Attilio Mina

 
sus

Attilio Mina

 

Mi-am schimbat, ciclic, totul sau aproape totul din viața mea

 

Ai simțit că trebuie să schimbi lumea? Dacă da, când?

a0Iată că trebuie să știi că m-am născut într-o lume „perfectă” prin definiție. Familia mea a fost, de generații, o familie burgheză, cu solide valori burgheze: Dumnezeu, patria și regele, familia, munca, acumularea de patrimoniu. O familie catolică, cu idei conservatoare, un pic rasiste, cu siguranță fascistă. Eu sunt ultimul descendent de sex masculin și, desigur, cu toții au dorit ca eu să deprind valorile transmise, pentru a le transmite la rândul meu. Crezi, poate, că pe această bază se poate crește și trăi fără, măcar, speranța de a schimba ceva și de a avea o viață liberă și independentă? Eu mi-am abandonat familia plecând de acasă la aproape 20 de ani, pentru a-mi inventa propria viață, plătind uneori cu prețul sărăciei. Că am făcut, apoi, alegeri politice opuse valorilor familiei mele, rezultate din dorința mea de schimbare , e evident fără îndoială. Mai întâi ca anarhist individualist și pacifist în jurul grupului milanez Ghisolfa (faimos mai târziu pentru a fi fost acuzat pe nedrept de plasarea unei bombe într-o bancă), apoi printre așa-numiții uccelli (păsărici), adică oameni anarhiști creativi care, cocoțați prin copaci sau, de multe ori, pe mobila din casa unor binecunoscuți intelectuali burghezi, fluierând și batjocorind lumea omologată de ceilalți. Mai apoi am fost „convertit”, de aceea care avea să devină soția mea, Paola, și am devenit un marxist-leninist, pe scurt, comunist, aderând la mișcarea de extremă stânga Avanguardia Operaia (Avangarda Muncitorească), mai bine cunoscută prin inițialele AO. Poți să vrei să schimbi mai mult decât atât?
În ceea ce privește familia mea și relația dificilă cu tatăl meu, te voi trimite la filmul pe care l-am făcut, cu contribuția televiziunii elvețiene. [link]

 

După ce ai pornit în viață pe drumul tău, te-ai mai uitat înapoi? Familia ta cum te-a privit?

a1Am încercat mereu să fiu în coerent cu ideile mele. În familie aproape că m-am întors când tatăl meu era deja foarte bătrân. Nu ne-am clarificat niciodată și ne-am prefăcut a ignora trecutul nostru. Apoi, la scurt timp, tatăl meu a murit. L-am condus la cimitir dar nu m-am mai întors niciodată și nici nu mai știu măcar unde este mormântul său, așa cum nu știu nici unde locuiește acum mama mea. Murind, tata mi-a lăsat o scrisoare extrem de „urâtă”, în care mă invita să nu am încredere în surorile mele și în mama. „Nu te lăsa jefuit de drepturile tale...” Mamei, căreia i-a lăsat toată moștenirea, i-a lăsat, de asemenea, și o scrisoare în care o obliga să-mi lase casa în proprietate. Un document scris de mână de tatăl meu și redactat oficial, legalizat, în care mai era de adăugat doar semnătura mamei. Semnătură pe care mama nu și-a pus-o, nesupunându-se voinței tatei, dar puțin timp 'după' a început să vândă casa, fără ca măcar să aibă o motivație financiară pentru asta. Pot continua cu alte asemenea delicatețuri de familie dar nu merită și nu ar mai avea nici un sens acum.

Mi-ar plăcea să știu cum o descrii pe mama ta, ce fel de om este, cum ți-o amintești din copilărie. Ai preluat ceva de la ea? Ai păstrat legătura cu ea?

Mama mea.
N-am mai văzut-o de cel puțin două decenii. Are 94 de ani, împlinți de curând. Uneori îmi lasă, plângând, mesaje pe telefon și vrea să mă întorc la ea. Și anume vrea ca eu să recunosc și să accept autoritatea ei așa cum (pur convențional) au acceptat cele două surori ale mele (cu care nu am nicio relație). Pentru asta e dispusă să facă orice și periodic, de câțiva ani, îmi trimite cecuri cu bani (pe care le returnez expeditorului rupte fâșii) sau oferte de nerefuzat precum cadou o mașină nouă, vacanțe în Orientul Îndepărtat. E prea târziu și, în fond, pot renunta ușor la toate astea. Îmi era mult mai grea viața atunci când abia aveam ce mânca (e adevărat!) și nimeni nu se gândea la mine... Dar aș fi refuzat chiar și atunci. Pentru mama totul are un preț în schimb eu nu am un preț și nici nu sunt de vânzare.

Mama are, cu siguranță, o situație materială foarte prosperă și, poate, într-o zi voi primi ceva din ceea ce surorile mele nu au stricat. Dar nu contez pe asta, nu-mi fac planuri.
Îi doresc să se bucure de viața ei perfectă, făcută din idei de neschimbat și la fel de perfecte, și din valori eterne și perfecte. Fără ranchiună, fără amărăciune. Viața ne-a făcut diferiți și apoi ne-a despărțit. Fiecăruia, propriul drum, pentru fiecare propria sa încărcătură de gunoi.
De la ea am învățat rugăciunile (m-a vrut papă, preot, obsesia ei religioasă), dar, de asemenea, este adevărat,  regulile unei vieți și ale unei conviețuiri civilizate, cu convențiile ei, pe care mama, mai apoi, le-a practicat atât de puțin.
Singura amintire, de copil, cu mama: eu, aproximativ 5-6 ani, bolnav în pat, născocind o poveste pe care ea, apoi, o transcria într-un carnețel cu pătrățele și apoi desena ilustrații în pastel. Nu a păstrat acel carnețel, cum, de altfel, nu a păstrat, niciodată, nimic, din  copilăria mea.

Crezi că a fost comunism ceea ce s-a instaurat în 1917 în Uniunea Sovietică și imediat după război în țările ocupate de sovietici?

a2Comunismul este o utopie. N-am crezut niciodată că e raiul pe pământ și nici n-am crezut vreodată că e binele suprem și că reprezintă perfecțiunea umană socială. Totdeauna m-am gândit că ar reprezenta răul cel mai mic dintre relele posibile. Nu m-am născut comunist. Istoria, evoluția faptelor, ideologiile opuse, influența soției mele, în acele vremuri o înverșunată comunistă, născută într-o familie de luptători comuniști, sentimentul de recunoștință față de partidul călăuză care a dus la învingerea nazi-fascismului în Italia, perioada istorică specială a tinereții mele, toate astea m-au făcut să ader la un militantism de extremă stângă comunistă. Am lucrat pentru ziare comuniste, începând cu 'Lavoratore Lariano', organul sindicatelor comuniste din Como, apoi pentru 'Avanguardia Operaia', organ al uneia dintre cele mai radicale mișcări marxist-leniniste, poziționată politic mult dincolo de ideologia de la Kremlin. Cu ei am reușit să găsesc acordul perfect pentru imaginile mele, intrând pe sub altarele umanității, printre cei din urmă de pe lume: muncitori greviști, cu mâneci sumecate, țiganii, cerșetorii, prostituatele, ciudații societății. Era lumea mea imperfectă sau, cel puțin, acea lume căreia voiam să-i dau voce prin imagini, aceea pentru care am crezut că merită să lupți. Apoi au venit anii de terorism, utilizarea armelor (pe care nu am acceptat-o niciodată), a venit, în fine, vremea Pragăi... Am părăsit angajamentul comunist închizând o ușă grea. Am acceptat ideea reformistă a unui socialism umanitar, apoi ideea radicală (ca mișcare politică) pentru reforme sociale și războaie civile: avort, divorț, drepturile homosexualilor, etc. În cele din urmă m-am izolat și am rămas izolat revendicându-mi dreptul rădăcinilor mele, redescoperind cultura mea. M-am dedicat publicării unor cercetări istorice despre iconografie, pe pământul natal. Pentru o lungă perioadă de timp nu am votat.
Acum sunt gata să votez pe oricine este dispus și vrea să elimine o clasă politică incapabilă și coruptă care de câteva decenii înfometează Italia. Nu sunt nimic mai mult decât eu însumi.

Cum erau acei oameni despre care spui că le-ai dat o voce prin imaginile tale? Cum te priveau ei?

Erau „cei din urmă”. Erau fără adăpost, cerșetori, muncitori, țărani, țigani, copii bolnavi, orfani, prostituate...Erau, mai presus de toate, frați și surori, prieteni și prietene care mă priveau ca pe un prieten, povestindu-mi viața lor, uneori plângând.
În schimb eu încercam să nu irosesc compasiunea și să nu împart cu ei propriile mele lacrimi. Kafka scria în Jurnal (una din lecturile mele preferate pe atunci): „Mi-am asumat cu putere răul timpului meu, care e cu siguranță împrejur, și pe care eu nu am încercat să-l combat ci, în mod cert, să-l reprezint.” Iată-mă dorind și străduindu-mă să-mi asum toată încărcătura negativă a timpului meu și a societății mele. Pentru mine, reprezentarea negativului era, dincolo de un instrument de informare și de luptă, o cale, poate singura, pe care o are un artist pentru a combate și este, cu siguranță, singura care-i rămâne poetului, de a încerca să se implice în propria sa epocă și să dezvăluie răul pe care ceilalți oameni nu reușesc să-l identifice și să-l numească. Cu timpul am descoperit că nu am stofă de politician și nici nu am fost vreodată artist, nicidecum poet. Eu am documentat, dar cu bună-credință.

Cum găsești că se grupează oamenii, din punct de vedere politic?

Pe caste și pe interese indecente, personale și de clan, și, ca totdeauna, motorul economic, îmbogățirea nejustificată, orgoliul personal ghidează politica.

Cum a evoluat societatea italiană? Cum vezi tu integrarea europeană? Cum comentezi globalizarea?

a3Un subiect complex, de nerezolvat în câteva rânduri. Societatea italiană a evoluat de la un nivel țărănesc, bogat în valori morale. În continuare, societatea industrializată (cu abandonarea satului), cu puterea ei, a dat viață unei societăți a sectorului terțiar, a serviciilor, cu traiul din expediente și din micul comerț, și/sau speculații financiare, cu consecința abandonului al oricăror valori morale și sociale. În acest sens marele distrugător a fost Berlusconi și folosirea dirijată a canalelor sale de televiziune și, în paralel, a celor de stat, controlate politic. Televiziunea a fost și continuă să fie principalul corupător, răul absolut al tuturor falselor iluzii. Și n-ar mai fi multe de zis. Nu văd integrarea europeană! Dimpotrivă, aș fi pentru o integrare europeană dacă toate popoarele ar avea drepturi egale și oportunități egale. Lucru care există numai pe hârtie, într-o Europă Centrală germanică. În realitate suntem toți servitori ascultători ai Germaniei. Globalizarea nu este, cu siguranță, un fapt nou. A existat dintotdeauna. Globalizată era lumea romană și când Traian a subjugat popoarele dunărene a dat și și a primit cultură. Asta era adevărata, umana globalizare. Astăzi conceptul este mai fluid dar mai ales omul, adevăratul motor și scop al globalizării, a încetat să fie scopul și centrul sistemului și al istoriei. Suntem ființe controlate de entități a căror semnificație și a căror rațiune de existență ne sunt complet necunoscute.

Te rog povestește despre vizita în România. Cum s-a întâmplat să ajungi aici, cum ai descoperit o țară comunistă, ce ecou a avut această vizită?

Fotografiile realizate atunci, aproape toate pentru agenția de presă, nu și-au găsit editori. Era greu în acele vremuri, apoi, într-o Italie intelectuală cu totul dedicată comunismului, să faci să fie acceptată ideea pe care deja mi-o făcusem, că paradisul socialist sau paternalist era imperfect. Nimeni nu voia să vadă sau să considere convenabil să arate imperfecțiunile și dezumanizarea sistemului. Apoi au venit întâmplările din Cehoslovacia și abia atunci, unii au început, primii, să deschidă ochii.
Mergeam către Albania și m-am trezit la Belgrad, apoi în România, fără măcar să fi planificat. Am mers fără țintă, în principal către nord, spre Ungaria pentru drumul de întoarcere. LaAradam ajuns urmând lungile drumuri drepte și fără trafic din România din acei ani '70, de început. Singurele vehicule care circulau erau camioane vechi, sovietice, ticsite cu oameni așezați pe bănci. Pe drum erau puține vehicule și chiar și în oraș traficul era foarte redus. Am ajuns la Arad din întâmplare. Am parcat mașina și n-am avut timp să mă îndepărtez, că m-am auzit strigat pe nume de cineva din spate. M-am întors și am recunoscut o persoană care locuia în localitatea mea, la doar câteva case de mine. Îl știam pe acel om din vedere. L-am salutat surprins (desigur) și-am am aflat de la el, care locuia de ceva timp, în vacanță, în Arad, informații prețioase. El locuia într-un apartament în singurul mare hotel din oraș și ducea o viață de mare domn. Adusese de acasă câțiva dolari și niște valize cu ciorapi de nylon și blugi. Le vindea la negru și avea multe amante. Mi-a găsit loc la într-un apartament în același hotel (cred că era singurul din oraș). Era un apartament de lux rezervat turiștilor și, mai ales, nomenclaturii de partid. La masa de prânz primeam fripturi uriașe și găseam în permanență, pe masă, întotdeauna o carafă cu iaurt.
Seara, la masă, între mine și soția mea, venea un țigan violonist care făcea romantice cinele noastre. În cameră nu era televizor, dar nu lipseau ziarele iar radioul era încorporat la capul patului. Ziarele publicau mereu imaginea părintelui tuturor românilor, Ceaușescu, și discursurile sale. Radioul îi difuza toată ziua, obsesiv, discursurile.
O adevărată obsesie chiar și pentru mine, care înțelegeam foarte puțin limba. Străzile erau aproape pustii, magazinele cu vitrine care expuneau foarte puține mărfuri și de proastă calitate. În magazine nu se găsea niciodată mai multe de o persoană în același timp. Celelalte,  în cozi lungi, așteptau înșirate de-a lungul trotuarelor. În fața fabricilor erau mici panouri care expuneau, în dreapta, fotografiile muncitorilor buni iar partea cealaltă cei care nu-și îndeplineau planul stabilit de șeful fabricii și de partid, și fiind considerați răi comuniști și români. Alte panouri, plasate pretutindeni, arătau imagini ale „criminalilor” prinși de poliție.
a4Fiecare delincvent era imortalizat cu corpul delict, fructul delictului. Îmi amintesc chipul speriat al unui băiat de aproximativ 12-14 ani fotografiat de la talie în sus cu o gâscă mare în brațe. Iar gâște am văzut cu miile, oriunde și peste tot, adeseori încurcând circulația. Fiecare casă de la țară avea o fântână cu o prăjină uriașă în balans [ciutură, n.m.] și un cuib mare de berze, pe coș. La cooperativă munca era complet manuală, cu femei și foarte mulți copii cu capul aplecat ore în șir, scotocind în pământ și culegând cartofii scoși cu singurul vehicul, un tractor sovietic. Orele dinaintea răsăritului erau ciudate și pline de oameni care se furișau, veniți în mare parte de la țară, care arătau pe ascuns ouă, pui, legume în coșuri acoperite, boia de toate culorile. Era piața neagră unde, într-adevăr, se putea găsi orice, chiar și coroane funerare, din flori aproape proaspete, furate din cimitire...

Cum au evoluat prietenii din tinerețe? Cei cu care împărtășeai aceleași idei și idealuri?

Am avut foarte puțini prieteni și foarte multe cunoștințe și tovarăsi de aventură cu care am întreținut relații, mai ales culturale. Mulți deja faimoși maeștri internaționali și colegi fotografi cu care am crescut profesional și cu care am avut relații apropiate. Despre cei câțiva prieteni vechi, din tinerețe, aproape că le-am pierdut urma și toți, ca mine, erau incendiari. Unul, îl consideram adevărat artist, cu stil și personalitate, și admiram sincer totul la el. Pictează tablouri în zilele de sărbătoare, și câștigă medalii și salamuri la târguri, dar a fost un im portant funcționar de bancă. Un altul, care voia să ia arma și să lupte, a cutreierat lumea ca manager al unei multinaționale din America. La pensie și-a încredințat toate economiile unor bănci americane și trăiește cu puțin deasupra dezastrului, dar are o casă cu parc și vedere la lac.
Ultimul, singurul cu care am întreținut o relațieconstantă, în tinerețea sa a vizitat jumătate din lume cu soția lui de atunci, care era fosta mea soție. Trăia vânzând, pe trotuare și pe plaje, acuarele sale și brățări de cupru. Mai apoi s-a făcut învățător, și-a aranjat familia, copiii fiind mari, cu propria lor viață.
Trăiește singur, încă pictează, dar fără pretenții și fără să vrea să vândă. De multe ori, ca niște copiii, mergem împreună pe munte, dar foarte rar ne reamintim de trecut. Am învățat să ne tolerăm reciproc și să suportăm lumea. El se declară dezgustat dar încă e comunist, eu doar dezgustat, dacă nu de toate, de multe.

Cum arată zilele tale, acum?

a5Trăiesc în liniște: am o casă, mică dar potrivită, plină de cărți și obiecte ciudate și fără nici o valoare. Merg foarte mult în plimbari lungi prin munti, am o însoțitoare tânără care împărtășește cu mine gustul pentru frumos. Nu am niciun plănuiesc nimic  și nu vreau să creez nimic. În fiecare zi decid ce voi face. Urăsc politica, detest politicienii.

Cum ai descoperit fotografia? Când ai avut primul tău aparat de fotografiat?

Am descoperit fotografia precum America, mai exact dintr-o simplă eroare de navigație. Niciodată în familie nu mi-au făcut vre-un cadou cu dragoste, numeroase, da, dar convențional sau din datorie. S-a întâmplat astfel că, dorind un costum de cowboy, m-am trezit de Crăciun, din graba alegerii și/sau din eroare, cu un frumos costumaș pentru o perfectă cowgirl. S-a întâmplat ca, la 10 ani, în loc de o cutie a micului chimist, să primesc o frumoasă cutie pentru micul fotograf, plină cu de toate: corpul aparatului care, la nevoie devenea developator și apoi aparat de mărit, tăvi, substanțe chimice, hârtie fotografică și o broșură cu instrucțiuni, destul de puțin ilustrată și scrisă în limba franceză. O limbă complet necunoscută mie, pe atunci. Împreună cu un prieten, azi inginer de carieră, ne-am apucat să facem ceva, admirând la lumina zilei înnegrirea, la lumina sărurilor de argint, ale acestor minunate bucăți de hârtie fotografică, marca Leonard, niciodată uitată. A fost nevoie de timp și cu timpul de multă pasiune în acest angajament al meu care, practic, mi-a schimbat viața. Ca descoperirea Americii, de fapt.

Mai ai din acele fotografii ale adolescenței? Ce alegeai să fotografiezi? Ai citit cărți, ai avut profesori?

Nu am păstrat niciodată toate fotografiile pe care le-am făcut, din diferite motive. În primul rând pentru că totodeauna am creat imagini care, de fapt, au reprezentau o parte din identitatea mea culturală și existențială. Eu am schimbat, ciclic, totul sau aproape totul din viața mea: acțiuni, lucrări, iubiri, case, obiceiuri, prieteni. În mare, sunt un singuratic fără prieteni adevărați, fără un trecut, cu un viitor mereu de construit. Să mă explic: trăiesc, am trăit, în compartimente etanșe, cu multe uși bine sigilate. La fiecare schimbare de etapă închideam ușa și rămâneam un om fără trecut, gata pentru o nouă experiență, pentru o nouă viață. În cele din urmă, crede-mă, m-am obișnuit cu asta și, într-adevăr, îmi amintesc foarte puțin despre mine. Îmi amintesc sumar persoane și fapte importante, puține acțiuni, foarte puține chipuri, și acest lucru mă face să mă simt împăcat cu mine însumi. Nu am fantasme, n-am dulapuri în care să se le țin. Totdeauna am trăit și trăiesc și acum prezentul fără a mă gândi măcar la viitor. Fotografiile, reprezentarea existenței mele fizice și/sau culturale, în anumite perioade și locuri, scârțâie ca balamale ruginite pe pereții mei etanși și a fost întotdeauna mai bine să nu le pun în valiză și să le car pe drumul vieții. Nu am nici măcar fotografiile femeilor pe care le-am iubit și pe care le-am fotografiat cu o pasiune comparabilă cu cea a orgasmului. Țin doar, pentru drum, fotografia femeii care mă iubește în acel moment. Când totul se va termina, voi arde, ca întotdeauna, totul. Din adolescență, petrecută în mare parte închis într-un colegiu, am doar un mic album cu fotografii mici, developate acasă și imprimate de mine, în secret, în toaleta școlii. Albume adevărate și fotografii de familie nu am deloc pentru că, plecând de acasă, n-am luat nimic cu mine. Numai cu moartea tatălui meu, ca singurul fiu, ultimul din familie, am primit de la surorile mele și de la mama mea, tabloul vechi cu stema și istoria veche a famliei.
a6În ceea ce privește fotografiile făcute la o vârstă presupus matură, pentru aproape întreaga perioadă a anilor '70, am foarte puține fotografii imprimate (toate sau aproape toate aruncate la gunoi în diverse schimbări de locuință) dar, pe de altă parte, am păstrat mii de negative din datoria și necesitatea a unei profesiuni practicate. Din astea se poate găsi o mică, dar seminificativă, parte pe site-ul meu. Trebuie spus că negativele mele sunt numai o parte, și nici măcar cea mai consistentă, a materialului produs de fapt, și există o explicație. Pentru a supraviețui și pentru a permite soției mele să absolve facultatea de filosofie, menținând-o la studii, am fost de acord să lucrez, pe deplin exploatat, cedând agențiilor, editorilor și apoi revistelor, rolele cu film developat. Pe scurt, pentru puțini bani am cedat toate drepturile. Ceea ce am făcut și cu multe dintre cărțile mele, care sunt acum retipărite și vândute cam în toată lumea, secționate, amestecat cu ale altora etc., purtând însă, mereu, semnătura mea. Nu mi-e rușine de a fi fost sărac și de a fi trăit o sărăcie cinstită, împreună cu soția mea, la acea perioadă. În fond îmi plăcea viața!
Eu nu am studiat niciodată nimic, nici măcar în școală, oricum e adevărat că nu am urmat școli. Adică am fost la colegiu, intern în anii școlii de bază. Pentru restul, cursul superior, am făcut școala pe care familia mea a ales-o pentru mine. Mă prefăceam că mergeam la școală și dădeam ture prin oraș, împărțind băncile și câteva jumătăți de sticlă cu vagabonzi simpatici. Frecventam teatrele de zi, varietè-urile, operetele cu bilet redus și locuri în picioare. Cumpăram cărți de filosofie, literatură pe care o citeam cu aviditate în locul textelor de construcții, evaluări, geometrie etc. Știam un singur lucru: nu voi mai fi fost niciodată nici topometru, nici arhitect nici inginer, și niciodată  în viață nu voi mai fi construit și proiectat case precum străbunii mei. Nici nu voi mai fi condus compania de construcții care de generații caracteriza familia mea. Am frecventat cel puțin trei tipuri diferite de școli: liceul, de construcții, de topometrie, reușind să fiu exmatriculat în mod regulat. De la ultima, în 1967 (dacă-mi amintesc bine), pentru o dispută dialectică violentă cu profesorul de religie (cred că pe tema dogmei Fecioarei Maria), am fost exmatriculat de la școală și internat cu forța de ai mei, într-o clinică privată pentru boli nervoase. În familie nu puteau să considere normal un fiu ateu și anticlerical! Odată externat pentru că eram sănătos, deși extenuat, și înscris la o nouă școală, am ocupat-o pentru o săptămână, cu un coleg, pe care-l chema, desigur,  Battaglia [bătălie, în italiană] (nomen omen), și era prin 1968/1969, timpul revoluției studenților. A fost revoluția mea și am fost printre primele din Italia. Am fost exmatriculat din toate școlile statului și nu am putut termina niciun fel de studii. Numai după ce m-am căsătorit, a fost rezolvată diploma soției mele, și după ce am divorțat, la finele anilor '70, am hotărât să iau bacalaureatul în Artă făcând cinci ani într-unul singur și susținând examenele într-o singură sesiune. Am studiat, într-adevăr, și am fost promovat cu notă maximă, apoi m-am înscris la Litere și Filosofie, dar, în același timp, am fost solicitat să predau la un liceu de artă (unul de renume) și am fost numit asistent universitar în Laboratorul de imagine de la la Facultatea de Arhitectură a Politehnicii din Milano. N-am terminat studiie, cu adevărat, nici de data asta. Desigur, după ce-am tot spus că n-am citit și studiat fotografia, dar am aprofundat-o singur, cu pasiune, domeniul istoriei artelor vizuale. Cea mai bună cale de apropiere de lumea fotografiei!

Cum ai privit fotografiile făcute de alții? Cum au apărut prieteniile tale artistice?

a7Cu interes extrem. Totdeauna am încercat să înțeleg diversele modalități de expresie ale maeștrilor, tehnicile lor. Azi mă uit totdeauna cu admirație la orice imagine ce-mi pare perfectă. De când am decis să mă exprim prin imagini sau prin scris, ca autor direct, am căutat și caut totdeauna mari maștri de la care să învăț și să mă inspir.
Am rămas, de cel puțin un deceniu, frățesc discipol și colaborator al lui Ando Gilardi, unul dintre cei mai importanți critici și istorici ai fotografiei. Cu el am publicat câteva cărți și am colaborat la câteva reviste conduse de el, am ținut cursuri în toată Italia.
Din punct de vedere fotografic, l-am ales ca prim maestru pe marele Ugo Mulas. Eram un puști dar l-am urmat, în serviciul său, cărându-i geanta, ajutându-l să schimbe obiectivele. L-am studiat tot timpul, văzând cum se mișcă în scenă, analizându-i apoi fotografiile. Apoi am început să fotografiez de unul singur și, mai apoi, de la egal la egal, m-am trezit tovarăș de drum și, uneori, prieten cu majoritatea marilor fotografi europeni ai anilor '70.

Cum ți s-au părut promoțiile de studenți, de-a lungul timpului?

A existat un timp, în anii '70-'80, când toti voiau să fie părtași la construcția propriei lor vieți și a lumii. Studenții alegeau chiar să studieze, știind că-și construiau viața cu furie și pasiune. Acum e cu totul altfel. Nu e nicio diferență între cursuri și diverse preocupări. Toată lumea merge la școală pentru a trece timpul, fără vocație, fără perspective, fără pasiuni ...

În ce măsură a schimbat ceva arta fotografică? (în jurnalism, în arta vizuală, în lumea modei, în educație, în viața omului obișnuit)

a8Eu am fotografiat (și am scris) din vocație, din rațiuni de ideologie, din necesitate, paranoia și plăcere personală. Pe scurt, am fotografiat pentru mine, am scris pentru mine, chiar povești pentru copii. Poate am avut un stil personal și cred că da, dar cu siguranță nu am schimbat lumea, nici în cea mai mică parte. Desigur că nici nu era intenția mea. Am fost sincer cu mine însumi, am inventat toată viața, zi de zi (și încă mai inventez) și asta mă face să fiu senin.

Cum comentezi fotografia digitală? Care este condiția fotografiei, astăzi, în noile condiții tehnologice și de accesibilitate?

Era un timp când a existat fotografia cu pulberi, dagherotip, fotografia cu uleiuri și bromuri, a urmat aceea cu argint, pe care noi toți de o anumită vârstă am cunoscut-o și practicat-o, apoi a fost imaginea Polaroid. În viitor va exista o imagine holografică sau altceva. Azi este fotografia digitală. Asta-i tot: o evoluție tehnologică normală și nimic mai mult. În niciun caz o revoluție. Fotografia, cu ulei sau cu argint, ca și cea digitală, din fericire rămâne totdeauna egală cu ea însăși. Și în fine, sufletul celui ce stă în spatele aparatului, expresivitatea, voința de comunicare, astea sunt ceea ce contează cu adevărat. Că se exprimă cu pana, cu pensula, mâzgălind sau digital, prea puțin contează.

Porți cu tine, mereu, un aparat de fotografiat?

Da, port mereu cu mine un mic aparat digital de mare rezoluție.
Ani de zile am colindat prin lume cu kilograme de echipamente extrem de complexe. Acum nu am niciun alt scop decât să privesc la frumusețea care îmi înseninează bătrânețea, aratând-o și altora, înseninându-i. Sigur, a existat un timp în care „răul”, „negativul”, coșmarul, aberația, anormalul, neobișnuitul erau pentru mine subiecte privilegiate. Acum, totul este diferit, eu încerc să văd din lume ce e mai frumos și necorupt, care rezistă încă avansului a ceea ce ei numesc progres. Este un cadou pe care vreau să-l fac și să-l las celor care vor veni și nu vor putea vedea.

Cum îți apare imaginea față de sunet, față de text, față de mișcare?

Fiecare formă de exprimare are particularitățile sale și propria demnitate. Eu nu fac distincții între diferitele arte. Fiecare este importantă în măsura în care comunică și este în armonie cu lumea. Ce face ca o sonată pentru clavecin să fie mare și importantă, nu este clavecinul ci acela care a scris partitura și care interpretează cu relevanță și artistic.

Până unde poți ajunge cu fotografia? (în priviri, în suflet, în destin)

În mine însumi. Aceasta este cea mai mare realizare a artei. Al oricărei arte!

Ai imaginea fericirii?

a9Acum nu mulți ani, din greșeală, am fost diagnosticat cu o formă teribilă de cancer. Fără prea mult preambul doctorul mi-a spus că mi-a rămas un timp foarte scurt pentru a trăi și că termenul limită de existență mea va fi certificat de analiza TAC (tomografie axială computerizată) pe care urm să o fac peste o lună. M-am întors acasă și, în aceste cazuri, pentru oameni ca mine, care au avut o educație creștină (catolică), chiar dacă refuzată, se întâmplă să se desfășoare în fața ochilor tot filmul propriei existențe (se numește examen de conștiință). Am făcut multe greșeli și, ca toată lumea, am făcut rău și un pic de bine dar de un lucru eram sigur. Am fost întotdeauna consecvent și onest, niciodată părtinitor, știind, de asemenea, să-mi recunosc greșelile. Da, puteam pleca senin și, practic mulțumit cu puțin. Cred că aceasta este adevărata imagine a fericirii. Cealaltă față a fericirii constă în faptul că a fost vorba de o eroare grosolană de analiză și astăzi, nu știu pentru cât timp, dar sunt încă în mod fericit  liber să greșesc, să mă corectez, să-mi cer scuze lumii, să construiesc, să proiectez, să iubesc.

Interviu realizat de Marius Dobrin și Camelia Căprariu

Fotografiile din această pagină au fost realizate de Attilio Mina în timpul vizitei sale în România, 1973.

Pictures © Attilio Mina

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey