Bogdan Suceavă

 
sus

Bogdan Suceavă

 

Într-o lume mai așezată, mai bine precizată,
ne putem dedica unor probleme de mai mare consistență

 

Bogdan, ai publicat anul trecut, la Polirom, Memorii din biblioteca ideală. De când „germina” ideea și de ce te-ai simțit dator (o datorie de care te achiți cu plăcere - poate fi o impresie), să faci asta?

Sunt întâi de toate scriitor. E poate surprinzător că am făcut matematică așa de multă vreme, și nu mă refer la predarea matematicii, ci la cercetare. Memoriile descriu, între altele, și experiența aceasta. Am fost întrebat de multe ori când m-am gândit prima oară să plec din România și dacă gândul acesta a jucat vreun rol în alegerea matematicii ca profesiune. Nici vorbă: eu am urmat ideile care mi s-au părut interesante, le-am urmărit în mod constant și, în pofida multor dificultăți, nu am renunțat pe parcurs. Pentru că domeniul geometriei mi s-a părut incitant, frumos prin conținut și frumos ca poveste. Acum am scris povestea. Atunci când am studiat în detaliu anumite aspecte ale geometriei diferențiale sau ale geometriei metrice, am avut sentimentul că ajung la istorisiri pe care nimeni altcineva nu le-ar putea spune. Unde mai auzim despre episcopul Nicole Oresme și despre prima apariție în literatura academică a vremii (în domeniul teologiei!) a conceptului de curbură? Iar descrierea contribuțiilor originale ale lui Dan Barbilian în domeniul geometriei metrice nu mai apare în altă parte în literatura românească de specialitate. Nu îmi propun să scriu o monografie pe acest subiect, am descris o dată despre ce este vorba, și capitolele relevante sunt în Memorii. Exemplele de demersuri necesare pot continua: o investigație care ține de un soi de arheologie a matematicii a scos la iveală felul cum Gheorghe Țițeica a contribuit la apariția geometriei diferențiale afine. Toate aceste lucruri trebuiau povestite. Și am făcut-o în ordinea în care am descoperit eu aceste istorii: la Universitatea din București nu se predă nimic din geometria metrică a lui Barbilian și se amintește doar în treacăt cercetarea lui Țițeica. Nu e oare acesta un exemplu al felului cum școlile românești produc eforturi lipsite de continuitate? Iar dacă nu aș fi povestit despre aceste lucruri, nu ar fi fost ca și cum aș fi părăsit câmpul de bătălie? Dificultatea de a comunica ce se petrece pe teritoriul matematicii rămâne, și sper ca demersul să fie continuat și de alții, care ar putea povesti mai frumos ceea ce au văzut ei...

„Pentru lumea românescă sunt doar scriitor”, spuneai într-un interviu, și spui și aici. Poți trage câteva linii suplimentare? Presupun că, în lumea românească a matematicienilor, ești un nume cunoscut. Colegii tăi americani știu că ești și scriitor?

Nu știu dacă sunt cunoscut ca matematician sau ca scriitor și nu cred că acesta este scopul. De fapt, mi-e indiferent orice rezultat care trece printr-un proces de relații publice. Scopul nu e să devii celebru, ci să pricepi ce se petrece, iar pentru asta ai mai multe șanse într-o chilie decât sub luminile rampei. Prefer să stau cât mai departe de epicentrul zgomotului și să înțeleg cât mai mult (la modă e contrariul). Există colegi matematicieni americani care sunt la curent și au citit paginile mele de literatură, acele părți care s-au tradus. Am prieteni matematicieni care mă încurajează să scriu literatură. Am colegi care îmi sugerează să scriu pentru diverse periodice unde experiența mea literară sau editorială ar putea fi utile. E vorba fie de lucrări de istoria matematicii, fie de educație, deși eu nu sunt un istoric al matematicilor, nici un specialist în educație. Dar la ce ar putea fi util un scriitor?  Unii dintre colegii mei cred că aș putea contribui la astfel de proiecte. Atunci când particip la evenimente editoriale, colegii din Departament mă sprijină, înlocuindu-mă la cursuri și lucrând cu studenții mei. Mi se pare extrem de important ca studenții mei să nu aibă vreodată de suferit de pe urma călătoriilor mele, fie că e vorba de evenimente matematice sau de evenimente literare. Lucrurile trebuie separate și fiecare aspect trebuie să iasă perfect, sub imperiul celor mai înalte exigențe profesionale.

„Literatura rămâne bucățica de patrie la care matematicianul nu vrea și de aceea nu poate să renunțe”, scria Xenia Karo, într-o cronică la cartea ta amintită mai sus. În ce măsură crezi că are dreptate? În ce măsură poți spune că se înșală?

Are dreptate. Cultura careia aparții nu e doar un detaliu la care să poți renunța fără efort. E o naivitate să încerci asta. Am spus mereu că tot ceea ce scriu aparține, din punctul meu de vedere, spațiului literar românesc. Paginile pe care le scriu sunt mesaje pentru prietenii mei, pentru cei care încă citesc.

Ai vorbit uneori despre mediul românesc – universitar, spațiul public – mult tensionat față de cel american, despre emisii toxice de care nu duce lipsă nici mediul literar. Care ar fi „sursa răului”? Crezi că e posibilă schimbarea? Relaxarea?

E posibil ca societatea românească să fi trecut printr-o traumă profundă pe care multă vreme noi nu am înțeles-o. Poate acum, la începutul lui 2014, când privim dezastrul cu care se confruntă Ucraina, ne dăm seama câtă suferință ar putea produce o schimbare majoră în societate. Marea majoritate a emisiilor toxice de care amintești tu au toate o rădăcină comună: lipsa de obișnuință a lumii românești cu regulile jocului. Faptul că orice reguli se aplică foarte aproximativ, uneori la întâmplare. Fie că vorbim despre alianțele politice, fie că e vorba de Statutul USR, pe care unii-l schimbă după cum vor, fie că e vorba de condamnările pentru fraudă fiscală ale unor eroi ai străzii, problema e aceeași, acel gândăcel lăuntric care ne șoptește atât de românește: „decât lege, parcă-ar merge mai degrabă un pic de tocmeală“. În sensul acesta, nu, mulțumesc, nu doresc să fiu parte a acestui proiect. Nu vreau să fiu la cheremul celor care fac legea la București și mi se pare foarte trist că mulți oameni de bună credință depind de acest etern balans al barterelor. Sau cum ar trebui să numim acel spirit care face atât de mult rău prin devastatoarea lui aproximație și prin îndemnul la negociere fără de moarte?

Cu ce sentimente vii în România? Cum te simți când pleci? Ce înseamnă pentru tine „acasă”?

Cândva îmi făcea mare plăcere să vin în România. Dar cum ar putea să-mi facă plăcere când văd atâția oameni de cert talent și excelentă calitate prinși într-un mecanism care-i face să fie mai puțin decât ar putea fi?

Când ai fost ultima oară la Curtea de Argeș? Dar la Nucșoara?

La Curtea de Argeș am fost în iunie 2013 și am stat câteva zile. Atunci am ajuns și la Nucșoara. Deși nu mai e demult ceea ce a fost. Prea mulți dintre cei pe care i-am iubit s-au mutat într-un loc unde nu mai putem povesti nimic între noi.

„În toamna lui 1985 am urmărit cu amărăciune cum centrul vechi al Târgoviștei a fost dărâmat, casă după casă. Într-o seară m-am uitat ceasuri în șir cum cad zidurile”, spuneai undeva. Ce bucurii și ce frustrări ai trăit înainte de '89, unele legate (altele nu) de regimul comunist? Ce privilegii și ce restricții ai avut față de un copil (adolescent) ai căror părinți erau sudor și, respectiv, coafeză?

Știi ceva? Mulțumesc pentru întrebarea aceasta. Ai dreptate să întrebi acest lucru: există o imagine bine înrădăcinată a nomenclaturii care trăia în opulență, care locuia în vile și dispunea de resurse materiale superioare celorlalți oameni. Tatăl meu a devenit șef al miliției județene Dâmbovița când eu eram în clasa a VII-a. Pe atunci locuiam într-un apartament cu două camere pe Bulevardul Castanilor. Nu am locuit într-o vilă, ci într-un apartament cu două camere la etajul doi al unui bloc construit în anii cincizeci. Eu mergeam pe jos la școală, circa 30-35 de minute. Am învățat la Școala generală Nr.2, iar apoi la Liceul „Ienăchiță Văcărescu”. În tot timpul claselor mele a IX-a și a X-a am locuit în același apartament cu două camere. Acolo m-a prins finala câștigată de Steaua la Sevilla în mai 1986, și acolo am început să devorez literatură în cantități uriașe. Din 1977 și până în 1988 tata a avut o Skoda S 100 verde. Cu ea mergeam să ne vizităm rudele din Argeș. După 1981, mama a lucrat la Casa de copii din Târgoviște. A fost directoare acolo din 1981 și până în 1987. În ianuarie 1986 tata a devenit șeful direcției transporturi din cadrul Inspectoratului General al Miliției. Eu și mama ne-am mutat în București în iulie 1986. Pentru mama nu a existat nici un post în învățământ în București, așa că în anul școlar 1986-1987 ea a fost nevoită să facă naveta de la București la Târgoviște. A fost un regim de viață dur. Am călătorit de câteva ori cu ea și îmi aduc aminte foarte bine totul, naveta aceea cu trenul. Se trezea dimineața foarte devreme, lua autobuzul 182 care o ducea din Dorobanți la Gara de Nord, se urca în acceleratul de 6:20 dimineața și ajungea la Târgoviște când începea școala. Seara se întorcea cu un personal. Partea proastă e că pe acele trenuri era îngrozitor de frig. De multe ori ajungea la 11 noaptea acasă, se odihnea câteva ore și apoi pleca înapoi. În București, am locuit într-un apartament, aproape de Piața Floreasca, în același loc unde părinții mei locuiesc și acum. Probabil istoria asta te dezamagește, nu am nimic spectaculos să-ți spun. Nu am avut acele avantaje ale nomenclaturii de partid și nu m-am întrebat niciodată de ce nu le am. În perioada liceului, nu am mers cu părinții mei la casele de odihnă ale partidului. Când am împlinit 18 ani, nu mergeam cu mașina la liceu. Probabil marele meu avantaj a fost acela de a fi avut o familie extraordinară, care m-ar fi ajutat la fel de mult în orice regim politic și în orice context economic. Eu înțeleg prin ajutor cu totul altceva: o atitudine de seriozitate a profesiunii bine făcute, o grijă pentru munca dusă până la capăt. Nu contează dacă părinții sunt sudor și coafeză, vorba ta, dar contează enorm dacă, de pildă, sudorul bea și o bate pe coafeză, și dacă amândoi își neglijează copiii. Marele meu avantaj a fost acela al unei familii extraordinare. Să dau un exemplu; într-o perioadă mai tulbure pentru părinții mei, când eu aveam opt ani, ei se îngrijeau ca eu să am lecții private de franceză. Cum spuneam, mama a lucrat în casele de copii, și câțiva dintre prietenii copilăriei mele au crescut acolo. Știu foarte bine ce înseamnă un context familial adecvat și cât de devastatoare poate fi absența lui pentru formația unui tânăr. Am crescut alături și am discutat mult cu copii care proveneau din familii despărțite. Era pentru ei o continuă traumă. Mai târziu, părinții mei au înțeles repede că nu voi face nici medicină (cum și-ar fi dorit mama), nici drept (cum și-ar fi dorit tata) și nu au intervenit asupra opțiunilor mele profesionale. Cred că de la 13 ani știam că voi deveni matematician: atunci am primit la o olimpiadă națională de matematică prima mea diplomă. Asta nu se uită niciodată. Prima contează, pentru că se poate întâmpla să facă diferența. Am avut meditatori foarte buni la matematică, în privat, și ăsta da, a fost un avantaj care se datorează familiei. Contează foarte mult când ai o cultură matematică începută la 13 ani. Dar și mulți alții au avut același context cultural. Am avut o bibliotecă extraordinară acasă. Am descoperit autori ca John Fowles și Mario Vargas Llosa pentru că tata mi-a dat cărțile lor. Aveam 17 ani, când într-o zi mi-a dat două volume ale acestor autori; era perioada când începusem să citesc mai multă ficțiune decât el. Dar nu literatura a fost perla adolescenței mele. În perioada liceului (după „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște, unde am învățat doi ani, am trecut la „I.L. Caragiale”, în București, unde am susținut bacalaureatul în iunie 1988) am avut o ocupație de bază: m-am pregătit pentru olimpiadele de matematică. E adevărat că jucam fotbal, că ascultam muzică și că aveam prieteni extraordinari, cu care păstrez legătura și azi, că îmi trăiam adolescența, dar ore și ore în șir eu lucram matematică. Era un calendar anual al olimpiadelor bine definit. La începutul anului era faza locală, în martie era faza județeană a olimpiadelor, în aprilie era faza finală. În august, era Concursul Anual al rezolvitorilor Gazetei matematice, și apoi o luam de la cap.Acesta era calendarul meu personal. Nu aveam ultima marcă de blue jeans, nici pantofi sport ultimul răcnet, nu m-a interesat niciodată asta. Am avut la olimpiade momente bune și momente proaste, nu am fost un concurent cu parcurs egal. Pe vremea aceea am lucrat culegeri întregi, am studiat cu asiduitate și încăpățânare. De foarte tânăr am fost disciplinat, iar obiectul studiului, matematica, mă disciplina și mai mult. Pe măsură ce timpul trecea, deveneam tot mai exact în raționamente și în calcule. Au fost capitole întregi din culegerea lui Țițeica lucrate în clasa a IX-a, o experiență culturală care azi nu știu dacă mai interesează sau impresionează pe cineva, dar despre care am povestit în Memorii. E doar o amintire. (Scriu și azi cu mare plăcere materiale pentru Gazeta matematică sau pentru publicații similare). Faptul că nu aveam televiziune a fost excelent pentru ocupațiile mele: parcă eram la mânăstire cu toții, 23 de milioane. Zic asta cu amărăciune și tristețe, pentru că simt că am fost privat de informație, și asta e frustrant. La 12 ani am realizat cât de util e să știi o limbă străină, precum bulgara: meciurile care m-ar fi interesat cel mai mult nu se mai dădeau la TVR. Așa a fost. Nimeni nu m-a împins să mă izolez în matematică și nu am privit alegerea mea ca pe o izolare, ci mai degrabă ca pe un instinct, o alegere din dragoste, dar o alegere care te imuniza față de realitatea aceea. Refugiul meu în matematică a avut o importantă funcție formativă. Când am ajuns în 1996 la Michigan State, am descoperit că unul dintre profesorii mei avea o poveste similară: familia lui și l-ar fi dorit economist sau diplomat, și au fost dezamăgiți să vadă că s-a apucat de matematică. Crezuseră că o să-i treacă, dar lui nu i-a trecut deloc; când începi să înțelegi, matematica ajunge să imprime asupra ta o viziune din ce în ce mai profundă. Categoric am avut parte de un suport important din partea familiei și fără susținerea lor în perioada școlii elementare și a liceului, nu știu dacă aș fi ajuns vreodată să produc matematică mai târziu. În felul acesta, pentru atmosfera de acasă, sunt profund recunoscător familiei mele. Și nu știu dacă ceea ce ți-am spus aici are vreo legătură cu regimul comunist. E doar o istorie personală. Am crescut într-o familie în care tatăl meu a fost ofițer de miliție, iar formația mamei era de profesoară de limbă și literatură română. Mi-am dorit să profesez matematica și acum se întâmplă asta. Mai târziu am început să scriu literatură. Mi-am susținut teza în geometrie diferențială la Michigan State University în 2002. Am scris câteva cărți de proză. Asta e istoria mea personală.

Ce ai făcut „de Revoluție”? Ce au însemnat pentru tine evenimentele din decembrie 1989? Te așteptai să se întâmple și la noi?

Aveam 20 de ani când a căzut regimul comunist, m-am bucurat enorm că s-a întâmplat asta. Nu eram membru de partid, nu am avut niciodată funcții de conducere în U.T.C. și nu am fost vreodată interesat de asta, deși știu destul de mulți oameni care au văzut în accesiunea prin organizațiile comuniste o formă de parvenire socială. Nu m-ar fi interesat. Poți vedea și azi în spațiul politic oameni de vârstă apropiată mie care au debutat în politică prin pepiniera de cadre a U.T.C.-ului. Un lucru știu sigur: indiferent de cursul istoriei aș fi făcut matematică și aș fi scris literatură. Unul dintre episoadele din decembrie 1989 a inspirat romanul Noaptea când cineva a murit pentru tine, unde m-am străduit să comunic cât de mult am putut din tensiunea din zilele Revoluției. Povestea aceea e foarte apropiată de ceea ce am făcut eu în viața reală. Ce credeam atunci? Nu credeam că regimul lui Nicolae Ceaușescu va cădea vreodată. Pe 16 decembrie 1989 mi-am ars jurnalul personal, în care consemnasem multe inadecvări ale lumii de atunci. Pe 16 decembrie nu credeam că va cădea. Țin minte că nu am văzut deloc ceea ce va urma. Țin minte cât de serioasă poate să ne fie orbirea.

Pentru tine, ca scriitor, după Imperiul generalilor târzii și Venea din timpul diez tema relației cu fostul regim este una epuizată?

Sunt convins că tema literară a relației României cu fostul regim nu e epuizată și nu cred că va fi epuizată nici peste 60 de ani. Vom avea tot mai multe date, vom afla tot felul de informații importante stabilite de istorici calificați, asta va fi util și clarificator. Nu mă interesează că unii spun că nu mai există interes editorial pentru aceste teme, căci cine are viziunea de a stabili de pe acum care va fi interesul peste câțiva ani?

Au fost și apar mereu diverse discuții legate, de exemplu, de premierea sau nu, a unui scriitor deconspirat între timp ca fost informator al Securității. Se vorbește despre deconspirări selective, despre minciună, falsificare... Crezi că e o măcinare în gol?

Da, categoric: măcinare în gol. Nu asta contează, ci dacă e vorba despre o carte vie sau despre o petardă.

Ai avantajul perspectivei, al privirii de la distanță. Cum vezi, din California, spațiul românesc?

Nostalgia a fost demult învinsă de datele reale. Nuanțele de sarcasm din Venea din timpul diez, bine sesizate de unii dintre critici și comentatori, erau în 2004 tot ceea ce mai rămăsese din dragostea mea de altădată pentru spațiul românesc. Era un mod literar de a spune că nu mai cred, mai precis că nu cred că lucrurile se vor repara vreodată în mintea, stilul, aspirațiile și reacțiile unora dintre contemporanii noștri. Îi vedeam pierduți din pricina ideilor lor, și le-am reprezentat acțiunile sub forma unui balamuc frenetic. Venea din timpul diez a fost o carte care m-a ajutat să mă despart de România. Mi-ar fi greu să adaug ceva acelor pagini. De atunci înțeleg tot mai puțin despre România și nu știu ce ar mai putea schimba situația. Pentru că 18 ani de depărtare m-au schimbat mult.

Ai mai publicat o carte anul trecut, cu un titlu care îmi stârnește nostalgie – a fost primul text al tău pe care l-am citit, cândva, pe internet: Să auzi forma unei tobe. Am fost cumva surprins să văd că la o editură din Satu-Mare... De ce nu la o editură mare?

E vorba de antologia nuvelelor mele. Mi-am dorit să colaborez cu editorul Horia Nicola Ursu și mă bucur că mi-am respectat promisiunea. 

Probabil că exigența cu care abordezi proza și matematica e invariantă, în ce privește construcția, exactitatea, rezultatul. „Drumul” ți se pare mai permisiv, mai amuzant, mai „la alegere” în vreunul dintre cazuri?

Și în matematică, și în literatură, există o cale ușoară de a termina treaba. Dar nu cred că această cale ușoară intersează pe cineva. Cel mai mult contează treaba bine făcută, munca menită să răspundă unei întrebări, unei probleme de o anumită dificultate. Dacă e să le comparăm, în acest sens și matematica, și literatura, pot genera provocări de dificultăți comparabile. Marea diferență e că în matematică publicul e mult mai redus numeric, dar și mai calificat profesional să-și dea cu părerea. Despre literatură opinează mai mulți. E normal să fie așa.

Te gândești la proză și în vremea matematicii sau asta se întâmplă numai când vin momentele literaturii (vacanțele tale de la Universitate)?

Sunt perioade când predau, cam nouă luni pe an, și atunci dau tot ce am mai bun orelor de curs. În timpul acesta citesc istorie sau literatură, mă documentez, strâng materiale. Uneori scriu scurte scene, anumite pasaje, fac muncă de documentare. În spatele unui roman intră multă cercetare. În perioada de vacanțe trec la operațiuni de amploare. Nu e bine să ai prea multe întreruperi într-o perioadă când ai de scris un text de 500.000 de semne. Ai nevoie de liniște și mare concentrare ca să produci un ansamblu de mari dimensiuni, să te asiguri că proporțiile părților componente se asortează bine. Nu-mi plac romanele disproporționate, ci acelea a căror măsură are o bună coordonare a proporțiilor. Cred că dacă lucrezi în perioade când ești împărțit între mai multe proiecte egal de interesante poți face erori de calcul al proporțiilor sau al nuanțelor.

Spuneai, la un moment dat, într-un interviu, că ai o cantitate uriașă de proze pe care nu le vei publica niciodată, dar care și-au împlinit rostul lor de exercițiu. Sunt texte care îți ies din prima, fără să fie nevoie de rescriere?

Au fost câteva nuvele care au ajuns la tipar fără prea multe schimbări la vreuna dintre cele douăzeci de recitiri ulterioare. Dacă proza e autentică și dacă își propune un subiect netrivial, care are un oarecare grad de dificultate, atunci rescrierea devine în mod natural o parte a scrierii. E extrem de important să faci exact ceea ce Mihail Sebastian îndemna: să lași manuscrisul deoparte pentru câteva luni și, după ce l-ai uitat, să revii asupra lui cu un ochi proaspăt. Stephen King spune că la rescriere, din textele pe care el le lucrează, șterge cam 10% din materialul scris inițial. Mario Vargas Llosa, comentând despre numeroasele adăugiri și modificări făcute de Flaubert pentru Doamna Bovary, spune că elaborarea textului pare să nu se termine niciodată câtă vreme autorul trăiește. Sunt alți autori care înlocuiesc scene la rescriere, sau refac anumite pasaje. Oricum, cu riscul să supăr iar pe câte cineva, nu am încredere în autorii care spun că lasă proza așa cum le-a ieșit la prima mână. Cred că e o atitudine lipsită de profesionalism, lipsită de respect față de cititor. Mai mult, privesc cu suspiciune autorii care spun că nu știu cum să refacă o anumită lucrare, că au nevoie de editor să le sugereze cum să dea ultimele tușe pe text. Cred că și ideea inițială, și scrierea, și rescrierea sunt responsabilitatea autorului. Când e vorba de proiecte de mari dimensiuni, e important ca părțile componente să fie bine echilibrate, bine balansate, să existe un raport de natură estetică între capitole. Asta e destul de greu de nimerit din prima încercare, și de aceea e nevoie să se revină la manuscris. Cât despre paginile pe care nu le-am publicat, ele includtrei romane, mai multe nuvele, o piesă de teatru. Pentru mine au fost un foarte util exercițiu, a fost școala mea de scriitor. Nu mă interesează să public tot. Nu am o părere chiar așa de proastă despre lumea din jur.

Ai fost foarte activ și chiar polemic pe forumuri de discuții sau în unele reviste, după anul 2000, mai ales. În ultima vreme, pari a fi renunțat la astfel de dispute (în principiu, de idei). Ce te-a făcut să te implici și de ce ești – dacă ești – mai apatic, din acest punct de vedere, astăzi?

Aici e o întregă discuție. Nu e vorba de apatie, ci de o ordonare a priorităților. Prefer să scriu un roman de 300 de pagini decât să țin trei sau patru rubrici în periodice. Dacă aș fi dat curs tuturor invitațiilor pe care le-am primit în ultimii ani, m-aș fi risipit. Și multe dintre intervențiile noastre din presă duc la polemici. Cea mai importantă polemică în care m-am implicat a fost cea generată de Studiul Forumului Academic Român, publicat de Observatorul cultural în numărul de Crăciun din 2003. E vorba despre importanta sincronizare a evaluării performanței academice în universitățile românești cu evaluarile similare din universități din alte spații culturale. De atunci, multe s-au schimbat. Am fost un sincer susținător al perioadei de început a ministeriatului lui Mircea Miclea. Aceste opțiuni au fost pentru mine o chestiune de onestitate intelectuală și de precizare a valorilor academice în care eu cred. Multe intervenții ulterioare au fost extensii ale acestei semnificative luări de poziție. Parafrazându-l pe regretatul Nicolae Teodorescu, aș spune că singura politică pe care o fac e cea a culturii. Ca o consecință a acestei atitudini, era normal ca în 2005 să îmi alătur semnătura unor colegi din alte universități nord-americane atunci când am citit cu surprindere că un universitar român s-a referit cu bine calculată lipsă de respect la universitățile americane din Midwest. Care e problema cu Midwestul? Sunt universități excelente acolo. Acestea au fost polemicile la care probabil te referi tu. Așadar nu e vorba de apatie, e vorba de faptul că într-o lume mai așezată, mai bine precizată, ne putem dedica unor probleme de mai mare consistență. Nu aș ezita niciodată să deschid o discuție dacă aș crede că o intervenție a mea ar putea aduce o clarificare. Dar vezi – și tu ai receptat aceste intervenții drept polemici. Există o mare parte a publicului deja insensibilă la așa ceva. Au fost prea multe scandaluri, unele foarte urâte, cu ieșiri lipsite de orice măsură. S-a creat o situație de saturare și indiferență, oamenii resimt multe intervenții drept polemică și atât, adică un fel de ceartă așternută pe hârtie din care nu rezultă chiar nimic. Oare merită timpul nostru investit în așa ceva? În plus, chiar nu îmi propun să stric ziua nimănui. Așadar, intervenții utile sunt pregătit să fac oricând; polemici de dragul polemicilor – în nici un caz.

Îmi poți da exemple de irosiri, prudențe, compromisuri, regrete – ale tale?

Regret că nu am venit la Michigan State University în 1995, de când am terminat masterul la București, ci din 1996. Am pierdut un an încercând să-mi găsesc locul în România. Când ești tânăr și vrei să faci cercetare matematică, fiecare minut de dinainte de 30 de ani e important. În sensul acesta, da, am irosit timp când am fost tânăr. Am citit prea multe ziare în București, în prima parte a anilor nouăzeci, în loc să fac matematică. Dar, cu toate acestea, nu am regrete. Trăiesc cu sentimentul că de la 20 de ani mi-am anticipat viitorul și că multe lucruri mi-au ieșit așa cum le anticipasem. Aș fi dorit să scriu mai mult. Am mai multe povești decât am scris până acum.

Un interviu este pentru tine în primul rând un exercițiu de sinceritate sau unul de imagine?

Dacă ar fi un exercițiu de imagine, ar trebui să răspund că e unul de sinceritate. Dacă ar fi un exercițiu de sinceritate, ar trebui să răspund că e unul de imagine.

„Important cred că e momentul când îți găsești vocea literară, când începi să ai o bine formulată opțiune estetică, când știi ce urmărești”, îmi spuneai cândva. În ultimii ani, pare că ți-ai găsit-o. Unde ești acum, ca scriitor?

Înainte de câteva proiecte majore. Am scris mult și mai am încă mult de scris. Asta e tot ce aș spune deocamdată.

(Interviu realizat de Cornel Mihai Ungureanu)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey