Nicolae Marinescu

 
sus

Nicolae Marinescu

 

Urmele nevăzute care rămân

 

Nota redacției:

 

Vă invităm să stați comod și să citiți dialogul care urmează, poveștile cu miez. Dacă timpul este presant, vă oferim câteva dintre subiectele abordate, cu câte un scurt fragment de răspuns al invitatului nostru, putând alege printr-un click să ajungeți la acel segment. 

[Adrian Marino-I] [Așa s-a reînnodat legătura sa cu Craiova, care a rămas neîntreruptă. Acum n-aș putea să spun... partea de accident fericit a fost că mi-a venit ideea să-i propun reeditarea, partea bună e că Domnia-sa a acceptat acest lucru, că s-a creat o relație personală. Tot ce spun eu se regăsește în prefețele sau postfețele semnate în cărților scoase la Aius timp de un deceniu. Și chiar în cartea sa testamentară  Viața unui om singur. Ceea ce pentru mine nu este deloc puțin. Suntem, până la urmă, ceea ce facem și ceea ce lăsăm pentru alții, știut sau neștiut, văzut sau nevăzut.]

[Adrian Marino-II] [Domnul Marino era, când ne-am cunoscut, unul dintre liderii naționali ai PNȚ-CD. Eu nu aveam aceeași anvergură, deși eram și eu oarecum important în PD. Partidele se aflau în conflict puternic. Dar competiția politică n-a contat în planul relației culturale și umane. Nu datorită mie, datorită domnului Marino, care niciodată n-a făcut din asta un subiect de dispută.]

[CM Popa] [Capacitatea de a face echipă este un merit extrarodinar și asta trebuie să învățăm. Și iată că s-a putut ca 25 de ani să fiu cu domnul Popa, să fim prieteni, să nu avem niciun conflict, niciodată, dar nu asta e important, ci că a rodit]

[mama] [Pe doamna Popescu trebuia s-o respect pentru că era o doamnă de o seamă cu mama, probabil avea patru clase, dar era doamna Popescu și atâta îmi trebuia, să zic o singură dată „aia nu știu ce făcu” că primeam un dos de palmă imediat]

[boierii] [Mă duceam și eu și acolo am învățat că, pentru amândoi acești boieri, cu doctorate în străinătate, toți aceia cu care intrau în contact  erau domni. Deși era criză și erau restricții, când venea doamna Irinel Georgescu să ne trateze pe toți cu câte o dulceață sau bomboană, aceeași bomboană era pentru toată lumea, fie domnul director de la Electroputere, fie domnul coșar, fie Mimi Busuioceanu, șofer de taxi, care stătea două case mai la vale. Domnul Radu mă învăța franceză, iar domnul Dan m-a învățat că nu se spune „Edgar Poe” [rostește fonetic ca în română, n.m.] și nu a ținut seama că era un copilaș în pantaloni scurți. „Asta ai citit?... Uite, ia cartea asta!... Cum ți-a plăcut?...” vorbea cu mine și mă trata ca și cum eram și eu un domn precum ceilalți, chit că eram un copilaș. E adevărat că-mi spunea Nucule, dar mă simțeam respectat.]

[Lidia Bote/partener de viață] [„Domnule Marinescu, Adrian este mult mai important decât mine. Am învățat la calculator ca să-l ajut să-și termine opera”]

[orgoliu] [Din nefericire foarte mulți eșuează pentru că orgoliul se declanșează înainte de a obține rezultatul]

[tata] [De la tata am, ca să zic așa, cât am, spiritul de a întreprinde. Bunicul meu, pentru că, probabil, de la el moștenesc prin tata, era mic negustor]

[prietenia cu Dan Mogoș] [Mama m-a luat imediat acasă, la educație muncitorească: „fumezi, de ce fumezi? unde sunt țigările?”, zdup-zdup. Eu mă imaginam Zoia Kosmodeminaskaia, prins de fasciștii care mă torturează iar eu n-o să le spun niciodată unde e Stalin, pe când mama lui Dan l-a luat ușor, i-a ținut un discurs, l-a întrebat unde erau țigările și el i-a spus. A venit la mama: „Iată, doamna Marinescu, le găsii. Aveam de toate, cartonate, parfumate, aveam o bună provizie, pe care ne-au confiscat-o. Dan, potrivit doctrinei, i-a spus tot, eu n-am zis nimic, degeaba. Noi ne facusem frați de cruce, că nu spunem, etc. Dar eu am luat-o de pozitiv, asta este educație. Mare lucru să aibă copilul tău încredere, să-ți spună tot]

[profesor la țară] [„alții au plecat exploratori pe Amazon ca sa vadă indigeni pe care-i văd eu aici”.[...] Eu am fost primul profesor de română care a ajuns în satul lor. [...]Am rămas în cap cu ochii acelor copii, rudari și țărani, care, nu știu de ce, am rămas cu impresia că se uitau la mine cu speranța că dacă învață, o să fie bine.]

[director] [Deci, dacă voiai să ai performanță, trebuia să fii convingător. Nu puteai decât să le dai mustrări. Și ce?! Doar ca să-i încaier? Scopul era să reușesc să-i conving că trebuie să facem niște lucruri. La Liceul Industrial nr 1 aveai altă temă. Acolo toți erau buni. Un sfert fuseseră directori, trei sferturi puteau să fie oricare. [...] La Câmpeni urcai pe dealul acela și până la școală era o alee și stăteau și ei înșirați. Eu, când treceam, puneam mâna pe ei și mi-am dat seama de efect. Știți ce se întâmpla? Erau nemângâiați acei copii. Când ajungeam în dreptul porții se repezeau cei mititei, se agățau ciorchine de mine și mă strângeau de mână.]

[1989-I][Chiar vreau să scriu o carte că totodeauna nu ne vor conveni niște lucruri. Și vom avea totdeauna nemulțumiri și vom vrea altceva decât avem. Uneori o să reușim și o să ne fie mai bine, uneori nu și asta e. [...]Eu aveam presimțirea că se va întâmpla ceva de 23 august 1989...[...] Ne-a spus că pe Calea Victoriei au trecut mașini, au tras, și comenta că nu e bine, că s-a ajuns prea departe. Și baba ascultă ea ce-ascultă, ce zice colonelul, și a zis: „auzi, maică, aș merge și eu. ce tot vorbesti aicea? Aș merge și eu, așa bătrână cum sunt.“ A fost și asta o lecție. I-am zis de manifeste și a zis să le lasăm acolo.[...] Și tot atunci mi-am zis că dacă eu acum sunt laș, toată viața mea voi avea asta pe conștiință.Cam așa m-am gândit. Și atunci m-am dus mai în față.]

[1989-II] [Pe mine, Radu Berceanu, cu care eram coleg la Liceul Industrial Nr.1, văzându-mă descumpănit, m-a băgat într-un birou, zicându-mi: „Ocupă-te de învățământ!” Am stat eu două minute singur pe scaunul de secretar județean de partid și apoi am fugit după el să-l întreb: Ce să fac? Mi-a zis simplu: „Nu știu!” M-am întors în birou, iar m-am așezat pe scaunul de șef și m-am gândit că sunt, ca în cărțile copilăriei și adolescenței mele, un fel comisar al poporului. Înțelegeți, problema e că de-aia se face revoluție, ca să se schimbe lucrurile radical și că atunci, dacă nu e diversionist infiltrat de vechiul sistem, n-are cine să te învețe ce să faci]

[nepotul] [Deci asta l-aș învăța să privească cu calm. De exemplu despre Berlusconi, nu știi tu ce face el, ce-i fac alții. Nu zic să nu participi, dar să fii circumspect, încearcă să înțelegi. E bine să participi. Mie nu-mi pare rău că m-am amestecat la revoluție. În primul rând știu ceva, atât cât a fost aici. [...]Mă uit la lighioane. Lupul, leul, nu mai vorbim de cele domestice, nu cunosc violul. Se bat, se plimbă, încearcă, dar fără viol. Deci noi avem nevoie de o lege. Dar de fapt legea este scrisă în noi.]

[ce rămâne] [În esență eu am ajuns să fie o convingere personală că până la urmă omul este bine să facă doar ceea ce simte și crede că poate face cu bucurie, cu satisfacție. Să trăiești tu mulțumirea de a face un anumit lucru. Urma vazută devine nevăzută. Iar cele vazute sunt văzute de unii într-un fel, de alții în alt fel. Dar viața ta este una. Să ai sentimentul de împlinire, convingerea că ai făcut cele mai bune lucruri pe care ai putut să le faci]

 
[Interviul integral]
***
Venind spre această întâlnire, mi-am amintit de conferința lui Adrian Marino, sosit în Craiova ca invitat de onoare al Colocviului revistei 'Mozaicul', de întâlnirea lui cu intelectuali de aici, și m-am gândit că puține nume mari din cultura noastră au fost într-o asemenea ipostază față de Craiova.

Eu cred în ceva care poate nu spune altora prea mult și anume în urmele nevăzute care rămân. Mi se pare important că un număr considerabil de personalități ale culturii române au trecut de-a lungul celor 15 ani de existență ai Mozaicului prin Craiova ca invitați ai revistei, că acești oameni au avut contact nemijlocit cu câteva zeci de intelectuali craioveni și că a existat posibilitatea, mai ales pentru  tineri, de a fi aproape de aceste personalități și de a comunica direct cu ele. Acest lucru contează cu certitudine în biografia lor intimă, și când nu conștientizează asta. Că își mai aduc aminte  sau nu la care Colocviu s-a întâmplat, rămâne secundar. Pentru tinerii mozaicari, unii chiar foarte tineri, dar și pentru alți intelectuali craioveni interesați de manifestările noastre, să fie în preajma unor personalități ca Alexandru Călinescu, Livius Ciocârlie, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Marcel Guguianu, Sabina Ispas, Solomon Marcus, Mircea Martin, Marin Mincu, Mircea Muthu,  Basarab Nicolescu sau mai tinerii Adrian Cioroianu, Andrei Cornea, Ion Bogdan Lefter, Viorel Marineasa, Dan C. Mihăilescu, Carmen Mușat, Mircea Novac, Simona Popescu, Mihai Țopescu, Daniel Vighi sau Călin Vlasie  a fost un prilej de a stabili o relație personală, pe care fiecare, ulterior, a valorificat-o mai mult sau mai puțin inspirat. Mă gândesc că nu întâmplător, la Colocviul de anul trecut, foarte tânăra Maria Dinu, care nu are nici 30 de ani, a lansat o carte cu articolele publicate în Ramuri și în Mozaicul de marele cărturar Adrian Marino, o contribuție consistentă la conexarea spațiului cultural craiovean la cel național și universal. Dacă la 10 ani de când Adrian Marino a plecat dintre noi, un tânăr mozaicar își dă doctoratul pe o temă legată de opera acestuia, înseamnă că a fost ceva important, iar întrebarea dumneavoastră se dovedește legitimă. Dacă pentru Constantin M. Popa, pentru Marin Budică sau pentru mine, adică pentru cei din generația aflată acum la final și care am început această construcție este firesc să fim atașați de ea, faptul că alte generații (Maria Dinu, Petrișor Militaru, Daniela Micu, Luiza Mitu, Gabriel Nedelea sunt a treia generație, între noi fiind Gabriel Coșoveanu, Ion Buzera, Sorina Sorescu, urmați de Luminița Corneanu, Tiberiu Neacșu, Xenia Karo Negrea, Gabriela Gheorghișor  etc) merg mai departe înseamnă că a fost o întâmplare fertilă și deci fericită. Dar expresivitatea ei devine deplină numai când asociem și prezențele de prestigiu care au onorat paginile Mozaicului. Însă aici intru în dificultate a le mai enumera. Sper să o fac într-o carte viitoare. 

Cât a fost întâmplare și cât anume a fost plan, viziune?

Pentru mine o asemenea discuție are o valoare în măsura în care reușim să fim sinceri și să surprindem ceva foarte intim. Nu mă voi feri să fiu cât se poate de subiectiv, fiindcă, până la urmă, tocmai aceasta e și rostul întrebării și al răspunsului. Întâi de toate trebuie să existe un potențial. Și după aceea trebuie să existe o întâmplare care să-l valorifice. Cred că întâmplarea și potențialul sunt la fel de importante.
În povestea noastră, a existat,  ca parte a potențialului, faptul că, la Craiova, Constantin M. Popa, care studiase la Cluj, venea cu imaginea intelectuală a lui Adrian Marino și era preocupat prin afinități structurale de opera sa. În generația noastră de craioveni, grupați la mai întâi la Demnitatea și apoi la Mozaicul, adică și Marin Budică și George Popescu și eu ne formasem într-un cult al lui Marino,  pentru că Alexandru Piru îl adusese la revista Ramuri, ca invitat de onoare permanent. Apăruse Viața lui Macedonski, carte pe care Alexandru Piru o considera o lucrare de referință, fundamentală pentru istoria noastră literară, spre deosebire de domnul Nicolae Manolescu care n-a considerat că Adrian Marino ar merita un loc al său Istoria critică a literaturii române, măcar pentru monumentalele Viața și Opera lui Macedonski, ca  și pentru  realizarea singurei ediții critice a operei acestuia, ca să nu mai vorbim de cele șapte volume ale Biografiei ideii de literatură și Introducerea în teoria literaturii. Asta e, n-a considerat!... În domeniul artei nu e civilizat să ne supărăm… Dar noi am crescut așa, în respectul omului și operei Marino. Deci exista fondul, sensibilitatea necesară ca să fim receptivi. Faptul că domnul Popa a scris primul studiu românesc dedicat cărturarului, Hermeneutica lui Adrian Marino, care a fost și printre primele cărți apărute la Aius, au constituit tot o premisă. Așa că relația construită aici, chiar dacă nu se mai vede, a fost consecința învățăturii pe care ne-a transmis-o profesorul  Alexandru Piru, a colaborării lui Marino la Ramuri, dar și a legăturii fizice cu Craiova în timpul documentării pentru monografia Macedonski, când a primit sprijinul autorității locale în persoana domnului Petre Gigea, atunci primar al Craiovei, al cărturarilor C. S. Nicolaescu-Plopșor și V. G. Paleolog, care i-au furnizat informații importante. Iată urme productive, chiar dacă invizibile cu ochiul liber. De aceea ca profesor, mă rog, „diriginte”, cum mă ironizează prietenii, nu voi înceta să pledez pentru cinstirea înaintașilor, mai mari sau mai mici, care ne-au lăsat o moștenire fără de care am fi mai săraci. Acest cadru a fost potențialul iar sclipirea, scânteia, în sensul de accident fericit, a fost gândul să valorificăm împrejurarea că domnul Popa a scris prima carte dedicată lui Adrian Marino. Fiindcă începeam o experiență existențială, nu mai fusesem editori, eram fără vreo pregătire sau vreo pricepere de anticipare...

Erau primii ani '90 când totul trebuia luat de la început.

Perioadă minunată, de altfel. Când fiecare român a crezut într-un viitor mai bun. Timpul Speranței, cum l-am numit în Săptămânalul DEMNITATEA. Libertatea pe cont propriu. Unii dintre noi am visat și ne-am apucat să facem ce visam. Și am reușit, „după posibilități”, mai mult sau mai puțin. Cei care au crezut că se vor trezi din vis cu bătătura măturată și masa pusă sunt acum extrem de dezamăgiți.

Domnul Marino, având un comportament occidental în comunicarea socială, pe care noi nu reușim deloc să-l asimilăm, deși au trecut 25 de ani și s-au schimbat generațiile, primind Hermeneutica lui Constantin M. Popa - gest banal, firesc și frumos, frumos tocmai prin acest firesc - a răspuns prompt cu mulțumiri. Ceea ce, am văzut, în general nu se întâmplă la noi, până în ziua de azi. Și asta și reproșez, ca un „diriginte” demodat ce sunt, celor din jur. Inclusiv în comunicarea pe internet. Trimiteți un articol și cine-l primește îl pune deoparte, dar nu răspunde: „am primit” sau „o să apară în numărul...” sau „n-o să apară niciodată”…

Ei, domnul Marino nu făcea așa. Dânsul a răspuns, prin scrisori, că nu apăruse internetul – vezi Scrisori din cetatea cu trei turnuri  (Craiova, Aius, 2006) - a mulțumit și și-a exprimat dorința de a cumpăra zece cărți. Amintesc lucrul ăsta pentru că, din păcate, în cultura noastră s-a pierdut exercițiul acesta. Toată lumea vrea să primească gratis: cărți, reviste, tot ce-o fi. Orice! Gratuit! A rămas reflexul: „Partidul dă. Românul primește.” Domnul Marino s-a gândit că editorul acela care a scos o carte a cheltuit niște bani și, ca să mai scoată altă carte, trebuie să primească banii pe cea pe care a scos-o. Și a cerut să cumpere zece cărți. Acestui comportament firesc, și ăsta occidental, că orice muncă se plătește, noi am răspuns în felul nostru balcanic și i-am trimis zece cărți, bineînțeles fără bani. Dar atunci mi-a venit ideea de a-i propune editarea unei cărți: o carte nouă, ar fi fost cam mult, dar o reeditare... Fiind eu o natură democratică, după cum știți, am propus ideea în cadrul editurii. Marin Budică a zis, să publicăm una dintre cărțile de călătorie, Ole España… Ileana Petrescu o citise și s-a arătat încântată... În consecință i-am făcut propunerea. După cum mărturisește Domnia-sa în Prefață, a fost plăcut impresionat dându-și imediat acordul. Am mers cu Marin Budică, redactorul cărții, și cu Ileana Petrescu, care a făcut tehnoredactarea, de multe ori acasă la domnul Marino, la Cluj. Și așa s-a creat o relație personală. Asta a fost în '94. L-am invitat apoi la Craiova, să lansăm Ole España. A venit. Domnul profesor Marin Beșteliu, care era prorector, și Constantin M. Popa au prezentat cartea la Sala Albastră a Universității, care a fost arhiplină. Un adevărat eveniment. Adrian Marino a ținut o conferință despre valorile europene în fața unui auditoriu de peste 400 de intelectuali: profesori, ingineri, economiști, juriști și mulți, foarte mulți studenți. Așa s-a reînnodat legătura sa cu Craiova, care a rămas neîntreruptă. Acum n-aș putea să spun... partea de accident fericit a fost că mi-a venit ideea să-i propun reeditarea, partea bună e că Domnia-sa a acceptat acest lucru, că s-a creat o relație personală. Tot ce spun eu se regăsește în prefețele sau postfețele semnate în cărților scoase la Aius timp de un deceniu. Și chiar în cartea sa testamentară  Viața unui om singur. Ceea ce pentru mine nu este deloc puțin. Suntem, până la urmă, ceea ce facem și ceea ce lăsăm pentru alții, știut sau neștiut, văzut sau nevăzut. Era considerat un mare cărturar, dar și o persoană oarecum dificilă. Pentru că după 7 ani de pușcărie politică și alți 7 de Bărăgan și DO (domiciliu obligatoriu) poți să spui clar și direct ce gândești celor care trăiesc din oportunism și compromisuri făcute pentru mici avantaje imediate sau satisfacere unor sterile vanități.

Vedeți, pe mine nu mă surprinde că opera domnului Adrian Marino iese astăzi din sfera comentariilor curente. Atâta timp cât a trăit, se vede și în Mozaicul dar și în revistele de cultură ale vremii, nu exista să-i apară vreo carte și să nu fie comentată, de cele mai multe ori elogios. Este însă o operă de un tip particular, bazată pe un studiu temeinic, aprofundat, în mari biblioteci din țară și străinătate, pe o cultură vastă. Ori, ca să comentezi un asemenea autor, trebuie să te apropii de anvergura lui. Și cum, în general, nu sunt prea mulți dispuși să petreacă atâta timp în bibliotecă și cu puterea de cuprindere necesară… E liniște. Nici nu-l ceartă nimeni, nici nu-l laudă. Dar opera e acolo și, mai devreme sau mai târziu, adevărurile esențiale pe care le cuprinde vor reintra în circulație, pentru că răspund nevoilor autentice, perene ale culturii române.

Am avut fericirea să cunosc și altă persoană „dificilă”, Marin Mincu. Desigur, de o factură diferită. La un moment dat, în ultima parte a vieții a scos revista Paradigma aici, la Aius. Colabora cu George Popescu, pe care îl prețuia ca scriitor și italienist, dar care făcea și toată munca de secretar de redacție. Făceau sumarul, ca titluri și autori, apoi Marin Mincu venea și stătea o zi-două în Craiova și lucrau în acest birou. Stătea pe scaunul ăla [arată spre scaunul de la biroul său, noi aflându-ne față în față pe locul oaspeților - n.m.], cu Mihaela Chiriță la calculator, și lucrau la tehnoredactarea revistei ore în șir. Din punctul meu de vedere era un om admirabil, în ciuda faptului că toată lumea a spus, ca și despre Marino, că e dificil. Era sensibil și generos, chiar dacă avea și o vocație de a face paradă și frondă. Juca agresivitatea. Am fost martor când a luat la rost pe cineva, la telefon, spunându-i cuvinte aspre în legătură cu un angajament neonorat, dar în timp ce acele cuvinte sunau dur, chipul îi rămânea jovial, trădând intenția ludic-pedagogică. Am constatat, peste timp, că interlocutorul, atins în orgoliu,  s-a supărat și n-a uitat niciodată ce i-a zis. N-a putut să înțeleagă niciodată structura omului Marin Mincu și că, de fapt, nu avea nicio răutate, ci doar își exprima dorința de prietenie, într-o formă particulară. N-a putut, n-a putut... Eu am putut. Tot ce-am vorbit cu dumnealui s-a făcut întocmai, fără dificultate. M-a întrebat la un moment dat dacă vreau să publice în revista Mozaicul. „Dom' profesor, suntem foarte onorați. Dacă vreți accidental, bine, dacă vreți să aveți o rubrică permanentă, aveți o pagină.” „Cum, domne, o pagină? Dacă scriu mai mult?” „Dacă scrieți mai mult, reducem la o pagină.” „Cum domne, mie, Marin Mincu îmi dai numai o pagină?” „Dom' profesor, așa e regula aici, la revistă. Mai aveți o pagină și în numărul următor”. „Mie, Mincu, îmi impui cât să scriu?” „Toată dragostea, toată admirația, orice scrieți e binevenit, dar avem o regulă”. Dar presupun că nici n-a avut de gând. Altfel, a acceptat că fiecare e cu propriile reguli. Și dacă mă uit în Paradigma, nu scria mai mult de-o pagină. Și, fiindcă a văzut că de câte ori venea îl așteptam cu ceva de ronțăit și o cutie de bere, se revanșa de fiecare dată cu propriile-i atenții. Marin Mincu avea nevoie de multă afecțiune. Cum, de altfel, și dăruia. Chiar dacă pe unii îi exceda. Mai ales pe cei care nu puteau nici să ofere, nici să primească.

Același lucru cu Adrian Marino. Devenea uneori exagerat de critic. De exemplu, mi-a zis: „Domnule, în revista asta nu publicați recenzii de cărți de ideologie liberală.” I-am răspuns: „Revista n-o scriu eu. Și dacă cei care scriu nu citesc acele cărți, eu nu pot să le impun. Nici nu-mi propun și nici nu cred că pot.” „Nu se poate, domne. Păi cum, uite, apare cronică la cartea ăstuia care-i legionar.” Cumva își contrazicea propriile idei. A și scris că nu poți să inventezi scriitori. Dacă se nasc, bine, atunci poți să fii grădinar. Și criticul și editorul se îngrijesc să crească frumos. Dar dacă nu e sămânța, nu e. Susținea lucrul acesta și l-a formulat doctrinar. Nu dirijăm cultura, nu stabilim noi ce să scrie fiecare, cum să scrie, că de-abia ce-am scăpat de chestia asta. Atunci eu nu puteam să-l contrazic. În primul rând era o diferență, din toate punctele de vedere, atât de mare între noi: și de vârstă și de experiență, ca să nu mai vorbesc de orizontul de cultură. Tăceam, renunțam, deși în chestia asta eram convins c-aveam dreptate. Atunci a intervenit doamna Lidia Bote, care participa foarte discret la întâlnirile noastre, ca un fel de gardă de corp, cum era și la telefon, unde răspundea numai doamna și, selectiv, spunea: doarme, imediat, reveniți, nu mai reveniți, nu-i acasă... Era un filtru..

Am mai povestit asta pentru că mi s-a părut deosebit cum acest bărbat fioros, dificil, era îmblânzit imediat de doamna Lidia numai spunându-i „Adrian...” [N.M. rostește replicadoamnei Bote cu tonul blând al acesteia, n.m.] Nu mai comenta. Înțelegea că, totuși, fusese prea dur. Ceva de genul „Ce ai cu ăsta micu'? Îți pui mintea cu copilul?” Și „Adrian”, brusc, se oprea și devenea aceeași gazdă amabilă și primitoare de totdeauna. La aceste astfel de întâmplări au fost martore și alte persoane. Și cred că niciuna dintre ele nu uită atmosfera acelor discuții. Sau modul de organizare. Când am scos Revenirea în Europa, eu i-am propus subiectul. Avea o subiectivitate destul de puternică. O spun doar pentru înțelegerea lucrurilor. A fost o idee a mea. Prin activitatea mea de atunci, politică, gazetărească, la Demnitatea, era normal. Dar și în legătură cu acest subiect a fost ceva extraordinar. Domnul Marino era, când ne-am cunoscut, unul dintre liderii naționali ai PNȚ-CD. Eu nu aveam aceeași anvergură, deși eram și eu oarecum important în PD. Partidele se aflau în conflict puternic. Dar competiția politică n-a contat în planul relației culturale și umane. Nu datorită mie, datorită domnului Marino, care niciodată n-a făcut din asta un subiect de dispută. Nu ca acum, când cei mai mulți se acuză  agresiv unul pe altul pentru opțiunea politică diferită. „Curat pluralism politic!” Noi nu distingem acum adversarii de dușmani. De altfel noi aveam atunci o idee fundamentală comună: calea spre Occident. Nu întâmplător Revenirea în Europa antologa publicistica primilor cinci ani postdecembriști, de la Doina Cornea la Petre Roman. Iar în memoriile sale domnul Marino scrie despre Mozaicul că este o revistă de orientare liberală. A contat ce-a făcut dânsul, care era mult mai important decât mine în toate planurile, a dat tonul și a lăsat deschisă calea spre colaborare. Și asta nu s-a întâmplat numai cu mine, ci și cu mulți alții. A fost o lecție pentru toată lumea. Unii își mai aduc aminte când și cu cine au trăit lecția aceea, alții nu. Dar a rămas învățătura. Asta e important. Faptul că ani de zile a scris, fără bani, la Mozaicul, că a scos multe cărți aici, la Aius, în Craiova. Recitind ceea ce a scris în prefețele sau în postfețele acestor cărți, puteți vedea cu câtă generozitate a făcut lucrul acesta, fiind convins că lucrăm pentru o cauză comună în cultura română. Era un proiect pentru cultura română. Existau niște oameni care voiau să facă asta și atunci lucrau împreună. Și nu era pe bani. A fost din multe puncte de vedere un model de patriotism, nu declarativ, ci prin fapte. Fiecare dintre cei care am fost acolo am rămas cu ceva în ființa noastră, fără să facem spectacol public din asta.

Dacă vine Maria Dinu acum și își dă doctoratul cu opera lui Adrian Marino, și îngrijește o ediție cu articolele publicate în Ramuri și în Mozaicul, dând relief relației sale cu Craiova, asta înseamnă că a fost ceva important. Iar spiritul academic umanist la Craiova poartă, vrem - nu vrem, știm - nu  știm, pecetea Marino ca și a lui Alexandru Piru, care a făcut școală și a instituit un sistem de valori, un comportament, prin care Eugen Negrici sau Marin Beșteliu sunt discipolii autentici, dar și alții, care erau atunci tineri asistenți. Unii pedagogi valoroși, dar care au scris mai puțin. Unii și-au luat doctoratele și au scris cărțile trebuitoare pentru că le cerea Alexandru Piru, imperativ, să le scrie. Mă refer la Titus Bălașa, la Cornelia Cârstea, la Emil Dumitrașcu și alții... Profesorul a știut să-i cultive, să-i îndemne. Acum reedităm monografia Tudor Arghezi – poet religios, a lui Marin Beșteliu, prin grija Sorinei Sorescu, studentă a sa, mai târziu asistentă, care a simțit o datorie morală și de onoare să-i îngrijească ediția critică, cum a făcut și cu Introducerea în critica literară a lui Adrian Marino. Sunt lucruri pe care, în general, le trecem repede cu vederea. În spatele chestiunii acesteia stă faptul că acel om a lăsat ceva din ființa lui care, iată, lucrează prin urmași. Puțini conștientizează. Dar important e că o ștafetă inefabilă lucrează. Eugen Negrici este strălucitul critic și istoric literar, remarcabilul scriitor de azi, și datorită faptului că s-a întâlnit ca asistent cu Profesorul Piru.

Ce încerc să spun și eu, mai ales tinerilor, dar nu doar lor, este că numai contactul cu personalități autentice formează personalități și a le recunoaște, când avem șansa să le întâlnim, este o binecuvântare, un dar. Vârstnicul nu poate fii adversarul unui tânăr. Fiindcă el nu mai poate ceea ce poate acela și nici nu-și dorește, dar și reciproca este valabilă . Vorbim de principiu. Despre ce am primit noi de la profesorii noștri și ceea ce am oferit la rândul nostru. Faptul că profesorul Marin Beșteliu a venit la toate edițiile Colocviilor Mozaicul și chiar cu puțin timp înainte de a ne părăsi a sunat și mi-a spus: „nu mă simt bine, nu pot să vin”, dar a trimis textul prezentării lui Ionel Bușe, premiat pentru proză, că a fost mereu alături de noi, a fost și în redacție, ne-a încurajat până în ultimul moment, a fost foarte important pentru coerența grupării de la Mozaicul.[La început] 

Ați amintit de domnul Constantin M. Popa... Domnia sa are o prezență discretă. Dar a construit și l-ați avut alături. În ce măsură amprenta domniei sale se regăsește în revistă? L-ați însoțit și la debutul său poetic, în cadrul proiectului propus de Petrișor Militaru, 'De la Cetatea Banilor la Cetatea Poeziei'.

Rolul său este foarte consistent. Nu cred că această construcție s-ar fi realizat la fel fără Domnia-sa, și asta nu e o întâmplare. A, o întâmplare e că ne-am întâlnit. Dar ce s-a petrecut după aceea a decurs cu necesitate. Nu cred că exagerez. Suntem personalități complementare, diferite, dar și cu afinități comune mai trainice decât se vede. Ne-am cunoscut prin anii '80. Eram amândoi profesori de română. Deci ne întâlneam la activitățile comune și, fără să interacționăm, aveam, ca în orice grup socio-profesional, o reprezentare a celuilalt în ierarhia grupului. Eu eram director de școală generală, gimnaziu, apoi de liceu. Mi-aduc aminte că a venit o dată ca inspector la școala din Cârcea, unde eram director. Atunci ne-am cunoscut personal. A fost o relație, ca și aceea cu domnul Marino, care nu se baza pe autoritatea unei funcții. Aveam obligații administrative fiecare, dar relația era mai mult decât civilizată, era umană. Ne-am făcut fiecare treaba. Atunci ne-am cunoscut mai bine. Sigur, ne mai întâlneam la cercuri [Cercul pedagogic, n.m.], continuate uneori la o bere, între mai mulți profesori, unde vorbeam literatură. În '90 s-a întâmplat ceva crucial. În ianuarie, februarie, când toată lumea schimba pe toată lumea din toate funcțiile, peste tot, („că pe drept, că pe nedrept, e altă discuție”), Constantin M.  Popa și Radu Diaconescu, inspectorii de „română” ai Doljului, spre deosebire de alții care se închideau in birouri și luptau să-și păstreze funcțiile,  și-au dat demisia. Au fost adunați toți profesorii de română din județ în sala de festivități a actualului Colegiu Național Elena Cuza ca să aleagă noi inspectori în locul celor demisionați. Și s-a întâmplat un lucru neașteptat: au fost realeși amândoi, în unanimitate. Surprinzător, dar justificat pe deplin prin calitatea profesională ca și prin comportamentul lor colegial. Și amândoi le-au mulțumit, dar au propus alegerea altora. Mai târziu Constantin M. Popa și-a explicat gestul și prin faptul că, oricând, cineva nemulțumit putea să-i reproșeze ca a fost inspector comunist etc. Ce rost avea? Era profesor, își vedea de treaba sa. Așa că, firesc, prima persoană care mi-a venit în minte, când am scos Demnitatea, că ar putea să coordoneze o pagină de cultură, a fost Constantin M. Popa. I-am propus și a acceptat. Ne-am cunoscut și mai bine. Pe atunci nici marile cotidiane nu mai aveau pagini de învățământ și cultură. Noi aveam. Compatibilitatea dintre noi ne-a adus în situația în care, bănuiesc că nu știți, cum nu știe multă lume, dar nu știe nu pentru că ar fi vreun secret ci pentru că lucrurile profunde sunt intime, discrete, i-am cununat fiica, Laura. Unica. Acum 15 ani. Avem, deci, o relație și dincolo de una de serviciu. Asta nu înseamnă că stăm toată ziua acasă unul la altul. Nu e o relație de conjunctură, datorată unui interes material. Ceva ne-a unit. Suntem naturi complementare. Dânsul este o ființă mai retractilă, mai sensibilă, mi-e greu să definesc. A fost condiționat și de chestiuni de sănătate, încă din tinerețe, să încerce să evite confruntări, dispute etc. Eu sunt mai expansiv, mai dinamic. Dar am admirat întotdeauna: Constantin M. Popa nu a fost niciodată conflictual. De asta când toți  schimbau pe toți, pe el n-au vrut să-l schimbe! Este important să fie cineva care să adun oamenii, nu să-i încaieră. Avea această calitate, pe care o știam precis din ani de activitate profesională comună. Și eram convins că nu este numai o părere de-a mea, subiectivă, fiindcă era validată public. În al doilea rând, eu, fiind mai atras de „nou”, de inovare, sunt și mai puțin riguros când este vorba de opțiuni valorice, și umane și literare, și mai dispus la compromisuri. Atunci era foarte important să știu că altcineva, mult mai riguros, mai exact, îmi este alături. Suntem pe aceeași lungime de undă, avem aceleași valori în care credem, vrem să facem aceleași lucruri, dar eu aș fi coborât nivelul revistei în multe situații, din motive subiective, aș fi făcut mai multe compromisuri, ar fi fost cu multe oscilații valorice. Am respectat această consecvență în aplicare riguroasă a principiilor în care  credem. Asta a fost decisiv pentru nivelul revistei. Pe de altă parte, activitatea dumnealui publicistică constantă de cronicar literar la Ramuri, din anii '80 și în continuare, , i-a dat notorietate și autoritatea critică necesară pentru a impune standardele Mozaicului. Verificată cât se poate de obiectiv prin cărțile personalităților care vin din toată țara pe adresa Mozaicului, destinate Domnului ConstantinM. Popa. Multe dintre aceste personalități sunt de recunoaștere națională. Acest fapt întărește credința mea că această asociere este foarte bună. Așa că am putut discuta fără să intrăm vreodată în conflict. Sunt 25 de ani de când lucrăm împreună la Demnitatea, la Mozaicul și la editură. Prima carte Cui i-e frică de comentariile literare?, care propunea o revoluție didactică în predarea limbii și  literaturii române în învățământul preuniversitar, apărută la Aius în 1991, a fost a lui Constantin M. Popa. În locul „comentariilor” acelea pe care elevii le învățau pe de rost, se propunea o metodă aplicativă de lucru individual, cu ,,fișe”, care ce-i drept, n-a avut atunci nici un succes de piață, pentru că toți voiau să-și cumpere „comentariile” gata făcute. Dar a fost prima experiență pe care am avut-o împreună în plan editorial. Apoi am scos Hermeneutica lui Adrian Marino și, după aproape un deceniu trăiți pe aceeași baricadă, a venit Mozaicul.

Având problemele sale cu inima, nu a putut merge așa des la Cluj, dar relația cu domnul Marino a fost constantă în scris, după cum se știe din cartea pe care a îngrijit-o, Scrisori din cetatea cu trei turnuri (Adrian Marino, Craiova, Aius, 2006). Și aici vedem utilitatea acestei asocieri. Dânsul a păstrat scrisorile domnului Marino și a putut face o carte. Domnul Marino, cu această deprindere înrădăcinată, comunica și cu mine cam la fel. Eu n-am păstrat cu aceeași grijă scrisorile. Când ești hiperactiv, neglijezi o grămadă de lucruri. Constantin M. Popa le-a păstrat, le-a adunat într-o carte folositoare, relevantă pentru construcția noastră, fiindcă acolo sunt mărturii incontestabile despre relația lui Adrian Marino cu Craiova, cu Mozaicul, cu grupul de intelectuali din jurul revistei. Trebuie să învățăm să lucrăm în echipă. Capacitatea de a face echipă este un merit extraordinar și asta trebuie să învățăm. Iată că a fost posibil să lucrăm împreună 25 de ani, fără nici un conflict și, mai important, să facem această apropiere să rodească. [La început] 

Sunteți un bun comunicator. Dar nu doar în sensul emiterii ci și al receptării. Vorbiți cu oricine și aveți ce comunica, dincolo de minima politețe. Aveți ce vorbi cu fiecare.

Vă mulțumesc pentru apreciere. Din punctul meu  de vedere e o calitate, și nu pentru că se referă la mine. O moștenesc pe mama, care era o persoană în jurul căreia erau totdeauna o mulțime de persoane cu care vorbea tot felul de lucruri. Îi împărtășeau griji sau bucuri, voiau să se sfătuiască cu ea, să-i afle părerea. Avea și o vocație, să nu zic de-a filosofa, de a scoate învățături din ceea ce se întâmplă, de a nu înregistra pur și simplu faptele și gata. Le trecea prin mintea ei și încerca să transforme acea experiență într-o învățătură. Și apoi avea și plăcerea, că în fond e o bucurie, de a comunica, atunci când ai ajuns la o părere despre care crezi că merită împărtășită cu alții.

În al doilea rând am trăit din copilărie într-o familie și într-un mediu modest, cu oameni simpli. Și am fost învățat de mama să-i respect. Că se respectă vârsta, că se respectă femeia, învățătura, munca... Pe doamna Popescu trebuia s-o respect pentru că era o doamnă de o seamă cu mama. Probabil avea patru clase, dar era doamna Popescu și atâta îmi trebuia, să zic o singură dată „aia” că și primeam un dos de palmă. Fără comentarii. Trebuia să mă gândesc eu singur și să-mi dau seama pentru ce. Dacă trebuia să îmi explice că „aia” era „doamna Popescu, care este de-o seamă cu mama ta”, mai primeam unul, ca să-mi dezvolt nu numai memoria, dar și judecata. Și am învățat să respect. Și pe doamna Popescu și pe domnul care ne aducea lemnele pentru iarnă și pe toată lumea.

Apoi am avut o șansă extraordinară. Am trăit în preajma a doi oameni care nu au avut copii. Unul fusese moșier, îl chema Radu Viișoreanu. După ce fusese expropriat își luase un camion cu doi cai și căra de la un depozit. Seara, când se întorcea acasă, mă plimbam cu camionul din capătul străzii până în curte dumnealui. Dar s-a ajuns la concluzia că exploatează și cu camionul ăla și i l-au luat, cu cai cu tot. Atunci omul s-a închis în curte. Fusese avocat cu doctorat în drept la Paris și vorbea curent nu numai franceza, dar și engleze și germana. Simpatizase cu stânga și îmi povestea cum ascunsese de Siguranță, acasă la el, un lider comunist, Roșianu. S-a închis în curte și a zis: „Ce să mai fac? nu știu, dacă nici căruțaș nu pot să fiu”. Înțelegea că-i luaseră pământul și chiar casa, în care devenise chiriaș la subsol, dar nu înțelegea cum poate fi un căruțaș exploatator. S-a închis în curte, și-a lăsat barbă și a început să crească porumbei. Trăia cu soția din creșterea porumbeilor. Eu, copil, mă duceam pe la ei să privesc porumbeii. Pe urmă îl ajutam să-i îngrijească, fiindcă îmi plăceau mult, și-mi plac și acum, și a început să-mi dea acasă pui să-i cresc și să-i duc la concursuri. Dar mi-a dat și cărți, a început să mă învețe franceză. Când a venit la putere Ceaușescu și a dat legea privind eliberarea deținuților politici, spunând  că nu contează decât contribuția pe care o aduce fiecare la dezvoltarea societății, domnul Viișoreanu s-a dus și a dat niște examene, devenind profesor de engleză, cred că și la Liceul Carol.Vreo câțiva ani, apoi a murit. Domnul Dan Georgescu, economist, nepotul lui V. G. Paleolog, de asemenea expropriat, trăia în curtea casei sale naționalizate, în spălătoria pe care le-o lăsaseră. Și aici, ca și la domnul Radu Viișoreanu, veneau crescători de porumbei de toate felurile: șoferi, căruțași, coșari, directori la Electroputere, taximetriști, profesori, doctori și așa mai departe. Oameni care creșteau și porumbeii după carte. Mă duceam și eu și acolo am învățat că, pentru amândoi acești boieri, cu doctorate în străinătate, toți aceia cu care intrau în contact  erau domni. Deși era criză și erau restricții, când venea doamna Irinel Georgescu să ne trateze pe toți cu câte o dulceață sau bomboană, aceeași bomboană era pentru toată lumea, fie domnul director de la Electroputere, fie domnul coșar, fie Mimi Busuioceanu, șofer de taxi, care stătea două case mai la vale. Domnul Radu mă învăța franceză, iar domnul Dan m-a învățat că nu se spune „Edgar Poe” [rostește fonetic ca în română, n.m.] și nu a ținut seama că era un copilaș în pantaloni scurți. „Asta ai citit?... Uite, ia cartea asta!... Cum ți-a plăcut?...” vorbea cu mine și mă trata ca și cum eram și eu un domn precum ceilalți, chit că eram un copilaș. E adevărat că-mi spunea Nucule, dar mă simțeam respectat. La oamenii aceștia am mai văzut ceva. Când doamna Irinel întreba: „Să vă tratez cu o dulceață sau cu o linguriță de șerbet?”, nu a existat vreodată ca domnul Dan să nu spună: „Irinel, vrei să te-ajut?”. „Irinel” nu voia s-o ajute, că n-avea la ce. Dar domnul întreba: „Vrei să te-ajut?”. Și dacă am văzut așa ceva, de la mahalaua în care am crescut, în casele boierilor pe care Dumnezeu m-a învrednicit să mi-i scoată în cale, mie mi se pare normal să respecți omul de lângă tine. Când m-am mutat la bloc, aveam 14 ani, am stat pe scară cu tovarășul Tiberiu Nicola. Și vreau să spun că Tiberiu Nicola, secretar al județenei de partid, apoi rector respectat, după câte știu eu,  când cobora pe scară și femeia de serviciu spăla scările, spunea totdeauna tare: „Sărut mâna!”. Comunist, da’ boier! Acum vulgaritatea și grosolănia, aproape generalizate, coborâte mult sub ce era în mahalaua mea, și mă oripilează pur și simplu.

Am ținut minte și un proverb latin - învățat, e drept, pe românește - de la doamna Tuțescu, profesoara mea de latină la Liceul Frații Buzești, sora marelui profesor Ion Zamfirescu: „Politețea nu costă nimic, dar cu ea poți cumpăra o lume întreagă.” Mi s-a părut extraordinar de adevărat. S-au stins, firește, oamenii aceștia. Dar ei intră în alcătuirea viații mele. Sunt urme care nu se văd, dar ne susțin existența. Știu că apropierea  mea de Adrian Marino ar fi fost imposibilă fără ei, ca și ceea ce a rezultat din această „întâmplare a ființei mele”, cum minunat a spus Nichita Stănescu. [La început] 

Au fost lecții de democrație.

Incontestabil. Să iubești pe aproapele tău reprezintă o valoare fundamentală a umanității, care vine din timpurile biblice și de dincolo de ele. Munca, intelectuală ca și aceea fizică, dă deopotrivă valoarea persoanei, comunității, condiției umane. Solidaritatea ne dă încredere și puterea de a înfrunta dificultățile vieții. A-ți cunoaște și respecta locul care ți se potrivește înseamnă a-ți asigura starea  de fericire. Dictatura comunistă nu împiedica democrația societății columbofile. Trebuia să ai calități de columbofil. Nu conta că ești director la Electroputere, șofer, medic sau coșar. Pensionar sau adolescent. Porumbeii voiajori ai coșarului câștigau concursuri în dauna porumbeilor directorului, dacă acesta știa să-i selecționeze, să-i crească, să-i antreneze, învățând din cărți, din reviste, de la  alți crescători sau din propria experiență, dacă se dedica, uneori cu sacrificii, activității sale, dacă dovedea perseverență, răbdare și chiar curaj. Vreau să spun că nu „democrația”, cadru formal, face oamenii, ci invers, oamenii adevărați o realizează în practică. Aleși sau numiți, directori de școli sau de spitale, de societăți economice sau instituții publice trebuie să aibă calități pentru asta, o anumită experiență și dorința de a performa în activitatea lor. Regret să constat că vorbim despre democrație ignorând condiția umană superioară, individuală și colectivă, pe care o presupune. Mă gândesc că societatea românească reface astăzi, la scară, condiția fotbalistului Mihai Neșu.

Ați spus mai înainte despre rolul grădinarului. Dar el poate, totuși, lucra pentru a îmbunătăți sămânța.

Chiar asta e condiția lui. Să recunoască sămânța și locul, momentul și climatul favorabil. Să observe cum rodește și cum poate deveni mai bună. Să fii crescător de ceva, de porumbei, de capre, de orice, de legume, plante medicinale ori industriale sau de oameni presupune un set de activități care începe cu învățătura. Nu poți fi crescător după ureche. Se învață. Trebuie să respecți reguli, mecanisme. A fi grădinar/crescător înseamnă că în generații produci un rezultat superior previzionat. Eu ajutam, și o spun cu bucurie, era o mare onoare că eram acceptat, copil fiind, alături de cei maturi, și am învățat meserie de la ei. Cum se citește un pedigree, cum se hrănesc porumbeii de curse când au pui, când vrei să le controlezi schimbarea penajului sau starea fizică în vederea participării la curse, cum trebuie pregătită voliera sau cutia pentru transportul concurenților la punctul de lansare și multe altele. Așa am fost un foarte tânăr, de fapt un copil, columbofil campion cu diplome, la concursuri naționale și internaționale. Cum domnul Viișoreanu nu ieșea din curte, eu, cu bicicleta, mă duceam și luam grâu, porumb, le aduceam, mă duceam cu porumbeii și îi antrenam. În schimbul acestor lucruri eu primeam pui, pentru că eu nu aveam bani să cumpăr porumbei de rasă. Gratuit! Îmi dădea pui,  pentru că, dacă vrei să verifici reușita unei combinații, să vezi dacă obții de la ea ceea ce crezi tu prin asocierea unor anumite calități, trebuie să verifici în timp. Și atunci e ca la un ștand de probe. Trebuie să urmărești ce se întâmplă generație de generație. Cum nu-și putea permite să țină atâția pui în crescătorie, îi dădea lui Nuculeț. „Nuculeț, m-ai ajutat, mulțumesc frumos, ești un băiat drăguț, iată o carte în franceză, ia și pe Edgar Poe și ia și puii ăștia. Sunt ai tăi, dar cu o condiție: în primul an îi zbori cum spun eu.”  Nu vreau să vorbesc despre porumbei, ci despre faptul că orice meserie se face din amănunte, prin învățare și experiență. Înveți reguli, înveți metode, înveți să le respecți. Nu merge altfel. Așa e și la scriitori. Îi iei, îi încurajezi, îi publici, unii se lasă de scris fiindcă descoperă că își doresc mai mult bani sau carieră, altele se mărită, alții descoperă, pur și simplu, că nu asta își doresc în viață. Nu poți să-l faci scriitor. Are talent, dar vrea bani. Sau se căsătorește și vrea să  fie mamă.. Și se mută de la literatură la asigurări sau să vândă telefoane mobile. Poate zice că va scrie altădată. Dar altădată nu mai există. Antrenorul contează doar când există și jucătorul. Și fiecare are dreptul să trăiască viața pe care și-o dorește. Firește, fără să-l afecteze pe altul, care are și el același drept.

Care este rolul partenerului de viață la un scriitor? Ați amintit de doamna Lidia Bote iar eu mi-am amintit și de soția lui Paul Goma, Ana, așa cum apare in cărțile lui, un fel de Ana lui Manole.

Doamnei Lidia Bote i-am propus, când trăia Adrian Marino, să-i reeditez Simbolismul românesc. Și dânsa a dat un răspuns care mi s-a părut emblematic. „Domnule Marinescu, Adrian este mult mai important decât mine. Am învățat la calculator ca să-l ajut să-și termine opera. Iar pentru reeditare, eu nu mai am energia și timpul ca să aduc la zi bibliografia. Când am scris eu cartea, era o bibliografie centrată pe spațiul francez, acum domină cel anglo-saxon. Eu nu mai am energia necesară ca să revizuiesc toată povestea asta. Pentru că Adrian este mai important decât mine.” Să nu uităm: când acești oameni s-au căsătorit (am avut în gând un proiect legat de acest subiect, nu l-am realizat și-mi pare rău) Marino venea din pușcărie. În răgazul dintre pușcărie și Bărăgan. Și au urmat șapte ani de Bărăgan, în care au stat separați. El o amintește extraordinar de discret: L sau Lidia: „ea mi-a dat cărțile”, „a venit”... Extraordinar de puțin. Am avut ideea de a scrie, o povestire inspirată din realitate, pentru că au reprezentat un cuplu care ar merita o legendă. Am vrut să iau acele referințe din jurnal și să o consult pe doamna - am mai vizitat-o, mi-a dat fotografii pentru Mozaicul - și să-i propun să povestească versiunea dânsei. Din păcate, am întârziat.

Dar să răspund direct la întrebarea dumneavoastră. E foarte important partenerul. Care nu trebuie neapărat să fie de aceeași profesie. În cazul lui Adrian Marino aveau aceeași profesie, doamna Lidia Bote înțelegea ce face și-l susținea în asta, până la jertfa de sine. A început cu jertfa de a fi fidelă unui bărbat reținut în Bărăgan timp de șapte ani, și până când moartea i-a despărțit, ajutându-l să-și împlinească opera. Știu cazuri în care susținerea era morală, uneori materială, pentru că exista o înțelegere superioară a actului de creație. După cum starea conflictuală în cuplu poate genera sterilitate creatoare, eșec profesional. Sigur, poate conta și puterea de a ieși din cuplul conflictual, pentru a-ți realiza proiectul creator, dacă acesta este un proiect de viață.[La început] 

Chiar când știi bine că ai dreptate dar consideri că pentru binele proiectului trebuie să te reții. Îmi pare că ne încearcă orgoliul de a avea dreptate.

Am să vă dau un exemplu. Scrie domnul Marino pe undeva cum ne-a propus să publicăm Revenirea în Europa. Dar istoria acestei cărți este puțin diferită. Eu am auzit prima dată enunțată opțiunea integrării României în spațiul euro-atlantic la Partidul Democrat, de la Petre Roman. E drept că se vorbea foarte mult despre asta în acea perioadă, fiindcă era de fapt vorba despre un obiectiv decisiv de strategie națională. Fiind la Cluj, acasă la Adrian Marino, mi-a venit ideea acestei cărți. O spun fără orgoliu. Pur și simplu. I-am propus: „Ce-ați zice de asta?” Și nu numai că a cuplat imediat la idee, dar i s-a părut o întreprindere necesară. A intrat în biblioteca dumnealui, a luat un dosar în care se găseau zeci de articole dedicate subiectului, decupate din diverse publicații, și a început să selecteze dintre articolele autorilor reprezentativi pentru diferitele curente de gândire. Pentru că, lăsându-l deoparte pe Iliescu, care nu vorbea despre asta, antologia cuprinde autori dela Doina Cornea la Petre Roman. Sunt în carte afirmații din '90 până-n '95. Atunci spun că importantă e cartea, pentru că există, nu cine a avut ideea. Oricum n-am făcut eu nici antologia, nici studiul introductiv. Și probabil nici nu o putea face altcineva. Pentru că dânsul își organizase viața foarte riguros, cu un program foarte strict, cum am mai spus-o, de penitenciar, pe zile și pe ore. De exemplu, sâmbăta citea revistele literare. De ce? Pentru că avea astfel o viziune panoramică asupra mișcărilor de idei. Decupa articolele importante și le grupa în dosare tematice. Când eu am lansat ideea, până am mai băut o cafea și am mai vorbit cu doamna Lidia, a fost întocmit cuprinsul și am plecat de acolo cu materialul selecționat pentru carte. După ce noi ne-am apucat să culegem textele pe calculator, pe vremea aia cred că era un „286”, la următoarea vizită la Cluj n-a mai fost deplin mulțumit de ce a ieșit, fiindcă mai găsise alte articole care i se păreau mai potrivite. A început să schimbe. La un moment dat îi scria domnului Popa: „cartea nu mai apare?” Dar ea nu apărea pentru că dânsul mereu schimba, pe măsură ce primea șpalturile pentru corectură. Între timp se îmbolnăvise și Ileana Petrescu. Apropo de supărat. Eu trebuia să mă supăr pentru că a zis că din cauza mea se întârzie? Pentru că lucra ca să optimizeze cartea. Că n-a spus ce idee minunată avusesem? Ei și ce? Era important că lucra pentru carte. Că subiectul îl absorbisem și modifica mereu sumarul pentru  a realiza, ceea ce este, o carte mărturie, o carte document, a cărei relevanță va crește în timp și cu greu  va putea fi concurată de o alta similară. Cine a avut ideea nu contează. Ideea s-a născut în casa lui Adrian Marino, a fost inspirată de prezența sa și nu a putut fi realizată decât în condițiile constrângătoare ale acestei unice personalități. Sunt urme care se văd și urme care nu se văd, importantă este moștenirea pentru urmașii ai căror arhei imperfecți suntem. 

Cartea am lansat-o la București, la Târgul Gaudeamus, unde alături de Adrian Marino au fost și au vorbit Ion Rațiu, George Pruteanu, Alina Mungiu, iar evenimentul a fost prezentat la știrile de la ora 20 ale TVR (din 1995). Și vorba povestașului „am fost și eu la un colț de masă” și ce am trăit atunci e unic și nu-mi poate lua nimeni. Văd aici o învățătură: din nefericire prea mulți eșuează pentru că orgoliul se declanșează înainte de a obține rezultatul. Care nici nu mai apare.[La început] 

Ce aveți de la tată?

De la tata am, ca să zic așa, cât am, spiritul de a întreprinde. Poate, prin tata, om activ, muncitor, moștenesc pe bunicul meu, Nicolae ca și tata, care era mic negustor. A avut casa și atelierul cam pe unde e acum sediul CEZ-ul, între Lipscani și România Muncitoare (fostă Lahovary), casă în care m-am și născut. Sunt mândru că fac parte din acea categorie de meșteșugari și negustori care au ținut Bănia în glorie și încerc să nu-i dezamăgesc în așteptările lor. În stânga era tâmplarul Ghindeanu, în dreapta era Toma plăpumarul, apoi un ceasornicar. Peste drum, domnul Georgescu, care repara instrumente muzicale și a cărui voce de bas îmi răsună încă în urechi. Bunicul era croitor de haine țărănești. A murit pe la 42 de ani și a lăsat 6 copii. Tata, care era cel mai mare, nu terminase liceul. Bunica n-a mai putut să țină prăvălia (jos, în față era prăvălia și în spate atelierul, iar sus era locuința). Atunci tata a trebuit să întrerupă școala. Era înscris la liceul economic, se apropia de terminare. A trebuit să meargă să muncească. Pe vremea aceea, cu liceul aproape terminat erai bun de funcționar. A venit 1944, el s-a înscris în partidul lui Titel Petrescu și după fuziune a ajuns în PMR, cu comuniștii. Bunica a închiriat prăvălia și s-a restrâns cât a putut ca să crească pe toți copiii. Și s-a terminat cu partea burghezo-moșierească. Am trecut la o viață muncitorească. Tata și mama au plecat de la bunica. O fi fost bunica prea dominantă și mama prea independentă. Am plecat si am crescut prin alte părți, în condiții modeste, pentru că doar tata avea serviciu de mic funcționar, iar noi eram doi copii. Dar tata era foarte activ. Când s-a înființat Institutul Minier Oltenia l-au luat acolo și l-au pus șef al Serviciului Administrativ. L-au luat de la înființare, că trebuia cineva să se ocupe de birouri, de mobile, de dotări, de aranjări. Probabil că el a moștenit de la bunicul, eu am moștenit de la el, calitatea asta de întreprinzător. Faptul că am reușit să duc o firmă 25 de ani e pentru mine un miracol. Pentru că eram și mă consider profesor. Aștept de un sfert de secol să dau faliment. Oricum, privind înapoi pot spune: A fost minunat! Mai mult decât tot ce am visat. Și cred că mama și tata sunt mulțumiți de mine. Sora mea e, deci sper că am făcut ce a trebuit.[La început] 

Ați mai povestit despre prietenia din copilărie cu doctorul Mogoș.

Cum am spus, m-am născut pe Lahovary. Peste drum, unde acum e ruina unui fost restaurant, locuia Valer Dellakeza [actorul Teatrului Național- n.m.], care e puțin mai mare decât mine. El nu mă știa pe mine, normal, dar eu îl știam pe el. El era adolescent, eu eram copil. Îl priveam cu mare admirație, mai ales că a apărut pe scena naționalului încă de atunci, iar eu mergeam la teatru cu părinții mei. Acum am recuperat din această istorie și am retrăit amintirile de pe strada noastră. Dar ne-am mutat de pe Lahovary pe strada Armata poporului, astăzi Petre Carp, cu chirie, în casa unui colonel expropriat. De acolo ne-am mutat, tot chiriași, în casa expropriată a doctorului Marin Mogoș, unde am locuit până la 14 ani. Și asta a fost foarte important. E unul dintre acele lucruri care lasă urme care nu se văd, dar sunt fecunde. În primul rând pentru că am devenit vecin cu domnul Viișoreanu, care mi-a indus aspirații inaccesibile mie atunci. Pe de altă parte familia doctorului Mogoș avea alt statut și alte standarde de viață. Tatăl doctorului Dan Mogoș, fost medic militar și excepțional specialist în analize, cu doctorat în medicină la Paris, fiu de țăran cu oarecare stare la Malu Mare, înființase laboratorul din Valea Vlăicii. Când a venit regimul comunist, a fost dat afară din armată, dar a fost angajat ca medic de laborator la stat. Era un foarte bun profesionist, solicitat de mulți pacienți cărora le inspira o mare încredere. Își făcuse un mic laborator în bucătăria casei, dar performanțele îi confirmau faima. Corpul principal al casei avea patru camere dispuse în U, câte două pe lateral, despărțite prin glasvand, cu o sufragerie mare între ele și un hol în fața acesteia, din care se intra atât în sufragerie, cât și în camerele din lateral. Noi ocupam două dintre camerele laterale. Ne despărțea mai nimic. E important pentru că această vecinătate a devenit complementară experienței Viișoreanu - Dan Georgescu.

Doctorul Marin Mogoș, fiind cel mai bun din oraș și având laborator, câștiga mai bine, chiar dacă vremurile erau extrem de austere. O fräulein (Foiu – cum îi spuneam noi, copiii) se ocupa de educația lui Dan și a Marinei, sora lui mai mare,  și-i învăța și germană. Aveau pian și profesoară de pian. Mergeau la franceză și la engleză. Doamna Lucia Mogoș, o femeie foarte frumoasă și elegantă, era casnică și se ocupa îndeaproape de educația copiilor. Noi, doi băieți cam de-o seamă, jucam fotbal, făceam toate prostiile împreună,  dar acasă Dan primea ceva în ce privește educația. Ce am descoperit cu mulțumire în timp este că nu l-am invidiat niciodată pentru ce avea în plus, ci a reprezentat un reper pentru mine, și un model, deși era cu un an mai mic. Iată încă un prilej de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru ceva ce mi-a dat, ceva ce n-aș fi știut să cer: niciodată n-am încercat invidia, față de el sau de alții. Era mare diferență între ce aveau ei și ce aveam noi. De exemplu, luau masa în curte, în serviciu de masă din porțelan și tacâmuri de calitate, iar noi aveam farfurii de tablă. Dar niciodată nu m-am gândit de ce mănânc eu pâine neagră, pe cartelă, iar el pâine albă. Nu invidiez nici acum pe nimeni, ba chiar mă bucur când prietenii mei au ceva în plus, pentru că, într-o anumită măsură, ceva din asta se răsfrânge și asupra mea. În schimb îmi plăceau anumite lucruri. Am auzit-o pe doamna Mogoș spunându-i „Mamă, tu ești copilul meu și eu te apăr, indiferent ce-ai face. Dar ca să te apăr, trebuie să știu ce s-a întâmplat. Dacă nu-mi spui adevărul, nu pot să te apăr”. Mama niciodată nu mi-ar fi spus că mă apără indiferent ce-aș face, îmi dădea una rapid și fără explicații, fiind adepta învățării prin  descoperire. Iată o experiență pe care am trăit-o. Fumam, ca niște bărbați în devenire, ascunși în cotețul porcului. Careva dintre vecini, locuiau mai multe familii în curtea aceea, a văzut că iese fum și a început să arunce găleți cu apă ca să stingă focul. Vă dați seama ce surpriză au avut când s-au trezit cu noi ieșind de acolo. Mama m-a luat imediat acasă, la educație muncitorească: „fumezi, de ce fumezi? unde sunt țigările?”, zdup-zdup. Eu mă imaginam Zoia Kosmodemianskaia, prins de fasciștii care mă torturează, iar eu rezistam eroic să nu spun unde e Stalin, pe când mama lui Dan l-a luat ușor, l-a întrebat unde erau țigările și Dan, cu sinceritate, i-a spus. Așa că doamna Mogoș a venit la mama: „Lăsați-l, doamna Marinescu, că le-am găsit”. Și ne-am dus la putina noastră de varză, sub care aveam proviziile, de toate: cartonate, parfumate, cu filtru și fără filtru, în sfârșit, o bună provizie, pe care ne-au confiscat-o. Dan, potrivit doctrinei, a mărturisit, eu n-am zis nimic. Degeaba ne făcuserăm noi frați de cruce, jurasem că păstrăm secretele etc. Nu vreau să spun că aveam stofă de erou, fiindcă mai degrabă se vede aptitudinea mea de a trăi iluziile. Vreau să remarc doar ce mare lucru este să-ți educi copilul să aibă încredere în tine, să ți se confeseze, la bine și mai ales la rău. Dar mai important mi se pare că noi, copiii, nu ne-am  certat nici după această întâmplare.

La un moment dat, prin anii '50, doamna Mogoș  fost arestată împreună cu un grup „dușmănos”, existând și posibilitatea implicării doctorului Marin Mogoș. Și asta a fost altă experiență deosebită. Doamna și-a asumat responsabilitatea și s-a dus în pușcărie. Nu avea nici un venit, dar  era important ca tatăl copiilor să rămână liber. Au divorțat, ca să nu aibă copiii piedici la școală, iar când termenul de executare s-a încheiat, doctorul Mogoș s-a dus cu trăsura la gară și a adus-o acasă cu brațele pline cu flori. Și-au crescut copiii spunându-le: „voi, dacă nu aveți o meserie foarte bună, de care să aibă nevoie toți, și dacă nu ajungeți foarte buni în meseria asta, nu aveți nicio șansă, sunteți copii de pușcăriaș politic.” Așa a și fost, a contat până la revoluție. Au fost amândoi premianți în școli, au ieșit amândoi chirurgi, și încă foarte buni. Marina Mogoș a fost chirurg, profesor universitarl a București. Dan este un eminent chirurg, profesor universitar la Craiova. Sigur că evoluția asta s-a produs mai degrabă după 1990 pentru că până atunci „dosarul” i-a împiedicat să-și dea doctoratul.

Îmi mai amintesc o întâmplare care m-a făcut să rămân toată viața cu o rezervă: a nu primi. Eu cu Dan eram doi copii, prieteni care ne jucam, eram toată ziua împreună. Dan nu prea mânca. Atunci, ca să-l stimuleze, doamna Mogoș m-a chemat și pe mine și ne-a dat două boluri cu orez cu lapte. A mâncat noi orezul și am plecat să jucăm fotbal. În timpul jocului, l-am lovit la picior, cum se întâmplă. El, nervos, mi-a spus, cu ingenuitatea vârstei noastre: „dă-mi orezul înapoi!” De atunci am rămas cu frica asta, de a primi ceva, ca să nu mi se ceară cine știe ce, mai târziu. Dar tot nu ne-am certat.

Și ar mai fi ceva instructiv. Când a fost să meargă la liceu, Dan ar fi vrut să meargă la liceul nou înființat, Nr. 5 (Tudor Arghezi), pentru că acolo mergeau cei mai mulți colegi de clasă. Dar era și dorința de a merge la unul din liceele de tradiție, și deci de prestigiu. Dar părinții l-au înțeles și l-au încurajat: „Nu trebuie să mergi neapărat la Carol sau la Buzești, să te omori cu matematica, cu fizica atâta timp cât ție îți trebuie la medicină anatomie, chimie…”. Așa că s-a dus la noul liceu, cu colegii săi, a fost premiant și chiar a fost olimpic la matematică, fizică și română, câștigând de fiecare dată faza pe regiune, dovedindu-se încă o dată că școala valorează cam cât cel care vrea să învețe. Și a învățat și ce a trebuit pentru medicină, unde a intrat la 17 ani, de prima dată,  pe locul 4 , deși erau 12 candidați pe loc, mulți dând admiterea de 7-8 ori până să reușească. Asta a fost o învățătură pe care i-am dat-o săptămâna trecută unui nepot de-al meu, în pragul opțiunii pentru liceu.

Sunt câteva amintiri care pot spune câte ceva despre cum se poate naște o prietenie adevărată, care să dureze 60 de ani. Poate merită reflectat și  la cât sunt de importante prieteniile inocente din copilărie și adolescență, întemeiate pe curățenie sufletească și afinități structurale, pe încredere verificată în timp, în momente fericite sau dureroase, când știi că poți să împărtășești fără rezerve ceea ce te frământă cuiva pe care te poți baza. Și mai este un ingredient ce nu poate lipsi: respectul reciproc, egal manifestat prin felul de a vorbi și  de a te manifesta. Sunt eu însumi uimit cum doi copii, care au făcut multe prostii împreună, ca orice copil, nu ne-am jignit niciodată și nu am făcut gesturi pe care să le regretăm.[La început] 

Sunteți frați de cruce. 
Venind vorba de școală, dumneavoastră ați avut o experiență vastă în învățământ, în școli diferite, în medii diferite.

În 1968, când am terminat facultatea, se făcea repartiția posturilor la catedră, pe țară. În județul Dolj era un singur loc de profesor de română, la Velești. Pe care l-a luat o colegă care avea media generală 10. Mai târziu a regretat alegerea, pentru că Velești e izolat pe dealuri, se termină șoseaua în pădure. Dar ea a prins în Dolj. Eu și colegul și prietenul meu Ion Deaconescu, care aveam mediile apropiate, foarte bune de altfel, am „prins” posturi în județul Olt. El a luat Mărgăritești iar eu Dobriceni. Nu prea știam noi bine ce era cu ele, dar erau în județul Olt, mai aproape de Craiova. Asta se vedea pe hartă. Pentru Mărgăritești cobora la Balș și de acolo mergea vreo 6km prin pădure, după cum spunea el, în timp ce eu mai mergeam vreo oră cu o „rată” prăpădită, pe un drum abia pietruit, până în satul în Dobriceni, comuna Iancu Jianu, undeva pe malul Oltețului. Dar mergeam cu mașina până în fața școlii! Doar gardul despărțea școala din Dobriceni de casa pictorului Sabin Bălașa, fiul popii. Doamna Bălașa, preoteasa, fusese învățătoare, dar când am ajuns eu acolo tocmai se pensionase.

Era Grădiștea capul de linie, pentru un singur autobuz pe zi, care pleca dimineața la 5 jumătate din Craiova și se întorcea seara pe la 20. Aveam 21 de ani, eram însurat și așteptam un copil. Era o navetă foarte grea. Făceam în fiecare zi, toamnă, iarnă, primăvară, vară  cel puțin două ore dus, două întors. Calculasem că, din șase zile lucrătoare, câte erau atunci, una o petreceam în autobuz. Cu întorsul era și mai greu, din cauză că atunci când ploua sau ningea nu se știa dacă autobuzul mai ajungea sau nu. Trebuia să treacă pe la cinci și jumătate seara, dar venea și la șapte și jumătate, și era încă bine. Când întârzia și mai mult, rămâneam să dorm pe unde apucam prin sat. Vă dați seama ce simțeam când, după ce ajungeam la  gazdă, autobuzul trecea totuși, mai târziu. Dar eu am fost orășean și am avut totdeauna o nostalgie pentru sat. Toți copiii plecau vara la bunici la țară, numai eu „nu aveam țară”. Rămâneam singur pe stradă, cu Dan, dar până și el mai pleca pe la Malu Mare, la bunica lui. Așa că atunci când am ajuns la țară, pentru mine a fost ca o expediție, m-am bucurat să cunosc această lume până  atunci  ficțională pentru mine. Și mi-am zis: „alții au plecat exploratori pe Amazon, ca sa vadă pe care-i văd eu aici”.La Dobriceni erau rudari, care locuiau în corturi, în lunca Oltețului. Oameni de treabă, cu copii, pentru mine, frumoși, inteligenți, și cu nume exotice: Lămâia, Japonia. Am dus o viață frumoasă, de altfel. Era un sat locuit în majoritate de femei. Bărbații erau plecați la București, îndeosebi ca aprozariști, iar cei care rămăseseră lucrau la Petrol. Aveau o stare materială bună. Case frumoase, copii îmbrăcați frumos, binecrescuți, educați. Eu am fost primul profesor de română calificat care a ajuns în satul lor. O familie cu soțul petrolist m-a luat în gazdă. N-au vrut să-mi ia chirie, cu gând că-i mai ajut pe copii. Erau și ei foarte bucuroși că au un profesor adevărat, care să-i învețe, să meargă mai departe. Așa cum eram noi educați: „ai școală, ai parte”. Până la urmă am luat o cameră și ei mi-au zis ca să-mi cumpăr doar lemne. Le cumpărau ei, dar le plăteam eu (300 de lei carul, cam așa!). Eu veneam cu mâncarea în sufertaș, de la Craiova, ca să nu zică cineva că am luat, că mi-a dat, etc. Am vrut să încălzesc ce aveam în sufertaș, dar nu m-au lăsat, m-au poftit la masă. Și am acceptat, fiindcă  au spus că îi jignesc, dacă în casa lor mănânc din sufertaș. Ce au mâncat ei am mâncat și eu. Când am cerut și eu un pahar cu apă, mi-au adus vin. O carafă. Am spus că mi-e sete. Mi-au spus: „Vă dăm și apă, dar vinul îl luați în camera dumneavoastră”. Oameni excepționali. De Crăciun, am întrebat pe copii: „Taie cineva porc, pentru că vreau să cumpăr și eu”. „Dom' profesor, tăiem noi.” „Să întrebi dacă poate să-mi dea și mie și cât costă.” „A zis tata că vă dă, costă 25 de lei kilogramul.” A venit cu carnea și am întrebat câte kilograme sunt, ca să știu câți bani dau. „Bunicul o dă cu 25 de lei, dar a zis că pentru dumneavoastră, cu 17.”A venit o babă să-mi aducă zece ouă. Și eu n-am vrut să le iau. M-a chemat directorul, om în pragul pensiei, învățătorul Nicolae Petrescu: „Domne, ce făcuși cu baba, o întorseși cu ouăle înapoi! De ce?” „Păi să zică pe urmă că să-i dau premiu nepotului sau mai știu eu ce, pentru că mi-a dat ouă?” „Mă copilule, oamenii ăștia îți dau cu toată dragostea. Veni femeia aia plângând că de ce-o refuzași?!” Apoi mi-a spus secretarul de partid, învățătorul Mircea Popescu, că directorul școlii este în sat mai tare ca popa. Au alte relații oamenii. Nu vine nimeni să ceară note mari pentru niște ouă. Ei se bucură să aibă profesori adevărați, cu facultate. De multe ori, dimineața, când ajungeam din Craiova, coboram la intrarea în sat, în lunca Oltețului. Rudarii erau la foc, în fața corturilor, fumau. Ne salutam și apoi le spuneam că venisem să iau copiii la școală. „Păi ia-i!” îmi ziceau ei, fără să se uite spre puradeii care fugeau râzând să se ascundă în luncă. Țiganii rudari sunt oameni care muncesc. Eu m-am simțit extraordinar între oamenii aceia foarte simpli, inclusiv cu țiganii. Erau politicoși, își trimiteau copiii la școală… Am în cap ochii acelor copii, rudari și țărani, care, nu știu de ce, am rămas cu impresia că mă priveau cu speranța că, dacă învață, o să le fie mai bine.

Așa că atunci când am ajuns la Școala Nr. 13 din Craiova, care era cea mai mare școală de țigani din țară, mi s-a părut o provocare. Nu le spun rromi, că nu se inventase chestia asta. O șansă de a dovedi că pot să fac ceva și aici. Și chiar am avut experiențe foarte interesante. Am descoperit un lucru care mi se pare foarte important. Toată lumea îi acuză că nu se integrează, dar nimeni nu se interesează de viața lor, cum sunt ei cu adevărat, ce vor ei. Pentru că ei au regulile lor de viață, pe care le respectă foarte strict. Noi spunem că nu respectă legea, de fapt ei nu respectă legea noastră, o respectă pe a lor. Ca să respecte legea noastră, noi ar trebui să învățăm legea lor, să înțelegem ce vor, ca să putem avea o ofertă. Deși am trăit cu țigani, n-am nici un resentiment față de ei. Dimpotrivă. Am o imensă milă. Pentru că la ei este o societate foarte ierarhizată, ca la castele indiene, cei care sunt în vârf sunt „Dumnezeu”' iar ceilalți, săracii, vai de mama lor. Bărbatul se bate, din lipsă de educație, violența răzbește din prima, scoate cuțitul, dă cu pumnul, cu sticla, cu ce nimerește, intră în pușcărie și țiganca rămâne cu 7-8 copii. N-are meserie, are copii, drept care se duce la lada de gunoi sau fură. Ce altceva ar putea să facă? Puradeii ies dimineața din casă, în pieile goale, în spațiul lor. Aleargă, mănâncă și ei ce-or nimeri, până seara când îi răzbește foamea și se adună în bătătură. Am descoperit că de asta nu poate face doamna învățătoare carte cu ei. Nu pot să stea pe scaun. N-au exercițiu. Noi suntem mai mulți pe capul unui copil, cu sfaturi și indicații, pe când ceilalți nu primesc nimic și te aștepți ca atunci când intră în clasă ei să stea cuminți patru ore. E imposibil, n-au cum. N-au cum se concentra, nu știu nici limba română, că acasă la ei vorbesc țigănește. Așa că eu am încercat să-i cunosc, să-i înțeleg. Problema e a societății, a autorităților. Și a celor comuniste, care făceau insuficient, și a celor de acum. Am văzut și cum un  bogătan, care le da câte ceva și-i ținea sclavi, cerea unei țigănci, care plângea, ca fiul ei să declare la miliție că intrase în casă peste cineva, îl agresase și–i furase ceva. Argumentul era că fiul țigăncii este debil mintal și astfel n-o să pățească nimic, o să-i dea drumul. Mama, țiganca, plângea și nu voia să facă asta pentru că se gândea că va rămâne băiatul cu cazier și o să-i fie rău când o crește. Acela o amenința și eu mă gândeam că nu se bagă nimeni să facă ordine acolo. În toți copiii aceștia săraci mă vedeam pe mine. Chiar și mai târziu, la Liceul Pedagogic, tot din aceștia am întâlnit. Copii veniți de la țară, ce resurse au? M-am bucurat că prin pensionare n-am mai văzut noua generație de profesori funcționari, creați în „democrația” asta „originală” a noastră, care se bucurau când plecau elevii de la ore. Cum ar fi un popă care pleacă la biserică sperând că nu va veni nici un enoriaș. Ce popă o fi acela, nu știu! Așa și cu profesorii. Că nu au salariu mare? Dar nici atunci salariile nu erau mari. Că aveam salariu de 8-900 de lei și numai abonamentul pe autobuz, până la Dobriceni, era vreo 275 de lei. De aia și țin minte, că era enorm. Dar erau de vină săracii ăia de copii din luncă? Când de fapt părinții lor se bucurau să-mi ofere ce puteau, ca să le învăț copiii? Toți copiii merită un profesor bun. Problema e că s-a reușit în 25 de  ani să nu mai știe nimeni de ce se vine la școală. Nici copiii și nici părinții. Dar, oricum, profesorii ar trebui să știe. Și dacă nu știu, nu e mai e vorba de bani. Dar vreau să cred că este imposibil ca astfel de lume să poată dăinui, că nu ne vom recăpăta interesul și respectul pentru învățătură și muncă. [La început] 

Îmi amintesc că ați povestit o dată despre o inspecție de la partid, pe când erați profesor într-un sat, care v-a reproșat că nu aveți piscină.

Da, eram la Câmpeni, comuna Pielești, unde am ajuns în septembrie 1970, pe la 24 de ani, ca director, deși nu îndeplineam condițiile legale: cel  puțin 3 ani vechime și  definitivatul, pentru că școala era atât de prăpădită, încât n-a acceptat nimeni funcția asta. Eu am acceptat fără să știu despre ce e vorba, pentru că mergeam cu trenul de la Craiova până la gară la Robănești, nu mai așteptam autobuzul în ploaie, iar trenul venea conform programării, nu ca acum. Iar eu, ajuns tată, aveam ca ideal să dorm noaptea acasă. Școala e construită pe un deal și are o curtea nu mai mare de încăperea de alături [spațiul rezervat redactorilor editurii Aius, n.m.]. În sat erau doar vreo patru fântâni și aduceam apă de băut pentru elevi și profesori cu găleata, de la o fântână din afara incintei. La un moment dat, a apărut o Hotărâre a C.C. al P. C. R. privind educația fizică și sportul, care prevedea că fiecare școală trebuia să aibă piscină, patinoar, sală  și teren de sport etc. In Câmpeni era și o Casă de copii, fetițe orfane, cu vârste de la 7 la 14 ani, care învățau la școala satului. Așa că  acolo venea în fiecare an o „brigadă complexă” de la Inspectoratul Școlar Dolj, care stătea cam o săptămână, controlând activitatea și la Casa de copii și la școală. În paranteză fie spus, asta, vrând-nevrând, m-a învățat „meserie” de director, fiindcă am fost de tânăr controlat, în fiecare an, de profesioniști cu experiență: inspectori școlari, directori de școli mari, uneori chiar inspectori de la Ministerul Învățământului. Ei bine, venind o asemenea brigadă, un inspector, nu-i mai spun numele, îmi cere să-i arăt baza sportivă, etc. Era vechi în funcție și cunoștea școala, dar cred că vroia să se acopere, bifând punctul din planul  de inspecție. Îi spun: „Nu avem nici curte de joacă pentru copii, nici fântână pentru apă de băut. Dacă îmi arătați unde să le fac, până mâine, ca în povești, eu fac și baza sportivă și patinoarul și celelalte.” Vă imaginați figura inspectorului, când l-a auzit pe directoraș. M-a privit fioros și m-a întrebat amenințător: “Comentezi Hotărârea C.C. O cunoști?” “E o hotărâre foarte bună, dar nu am cum s-o aplic. Dacă îmi spuneți…” Și atunci a intervenit în discuție Constantin Bușoi, profesor de matematică, director de școală și campion olimpic de lupte: „N-ajunge Hotărârea, mai trebuie și bani și timp. Nu e cazul să-l mai învinovățim”. Și a început o poveste cu dotările sportive din Germania, pe care le văzuse el la un campionat… În sfârșit, s-a schimbat vorba. Am venit peste ani, director adjunct la Școala 13 din Craiova, după plecarea lui din funcția de director, unde făcuse, prin influența lui de mare sportiv, dar și prin calitățile lui manageriale, cum se spune azi, dușuri să-i spele pe țigănuși și chiar primul bazin de înot școlar din Craiova. După Revoluție, știindu-i însușirile și anvergura de conducător, l-am propus ca primar al Craiovei, funcție publică pe care a onorat-o exemplar, ca și mai târziu pe aceea de inspector școlar-general al județului Dolj. Ca să nu uităm de unde am plecat. Sunt și aceste întâmplări neînsemnate, dar care au avut efecte importante, care ne învață să respectăm puterea neștiută a faptelor noastre. 

Nici măcar domnul director Nicolae Petrescu de la Dobriceni - târziu am descoperit că fusesem coleg de clasă la liceu cu fiul său, Petrică, și el acum ieșit la pensie de la Școala Dobriceni - ei bine nici dumnealui nu s-a gândit vreodată că mi-a influențat cariera didactică, obișnuindu-mă să am musafiri în clasă. Venea mereu la orele mele cu registrul de asistențe sub braț. “Oare are impresia ca nu-mi fac treaba de tot vine și tot scrie acolo în caiet?” mă întrebam eu, Până într-o zi când, necăjit de ceva, am dat cu palma în catedră și lui i-au sărit ochelarii de pe nas. Mi-am dat seama că îl cam furase somnul. L-am întrebat mai apoi ce are cu mine și dacă nu e mulțumit de ceva. Mi-a zis că-i place cum povestesc. Pe ceilalți dascăli, mai bătrâni și din sat, îi știa, drept pentru care venea la orele mele. De la omul acesta am rămas cu plăcerea de a avea musafiri la ore. Am mai avut o experiență similară la Coșoveni, unde venea domnul Tomiță, de matematică, directorul adjunct, cu caietul în care scria, scria... Cum eram tânăr și nesigur pe mine, i-am zis că dacă e ceva ce nu e bine, să-mi spună, să mă corectez, fiindcă și eu îmi doresc să mă perfecționez.. El îmi zicea: „Las' că mai vorbim noi”. Tot așa, o dată, de două ori, de trei ori, e adevărat că pe vremea aia directorii erau obligați să facă o normă de asistență la clasă. Până la urmă omul mi-a mărturisit că el, de fapt completa buletine la Pronosport. Scria la variante. La Câmpeni, pentru tânărul care eram, a fost o mare încercare. Deodată aveam responsabilitatea unei școli: zece cadre didactice, 300 de elevi. Pe vremea aia primarul era șef peste școală și venea cu cerințele lui: să facem Cântarea României, să culegem porumbul și să sap pe la grădinile CAP-ului, să facem tot felul de recensăminte. Inspectoratul voia să am rezultate școlare, dar și relații bune cu Partidul și Primăria, profesorii voiau să-i las în pace, părinții voiau să învețe copiii carte. Am fost obligat să caut soluții pentru a le armoniza pe toate, ca să pot dormi în fiecare seară în patul meu.

Aș face iar o paranteză. Școala e un mediu special. Am fost vreo douăzeci de ani director de școală. După 8 ani la Câmpeni am trecut și pe la Cârcea patru ani, mutat pentru a liniști niște conflicte din colectiv, pe la Școala 13, unde excepționalul profesor de matematică Tudor Dragonu, pe care îl adusesem la Câmpeni când nu avea post, chemat să fie director în locul lui Constantin Bușoi, a condiționat funcția de aducerea mea ca adjunct, și pe la Liceul Industrial 1, unde erau niște standarde foarte înalte, acum aproape de neimaginat pentru cei mai tineri. Aici eram mulțumit că nu mai sunt director și pot să-mi văd și eu de scris, dar după puțin timp mi s-a propus să fiu director adjunct, fără să-l pot refuza pe inspectorul general care mă adusese acolo “mutat disciplinar”, în urma unui conflict între Tudor Dragonu și secretarul de partid. Așa m-a găsit Revoluția director. Dar important e altceva: de la Câmpeni, unde erau toți mai în vârstă ca mine și cu mai multa experiență, până la Liceul Industrial Nr 1, unde. erau profesori renumiți, personalități deosebite, unii fuseseră directori, ceilalți puteau fi, poate mai buni decât mine, dacă voiai să ai performanță, trebuia să fii convingător. Nu-i numeai, nu puteai să-i dai afară. Trebuia să-i convingi ca să realizezi ceva. Școala te învăța democrația, dacă voiai sa ai rezultate. Să stai de vorba cu oamenii, să înțelegi ce spun și ei, să-i convingi dacă era să-i convingi, altfel, să renunți. Făceai și compromisuri pentru a merge mai departe. Școala era un mediu în care nu poți fii dictator, ca în fabrică. Dintre miile de muncitori, câți puteau sa ajungă vreodată directori? În școală, dacă faci vreo două zile pe dictatorul, din a treia vorbești singur, îți întorc toți spatele. Ideea este că democrația se învață, și nu din cărți, ci treptat, constrâns de realitățile vieții.

Să revenim la Câmpeni

A fost foarte important în formarea mea. Faptul că era o Casă de Copii, fete care nu aveau părinți. Din 300 de copii care învățau în școală, o sută veneau de la Casa de copii. De la acești copii am înțeles că afecțiunea e la fel de importantă ca hrana și ca aerul. Și-mi dau seama de drama pe care poporul român o trăiește acum cu aceste familii despărțite prin plecarea la muncă în străinătate. Cred că nu ne dăm seama de dimensiune efectelor distrugătoare. Un copil are nevoie de afecțiune. Chit că-l mai atinge tata sau mama, îl mai ceartă, e vorba de un părinte. Dacă n-are mamă, n-are tată, este imposibil să nu sufere. Noaptea, în somn, îi visează, și-i închipuie, dorește, vrea să-i aibă aproape. La Câmpeni urcai un deal până la școală, și  ei ne așteptau înșirați de-a lungul aleei. Când treceam, puneam mâna pe ei și mi-am dat seama de ce efect producea acest gest banal. Știți ce se întâmpla? Când ajungeam în dreptul porții se repezeau cei mititei, se agățau ciorchine de mine și mă strângeau de mână cât puteau ei. Erau nemângâiați acei copii. Cea mai bună asistentă medicală cât poate să mângâie un copil? Că ea are 10, poate 20 de copii în grijă. Nu poate suplini mângâierile părinților, bunicilor, familiei. Câtă afecțiune să aibă o persoană ca să o poată împărți la douăzeci? Trebuie să vorbești cu copilul! Absența familiei e un handicap enorm. Datorită acelor copii am înțeles ce înseamnă nevoia de afecțiune. Gesturi absolut banale, dar miraculoase. Nu punea nimeni mâna pe ei. Să-i mângâie, să-i certe, să simtă că interesează pe cineva. Omul e ca pisica, are nevoie să simtă că-l atingi, că ești aproape de el. Acolo veneau brigăzi de câte 3-4 învățători și 3-4 profesori, care făceau asistență cu rândul la Casa de copii, apoi la școală. O săptămână, două, pe an, de dimineața și până seara la culcare aveai inspecție, pe toate disciplinele. Fiind foarte tânăr, m-am format sub presiunea asta. Înveți să-ți planifici munca, să evaluezi periodic, să distribui responsabilități și să urmărești cum se realizează, să te încadrezi în termene și până la urmă să răspunzi cu pâinea sau libertatea ta pentru tine și pentru alții. Nu exagerez. Vă dați seama ce am simțit într-o zi când, venind la școală, am văzut un copilaș de clasele primare agățat de cumpăna unei fântâni aflate în drum și dându-se ca în leagăn? Așa îmi explic cum am putut ulterior să administrez o firmă. Am stat opt ani de zile acolo. Am prins și cutremurul. Așa am făcut și ceea ce nu te învață nimeni să faci. Cutremurul a fost seara. Când am ieșit din casă, stăteam în Craiovița Nouă pe atunci, am luat copilul în brațe și ștampila de la școală în buzunar. Când m-am dus la Câmpeni, se dărâmaseră niște sobe și căzuseră câteva bucăți din tavane. M-am mișcat foarte repede, am găsit pe cineva care mi-a făcut un proiect în care am prevăzut și lucruri de care școala avea nevoie. Curentul electric îl băgasem în două clase cu un electrician din sat, fără autorizație. Lucrasem cu niște copii pe la IAS și cu banii ăia am luat sârmă, întrerupătoare, prize și ce a mai trebuit și am făcut instalația cu un părinte. Acum n-aș mai face așa ceva, mi-ar fi frică. Putea lua foc și intram în pușcărie. Atunci eram prea tânăr și nu m-am gândit la riscuri. Am făcut repede o adresă cu distrugerile produse și ce mai era de făcut, am făcut proiect și în vâltoarea din primele zile mi-au dat bani să repar școala. După o lună de zile n-a mai fost așa: documentație, verificări. Cineva a găsit un inginer constructor, domnul Basardela, șef de șantier la Regionala CFR Craiova, i-a povestit de zbaterile mele, că am bani dar n-are cine să facă lucrarea și a rămas că mă caută  în câteva zile. După 2-3 zile, având o lucrare în zonă, a venit la Câmpeni, să vadă despre ce era vorba. S-a mirat să mă vadă așa tânăr: „Dumneata ești director? Și copiii au ajuns directori!” Colega mea, Lucia Stoica, directoarea adjunctă, tânără, foarte drăguță, comunicativă și ageră, la curent cu vizita așteptată, a pus repede o cafea și un coniac pe masă, iar dumnealui s-a oprit de vorbă cu noi. La un moment dat m-a întrebat ce specialitate am. I-am spus: română-franceză. Și a început să recite versuri în franceză, de la Corneille la Mallarmé, trecând de la un poet la altul, încât, de atunci n-am mai spus în viața mea că pe diploma mea scrie și limba franceză. Mă zdrobise pur și simplu. Dar i-a plăcut de mine, că eram copil. Mi-a zis că are o echipă la Robănești. Și s-a apucat să vadă școala. A cerut un ciocan și a început să dea în tencuială. Sărea ciocanul… „Eu dărâm tencuiala asta și-ți pun alta, dar ca asta eu nu-ți mai pun. Ce ciment au băgat aici, mai stă o sută de ani. A mea cade peste doi ani. N-are rost. Îți fac altceva de banii ăștia.“ Omul avea dreptate. Și i-am zis de acoperiș. Și a mai făcut și o alee de beton cu niște trepte. E și acum pe dealul acela aleea făcută din inițiativa dumnealui. Și așa a ajuns vorba la inspectorat că Marinescu e mare manager. Dacă nu era cutremurul, dacă nu făceam, cu inconștiență, acel proiect și dacă domnul Basardela - am aflat pe urmă că era din Pielești, unde tatăl lui avusese moară - nu s-ar fi înduioșat de dorința unui tânăr candid de a face un lucru bun în comuna lui?... M-ar mai fi plimbat pe mine, ca pe sfintele moaște, de la o școală la alta, doi inspectori generali: Aurel Bold și Gheorghe Călbureanu, cărora nu le-am oferit niciodată măcar o cafea, dar mi-au determinat existența?

Așa că fiecare lucru are rolul lui în viață și te învață ceva. Dacă vrei să înveți[La început] 

Vreau să atingem puțin și momentul 1989. Privind acum, retrospectiv.

Orice om care gândește la lumea în care trăiește, înțelege că șansa de a fi parte a unui asemenea moment de cotitură istorică este unică, nu numai  pentru el sau pentru o generație, iar asta nu are cum să nu-i marcheze existența. Acum știu că Revoluția a fost și revoltă populară și lovitură de stat, în funcție de acțiunea diverselor grupuri de interese și acțiune implicate, dar mai știu și că a fost unul dintre momentele, rare în viața popoarelor, de cotitură pentru milioane de oameni și a destinului național, sublim prin uriașa speranță care a unit într-o clipă rarisimă sentimente și voințe nu numai diferite, ci chiar antagonice.

S-au scris deja multe cărți, de mărturii directe sau studii istorice, despre acele zile în care mii de oameni și-au exprimat, cu riscul și chiar cu prețul vieții, voința de a fi liberi și au ieșit în stradă scandând: „Libertate, te iubim/ Ori învingem, ori murim!” S-a scris și despre diversiune și despre naivitate și despre manipulare și multe altele se vor mai scrie, după mintea, sufletul, informația și interesele celor care vor simți nevoia să se exprime. Dar realitatea schimbării drumului societății românești în Decembrie 1989 nu va putea fi anulată, nici consecințele ei pentru viitorul națiunii și al țării noastre.

Pentru mulți pot părea exaltat, dar eu așa cred și sunt și acum fericit de a fi participat la această faptă a poporului meu, de a fi trăit și speranța și frica și îndrăzneala și suspiciunea și tot ceea ce am simțit alături de atâția conaționali, încununate de mândria de a fi români și de a ne asuma un destin. Acele întâmplări pot fi uitate sau răstălmăcite, dar nu pot fi anulate, iar pentru o parte dintre noi vor rămâne titlul de noblețe al umanității noastre.      

Ca foarte mulți dintre români, încă din vara lui  1989 aveam intuiția că se întâmplă ceva grav. Erau multe lucruri care nu-mi conveneau, ca și celor mai mulți dintre români. Indiferent de poziția lor socială, chiar dacă motivele  și intensitatea nemulțumirilor erau diferite.  Ca să fiu foarte sincer, privind retrospectiv, cred însă că atunci conștientizam mai puține lucruri care nu-mi conveneau decât am acum. Asta nu înseamnă că regret 1989. Doar că atunci, crescut și educat doar în acel sistem, pe de-o parte nu-mi convenea că stăteam în frig acasă și la școală, că fiica îmi învăța la lumina lumânării puse în cana de ceai, că părinții mei stăteau ore în șir la cozi pentru cele mai banale articole necesare existenței, de la pâine, lapte etc. la hârtie igienică ori ciorapi, că pe tata, care nu se mai ținea pe picioare, mama îl lua la cozile interminabile ca să primească două persoane câte o jumătate de kilogram de salam, zece ouă ori un  pachet de unt, pe care le împărțeau cu noi. Iar, astăzi, dacă sunt și mai multe lucruri  de care sunt profund nemulțumit este probabil și pentru că așteptările au fost imense, iar împlinirea lor s-a făcut, poate firesc, în pre mică măsură și prea lent. Chiar vreau să scriu o carte despre faptul că totdeauna vom fi nemulțumiți de ceva, vom dori mai mult decât putem avea, fiindcă ține de natura noastră umană. Uneori o să reușim să realizăm ce ne propunem, și ne va fi bine, alteori nu, și asta e. Necunoscând decât sistemul comunist, vedeam posibile doar optimizări, nu-mi imaginam o schimbare  radicală, cum am putea funcționa altfel. Dar după cele petrecute în celelalte țări comuniste, era clar că și în România o să se întâmple ceva. Am avut la un moment dat presimțirea că ceva se va întâmpla de 23 august 1989, motiv pentru care, fiindcă s-a făcut o selecție de „cadre”: directori, inspectori, secretari de partid care să meargă la manifestarea de la București, m-am străduit să ajung acolo. La un moment dat am fost convocați pentru această deplasare la o întâlnire cu tovarășa secretară cu propaganda, care, deși avea  atunci o infirmitate, trebuia să conducă delegația din Dolj. Fiindcă se cerea o  anumită înălțime, nu știu de ce, m-am ridicat chiar pe vârfurile picioarelor ca să fiu selecționat. Ce mă zgândărea și pe mine, nu știu! Vorba e că am fost acolo. Cred că și „sistemul”, ca să folosesc un termen de acum, se aștepta la ceva ostil, fiindcă nu numai că a făcut acea selecție fără precedent dar și pentru că au fost pregătite niște ,,materiale” neobișnuite. Bărbații au primit niște pancarte foarte de grele sau steagurile cu niște cozi atât de lungi și de grele că trebuia să folosești ambele mâini ca să le ții. Sunt convins că n-a fost întâmplător. Iar femeile aveau, toate, câte două materiale de propagandă, mai ușoare, dar astfel ca ambele mâini să fie ocupate. Am crezut că o să fiu martorul la ceea ce speram, confuz, să se întâmple. Dar nu s-a întâmplat nimic. Defilarea a decurs normal prin fața balconului de la Biblioteca Națională unde se aflau „tovarășii”, e drept cu simulacrul de entuziasm abia simulat.

A urmat Zidul Berlinului și toată lumea aștepta inevitabilul. Convenisem, pe la începutul anului școlar, cu colegul meu de la Liceul Industrial Nr.1, Nicolae Pârvulescu, că ar trebui să facem ceva. Ne-am gândit să construim o rețea de oameni dispuși să răspundă la momentul potrivit. Nu știam care ar putea fi momentul acela potrivit și nici în ce ar consta acel ,,ceva” atât de așteptat. Ne-am gândit ca oamenii aceia  să găsească, la rândul lor, alții, pe care să nu-i mai știm noi. Dacă am fi fost prinși, să nu putem divulga prea mulți. Dar până la urmă am ajuns să ne întâlnim acasă la domnul Pârvulescu mult mai mulți. Ne exprimam nemulțumirile, comentam ce auzeam la Europa Liberă, nu aveam un mare plan. Căutam doar oameni care să vrea să se implice, dacă ar fi nevoie. În copilărie văzusem multe filme de război, cu nemții, cu rușii, citisem cărți polițiste, ce făceau acolo eroii comuniști încercam să aplicăm noi. Prin noiembrie ne-am pus problema că dacă s-ar fi întâmplat ceva, dacă oamenii ar fi ieșit în stradă și ieșeam și noi, ce facem? Nu ne gândeam la revoltă populară, dar învățasem la istorie diferența dintre răscoală și revoluție, ori era clar că nu răscoală vroiam noi. N-avem program de guvernare! Dar ce program să facem noi? Ieșim în stradă, luăm puterea și ce facem? Acum totul se vede naiv, de-a  dreptul ironic. Dar acesta e adevărul și din cărțile de istorie rar se observă că nu toți revoluționarii sunt geniali și eroici. Atunci Ileana Petrescu, care terminase ASE-ul la București, căsătorită cu Doru Petrescu, inginer de aeronave, amândoi colegii noștri la liceu, zice că-l știe pe un academician evreu, mare economist care ar fi în stare să facă un program de guvernare. Cum aveam niște prieteni plecați din Craiova și stabiliți în București, pe 18 decembrie am plecat și noi acolo, să vorbim cu academicianul, după ce am făcut delegații de la școală că mergem la Centrala de Aeronautică sub pretextul dotărilor din anul viitor. În tren era o atmosferă sumbră. Cei din compartiment erau tăcuți, încruntați. Trenul venea de la Timișoara. Din atmosfera generală de încordare am înțeles că se întâmplase ceva. La coborârea  din tren, am văzut Gara de Nord împânzită de patrule formate din milițieni, militari în termen și gărzi patriotice. Am mers la prietenii noștri. Denisa ne-a deschis ușa, surprinsă că ne vede, pentru că nu o anunțasem, de teamă că telefoanele ar putea fi ascultate. Vedeți, nimic nu e nou pe lume! Ne-a zis, transfigurată, că a început la Timișoara. La Europa Liberă transmitea febril că demonstranții înfruntă militarii înarmați, că se trage, că sunt morți, etc. Se auzeau chiar focuri de armă, I-am spus pentru ce am venit. Denisa și-a sunt o prietenă din Timișoara, care era cadru medical sau biolog, nu mai știu, ca să afle ce se întâmplă. I-a răspuns eliptic, spunându-i și că are mai multe probe în formol. Am înțeles că ar fi vorba de morți. Au dat telefon la academician, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, dar soția lui a zis că e bolnav și nu ne poate primi. Spre miezul nopții a apărut și Alex, desfigurat la față și extrem de agitat. Spunea că fusese cu niște prieteni și dăduseră foc casei lui Ceaușescu din Scornicești. După cum se comporta, l-am și crezut. Mi-a reproșat că nu fac nimic.  I-am zis că merg cu el în față la Comitetul Central și, dacă mai sunt o sută de inși, rămân și eu, dar dacă suntem numai noi doi, nu vreau să ne bage într-un IMS ca să dispărem ca niște proști, fără să știe cineva ce eroi suntem. Era marcat de ceea ce făcuseră și tăbărâse pe mine, încât puțin a lipsit să ies pe ușă atunci. Ne-a arătat niște manifeste, ca să văd că alții acționează. A trecut și noaptea aia și a doua zi a apărut ideea de a merge la un fost director de mare întreprindere, care să ne facă program de guvernare. Cum nu a răspuns la telefon decât după-amiază, evident, acasă, fiindcă nu se inventaseră telefoanele mobile, am ajuns la el după lăsarea întunericului. Când să intrăm în bloc, în hol, o patrulă. Se băgaseră și ei la adăpost și fumau, ferindu-se de vântul tăios de afară. Mi-a fost teamă, dar nu ne-au băgat în seamă. Am intrat în casa omului, care ne-a primit cu bunăvoință. Ileana Petrescu m-a prezentat și i-a spus care e motivul vizitei. Ne-a tratat cu o cafea, ne-a zis niște vorbe, ne-a pasat. Am plecat dezorientați din nou la Denisa și Alex, care a apărut din nou pe seară, anunțându-ne că se formau grupuri de protestatari. A ciugulit ceva de mâncare și a dispărut. Noi ne tot frământam unde să mai mergem doua zi după programul de guvernare. Dimineața, când a deschis televizorul, am prins întreruperea mitingului din 21 decembrie. Am simțit că se terminase. A apărut și Alex, disperat că e urmărit. Ne-a zis să plecăm și să luăm sacoșele cu manifeste și să le ducem la nașul său, peste drum. I-am propus să merg cu el. „Dacă zici că aveți ceva organizat la Craiova, duceți-vă acolo. E mai important să se ridice și alte orașe, decât să vii tu aici, unde, oricum, nu contezi.” Am plecat imediat, cu el și cu Denisa odată, ea vrând să fie cu el. Cu cele două sacoșe cu manifeste am plecat la nașa  lor, câteva blocuri mai departe. Ne-a primit și ne-a făcut o cafea, bucuroasă că o vede pe Ileana, care i-a spus despre sacoșele pe care Alex o ruga să i le păstreze. M-am gândit că nu poți să-i  lași omului așa ceva în casă și el să nu știe ce-i lași, așa că m-am băgat în vorbă și i-am spus ce conțin. „Aoleu, nu puteți să le lăsați aici, că am femeie la copil, vine și le vede…“ Numai că nu ne-a dat afară pe ușă. Am plecat. Ileana în frunte, revoluționară, eu cu sacoșele în urmă. Dar unde să mergem? Pe unde umblam nu era nicio revoluție. Cu o seară înainte văzusem străzi baricadate cu mașini, acum nu mai erau. Dispăruseră și patrulele. Ileana a propus să mergem la o mătușă a ei, care stătea pe lângă Gara de Nord. Cum n-aveam nicio idee despre ce altceva am fi putut face decât să plecăm acasă, la Craiova, m-am gândit că e bine că suntem lângă gară. Unchiul ei, care avea vreo 80 de ani și fusese colonel în armata regală, era acum cu urechile la radio. Ne-a spus că pe Calea Victoriei au trecut mașini blindate, care au tras în trecători. Comenta că dezordinea nu e bună, că s-a ajuns prea departe. Mătușa, trecută și ea de 70 de ani, ascultă ea ce-ascultă și zice: „Auzi, mamă, aș merge și eu, dacă aș fi mai tânără. Bine că au pornit. Ce tot vorbești tu aicea? Aș merge și eu, așa bătrână cum sunt!“ A fost și asta o lecție.

Vedeți, de asta am acceptat să povestesc. Nu că am fost vreun erou, că n-am fost. Dar am înțeles că revoluțiile nu sunt ca în cartea de istorie. Colonelul una spunea și alta asculta, chiar și, sau poate tocmai nepoatei, iar această doamnă în vârstă era de acord cu acțiunea.  Și, mai mult, când i-am zis de manifeste, că doar nu puteam să implic, fără să știe despre ce e vorba, niște oameni bătrâni, a fost imediat de acord să le lăsăm acolo. Le-am cerut voie să sun la telefon pe Dan Mogoș. Prudent, colonelul m-a avertizat că telefonul ar putea fi ascultat. Am sunat: că sunt în București, că nu prea mă simt bine și că-l rog să vină să mă ia de la gară, cu mașina, la 21,30. Cred că a înțeles ceva, pentru că eu stăteam aproape de gară și n-aveam nevoie să merg cu mașina. I-am cerut doamnei o sacoșă, pe care am umplut-o cu niște manifeste și m-am dus în Gara de Nord să văd care era situația. Era 21, decembrie, după ora 16. N-a fost nicio faptă de vitejie. Vroiam să verific dacă patrulele caută în sacoșe, dacă trenurile circulă normal etc. Mi s-a părut că e în regulă. Erau patrule în gară, dar se răriseră și păreau destul de indiferente. Trenurile circulau  conform orarului și nu te căuta nimeni în bagaje, ba nici nu te legitimau. Așa că m-am întors, am luat-o pe Ileana și una din sacoșe și am  luat trenul spre Craiova. A venit trenul, am pus sacoșa în plasa de bagaje a unui compartiment, iar noi, după cum știam eu din filmele cu partizani, ne-am dus în alt compartiment. La Craiova ne-a așteptat Dan. Ideea fusese că avea o Dacie cu număr mic, de oficial, din trei cifre, pentru că lucrând la Urgență, în spitalul județean, întâlnise ofițeri de miliție și își aranjase, conform obiceiurilor timpului, înmatricularea mașinii cu număr mic. V-aduceți aminte, era bun un număr de acesta. De exemplu nu te căutau de Paști în portbagaj dacă ai miel. Și mă gândisem că astfel suntem mai protejați la ieșirea din gară. În tren lumea vorbea. O femeie povestea cum văzuse trecând TAB-urile pe Calea Victoriei, dând peste oameni, și a văzut cum cineva a luat o sticlă de lapte dintr-o stivă de navete aflate în fața unui magazin de lactate și a aruncat-o asupra unui militar ieșit din turela TAB-ului și l-a lovit în ochi, umplându-l de sânge. În fine, numai povestiri din astea. Mărturisesc că am tăcut tot timpul, rămânând atent, cu teama că printre ei ar putea fi provocatori în misiune. În Craiova am coborât cu frica de a nu-mi controla sacoșa până să-l găsesc pe Dan. Dar și aici patrulele dispăruseră. Ne-a luat Dan și ne-a dus acasă la Ileana Petrescu. Am lăsat sacoșa, iar Doru Petrescu m-a dus cu mașina lui acasă la Nicolae Pârvulescu, să punem în mișcare mecanismul. Acolo casa era plină. Vorbeau despre cele întâmplate în dimineața acelui 21 decembrie 1989 și despre nevoia de a ieși în stradă a doua zi. Eu am povestit ce am văzut în București și ce se spunea în tren, ei ce auziseră la radio și am convenit să mergem acasă,  să-i contactăm pe cei  cu care aveam legătură și de dimineață ne adunăm ca să ieșim în stradă. Am convenit să mai facem o întâlnire la ora 9 la Nicolae Pârvulescu acasă, ca să stabilim cum acționăm.

A doua zi, când coboram din blocul lui Nicolae Pârvulescu, l-am întâlnit pe Eugen Negrici. L-am întrebat dacă vrea să meargă cu noi. Cu umorul lui flegmatic, a făcut o poantă și a plecat. Am ajuns acasă la actorul Anghel Popescu, pe Calea București, lângă Institutul Pedagogic, unde se mai adunaseră câteva persoane atașate grupului nostru, pe care îi  chemase el. Îl cunoșteam pentru că avea doi copii, tânărul regizor de azi Cristian Popescu și superba lui soră, Bianca, prietenă cu fiica mea Andreea, cu care făcusem câteva ore de pregătire pentru admiterea în liceu. Am coborât de la etajul trei, unde locuia, la complexul alimentar din Nanterre, să mă întâlnesc cu un nepot, student la politehnică, care trebuia să vină și el cu niște colegi de-ai  lui. Cum vorbeam cu acesta, s-a auzit deodată vuietul mulțimii care venea dinspre platforma industrială de est a Craiovei, îndreptându-se spre centrul orașului. Atunci am înțeles că acel ceva, pe care îl așteptasem fără să ni-l imaginăm, se întâmplase, că nu ne mai rămânea decât să mergem și noi cu mulțimea. În fruntea coloanei i-am regăsit pe cei de la Fabrica de Avioane. Ne-am atașat lor imediat, având mulți cunoscuți printre ei, fiindcă liceu nostru era patronat de această întreprindere. Pe Calea București, la Rotonda,  o doamnă ne-a strigat că vine și ea cu noi. Lucra la librăria din zonă, avea o fiică la mine în clasa a X-a și apelam la dânsa ca să ne mai facă rost de câte o carte. Vă mai aduceți aminte de vremea când ne cumpăram cărțile cu atenții și cunoștințe? A închis librăria și a venit alături de noi. Asta e! A plecat la serviciu, fără nici un gând de revoluție, și s-a trezit revoluționară. Planul nostru, vai de mama lui!

Când am ajuns în față la Casa Albă, eram în primele rânduri. Am văzut transportoarele blindate și soldații masați în dreptul primăriei. Mi s-a făcut frică. Mi-a trecut prin cap să ies din coloană și să mă duc acasă la părinții mei, la blocul Femina. Dar imediat am realizat că, dacă atunci fug, toată viața mea voi avea pe conștiință această lașitate. Și atunci m-am dus mai în față. Și mai fusese ceva. În coloană, în primele rânduri, era soția colegului nostru de la liceu, inginerul Silviu Bârcă, un foarte bun specialist. Aveau trei sau patru fete. Asta m-a făcut să gândesc că dacă ea merge mai departe, fuga mea ar fi incalificabilă. Cu frica în mine, am rămas în coloană.

E o poveste lungă și destul de particulară. Dar tocmai asta vreau să spun: că viața fiecăruia dintre noi este unică și tocmai de aceea e importantă, și că poate fi înțeleasă numai dacă ajungem la înțelepciunea de a ne întoarce să privim în urmă, să cumpănim binele și răul, ce au însemnat faptele noastre, cu determinarea și întâmplarea pe care le presupun, și că până la urmă iese ce se întâmplă, nu ce ne dorim sau ce vor alții, pentru că viața înseamnă tot felul de imponderabile, neașteptate sau de neînțeles, dar în același timp și în egală măsură ne implică. Și de aceea nimeni nu-și poate aroga o revoluție, de exemplu, indiferent de poziția lui socială, de rolul pe care îl are la un moment dat. A urmat intrarea în prefectură. Am rămas în stradă, cu domnul Pârvulescu, să apărăm Revoluția . Vreau să spun din nou, eu, ca și mii și mii de români, am fost la Revoluția Română. În numele lor, care nu vorbesc, eu vreau să depun mărturie, chiar dacă cei care au fost la lovitura de stat, sau cei care din atâtea motive au lipsit vor să ne spună că nu s-a întâmplat mare lucru, iar ce s-a făcut a fost numai naivitate și prostie. Vreau să mărturisesc că demnitatea există, că nu presupune neapărat eroism și că, adesea anonimă, rămâne activă și eficientă în mersul înainte al omenirii, căreia, oricât de mărunți, îi aparținem.

A fost scena cu balconul. Cu Tudor Gheorghe, luat de pe stradă ca să se adreseze mulțimii și declarat ad-hoc primar. Dar care a refuzat o demnitate publică, fiindcă nu-l reprezenta și simțea și credea în destinul lui de artist. Cu figurile grotești ale unor lumpeni care delirau în fața mulțimii, convinși că a venit vremea lor. Cu generalul Roșu primit în triumf : “Armata e cu noi!”, care a subtilizat treptat controlul evenimentelor prin diversiune, de la “rachetele invizibile” doborâte de vajnicii artileriști de la Făcăi și “desantul de parașutiști arabi” care urmau să  asedieze Craiova, la “apa otrăvită” și teroriști reali și criminali eliberați, fără evidență și justificare. Am fost de față când se trăgea din podul Casei Sindicatelor în unitatea de pompieri. Or nu puteai să tragi aspra unității militare din confuzie. Mai ales că militarii ripostau cu foc, iar schimbul de focuri a durat peste o jumătate de oră. Câțiva revoluționari înarmați încercau fără rezultat să-i prindă pe cei care trăgeau. Dar au venit niște mașini blindate cu militari din trupele de securitate, care au înconjurat clădirea, au intrat și au ieșit cu patru inși de acolo. Cam bruneți și îmbrăcați în negru. I-am însoțit și noi, gărzi patriotice sau ce eram, și i-am predat generalului Roșu. Pe unii care trăseseră asupra unei unități militare. Seara nu mai erau. Am întrebat unde sunt și am primit răspuns că au fost arestați din greșeală. Da, dar cine sunt? Unii, arestați din greșeală. Cum din greșeală când ei trăgeau într-o unitate militară?! Până și eu, instruit din cărți și filme, dacă te arestam din greșeală, aș fi știut cine erai, ca să-ți dau drumul. Dar cei care au tras din diferite locuri, dintre care unii au fost prinși, au dispărut și nu știe nimeni cine au fost. Avem 27 de morți în Craiova și nici un vinovat. Au rămas orfani, văduve, părinți să-și plângă copiii, invalizi. Și nici un vinovat! Eu nu pot să uit, nici nu vreau și nici nu cred că adevărul nu trebuie descoperit până la capăt. De aceea povestesc! Dacă vrea cineva să asculte? Eu sunt dator să spun ceea ce știu. Dar văd că dumneavoastră mă întrebați după 25 de ani, și eu, iată, nu mă mai opresc din vorbit. Înseamnă că e ceva nevăzut și neștiut care ne leagă. Și asta este important: nu suntem singuri. [La început] 

Cum a fost din 22 încolo?

Sunt multe întâmplări pe care în vârtejul faptelor nu le-am realizat. Pentru că totdeauna implicarea îți îngustează perspectiva și ești tentat să reduci un fenomen complex la cele câteva detalii pe care le poți percepe direct. Milioane de români vedeau la televizor cum se trăgea la București din Palatul Regal asupra sediului C. C. al P. C. R., unde liderii F. S. N, în frunte cu Ion Iliescu, se adresau mulțimii “sub tirul teroriștilor”. Eroi, ce mai… Vedeam că nu cădea nimeni, nici din balcon nici din piață, dar nu realizam diversiunea. A luat foc clădirea B. C. U., dar nici un rănit. Am constat toți târziu că sediul C. C., cât era de mare, nici nu fusese atins de gloanțe. Minune? Erau toți proști?! Sau profesioniști ai diversiunii manipulau emoția colectivă? De-aia spun că Revoluția la care participau zeci de mii de români din toată țara a fost subtilizată. După tehnica iluzioniștilor de circ, a trișorilor de la jocurile de cărți sau de alba-neagra.  Asta s-a întâmplat și la Craiova, și probabil, după același scenariu în multe alte locuri. În fața sediului comitetului județean P. C. R. Dolj erau în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 două cordoane de militari în termen înarmați. Nu știam atunci și nu știu nici acum dacă  aveau muniție de război și ordin să tragă sau nu, dar bineînțeles că nici nu ne gândeam la asta. Primul cordon de militari erau din trupele armatei, al doilea din trupele Securității, controlându-i parcă pe cei din prima linie. Primul-secretar Ion Traian Ștefănescu a ieșit în balcon, încercând să vorbească mulțimii, care la început a rămas liniștită. Dar când a spus că îi roagă să nu producă distrugeri precum huliganii din Timișoară, mulțimea a explodat. N-a mai continuat și a părăsit balconul. Un colonel de armată, îmbrăcat în costum alb, de gală, a luat inițiativa organizării unei delegații care să intre să  negocieze cu primul-secretar. Ce? Dumnezeu știe! Militarii care protejau clădirea nu au opus nicio rezistență și după câteva minute delegația a ieșit în balcon, anunțând că primul-secretar plecase. În entuziasmul general mulți au pătruns în clădire, și mai mulți au rămas în piață, manifestându-și entuziasmul victoriei. Nici atunci, nici acum nimeni nu s-a întrebat cine erau cei care au intrat înăuntru. Universitarul Constantin Nisipeanu s-a propus singur președinte F. S. N.: „Eu trebuie să fiu președinte, că sunt profesor universitar!”. Era o opțiune spontană, sau un gest pregătit dinainte, într-altă  parte? Radu Berceanu a intervenit și el: „Eu mă pricep la industrie, că sunt inginer, pot să fiu prim-vicepreședinte”. Care ce zicea, aia era. Cei mai mulți,  odată intrați înăuntru, erau complet descumpăniți, ca să nu mai vorbim de cei care au început să-și  facă de lucru aruncând pe uși și pe ferestre cărți și dosare, aflate prin birouri, sau de cei pragmatici, care au profitat de haosul creat pentru a se împroprietării cu câte un aparat de radio sau televizor și chiar cu scaune tapițate sau câte o canapea. Pe mine, Radu Berceanu, cu care eram coleg la Liceul Industrial Nr.1, văzându-mă descumpănit, m-a băgat într-un birou, zicându-mi: „Ocupă-te de învățământ!” Am stat eu două minute singur pe scaunul de secretar județean de partid și apoi am fugit după el să-l întreb: Ce să fac? Mi-a zis simplu: „Nu știu!” M-am întors în birou, iar m-am așezat pe scaunul de șef și m-am gândit că sunt, ca în cărțile copilăriei și adolescenței mele, un fel comisar al poporului. Înțelegeți, problema e că de-aia se face revoluție, ca să se schimbe lucrurile radical și că atunci, dacă nu e diversionist infiltrat de vechiul sistem, n-are cine să te învețe ce să faci, după cum să vii după douăzeci – treizeci de ani și să spui ce trebuia făcut, e cum s-a spus odată, mai rău decât o crimă, o eroare. După înțelepții de la televizor și analiștii din biblioteci,  nu s-ar mai face nicio revoluție niciodată. Poți să–ți dai cu părerea, că  e omenesc, și să faci istorie postfactuală, dar în fond n-are nicio relevanță. Eu, de exemplu, aveam în față întrebare concretă și imediată: Ce să fac?  Și mi-am zis: dacă mă ocup de învățământ, învățământul unde e? Și m-am dus la Inspectorat Școlar, unde erau doamna Ioana Popescu, inspector general și Constantin Bușoi, adjunct. Am colaborat foarte bine, ne știam, fusesem directori de școli, aveam și noi așteptări și nemulțumiri și încercam să rezolvăm, ce se putea, ca școlile să funcționeze. Să vă spun cum am ales la Inspectorat, conform instrucțiunilor de la București, înspector general pe inspectorul Aur și, până ne-am deplasat la sala de ședințe a Liceului Electroputere, s-a schimbat procedura iar cei patru sute de directori convocați să le anunțăm noua conducere ne-au cerut să aleagă ei inspectorul-general, conform noilor instrucțiuni. Putem să spun că faptul se consumase, că nu putem să ne conducem după știri de la radio, dar am ales să facem alegerile din nou și Octavian Podeanu, director-adjunct la un liceu craiovean, ales în unanimitate, a fost un foarte bun inspector școlar general mulți ani de zile și un excelent viceprimar al Craiovei după aceea. Putea să iasă și altfel. De ce merită să ne întoarcem la lucruri trecute și uitate? Fiindcă doar amănuntele se schimbă, și, s-a mai spus, cine nu știe istorie sau o uită, riscă să  o retrăiască. Diversiunile Puterii, oricare ar fi ea, au fost și nu vor lipsi niciodată, doar cultura de cetățean ne poate feri să nu devenim victime iar și iar. Acesta ar putea fi tâlcul. Mi se părea ciudat că  suna Ion Iliescu pe TO, habar n-aveam ce e acela, și-l cerea pe Constantin Nisipeanu [primul conducător FSN-n.m.], vorbea cinci minute, dar apoi vorbea cu generalul Roșu o jumătate de oră. Dar dincolo de această nedumerire nu treceam. Mi se părea în schimb normal că fostul șef de cabinet al lui Ion Traian Ștefănescu, Constantin Răducănoiu [ulterior prefect-n.m], rămăsese la butoane. El știa și ce era TO și cu cine să vorbești la Termoficare sau la Gorj pentru cărbune ca orașul să aibă căldură, apă, mâncare ș.am.d. Cu certitudine mulți  erau acolo din întâmplare sau din oportunism, dar mulți erau cu misiune. Nu suspectez Securitatea de atâta lipsă de profesionalism, ca să lase Revoluția pe seama mea și a lui Nicolae Pârvulescu.

La un moment dat, după două, trei zile, am văzut pe culoare pe unul care fusese șeful Serviciului 2, sau așa ceva, în Comitetul Județean PCR, probabil ofițer, care răspundea de miliție și securitate. Era cu banderolă tricoloră, de revoluționar, pe braț, îmbrăcat civil. Eu îl cunoscusem întâmplător, când m-am rătăcit cu niște copii cu care trebuia să merg la cules de prune și ne-am oprit cu autobuzul la o primărie. Acolo se afla tovarășul, reprezentant al Comitetului Județean. I-am spus ce se întâmplase și mi-a zis să nu mă mai învârt cu copiii și să-i duc acasă. „Dacă ai probleme le spui că ai vorbit cu mine.” Fusese cumsecade, dar când l-am văzut acolo m-am gândit dacă e să ne păzească de teroriști sau ca să nu scăpăm vreunul. L-am și văzut deschizând, ca-n filme, ușa cu piciorul, în plină ședință de Consiliu FSN, cu mitraliera în mână și făcându-ne arșice pe toți. Așa că l-am întrebat pe Radu Berceanu dacă știe cine este. Nu știa. Atunci iar mă luase frica! I-am spus lui Berceanu cine era. A dispărut a doua zi și n-a mai apărut. Am auzit, mult timp după aceea, că ar fi fost trimis să apere alți revoluționari, într-un județ vecin. Ar fi multe altele de spus, dar nu încap într-un interviu. [La început] 

Ce i-ați povestit nepotului despre asta?

Văd că-l pasionează politica, și asta nu e nici bine, nici rău. Dar nu am îndemnat pe nimeni niciodată să intre în politică. Trebuie să știe că politica nu e numai cu aplauze și privilegii, e, mai ales, după cum și vedem, dacă n-am și citit, cu denigrări, cu înscenări, când nu și cu cătușe, cu sânge chiar. Dar dacă simte cineva, sincer, chemarea de a face ceva și pentru comunitate, indirect pentru lumea în care trăiește, poate să se bage și în politică. Dar să nu facă asta pentru recompensă, fiindcă nicăieri recunoștința nu e floare mai rară ca în politică. Și i-am mai spus că politica poate deveni o profesiune numai după ce ai o meserie în care și obții rezultate notabile, pentru că nu ai nici o justificare și nici o credibilitate să pretinzi a te ocupa de viața altora când tu nu poți face ceva pentru tine însuți și familia ta. Mai trebuie să știe dacă are nervi de oțel sau echilibru psihic încât cinismul care se manifestă de multe ori în această activitate să nu-l dezumanizeze și să-l îndepărteze de bucuriile de fiecare zi ale vieții. I-am spus și că eu mă simt mulțumit de ceea ce am făcut în viață. Am fost și am rămas profesor, iar reușitele și salutul foștilor mei elevi sunt cea mai mare satisfacție pe care o trăiesc. Mi-a plăcut să citesc și să scriu, am întemeiat o editură și o revistă ca să am în jur oameni cu care împărtășesc aceleași preocupări, iar politică am făcut pentru ca lumea în care trăiesc să fie mai bună și să mă simt mai bine în ea, m-am străduit să folosesc puterea pe care am avut-o ca să fac bine și n-am vrut să fac rău niciodată, nimănui, fără să aștept altă recompensă decât să văd că celor din jur le este un pic mai bine și datorită mie. Un pom pe care l-ai sădit și l-ai îngrijit te face fericit când înflorește și rodește, fără să-ți declare recunoștință. N-am conceput politica de război, violentă și mincinoasă, deși mi se pare normală competiția, în limitele principiilor sportivității. Și mă bucur și mă mândresc să am relații cordiale, chiar prietenii cu oameni cu alte opțiuni politice. N-am vrut pluripartidism? Sau vrem se ne întoarcem la partidul unic?

Societatea în care trăiesc nu este așa cum mi-am dorit-o, dar am contribuit și eu să fie mai bună. E departe de a fi un Paradis, dar poți pleca numai cu Cartea de identitate până la Madrid sau Roma sau Copenhaga, și, dacă încă nu poți ocupa locul de medic în România, îl poți obține la Berlin sau Londra. Revoluția înseamnă că tinerii cu aceste aspirații nu mai sunt împușcați pentru că voiau să meargă în Iugoslavia sau în Ungaria. Că pot merge la studii oriunde în lume cu diverse burse de merit, sau pot întemeia propria firmă, ceva pe care noi nu-l visam până în 1989. Și multe altele. Și i-am mai spus nepotului meu că nu trebuie să fie mulțumit cu ce am făcut noi, dar că are datoria să se apuce de treabă,  să facă mai bine decât am putut eu, ca să ne putem bucura și noi, părinții sau bunicii lui de realizările generației lor. [La început] 

La final vă întreb și eu ca Emil Constantinescu pe Ion Iliescu: „credeți în Dumnezeu?” Vă gândiți la divinitate? Cum vi se pare?

Acum nu întâmplător stau cu bibliile astea [se duce la rafturi și arată cărțile-n.m.]

Sunteți omul cărții.

Cred că dacă există o forță care ține planetele într-o ordine, această ordine e datorată, n-am făcut-o noi. Și toată această minunată diversitate de planete și animale care populează pământul pe care trăim face parte dintr-o armonie pe care nu numai că nu o putem genera, dar nici măcar nu o putem cuprinde cu mintea noastră. Chiar dacă nu sunt fericit cu ce se întâmplă acum cu noi, cu România, eu nu sunt disperat. Există o ordine dincolo de puterea noastră de înțelegere. Un plan mare, general. Poate că în 1989 se acceptase să rămânem în sfera de dominație a rușilor, că de aia erau ei pe aici înarmați și provocând diversiuni. Dar s-a întâmplat ceva neprevăzut, au strigat unii „Jos comunismul!”, așa cum am strigat eu „Libertate, nu cârnați!” când generalul Roșu ne-a anunțat că s-au băgat cârnați la alimentară, ca să plecăm acasă. O ofertă tentantă atunci. Eu nu știu de unde mi-a venit strigătul acela și mi-a fost rușine când m-am auzit, m-am gândit instantaneu că e ceva stupid, dar în momentul următor toată lumea striga „Libertate, nu cârnați!” Și nu a mai plecat nimeni din piață. O putem trece la fapte de vitejie? Nu, pentru că am considerat-o stupidă. Dar m-a revoltat ideea. Am reacționat spontan. Așa cred că a fost și cu „Jos comunismul!”  Iar Ion Iliescu fost obligat să desființeze partidul comunist, după ce cu trei zile înainte zisese: „Tovarăși! Au întinat idealurile nobile ale socialismului”  S-a produs ceva și niște oamenii au  schimbat cursul istoriei noaste. Petre Roman a formulat opțiunea euro-atlantică a României, care a fost îmbrățișată spontan de milioanele de români, deși nu auziseră de asta până atunci. Iar guvernul pe care l-a condus în 1990 a dat peste 50 de legi într-un an de zile, care au schimbat radical România.

Cred deci că există o lege scrisă în noi, că oricâte accidente s-ar produce, oamenii respectă această lege, iar legea, mai devreme sau mai târziu, învinge fără de legea. O putem numi legea naturii sau a lui Dumnezeu, dar ea e cu mult mai puternică decât oricare dintre noi. Dacă nu furi, cum să fii prins la furat? Dacă furi zilnic, cum să scapi neprins? Deci nu mă îngrijorează cei care n-au înțeles încă. Legea lucrează. Și dacă crezi în lucrurile astea, le traversezi altfel. Asta înseamnă pentru mine să crezi în Dumnezeu! Dacă nu făceam Demnitatea nu-i cunoșteam pe cei cu care am făcut MozaiculNimic nu este întâmplător, și prin fiecare dintre noi se manifestă Dumnezeu.

Apropo de urme nevăzute. Când îl priviți pe Taymour, vedeți ceva din propria viață?

Eu nu l-am cunoscut pe bunicul meu, dar cred că am moștenit de la el câteva trăsături de întreprinzător, care nu numai că m-au făcut director la 23 de ani, dar au făcut să rămân director patru decenii, aproape neîntrerupt, în două sisteme sociale opuse. Este și motivul pentru care am și spus toate acestea, ca să mi le asum. Cele mai multe lucruri pe care le-am făcut nu le învățasem nicăieri. Probabil că le-am moștenit de la bunicul meu, care a putut să fie întreprinzător într-o lume cu întreprinzători. Tata n-a mai apucat lumea asta, a fost un modest administrator într-o întreprindere a statului, ieșind onorabil la pensie. Taymour mă moștenește pe filiera fetei mele, care citește constant, are opinii, gândește, leagă ce citește de ceea ce trăiește și Taymour moștenește această calitate intelectuală. La 14-15 ani citea pe Dostoievski, fără să-l pună nimeni. Ce va ajunge? Nu știm niciunul dintre noi cum va curge viața. Când terminam clasa a șaptea, tata a făcut un consiliu de familie, că așa obișnuia. Cu mama, cu mine, eventual invita pe cineva, o rudă apropiată. Ce facem cu copilul ăsta? Tata lucrase și în CFR. A venit unchiul Traian, care lucra în CFR, bunicul matern a lucrat în CFR, se gândeau și pentru mine la școala profesională CFR. Li se părea o idee bună. Eu nu aveam nicio idee. Mergeam în gară cu Dan Mogoș să vedem locomotive, dar să fiu mecanic de locomotivă nu mă gândisem. Nici nu eram contra. Dar examenul la școala profesională se dădea după cel de la liceu. Am dat examen și la liceu, la Frații Buzești, să vedem cum mă descurc. Și am luat. Și dacă am luat, asta a fost…

Despre potențial și întâmplare.

Da. Nu știu să spun ce să facă nepotu-meu. Poate știe el, dacă i-o fi drag de ceva. Ca să faci performanță, ca să fii fericit trebuie să-ți placă munca pe care o faci.  

El s-a înscris la Drept. Nu știu dacă o să practice Dreptul. Poate da, poate nu. Poate face filosofia Dreptului. Despre politică, i-am spus: Dacă te atrage, zbată-te, du-te la partid, lucrează cu cei de acolo. Partidul nu e la televizor. Dar dacă te duci la partid, nepoate, atunci nu mai pune pe facebook toate prostiile! Că le capturează inamicii și nu știi când ți le trântesc în față și ți le tălmăcesc și răstălmăcesc, de nu mai știi nici tu dacă e vorba de tine sau de altul.

Ce rămâne din toate?

În esență eu am ajuns la convingerea că până la urmă omul este bine să facă doar ceea ce simte și crede că poate face cu bucurie. Să trăiești tu mulțumirea de a face un anumit lucru. Urma văzută devine nevăzută. Iar cele văzute sunt văzute de unii într-un fel, de alții în alt fel. Dar viața ta este una. Să ai sentimentul de împlinire, convingerea că ai făcut cele mai bune lucruri pe care ai putut să le faci. La vârsta mea ne dăm seama că de la început n-avem cum să știm binele și răul, deci să trăim în așa fel încât să avem sentimentul că n-am irosit viața asta care ni s-a dat Atunci este bine. Îmi vine în minte un exemplu: Van Gogh. Urmele văzute au fost în timpul lui, dar nu le-a mai văzut nimeni în afară de el și de aceea nu a putut fi înțeles. Totuși a avut un frate care credea în el, împotriva tuturor evidențelor celorlalți. Aceleași urme sunt văzute după o sută de ani și toată lumea le apreciază. Rămâne ce faci cu credință și cu bucurie. [La început] 

A dialogat cu invitatul: Marius Dobrin 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey