Mihai Ghițulescu

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

 

 În comunism, oamenii simțeau altfel. Nu știu cum,
dar altfel. Iubeau și urau altfel

 

 

Mihai Ghițulescu, aveai 7 ani în 1989. Se poate spune că ai trăit “cei 7 ani de acasă” - dar atât - în comunism. Ce a însemnat pentru tine, atunci, comunismul?

În primul rând, am o experiență senzorială a comunismului. Mi-au rămas de atunci gusturi, mirosuri etc. Sigur, toate astea pot fi inocente, dar, dată fiind schimbarea majoră din decembrie 1989, tind, retrospectiv, să le asociez cu regimul politic. Madlena mea are gust de eugenie sau de ciocolată cu rom sau de mai știu eu ce. Există apoi experiența sentimentală. Copil fiind, sigur că nu am conștientizat starea de spirit din România anilor ’80, dar am simțit-o. Cred că, în vremurile alea, oamenii simțeau altfel. Nu știu cum, dar altfel. Iubeau și urau altfel. Părinții își iubeau copiii altfel. Cred că am simțit asta pentru că, și azi, mai am câteodată sentimente comuniste. Abia în al treilea rând, există memoria faptelor. Îmi mai amintesc câte una-alta și mă bucur când mi se leagă cu ce citesc prin cărți sau documente.

Sincer, mie comunismul mi se părea frumos atunci. Era zgomotos, colorat, exact cum îi place unui copil. Butaforia era de efect. Îmi plăceau costumele, cântările, serbările etc. Nu știam eu ce e dincolo de ele. Totul părea benign, așa cum pare și azi în încercările de reconstituire edulcorată, de creare a unui vintage comunist. Mi-e puțin jenă. Îmi dau seama că joaca asta era practicată cât se poate de serios și de aici nenorocirea. Mă gândesc cât de hidos și de periculos poate fi un om mare, care se comportă ca un copil și se și ia în serios. Cam așa cred că a stat treaba cu comunismul.

Mărturisesc că mi-a părut rău când au murit ai lu’ Ceașcă. Azi mă gândesc că aș fi tras și eu în ei, dar atunci el mi-era simpatic. Nu (doar) pentru că ni se spunea că e părintele nostru. Dar avea așa un aer de tătăiță tâmp și de treabă. Dacă l-aș fi văzut pe uliță la țară sau pe trotuar, la coadă la lapte, probabil că i-aș fi căutat compania. Bine că nu l-am văzut.

Am niște întrebări în ultima vreme. E clar că raportarea mea la comunism e foarte complicată. Nici n-are cum să fie altfel, pentru că e rezultatul trăirilor infantile, de care am vorbit, amestecate cu destul studiu. Mă tot întreb cât e memorie și cât e istorie în ceea ce gândesc azi despre vremurile alea.

Pentru că vorbesc destul de des, în public, despre comunism, mi se întâmplă adesea să aud întrebări de genul “Cine e băiețașu’ ăsta și ce știe el? Ce a trăit el?”. Pe logica asta, nu s-ar mai scrie istorie deloc. Cred că știu și eu câte ceva. Discutabil, sigur, dar știu, măcar pentru faptul că m-am gândit mult la subiect.

Dincolo de voaluri mai subtile și mai agreabile, unii văd o simplitate de genul: Yalta, Malta, nu noi am ales comunismul, nu noi am hotărât să ne întoarcem la capitalism. Suntem liberi sau am schimbat stăpânul?

Experiența comunistă e atât de încâlcită încât memoria și istoria ei nu pot fi ferite de simplificări. E adevărat însă, simplificăm parcă prea des și inutil. Refuzăm detaliile, nuanțele, semnele de întrebare... Cred că e vorba aici de o comoditate intelectuală și morală.

Sigur că soarta țării ăsteia s-a stabilit, mai mereu, peste capul ei. Dar, dacă ne uităm bine în istorie, majoritatea cazurilor sunt asemănătoare. Puțini sunt cei care au stabilit de capul lor ce au de făcut și chiar și ei au fost obligați să accepte influențe.

Că românii nu au dorit comunismul e clar. Dar, la nivel de masă, s-au adaptat repede și s-au complăcut. Cât au putut. Când n-au mai putut s-au răsculat și ei pentru schimbare. E clar că, în decembrie 1989, au vrut o schimbare. Ce și cum e greu de spus! Capitalism suna atunci foarte seducător. Dar nici socialism cu față umană nu suna chiar rău. Naiba mai știe care au fost idealurile Revoluției din 1989, de care azi, cu emfază, vorbește Constituțiunea. Am ajuns într-un fel de capitalism original, șprițuit românește, cum fusese și socialismul. Toate necazurile actuale vin, după mine, din lipsa capitalismului de-adevăratelea. Dar, oricum, avem un capitalism. E mai bine decât oricând în trecut. Când aud azi, în (post?)criză, vorbindu-se despre necesitatea unei revizuiri, a unei a treia căi, mă apucă nervii. Nu cred în așa ceva... Cred în capitalism, cred în libertatea de toate felurile...

Cât despre libertate, n-are rost să intru aici în filosofii, nu că aș fi în stare. Una peste alta, azi suntem liberi, mai liberi decât oricând, mai apropiați decât oricând de nivelul de libertate din Occident. Sigur că mai sunt bariere de jure și, mai ales, de facto. Astea vin tot din stilul românesc de a nu duce lucrurile până la capăt. România e țara unde “Libertatea conștiinței este garantată”, numai  că “ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”. No comment!

Apropo de o a treia cale, exista în expunerea – ce părea utopică – a lui Bogdan Ghiu despre Dada-Democrație (Când a venit la Tradem, în 2012) o idee pe care am mai auzit-o: a prezenta democrația și capitalismul la pachet este doar un truc propagandistic. Pe lângă acest demers ce pare a rămâne teoretic, avem exemplul Ungariei, „prima țară din UE care denunță democrația liberală și se distanțează de ea”, alegând „democrația ne-liberală”, ce seamănă cu modelul Putin: naționalism, religie, conservatorism social, capitalism de stat, dominarea mediei de către guvern (o analiză recentă a lui Fareed Zakaria, pentru CNN). Ce părere ai?

Ei bine, eu nu cred în chestiile astea. Sunt un tip de dreapta, liberal și conservator. După mine, democrație liberală e un pleonasm. Cum se poate altfel? Nu avem niciun exemplu istoric de democrație fără liberalism, fără capitalism. Mi se pare cât se poate de evident că dacă statul se implică prea mult, în orice, cetățenilor le rămâne tot mai puțin de făcut, deci li se diminuează puterea, deci se duce pe apa sâmbetei democrația. Statul trebuie să rămână paznic și judecător. Atât! Toți cei care au pretins că inițiază vreo democrație originală au picat imediat în ne-democrație. Așa ar sta lucrurile și cu Ungaria, deși am impresia că acolo e mai degrabă retorică decât acțiune. Cred deci că democrația și capitalismul sunt inseparabile. Mă amuză suspiciunea de “truc propagandistic”. Nu prea văd propagandă liberală azi în lume. Dacă e, e foarte subtilă. Se cutremură însă Pământul de propagandă anti-capitalistă.

Cum vezi criza din Ucraina și escaladarea noului război rece, ajuns în „faza pe sancțiuni”?

În materie de politică internațională nu prea îmi vine să-mi dau cu părerea. În comentariile politice, în general, dar mai ales în cele pe externe, întâlnim multă improvizație. Avem acces la prea puțină informație pentru o analiză pertinentă. Tot ce putem face e să literaturizăm și eventual să mai nimerim câte ceva. Nu mă surprinde ce se întâmplă în Ucraina, dar nici nu știu la ce să mă aștept. Poate prin diversele cancelarii există niște planuri, dar dacă noi nu le cunoaștem, ce rost are să vorbim?

Cum consideri că a răspuns România unor provocări post-decembriste: Piața Universității, dosarele Securității, legea lustrației? În ultimii ani, au făcut valuri deconspirări ale unor scriitori care au colaborat cu Securitatea. Mai cântăresc ele într-un talger public sau în unul personal? Comunismul a fost condamnat oficial în România și, la 25 de ani de la Revoluție au început să fie deferiți justiției „torționari” ai fostului regim. Cam tot atunci, în orașul nostru a fost amplasată statuia lui Adrian Păunescu, iar o stradă și o sală a Bibliotecii au fost botezate cu numele lui. N-am formulat o întrebare la acest ultim subiect, dar îmi poți da un răspuns care să îmi acopere cât de puțin nevoia de coerență?

Mă gândesc la Mircea Dinescu și răspund: ca dracu’. De Piața Universității s-a ales praful. Poate pe 13-15 iunie să-și mai aducă aminte de ea știriștii, între două viituri și un viol. Păcat, pentru că, în ciuda mitologiei negative, e un eveniment istoric cu mare potențial simbolic. Adică, or fi fost băieții și fetele alea beți, fumați, pastilați, plătiți de cine știe cine, dar valorile pe care le cântau și strigau ei erau clare și încă se susțin. E încă de fală să fii golan. Sper că istoricii viitorului vor restaura Piața Universității, îi vor găsi un loc în vulgata istoriografică.

În ce privește lustrația, aș râde, dacă n-aș fi intrigat. Cred că mai bine nu se mai făcea nimic, se lăsau lucrurile să meargă de la sine. Ce-a ieșit e un bambilici incredibil, din care eu unul nu pricep nimic. Și mai cred că eșecul evident al procesului nu vine, în primul rând, din rea-voință, ci din incapacitate. O astfel de primenire depășește moralmente capacitățile românilor. Revenind la prima întrebare, zic că lustrația în România nu ar fi fost posibilă decât dacă era impusă din afară. Dar n-a fost. Ce ne rămâne acum este să așteptăm să se ducă unde s-or duce totți cei care erau maturi înainte de 1989. Dar nici așa treaba nu se calmează imediat... Cred că o să ajungem să ne acuzăm unii pe alții că suntem fii de securiști.

Crezi că a fost condamnat comunismul? Din gură, după 20 și de ani, cu un raport încropit pe genunchi... Sigur, nu e rău că s-a întâmplat asta, dar nu e nici vreo mare scofală.

Chestia cu condamnarea torționarilor nonagenari e și ea în același registru comic-intrigant. Nu servește la nimic și nici prea morală nu mi se pare. Bine, bine mi se va spune, dar nemții și franțujii încă mai vânează naziști și colaboraționiști. Da... Dar ei au început imediat după război și acum o fac doar pentru a duce treaba la capăt, pentru a împlini un principiu... Noi o facem doar de dragul aflării în treabă, al show-ului de la tv și al tainei lungi de cârciumă.

Și-l mai avem și pe Adrian Păunescu... Că îl avem peste tot, inclusiv pe Facebook, cu vârf și îndesat. Îmi pare rău că a murit, că nu pot să-l vorbesc de rău atât cât aș fi vrut. În cazul lui, zic eu că se vede că raportarea noastră la comunism e ambiguă rău. Nu putem să condamnăm regimul și să-l slăvim pe Păunescu, care a slăvit regimul. Două reacții întâlnesc: (1) da, a slăvit regimul, dar l-a și înjurat - nu prea ține, dar asta e o discuție morală prea lungă; (2) o fi slăvit el regimul, dar a fost un mare poet. Aici e o discuție estetică scurtă. Dacă grohăielile alea fals patetice sunt poezie, eu prefer să recit din Paraziții. De gustibus...

Cum ți se pare spațiul public românesc, în 2014? Mai există exerciții de sinceritate sau doar de imagine?

Nu-mi place deloc ce văd. Mi se pare că românii au cultură politică precară și de aici toate păcatele. Nu sunt catastrofist, îmi dau seama că România a evoluat și evoluează, dar parcă prea puțin pentru a recupera sau măcar reduce decalajele. Facem ce facem și tot în urmă suntem.

Sigur că preocuparea pentru imagine distruge totul în jur. Avem o cultură a ambalajului, a fondului de ten, a husei de telefon, nici nu știu cum să-i zic. În afară vopsit gardul, înăuntru leopardul! Dar viciului ăstuia secular i se mai adaugă un altul: inconsecvența. Și dacă spunem un lucru sincer acum, după scurt timp ne sucim, la fel de sincer. Întâlnim prea adesea ceea ce Andrei Pleșu numea sincerități de o clipă și care sunt, până la urmă, tot niște minciuni.

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române?

Nu cunosc suficiente lucruri despre literatura actuală, așa că nu o caracterizez. Știu că sunt alții, chiar mai neinițiați decât mine, care ar avea ceva de zis. Eu, nu.

Scriitorul canalie, dar genial, sau cel moral, dar cu un pas în urmă în ce privește măiestria?

E o discuție veche și încâlcită. Dacă e musai să optez între variantele astea - dar numai dacă e musai - zic canalie. Mă gândesc că pornirile imorale pot fi cumva limitate prin constrângere, oprobiu etc., pe când lipsa de talent sau prostia nu prea pot fi compensate.

Crezi în scriitorul „angajat” (martor-mărturisitor – cu opinii ferme)?

Da. De ce nu? Dar cu condiția să avem mereu în vedere că adevărul, binele și frumosul nu sunt interșanjabile. Adică dacă spui ceva adevărat sau susții o cauză nobilă, nu devii automat mare scriitor. La fel, dacă ești seducător în formulări, nu înseamnă neapărat că ai dreptate. Avem destule confuzii din astea în spațiul public românesc. Sigur, ideal e să fii și bun, și deștept, și talentat. Oare s-o putea?

Mergi cu plăcere la serviciu?

Eram încă în comunism când mi-a zis tata: „Băi, la școală și la serviciu n-o să-ți placă niciodată... Dar măcar să nu-ți displacă de tot!”. Cam așa sunt. N-am vreo plăcere, dar nici nu detest. E serviciu, trebuie făcut. Prefer să mă agăț mereu de mărunțișuri frumoase și uite așa fac totul suportabil.

Ce mai scrii?

Din superstiție, nu spun chestiile mari. Oricum scriu destule comentarii, cronici, prostioare. Unii ar zice că e irosire în foiletonistică și s-ar putea să aibă dreptate. Eu mă bucur totuși că reușesc să fac asta. Altfel, la cât e de birocratizată munca noastră academică, aș fi fost plin de frustrări intelectuale. Așa mă țin pe o linie de plutire.

Te-ai gândit să intri în politică? Dar în diplomație?

Diplomația - vorbesc de cea regulată, de ambasadă - nu cred că mă prinde. Politică sigur o să fac până la urmă, mai mult sau mai puțin. N-am vreo sete de putere și nici nu cred că aș putea schimba mare lucru. E o chestie mai curând sportivă. Vreau să văd și eu cât de seducător pot fi pentru un public larg, să-mi încerc talentul populist. Oricum, aș rămâne probabil un politician mai degrabă marginal, un tip fără implicare fermă în vreo politică de partid. Zic și eu... Cine știe?

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Nu visez decât noaptea în somn și, de cele mai multe ori, uit ce am visat.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey