Dumitru Augustin Doman

 
sus

Dumitru Augustin Doman

 

Sunt prea bătrân să mai am regrete,
adică să mai am regrete pe care le-aș putea repara

 

Fac notații despre moarte pe hârtiuțe, pe unde mă aflu. Ajuns acasă, le pun într-un plic A4 și când acesta devine «borțos» se naște o carte”, mărturiseați, domnule Dumitru Augustin Doman, la o întâlnire în Craiova, invitat la Scriitori la Tradem. Cum și când a apărut această muză, această apropiere consacrată deja în Meseria de a muri, Moartea noastră cea de toate zilele și în volumul despre care nu știu dacă e finalizat sau poate chiar a apărut, Moartea de după moarte?

Ultimul este aproape gata. Doamna aceasta platinată și vioaie și care ia toate formele apetisante ale existenței mi-a devenit muză poate dintotdeauna și pentru totdeauna. Ce-mi place să mă joc cu ea, s-o sâcâi, s-o gâdil, s-o înduplec, hlizindu-mă, să mă mai lase un ceas, o oră, o secundă, că – chipurile! – mai am ceva important de zis. Pe naiba! Cred că-i o prostănacă dacă-și închipuie că eu chiar mai am ceva important de spus!

Credeți că se va rupe la un moment dat legătura cu ea (cu muza) sau e „pe viață”?

E atât de târziu, că nu ne vom mai desprinde unul de alta până… viața ne va despărți!

 „Dacă moartea e implacabilă, dacă n-avem scăpare, măcar să ne luăm libertatea de a ne juca, de a ne hârjoni cu ea”, spuneați într-un interviu, după ce apăruse Meseria de a muri, „o carte veselă, iresponsabil de voioasă despre moarte”, cum o caracterizați. În alt loc, povesteați cum a probat bunica dumneavoastră un sicriu, la 50 de ani, cum s-a așezat în el cu mâinile pe piept și au jelit-o cunoscuții la o „pomană de viu” devenită repede petrecere în toată regula. Avea să moară la 87 de ani, dar întâmplarea mi-a amintit o istorioară din atelierul de tâmplărie al bunicului meu, cu un ucenic care a probat și el un sicriu pe care tocmai îl făcuseră pentru cineva. Ucenicul a murit, două zile mai târziu, într-un accident stupid. Vă e teamă de moarte? (nu neapărat a dumneavoastră)

Nu spunea Camus (mă rog, personajul lui!) că ce contează când mori dacă tot trebuie să mori? După 50 de ani începe coborâșul, că-ți place sau nu. Și ce mai contează dacă prăbușirea definitivă e la 60, 70 sau mai știu eu când?! Mama are aproape 80 de ani și zilnic o sun la telefon, iar ea-mi răspunde de la tăiat de vie, de la săpat de vie, de la cărat un salcâm cu spinarea din pădure pentru iarnă. Iar eu mă prefac a o certa, dar mă bucur că nu are crize de sciatică așa cum am eu, și o iau de model pentru dinamica ei meritorie.

Ce vă sperie?

Nimic esențial. Mă sperie, să zicem, supărarea pe mine a uneia din cele cinci șefe ale mele, una din cele cinci șefe de redactor-șef, doar una fiind generoasă sau, mă rog, umană. Șefa/muza aceea fatală nu mă sperie mai deloc.

Îmi spuneți o întâmplare care v-a pus la grea încercare? Puteți imagina una care v-ar face să vă cunoașteți limitele?

Ei, aici sunt în încurcătură. O adevărată „grea încercare” nu cred c-am avut și mă rogla Bunul Dumnezeu să nu-mi facă parte de vreuna. Sunt atât de sărac, trăiesc de pe o zi pe alta, încât dacă aș avea parte de o asemenea încercare, aș avea o singură opțiune: să mor. Aș face-o împăcat. De pildă, dacă mi s-ar dezvălui mâine că am o boală incurabilă, dar pe care aș trece-o – totuși – cu vreo 10 000 de euro, nici nu m-aș deranja să aflu de unde aș putea procura banii ăștia. Aș procura mai curând un biberon pe care mi l-aș umple cu o tărie (palincă, votcă…) și aș aștepta pe doamna aceea lungit în pat și meditând la lumea ei, eventual făcând și mici notații, dacă mâna-mi mai fi disponibilă.

 „O sun la 7.30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podișul Mehedinți”.  Ați copilărit acolo? Ce fel de copil erați? Ce era în jur?

Am copilărit acolo. Plimbam pe câmp o capră neagră cu coarne și cinci oi, citind în clasa a șasea Demonii lui Dostoievski. Capra mi-a mâncat ficații. Pe cât de blânde și de proaste erau oile, pe atât de drăcoasă era capra. Într-o dimineață când s-a răzvrătit peste poate, de nervi i-am tăiat un picior cu o seceră aruncată de la distanță. Am plâns de mila ei vreo săptămână, apoi am mâncat, ca-n Labiș („mănânc și plâng!”), friptură din ea. Altfel eram un copil prost, care – instruit de vecinul și cel mai bun prieten al meu, cu patru ani mai mare – luam câte un sac de cărți de la biblioteca din comună pe care le tocam, precum azi copiii internetul, și dădeam seamă de ce înțelegeam sau nu lui Mihai Dobrescu, prietenul de mai sus.

Cum ați ajuns să urmați liceul la Iași? Și cum a fost viața de licean în regimul comunist?

Ei, aici e mai complicat. Am făcut liceul la seral, ca mai toți optzecisștii, mă rog, în afara lunediștilor. Am făcut un an și ceva la faimosul Liceu Traian din Turnu Severin. Și-n mijlocul anului doi, am fost chemat la armată. Era exact momentul în care debutam în revista Orizont de la Timișoara. Am mai publicat de la Șantierul Naval militar de la 2 Mai-Mangalia – unde lucram nave militare pentru chinezi – și alte povestiri. La liberare, am vrut neapărat să plec într-un centru cultural. L-am ales pe cel mai depărtat de Turnu Severin: Iași. Acolo, m-am înscris la un liceu care avea secție serală (deși cred că toate aveau), un fel de a spune serală, că o săptămână mergeam la cursuri seara, o săptămână – dimineața, după cum aveam serviciul. Am fost coleg cu mulți viitori scriitori optzeciști din Iași, unii doctori în filologie. Ieșeam la tablă la ora de literatura română cu revista Luceafărul în care aveam o povestire proaspătă și doamna profesoară mă ruga s-o povestesc, s-o analizez. Pe înserat, făceam ture de Strada Lăpușneanu și urcări-coborâri de Copou cu prietenul meu Nichita Danilov, alături de inenarabilul magistru Mihai Ursachi.

Spuneați undeva că încă de la 16-17 ani aveați conștiința că sunteți scriitor. Cum ați ajuns la ea? Ce scriați? Ce citeați?

De citit, citeam nesățios. La vârsta aia citeam ore întregila Biblioteca Județeană Mehedinți, romancieri, îndeosebi români contemporani, de la A la Z. De scris, mare lucru nu prea scriam. Dar, aveam impresia, ce impresie!, aveam convingerea că sunt scriitor. Bine că nu mă întreba nimeni, că altfel aș fi fost un prețios ridicol.

Există cărți ale unor autori cunoscuți de atunci, pe care le-ați putea numi nocive? Sunt cărți care apar astăzi despre care ați spune, chiar dacă în alt sens, același lucru?

Nu, nocive nu! Poți spune despre cărți că sunt proaste au ba! Dar, cărțile nu sunt nocive. Totul e să ai discernământ, intuitiv sau analitic, la întâlnirea cu ele. Nocive nu sunt nici măcar cărțile Marchizului de Sade.

Ce a urmat după absolvire? Cum au fost acei ani, în plan personal? Care era atmosfera?

Atmosfera era tot mai irespirabilă. Publicam tot mai greu, dar scriam încă, nu înțelegeam perfect ce se întâmplă. Din 1985 până la revoluție n-am mai putut publica nicăieri. Și, mi-am consumat energia, citind integral Balzac și scriind un dicționar al personajelor lui. Dicționar cu care nu știu ce să fac acum. Ba, dacă l-aș avea în versiune franceză, aș cam ști, dar mă rog…

Ați avut legături cu Securitatea? V-au contactat?

Da, sigur că am avut legături cu doamna asta. După patru ani de stat la Iași (exact în perioada în care prim secretar a fost acolo tovarășul Iliescu; paranteză în paranteză: în jurnalul meu din 1978, am găsit după revoluție o însemnare în genul: „Se zvonește în târg că urmașul lui Ceaușescu va fi primul nostru secretar!” Cine putea lansa un asemenea zvon cu 11 ani înainte de moartea comunismului, de moartea lui Ceaușescu?!) m-am întors la Severin. Revenit, deci, la Severin, scriitorul Romulus Cojocaru m-a prezentat la un festival literar lui Ilarie Hinoveanu, directorul Scrisului Românesc. Acesta m-a prezentat – la rândul lui – redactorului său de proză cu recomandarea să-i predau un volum cu povestirile din Luceafărul, Orizont, Convorbiri literare etc. Dl. redactor, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!, n-a catadicsit să-l citească timp de un an, iar eu -  tânăr, inconștient și impetuos – l-am amenințat într-o scrisoare că-l voi reclama nu știu unde… Iar redactorul mi-a luat-o înainte și m-a reclamat ella Securitate și m-am pricopsit cu un dosar de 277 de pagini pe care mi l-am văzutla CNSAS în 2001. Au fost cinci ani de calvar. Singurii care m-au pus în gardă că am dosar – înainte de a fi luat la interogatorii – au fost poeții Nichita Danilov și Marian Drăghici, care au refuzat să dea informații „pe linie” despre mine, adică au spus corect, și nu în scris, ce cred ei că e Doman. Că adevărul este că nu eram un opozant al regimului, de ce să mă dau erou! Dacă am fost contactat? Sigur că da. După ce m-au percheziționat acasă, după ce m-au dusla Securitate cu toate manuscrisele, au vrut să mă racoleze. Și când i-am refuzat a nu știu câta oară, m-am întâlnit la o sticlă de votcă poloneză cu „turnătorul” meu săptămânal căruia i-am mărturisit: „Dacă unul din ăștia mă mai caută, îl arunc pe fereastră de la etajul 3!” El a scris asta în informația de a doua zi, iar în dosar am găsit următoarea notă a ofițerului care se ocupa de DUI: „Să înceteze încercarea de racolare. Omul e recalcitrant!”

Pregătiți un volum, Scriitorii și Securitatea, ați stat de vorbă cu diverși confrați despre o relație care încă stârnește polemici, controverse, după ce au avut loc, treptat, în ultimii 25 de ani, deconspirări - despre care unii spun că sunt selective sau parțiale. Credeți că se mai poate pune o lumină a adevărului peste aceste lucruri?

Am renunțat la acest volum. Ancheta din revista Argeș este concludentă. Las punerea luminii asupra întunericului din perioada aceea în seama altora.

 „Cu Ileana Roman am încercat să descoperim turnători cu pseudonim din dosarele noastre de urmărire”. Printre cei fără pseudonim au fost și prieteni apropiați?

Domnule Cornel Mihai Ungureanu, am în față o turnătorie pe care încerc s-o transcriu, deși e și olografă și agramată:

„Sursa: Străjuică Petru

Primește: Cpt. Radu Gh.

Data: 13 dec. 1982

Dosar 3533/00143

 

Notă informativă

Înainte cu două zile de lansarea cărții lui (bandă neagră; n.m. DAD; de fapt fiind vorba de chiar Ileana Roman), a avut loc o petrecere ocazională la locuința acesteia unde au participat: Dumitru Augustin Doman (subliniat; n. DAD), Florin (activist UTC pe linie de propagandă fost tipograf), …, profesor de istorie la muzeu și sursa. (adică, turnătorul; n. DAD).

Pe timpul petrecerii Doman, aflându-se în stare de ebrietate a jignit mai multe persoane, a aruncat cu un pahar pe fereastră, iar în cele din urmă a plecat. Tot în casă Doman discutând cu (bandă neagră dela CNSAS; n. DAD) îi spunea că a fost vizitat de un securist și că acum n-ar mai accepta o asemenea vizită decât cu ordinul procuraturii. Odată cu aceste afirmații a adus injurii la adresa securității….” Și tot așa…

Adrian Păunescu?

Dumnezeu să-l ierte! Că are pentru ce. A fost o mare canalie. Eu am fost în două rânduri una din victimele sale colaterale. Cum vine tornada și nu te poți opune nicicum. Am câștigat concursul de debut dela Editura Albatros în 1983. S-au dat rezultatele în toate revistele literare ale vremii. Eram trei premianți: eu, Bedros Horasangian și Dan Petrescu. Dar, când cărțile noastre erau culese, pregătite pentru calandru, cu coperțile făcute, Adrian Păunescu împlinea venerabila vârstă de… 40 de ani și a vrut să se sărbătorească. A venit cu aprobare de la Comitetul Central și și-a publicat un volum de poezii de 800 de pagini, peste planul editorial făcut cu un an și mai bine înainte. A mâncat automat hârtia și drepturile de autor (aproape un milion de lei de pe vremea aia) la 12 cărți. Desigur, debutanții au căzut primii. Peste un an, s-a dat un ordin de la cabinetele 1 și 2 că nu se mai debutează decât în volume colective și așa am apărut, în 1985, trei prozatori într-un volum.

A doua oară când m-a spulberat, a fost în septembrie 1990. Venise revoluția, începuse revoluția în presă. Eram angajat la Zig-zag, gazetă săptămânală condusă de Ion Cristoiu, care apărea într-un tiraj între 800 000 și un milion de exemplare. Aveam un salariu de  patru-cinci ori mai mare decât al soției mele profesoare. Adrian Păunescu a tras niște sfori cu o ticăloșie ieșită din comun până l-a convins pe patron să-l dea afară pe Cristoiu și s-a instalat el acolo. Din cei 25 de redactori, 22 am demisionat. În trei luni, AP a dus gazeta la 100 000 de exemplare și a fost dat afară. Până la moartea sa, am scris vreo zece pamflete și anchete despre mizeriile lui, în gazete și pe blog. După aceea, am încetat. Nu voi mai scrie niciodată, poate doar în astfel de evocări.

Paul Goma?

Un scriitor adevărat, un om profund moral, unul care nu acceptă compromisul, chiar dacă e conștient de consecințele grave. Îmi pare rău că nu l-am cunoscut.

O întâmplare cu un scriitor, dinainte de 1989?

V-am spus deja mai multe…

Aveți nostalgii? Vă lipsește ceva, cineva din acei ani?

Fără să fi avut vreodată, Doamne ferește!, convingeri comuniste (titlu de revistă în care au debutat importanți scriitori ca Horia Gârbea, Ioan Es. Pop, Petre Barbu, Cristian Popescu!...), am nostalgii din vremurile acelea. Aveam un prieten minunat în cei trei ani în care am fost profesor suplinitor în secuime, în orășelul Baraolt; Nichita Lazăr, profesor de rusă din Carcaliul Măcinului. Luam un litru de vin, ne puneam undițele pe umăr și plecam după-amiaza pe râul Baraolt la pescuit de cleni și scobari. Mi-e dor de acele zile de primăvară-vară. M-am întâlnit cu el la Carcaliu, fiind eu tânăr reporter la Zig-zag și documentându-mă în zonă despre o epidemie de holeră. Am mâncat un somn de vreo șapte-opt kilograme. La câteva luni, am aflat întâmplător că a făcut infarct pe o stradă a Măcinului și a murit… Mi-e dor de el.

Dacă mă uit pe Wikipedia, văd că ați primit cinci premii pentru literatură înainte de 1989 și numai trei după... Pot primi un răspuns chiar dacă nu formulez o întrebare?

În ce mă privește, Wikipedia e depășită. Cred că am primit mai multe premii după 1989. Să încerc un efort de memorie: Premiul de Excelență al Direcției de Cultură Argeș; Premiul Filialei Pitești a USR pentru Concetățenii lui Urmuz; Premiul Festivalului Avangarda XXII de la Bacău pentru Argeș, cea mai bună revistă a anului; Premiul Viața Românească, tot pentru revistă, Premiul Convorbiri literare, tot pentru revistă; Premiul de Excelență al Primăriei Turnu Severin… Dar, scriitorii se împart în două categorii: cei care primesc premii și cei care oferă. Eu fac parte îndeosebi din rândul celor care oferă, fiind eu an de an în diverse jurii și, pe de altă parte, dând premiile revistei Argeș.

Cum ați ajuns și de ce ați plecat – dacă ați plecat – din presă? Cum era viața de redactor la Zig-zag, Expres Magazin, Evenimentul zilei? Dar Ion Cristoiu?

De ajuns, am ajuns cum au făcut-o mai toți scriitorii tineri în 1990. Toți voiam să fim în paralel și scriitori, și gazetari. La mine chiar se confundau cele două ipostaze. După ce am făcut în februarie 1990, împreună cu Marian Drăghici, o gazetă literară - Anul 2000 -, în 50 000 de exemplare, și după ce ne-a confiscat-o peste vreo lună, împreună cu contul din bancă, cel de-al treilea partener al nostru, m-am dus la Zig-zag- ul lui Cristoiu. Când un salariu era de 2 000-2 500 de lei, eu primeam 8 000 plus 800 reportajul, plus 3 000 de lei pe săptămână să merg unde doresc și să vin joi cu un reportaj despre ce-mi trecea prin minte. În fiecare luni la ora 17.00 mă opream la Aeroportul Băneasa și unde găseam primul bilet de avion, acolo plecam. Joi veneam cu reportajul senzațional (semnalat de fiecare dată cu litere de-o șchioapă pe prima pagină), îl predam, îmi încasam salariul (se dădea săptămânal) și plecam liniștit la soție și copii la Curtea de Argeș. La fel au mers lucrurile și la Expres Magazin, mai puțin salariul care se înjumătățise deja. Am făcut parte din echipa care timp de șase luni a pregătit Evenimentul Zilei, unde am lucrat până în 1997, când a plecat Cristoiu. Aici lucrurile nu mi-au mai plăcut. Cristoiu își începea cariera lui de curluntrist și de trecător dintr-o tabără în alta cu mare voioșie. Ziarul a ajuns la tiraj de peste 700 000 de exemplare, dar era un tabloid unde trebuia să scriu doar știri senzaționale și atât. Adio libertate de mișcare. Iar, ultima dezamăgire am avut-o după ce am creat de unul singur primul cotidian din istoria Curții de Argeș, cotidian pe care l-am dus până după numărul 1000. Eu am format ziariștii din profesoare, elevi de liceu, oameni adunați de pe stradă. Răsplata a fost cruntă: turnătorii la patron, procese intentate de ziariștii formați de mine, daune de 100 de milioane de lei de acum 10 ani… Am stat șomer vreo trei ani, cultivându-mi grădina cu legume și scriind despre moartea noastră cea de toate zilele.

V-ați gândit să scrieți o carte și despre acei ani?

Mă gândisem să fac o culegere de reportaje scrise în acei ani, dar să scriu o carte despre perioadă cui prodest? Am deja patru cărți în manuscris și nu prea mai am nici posibilități, dar nici chef să le public. E pe piață o avalanșă de cărți de toată mâna, că te apucă un sentiment de zădărnicie să mai adaugi și tu un titlu, două… Eu am ajuns să primesc două cărți pe zi. Cum să te descurci cu cititul lor, nici măcar cu frunzăritul, cu răsfoitul… Mi-am propus să citesc un roman pe săptămână și alte câteva cărți de poezie și proză scurtă într-o lună și pe care să le recenzez. Dar, îmi rămân vrafuri-vrafuri doar răsfoite în momentul primirii. Plus că abandonez seara vrafurile astea pentru a mai citi/reciti și pentru sufletul meu. Aproape că mi-e jenă să mai trimit și eu altora propriile cărți…

Dar să scrieți altceva decât scrieți ați încercat? (Teatru, scenariu de film sau mai știu eu ce?)

Poate că aș încerca dacă mi s-ar comanda, să fie jucate, regizate etc. Altfel, nu sunt atras neapărat.

Încă urmăriți zilnic „presa lu’ pește”, îmi dau seama din postările de pe blog. De ce?

Să-mi dau seama pe ce lume trăiesc, să fiu la curent cu ce se mai întâmplă. Dar presa asta a lu’ pește s-a politizat, a ajuns mai partizană decât partidele. În fiecare dimineață la 5.00, citesc on line, un ziar dintr-o tabără, apoi pe celălalt din tabăra adversă și tot așa, și mă distrez să văd cum un ziar face, de pildă, subiect de primă pagină din arestarea unui mogul de presă, trec la ziarul celui arestat și nu aflu nici măcar o știre de zece rânduri. Nu trebuie să am în minte tabloul acestei lumi suprarealiste, cu picioarele pe cer și cu capul prin ierburi și tufișuri?

Dar pe blog de ce scrieți? Nu mă refer la rândurile de jurnal online ori la cele în care vorbiți despre o carte, ci la comentarii despre oameni politici, de exemplu. E o igienă, dar nu e și o irosire? „Am plicuri cu sute de începuturi de proze, de povestiri, de nuvele, unele de o pagină, altele de cinci, altele mai stufoase”, spuneați cândva. Sunteți, deci, așteptat...

Mă descarc, mă defulez. Pe moment, chiar cred că pun întrucâtva lucrurile la punct cu micile mele pamflete. Vax! Măcar le dau de comentat unor prieteni sau cunoscuți sau multor necunoscuți.

„Nu sunt un scriitor de cursă lungă, precum romancierii adevărați. Îi admir pe acești salahori ai scrisului”. Dar dacă v-ați gândi la un mare roman, despre ce ar fi?

Păi, ar fi o trilogie de vreo 1 200 de pagini despre nimic, mă rog, despre Nimic, despre Marele Nimic, despre Nimicul Absolut. Un fel de istorie a Nimicului, de la Moise până la Iisus și până-n zilele noastre. Aș ambiționa cel mai mare roman istoric, social, livresc, un roman cu adevărat de Premiul Nobel. Dar, n-am motivație, plus că mi-e o lene de mă doare!

 „Marele roman are, de obicei, și mari dimensiuni”, spunea Llosa. Subscrieți?

E adevărat, nu asta zic eu mai sus!?

De ce Ivan Bunin?

Așa s-a întâmplat, să fie el scriitorul meu de suflet. Nu e de valoarea lui Dostoievski, nici de cea a lui Tolstoi, pe care l-a vizitat la Iasnaia Poliana și de ideile căruia era pătruns. Poate că în viață se leagă oamenii prin niște lanțuri nevăzute. Bunin a trăit modest, își lucra grădina într-un sătuc din Franța chiar în momentul când primea telegrama dela Academia Suedeză că este laureat Nobel. Poștașul nu-l cunoștea. Sunt și eu un necunoscutl a Curtea de Argeș. Mă rog, sunt cunoscut nu ca scriitorul DAD, ci ca… soțul Valentinei. Iar Bunin a murit în 1953, exact când mă nășteam eu…

Canalia cu geniu sau scriitorul mai puțin talentat, dar onest?

Există și, și. Celine a fost un trădător de țară, dar un mare scriitor, la noi Eugen Barbu a fost canalie, dar prozator de forță… De netalentați onești e lumea literară plină. Prefer categoria de mijloc: genii cu caracter. 

Aveți regrete? („Ei, dacă aprofundam eu greaca veche...”)

Sunt prea bătrân să mai am regrete, adică să mai am regrete pe care le-aș putea repara.

La ce lucrați în momentul de față? Ce plănuiți a mai scrie sau a mai publica?

Sunt în situația că nu lucrez la cărți, dar ele se scriu singure. Am în calculator o carte de tablete intitulată Republica lui Caragiale, pornită de la ideea că România nu există, ea este o republică pusă la cale de Nenea Iancu la o halbă de bere la Gambrinus. Am o antologie de proză scurtă de 500 de pagini solicitată de Editura Tipo Moldova. Am, de asemenea, un pseudojurnal Akaki Akakievici 2010. Raport de activitate de redactor-șef. În sfârșit, am terminat volumul al II-lea din Cititorul de roman, vreo sută de cronici la romane din anii 2000. Și, încă, Moartea de după moarte, pe care am publicat-o fragmentar în ultimele luni în reviste din toată țara. Dar, nu mă grăbesc să public niciuna din aceste cărți. Nu am nici posibilități certe de a le publica și nici nu mai identific bine publicul țintă căruia să-i trimit aceste cărți.

Un vis literar pe care vi l-ați dori împlinit? Și unul din afara literaturii?

Literar/neliterar, visul meu e să fiu un pensionar bogat (hm!) și să am un loc al meu într-un colț de cafenea din cartier, unde să-mi mut biroul între 10.00 dimineața și 18.00, să am o carte la mine de citit, și un laptop la care să citesc presa, să scriu, în timp ce o fată blondă cu picioare lungi și fustă scurtă să-mi umplă mereu paharul cu whisky, cu gheață și să-mi aducă gustări din când în când. Și acolo să mă caute și să mă găsească – între orele 10.00 și 18.00 – doamna aceea platinată, dacă se poate cât mai târziu, în cazul în care nu mă uită. Ei, dar nu mă uită drăguța, oricât m-aș iluziona eu, nu mă uită...

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey