Vlad Logigan

 
sus

Vlad Logigan

 

Să faci oamenii să râdă e mare lucru. Eu consider asta un privilegiu

 

logigan5Eu simt că pe Vlad Logigan, doar privindu-l, îl înțelegi, te luminezi, simți ce este bucurie de viață și bun simț, meșteșug și inocență, tristețe și timiditate, politețe și copilărie.
Vlad Logigan este, deja, binecunoscut publicului, din piese de teatru, din filme, din interviurile acordate cu generozitate. L-am descoperit în
Nuntă în Basarabia, filmul lui Napoleon Helmis, am în minte chipul său cu nas de clovn, sunt fascinat de o fotografie în care apare alături de Marius Manole și Richard Bovnozki.
Mă bucur și să citesc ceea ce scrie Vlad Logigan. De exemplu pe facebook, în postări ca niște file de jurnal, file în care ne invită să-i fim alături, ca la o discuție între prieteni.
Din postările acestui an s-au născut cele ce urmează.[Nota mea, Marius Dobrin]

 *

„În seara asta am avut spectacol și gripă (febră, tuse, mici frisoane, tot tacâmul). Nimic special, toți actorii au pățit treaba asta, într-o formă sau alta. Iar raspunsul actorului este de cele mai multe ori: da, sigur că joc. Sau: nu nu, cum să anulăm? Pe de-o parte pentru că așa înveți din școală, că nu se joacă doar dacă ești mort sau la spital... Pe de altă parte pentru că se întâmplă o chestie: stai în culise, aștepți să intri, pe-un scaun care-și dârdâie șuruburile odată cu tine, amețit, descentrat, aștepți, apoi vine scena ta. Intri, joci, te joci, iar la o bucată de piesă, nici tu nu știi când, hop - ești întreg. Nici febră, nici frisoane, ți-a trecut. În cazul meu tusea n-a trecut, că fumez ca un turc între scene, dar ideea e că se întâmplă treaba asta, cumva miraculoasă, că se duce naibii gripa. Sigur că după spectacol, răceala dracului, vine-napoi, că nu plecase de tot. A plecat numai așaaa, cât ai avut tu de jucat. [...] Sigur că un biolog ar zice că de fapt adrenalina sau mai știu eu ce subtanță din creier te face să nu mai simți febra, dar eu o țin pe-a mea: dacă vrei și îți place, se poate orice ?”

Actorul lasă boala deoparte și intră în scenă, în viața personajului. În acest timp, boala ia o pauză, apoi revine. Invers se poate întâmpla? Dacă personajul este un bolnav, actorul se simte rău pe scenă? Trecerile acestea cum se simt?

Nu, invers nu se poate întâmpla. Jocul actorilor e ca o joacă a copiilor, doar că mult mai complexă și cu mai multe reguli, dar în esență tot o joacă. Daca te joci de-a boala și te ia și real, în viață, atunci e caz de tratat la Spitalul 9... :))

*

Te rog povestește despre poza pe care ți-a făcut-o Victor Rebengiuc.
Îți place să spui versuri? Dar să citești, pentru tine? Dacă da, spre ce se îndreaptă preferința ta?

Era la un spectacol de poezie de Camil Petrescu, la Teatrul Național din București. Nu e ușor, ca tânăr actor, să vezi că-i ai în sală, în public, pe unii dintre marii actori, cu care ai crescut la televizor... Legende vii ale teatrului sunt acolo, în rândul întâi, și tu urmează să citești. Ce poți să citești? Sau cum poți tu citi ca ei să-și dea acceptul? E un pariu greu... Cel puțin asta era în capul și-n sufletul meu. Am citit poeziile pe care le aveam de citit, cum am putut și eu în ziua aceea, gâtuit de emoție, ușor tremurând... Iar după ce s-a terminat evenimentul, domnul Rebengiuc a venit, cu o mină foarte simpatică, să-mi spună: „ți-am făcut o poză, vrei să ți-o trimit?” Asta însemna că-mi făcusem degeaba filme în capul meu semi-paranoic pentru că ei, legendele, erau mult mai îngăduitori decât crezusem.
Da, îmi place să citesc versuri. Am multe preferințe, depinde de zi și de starea de spirit în care mă aflu.

*

„Mi-am uitat geanta la o terasă. Așteptam niște prieteni iar când au venit ne-am mutat la o masă mai mare și-am uitat sa-mi mut și geanta... Când am terminat noi m-am prins că n-o am, nu mai era deloc... Încep să-njur și să blestem... să scuip foc și furtună... Apoi hop - sună telefonul, "de la BRD vă sun, v-ați pierdut cumva geanta?" Mă blochez..."da",  zic..."dar de unde știți... n-au trecut nici 5minute de când am observat". "A găsit-o cineva, a văzut cardul dumneavoastră și ne-a sunat. Uitați numărul persoanei care a găsit-o". Pentru prima oară, după mult timp, am fost mândru că sunt român. UNFUCK ROMÂNIA!
P.S. Există speranță :)

Există?

Da, există. Prea ne credem o țară de hoți și de mincinoși, când, de fapt, cred că nu suntem deloc așa. Dar avem tendița să facem din orice rău, o regulă generală. A furat unul ceva? Hop, suntem toți hoți; a mințit unul, hp suntem toți mincinoși. Ei bine nu, nu suntem toți, doar unii sunt. N-ar fi rău să ne privim cu mai multă îngăduință, sau măcar cu mai mult optimism.

*

Stăm singuri împreună. Stăm singuri unii lângă alții. Însingurarea singurătății.
Anestezie emoțională. Lifting sufletesc. Botox la inimă. Să pară că am inima mai mare.”

Cât de bine funcționează asta?

Mă refeream și la mine. Eram într-o perioadă mai tristă și asta e forma în care îmi imaginam că-mi pot ascunde tristețea... Te faci că e ok și mergi înainte..Și uită-te-n jur, ne însingurăm. Cinci oameni într-un loc și toți pe telefoane, sau ne facem că vorbim. Bifăm comunicarea. Vorbim dar nu ne și spunem lucruri. Sigur, nici asta nu e o regulă generală, observam doar repetitivitatea unor situații.

*

Cum de-ai găsit trifoi cu patru foi în buricul Bucureștilor?

Nici eu nu știu... Culmea e că mai găsisem și cu o săptămână sau două înainte, un alt trifoi, la Iași. Apoi, iarăși eram cumva supărat pentru că fata care-mi plăcea atunci mă cam părăsea... Și eram la Unirii, îmi luasem un sandwich și urma să merg la o filmare. Mai aveam însă aproape două ore să ajung acolo, deci timp destul. Și m-am așezat pe iarbă la Unirii, să manânc sandwichul în părculețul acela din mijloc. Și-n timp ce mă gândeam "ce păcat.." văd lângă mine un trifoi cu patru foi. Îl iau și zâmbesc. Lucrurile nu erau așa negre cum mi se părea.

*

„Dragul meu prieten de pe facebook, ai fost să vezi ‪#‎Selfie? [...] Știi că cel mai vândut film românesc, din '90 încoace, e, de departe, Garcea și oltenii? De ce? În primul rând pentru că tu nu mergi la cinema, să vezi filme românești. Fie pentru că ești comod, fie pentru că nu-i dai o șansă unui film ca Selfie, cu tineri, făcut cu bucurie și multă voie bună. Selfie nu e cel mai tare film pe care l-ai putea vedea dar e amuzant și simpatic, e altfel decât ai văzut în România până acum. Un producător îmi zicea că românul vrea telenovele. Mi-ar fi plăcut să-l pot contrazice, dar nu pot...
Mergi și tu la Selfie și dacă nu ți-o plăcea, îți fac curat în casă și-ți spăl vasele o săptămână...”

Ai spălat vasele vreunui spectator?

Ha ha ha, nu. Ori pentru că spectatorul acela nu există, ori pentru că nimeni nu s-a plâns și n-a fost nevoie :))

*

„ Nenea Mache joacă un patriarh în Țarul Ivan și e un om minunat de bun. La fiecare spectacol (și-am jucat deja peste 50), nenea Mache vine cu ciocolățele pentru toți tinerii din distribuție. Pentru toți. Și suntem mulți. Lesne să subliniez că nu-l obligă nimeni să cumpere aproape 20 de ciocolățele pentru fiecare (da, fi-e-ca-re) spectacol.”

Ce mai face nenea Mache?

Face bine, din câte știu. Sunt rari oamenii aceștia care dăruiesc fără să vrea absolut nimic înapoi.

*

„Eu sunt omul chiriilor. [...] Am schimbat și trei locuințe în același an, am fost și aruncat pe străzi la 11 noaptea, dar am și locuit în casă cu uși de cristal. Acum stau aici, într-un bloc interbelic lângă un parc. Îmi place. Uneori am sentimentul că am mai stat sau că am mai fost prin camera asta. Îmi și place dar am și o frică permanentă în sân. Că voi fi dat afară. Ca un câine care a fost alungat de multe ori, mă urmărește senzația asta, că atunci când n-o să mă aștept, o să fiu iar aruncat în stradă, "doar așa". Când apare, senzația, noroc că n-o cred. Râd de ea și-mi fac un ceai. Apoi mă bucur că am unde sta.”

De cât timp locuiești la adresa actuală? Te mai încearcă teama că trebuie să pleci? Unde ai sentimentul de „acasa”, ca un refugiu absolut?

De un an și jumătate. Întotdeauna mă va încerca teama că voi fi dat afară în stradă... Pentru că am fost dat afară, fără avertisment prealabil, de cam multe ori. Poate o să treacă acest sentiment când, poate, la un moment dat, o să am casa mea... Dar mai durează până atunci. Refugiu absolut e la Iași, la ai mei, unde am crescut.

*

„Lecție de viață la mine-n balcon. De la o viță de vie. Că te poți bucura de viață orice-ar fi. Câteodată mă plâng aiurea: ce obstacole-mi pune mie viața-n cale, vai și aoleu, iar firul ăsta de viță de vie stă agățat și pare bucuros și continuă optimist chiar dacă următoarea chestie de care s-ar putea agăța e la peste un metru distanță. Jos pălăria, firule! Mi-ai dat șah mat. Mâine am să-ți pun o sfoară mai aproape, să te poți prinde de ceva. Măcar pentru optimism o meriți!”

Fără cuvinte

*

„De vorbă cu Darius, 4 ani (după ce-mi spusese mama lui că a plâns):
- Păi de ce-ai plâns, bărbate? Se s-a întâmplat?
- Am 4 ani.
- Știu că ai 4 ani dar, totuși, de ce ai plâns, ce s-a întâmplat?
(Se uită zâmbind ca și cum eu ratez intenționat esențialul).
- Am 4 ani. Și copiii mai plâng.
Eu râd. El râde. Râdem pentru că are dreptate și m-a încuiat.”

Mai plângi? Mai râzi cu Darius?

Darius e băiatul unui prieten și coleg de clasă. Nu, nu l-am mai văzut de astă vară pentru că avem programe și vieți diferite. Dar lecția pe care, fără să știe, mi-a dat-o, va rămâne cu mine mult timp.

*

„Cea mai frumoasă urare de ziua mea vine întotdeauna de la mama:
"Să vezi locuri nevăzute, să știi lucruri neștiute, să gândești ce n-ai gândit și să simți ce n-ai simțit. Sănătatea să te țină fără nici o aspirină.
Ai mâncat? Ți-am pus niște bănuți pe card."”

Ce mai face mama ta?

Mama face bine, mulțumesc. Nu-mi place să vorbesc public despre lucrurile personale. Ce pot să spun despre mama e că este un om minunat, de la care am învățat să fiu optimist și pozitiv - ca fel de a privi viața în general, ca filosofie de viață dacă vrei. Iar asta e mare lucru să faci în societatea de azi, când toți se grăbesc, când tristețuri și depresii așteaptă la fiecare colț. Și e și mai amuzantă viața privită așa. Eu cred cu tărie că optimismul e o alegere.

*

„Mi-am dat seama că nu știu să primesc și să răspund la complimente.  Observasem asta la femei, cum cele mai multe nu știu să ia complimentele, că ori se fac că nu l-au auzit și schimbă repede subiectul, ori au senzația că daca i-ai făcut un compliment automat te și dai la ea. Acum, oricare ar fi reacția, mi-e clar că nu prea știm să răspundem normal sau măcar decent, la complimente. O văd în jur și-o tot observ. Hai, deci, să ne complimentăm mai des. Măcar pe cei dragi.”

Te-ai mai redresat cu complimentele? Cum simți că e în jurul tău?

Nu. Încă n-am învățat să primesc complimente. Nu știu de ce, dar când mi se face un compliment, mă blochez, devin brusc cel mai introvertit om din lume și răspund prost cu mult-folositul "mulțumesc". Dar sunt în continuare de părere că ar trebui să ne complimentăm mai des, prietenii, pe cei apropiați. E frumos să le spui, e frumos că le spui.

*

logigan1„Dacă oamenii cu care stai nu te fac nici fericit, nici să evoluezi în vreun fel, e nasol. mai bine stai singur. Sau schimbă oamenii cu care stai”.

Dar dacă iubești astfel de oameni?

Atunci schimbă-i cu puterea iubirii pe care le-o porți.

*

„Aseară pe stradă, o bătrână cerșea. În genunchi, cu fruntea lipită de trotuarul rece. Pentru că știu cum e să n-ai ce mânca, nu pot să nu-i dau doi lei. Trec mai departe și mă opresc. Imaginea acestei bătrane, care cerșea fără să ceară, stând cu fruntea la pământ și cu-n pahar lângă cap, mă izbește. Mă întorc și mă uit. Aprind o țigară și mă uit așa, cum trec oamenii și nici n-o văd. Haine călduroase, smart-phoneuri și burți îndestulate. Am stat vreo 3 minute, timp în care au trecut peste 30 de oameni pe lângă ea. Nu vă întreb câți i-au dat un bănuț, dar câți credeți că și-au îndreptat măcar pentru o secundă privirea spre ea? Niciunul. Nici-u-nul! Nu, acesta nu este un manifest social pentru cei amărâți, dar... pizda mă-sii de viață, mergem la căldurică, tv și internet, și suntem super. Iar alți oameni, pentru 1 (un) leu, stau cu capul pe asfalt. O să zici că Filantropica, o să spui că mafia din spatele cerșitului... iar eu te-ntreb cine ești tu să judeci? Ție ți-e cald. [...]”

Privești în jurul tău și vezi oamenii, vezi nefericiri și vezi și frenezia shopping-ului. Cum crezi că se pot ajusta dezechilibre de felul acesta?

Nu știu și mi-e teamă că nu se va schimba treaba asta. Ci din contra, societatea asta disperată după consum inutil va crește în anii care urmează. Se leagă cu “stăm singuri împreună” într-un fel..e din ce în ce mai mult vorba despre mine, despre ce fac eu, despre mie..în timp ce, paradoxal, toți tânjim după noi.

*

Jucam o piesă, Fluturii sunt liberi. Făcută la Casandra, ca licență de regie, apoi preluată de Teatrul Foarte Mic. Ne plăcea, era piesa noastră de suflet, cel puțin a mea sigur, și o jucam cu o plăcere specială. Era o poveste frumoasă, cu un băiat orb și o fată superficială, o mamă protectoare și un regizor șui, despre maturizare, despre acceptare. Trecusem de o sută de reprezentații când, dintr-un incident pe care nu merită să-l comentez, Teatrul Foarte Mic scoate spectacolul, îl dă la casare. Ne-a părut rău cumva, însă am privit partea bună, să rămânem cu o amintire frumoasă. La vreo doi ani după, mă invită Arcadie la un spectacol de-al lui, (Promised land, pe care vi-l recomand), la același Teatru Foarte Mic. Sperand că n-o să cadă clădirea pe mine, merg la spectacol. Intru și, încă din hol, mă năpădesc zeci de amintiri care mă fac să zâmbesc, la mine, la noi, la povestea fluturilor și a băiatului orb pe care îl jucasem acolo. După spectacol, în hol, în timp ce ne îmbrăcam să plecăm spre casele noastre, un domn îmi spune direct: fiți amabil, mă puteți ajuta cu haina, vă rog? Mă uit, era orb... care erau șansele?... Sigur că îl ajut, apoi mă roagă să-l duc până în stația de troleu de lângă teatru. Mă roagă să nu mă supăr. Cum aș putea? Aș fi vrut să-i spun povestea mea, cu fluturii, dar am tăcut. L-am dus la troleu, mi-a mulțumit, și-am plecat spre casă, năpădit de amintiri și gânduri. Apoi trec doi sau trei ani și vara asta ajung la Alba-Iulia cu Selfie. Mă gândesc nu știu de ce la fluturi. În cetate. Poate că vroiam să fie cetatea mai colorată, nu știu. Pe seară, din toți oamenii care erau pe-acolo, vine o fată și spune ''eu te știu de undeva''. Eu zic "nu știu, e posibil". Ea zice ''de la Teatrul Foarte Mic''. Zâmbesc și mă gândesc la Fluturii sunt liberi, o fi văzut spectacolul, îmi zic. Ea continuă ''venisem să văd un spectacol făcut de Arcadie, și un domn orb, în hol, la ieșire, te-a rugat să-l ajuți cu haina și să-l duci la troleu.. Am ținut minte asta''. Șah mat. Care erau șansele? The Butterfly effect.”

Ce ai simțit atunci, prin comparație cu ceea ce simți pe scenă?
Cum se împletesc viata și teatrul?

 Mi-e greu să spun cuvinte ce-am simțit. Ceva frumos, te asigur. Dar greu de descris..

*

Ai spus că îți tratezi fricile făcând taman ceea ce îți este frică să faci. Te rog vorbește-ne despre proiectul de care te apropii mai întâi cu un spectacol lectură.

Da, în general aleg să-mi înving fricile, nu să le las să crească. Și le înving făcând fix lucrul de care mi-e frică. În cazul acesta, mi-e frică de one-man show, de ideea de a fi singur pe scenă, doar eu cu publicul, fără parteneri cu care să fac lucruri, fără un decor cu care să pot juca într-un fel sau altul. Spectacolul la care lucrez acum este după Flori pentru Algernon, o poveste foarte, foarte frumoasă, pe care sper să reușesc s-o pun în pagină așa cum am citit-o. Mi-au venit multe idei, urmează să le încerc și să scot spectacolul - întâi ca spectacol lectură, apoi întreg. Sper să iasă frumos și să vă placă. Mie povestea îmi place enorm de mult.

logigan1*

„Să poți să fii cel care îi face pe oameni să râdă, mi s-a părut întotdeauna un privilegiu.”

Ce simți prin prisma acestui privilegiu? Care este prețul acestui fel de a fi?

Cum care e privilegiul? Să-i faci să râdă. îi faci să râdă.Nu e suficient? E chiar foarte mult. Să faci oamenii să râdă, în contextul în care avem la tot pasul motive de plâns, e mare lucru. Eu consider asta un privilegiu. : )

 

Fotografii de Claudiu Ciprian Popa (sus) și Cătălina Flămânzeanu (dreapta)

Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey