gândești la bani, ei vin. Centrul atenției trebuie să fie pe altceva decât îți dorești. Ideea e să tindem și noi, scânteiușe ce suntem, spre lumina aia adevărată... 
Eu dorm în partea asta [arată spre camera lui cu perete de sticlă]. Mă trezesc cu soarele în ochi. Mă dă jos din pat. Mai ales vara, când se-ncinge... De la 5, când apare, începe să mă împingă: „Hai, Bârsane! Scoală-te și apucă-te de lucru!” Eu mă rog la Dumnezeu în fiecare dimineață: Doamne, dă-mi ceva de făcut, să-mi trăznească o idee!

Când vezi câte s-au creat în lume, nu te descurajezi gândind că nu mai ai ce face?

Păi dacă-ți arăt schitele mele de idei, mi-ar mai trebui trei sute de ani ca să le pun in practică. Cui mă întreabă câți ani am îi spun că sunt lemurian.

Versuri mai scrii?

Da. Scriu pentru sufletul meu, desenez pentru sufletul meu, pentru liniștea mea.

Așa cum tablourile ți să le arăți altora, versurile ești de acord să le faci cunoscute și altora?

Da.

Un ochi înnegrit de-un pumn cu o dragoste împărtășită,
neînțeleasă, dorită
se traduce a fi fidelitate.
doi ochi ce se transformă-n unul,
nemaivăzut de cinci ani,
rupe-o inimă-n trei.
Părțile-s inechitabile
Doar în adevărate bijuterii evaluabile
în eoni-veacuri-luni-sori-zări
Mintea, sufletul, spiritul, au un loc al lor
o antagonică relație trup-suflet
pe dos: trupul cere iar mintea refuză
Hoinăreala
Prin amintiri, credințe, speranțe,
plănuiri, raționamente, iubire
Toate câte trei
În porunca trupului
Răstălmăcește lumea prin duhuri (vrăji).
 

Când scrii, scrii aici la masă?

Aici. Aici se petrec toate. Și arunc foile acolo. Aici stau, pun muzică.

Și când simți că trebuie să pictezi, simți și te duci.

Te duci.

Te cheamă.

Când este lumină ca lumea. Trebuie să intri în stare, să ai tot ce-ți trebuie și te-apuci.

Când începi un tablou îl duci până la capăt sau continui și cu altul în paralel?

Depinde cum este ideea. Ideile-ți apar pur și simplu. Le ai în cap. Câteodată le și visezi. Uite, povestea cu pictura pe apă, am visat-o. Am visat o expoziție de-a mea, făcută pe apă. M-am trezit: nu este posibil. Cum poate să fie așa ceva? Ei, a trecut cam un an și o dată mi-a scăpat o pungă de plastic in apă și-am văzut că plutește. Deci se poate.

Cum a apărut ideea proiectului vostru, 'Răscruci' ?

Hai s-o luăm de la început. E un proiect foarte frumos. Sincer să fiu a început cu un prieten de-al meu, Marius Albu, cu care am plecat pe munte, pe Retezat. Și tot vorbeam. El are un frate, Iulian. Arhitect și mai cântă și la chitară. Și tot vorbeam. De la munte la arhitectură și de la arhitectură la muzică. Apoi l-am cunoscut pe Cristian Ciomu și a fost o conjunctură de cunoaștere, prin alți arhitecți. Așa a fost să fie. Ne-am cunoscut și am rămas prieteni. Ne-am întâlnit, am vorbit, a fost o stare de conexiune. Am început să cântăm, să facem toate celelalte. A apărut și Gomoiu, apoi mulți alții. Ne-am înmulțit.

Când a fost prima exprimare publică?

Prin 2001. Am făcut 'Mitografiile'.

Cam cât de des a fost câte un Răscruci?

O, nu mai țin minte numărul lor, dar au fost multe, multe...

De unde a venit alegerea numelui?

Răscruci e un cuvânt românesc, greu traductibil, despre întretăierea dintre două direcții. În Craiova sunt două locuri descrise cu acest cuvânt: este Răscruciul Mare, la intersecția din strada Unirii cu strada Lipscani și Răscruciul Mic în celălalt capăt al străzii Lipscani.

E la mijloc o prietenie, o afinitate de creație?

Toate sunt. Noi curgem. Precum un râu.
Mai înainte de Răscruci a fost Căruța: Marcel Voinea, Rusu Gregorian, Mircea Novac, Alina Roșca. Căruța s-a oprit. Noi am făcut Răscruci și ne ținem de atâția ani. Fără un program bătut în cuie, doar la inspirație. Ne dăm un telefon. Asta e cel mai frumos lucru.

Așa cum ai scris în baie: „Osânda e pe viață. Sporește-o!” Te gândesti la moarte?

Cel mai mare curaj e să treci la ea. O să trec și la ea. E firesc. Să mă dau la ea involuntar? daca mă ia, mă ia. Toate sunt la timpul lor.

Există urât?

Normal că există. Cum să nu existe? E răutate. Urât, răutate, moarte: ce-ți alegi?

Liberul arbitru sau hazard?

Muiu ciocolatu.

 

Am plecat cu o mică revelație. Dincolo de expoziții, concerte, spectacole, dacă e să îndemn la o vizită, apoi aceea să fie la un artist.
Acest număr de revistă este ilustrat cu lucrări ale lui Silviu Bârsanu.

Marius Dobrin, 4 ianuarie 2014

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey