Ovidiu Drăghici

 
sus

Ovidiu Drăghici

 

Sunt destui naivi încăpățânați
să suprapună fiecare idiolect cu limba literară 

 

Care este diferența dintre matematică (sau fizică, o știință a naturii) și lingvistică?

Dacă aș răspunde pripit, aș invoca diferența care există, în general, între științele naturii și științele spiritului, dar această obișnuită clasificare primară nu ne spune prea multe despre lingvistică și raporturile ei cu matematica, fizica, biologia sau alte științe „pozitive”. În plus, ea ar susține impresia că lingvistica și celelalte științe sociale, departe de a avea rigoarea matematicii, ar investiga realități „eterice”, alunecoase, specifice comportamentului uman, aparent liber și nedeterminat. Or lingvistica și-a fundamentat în timp principii și metode solide, reușind să lumineze convingător natura, structura și arhitectura limbilor tocmai prin demonstrarea caracterului sistematic și a unei dinamici predictibile a comportamentului lingvistic, marcat și el de legi ale naturii. Dincolo de interferențele de obiect, suprapunerile de perspectivă, „ciocniri” în revendicarea unor concepte sau de discipline hibride, natura limbajului impune lingvisticii excursuri înspre biologie și fizică, deși ea s-a fundamentat pe sociologie și psihologie. Unii ar spune că aceea nu e adevărata lingvistică și că modelul naturalist a fost o rătăcire, la fel cum o lingvistică matematică nu poate cuprinde în formulele ei „spiritul limbii”. Oricum, diferența reală mi se pare mie că este subiectivitatea. Să mă explic: este vorba de subiectivitatea celui care vrea să descrie (sau să prescrie) un fapt, un uzaj sau o limbă, ca și a celui care „de la zero” își propune să explice, printr-un model integral, limbajul și, de aici, limbile particulare. Oricât de limpede ar fi mintea cuiva și indiferent de nivelul de formalizare pe care un model îl poate atinge, lingvistul vigilent, lucid și vizionar nu se poate „obiectiva”, prin plasarea în afara obiectului său de studiu. Iremediabil, el nu poate ieși din limbaj, rămânând tot timpul unul dintre subiecții vorbitori. Fatalmente, faptul că doar o limbă naturală poate vorbi despre sine nu permite lingvisticii să fie mai mult decât o matematică coruptă, însă, din fericire, nu toți o vor sublimată în cea mai exactă dintre științe.

Când auzi vorbindu-se în jurul tău, cum percepi cuvintele folosite, modul de exprimare? Când citești, atenția îți este captată de formă, structură ori de mesaj?

Când se vorbește în jurul tău (și nu ești unul din interlocutori) ai libertatea de a trata respectivele acte de vorbire așa cum vrei: nu ești „obligat” să asculți, nu trebuie să reții nimic, nu așteaptă nimeni să faci ceva la final. Ai astfel posibilitatea de a fi analitic. Dincolo de ambianța lingvistică de la serviciu sau din familie, eu ascult uneori mesajele vehiculate în jurul meu, care, lăsând la o parte relevanța pentru domeniile de interes sau „concepția despre lume și viață” a interlocutorilor, actualizează date utile sau interesante. Modul de exprimare îmi atrage arareori atenția pentru că am auzit deja destule! Sunt însă situații când, fără să vreau să fiu observator, reîntâlnesc anumite forme, construcții etc. Și mi-e ciudă că se propagă. De pildă, nici într-un caz! Îmi vine să intervin în discuție și să zic: Nici în celălalt! Sau ca și analgezic. La fel, tot ce ai nevoie. Sunt multe asemenea în mintea mea, dar la unele deja nu mai tresar. Să zic și de partea bună a ascultatului, când îmi rămân în minte cuvinte și îmbinări bine alese (se înțelege, nu pe stradă) sau când urechea mi-e încântată de elemente de grai, prin gări, pe la mare, în general, unde apar oameni din zone diverse. Cât privește textele scrise, aici mă atrage mai des (de multe ori când nu ar trebui) orice în afară de mesaj, în măsura în care putem să îl dăm deoparte: de la grafie până la semantică. Uneori lucrurile stau invers: trebuie să mă ocup de text și uneori „mă fură mesajul”, și cred că și tu pățești la fel.  

Cum se formează vorbirea la un copil? Cum poți să modelezi mai bine?

Există o bază înnăscută pentru achiziția și dezvoltarea unui limbaj. El poate lua forma unui mârâit de lup sau a unor urlete de maimuță, dar într-o ambianță normală copilul este constrâns să adopte limbajul părinților. Spun că este constrâns pentru că el este dependent de cei din jurul său. El nu știe (oare, dacă ar ști?) că oricum mama îi va purta de grijă și astfel afectele vocale repetate devin semne naturale ale diverselor nevoi. Chiar dacă rudimentar, ăsta este limbajul lui, pe care părinții îl învață din situație sau (pentru că nu e vorba de vreo convenție, ci de semne naturale, la fel la toți copiii) din experiența altora. Lumea celui mic se complică din ce în ce mai mult și, când nu mai poate „pretinde” că nu poate (spre 2 ani) nu mai are încotro și abandonează „limba” lui în favoarea rostirii complicate a celor mari, care nu înțeleg că á-tu înseamnă și „acolo”, și „aceea”, și câte altele... Apoi, lăsând deoparte instrucția școlară, va vorbi limba mătușii, a bunicilor, a vecinilor, a prietenilor, a celor pe care îi citește și toată viața se va lua după alții, fără să‑și dea seama. Nu după toți, ci doar după cei învestiți cu încredere, iarăși fără să-și dea seama. Modelul există: limba română corectă, vehiculată și cultivată în primul rând în școală, și sunt destui naivi încăpățânați să suprapună fiecare idiolect cu limba literară. Dacă prin ce ascultă sau citește un vorbitor este aproape de limba literară, e bine. Dacă nu, bătălia școlară, cu dicționarul și exerciții de format propoziții cu cuvântul cutare, e pierdută.

Lingviștii simt nevoia să intervină în cazul unor evoluții neplăcute ale limbii vorbite de marea majoritate? Care este raportul între uz și respectarea normei?

Categoric, da! Nu cred că există vreun lingvist care să nu se fi manifestat măcar o dată ca normativist. Unii socotesc că e o preocupare măruntă, alții că nu e firesc să intervii în evoluția limbii, dar toți ajung cândva să aibă măcar o reacție la o formă aberantă. Recent am constatat că un mare lingvist teoretician, care a abordat până acum teme fundamentale într-o perspectivă descriptiv-explicativă, a răbufnit într-o carte cu termeni duri, din titlu, cuprins și până la final, la adresa unor fapte și uzaje. Fără a fi fost singura lor ocupație, unii au făcut carieră în lingvistica normativă, câștigându-și un loc binemeritat în bibliografii și în memoria celor vizați de româna corectă. Din rândurile lor se detașează câțiva, un pic încrâncenați în lupta lor cu uzul sau chiar cu Academia, când normele prescrise nu le sunt pe plac. E firesc să existe diversitate de opinii avizate, dezbateri, soluții divergente. E firesc, de asemenea, să existe un colectiv de lingviști învestiți cu puterea și răspunderea de a gestiona un model academic al exprimării. Numai un naiv (ca mine, în vremea tezei de licență) ar putea nega legitimitatea unui model oficial, socotind că din utilizările cotidiene ale românei, în discuții înalt intelectuale, și din textele superbe ale unor vorbitori impuși informal ca modele, s-ar putea decanta o normă socială (nu zic bine decanta, pentru că trimite mai degrabă la drojdie; să zicem, degaja), ce nu ar avea nevoie de prescripții explicite! Bun, rău, modelul oficial trebuie susținut și, mai ales, trebuie să fie unitar. De aceea, deși îi înțeleg rațiunea, eu nu cred în „principiul variantelor literare libere”.

De ce un Dicționar Invers?

Pentru a putea găsi cu ușurință, indiferent de perspectivă și de tipul investigației, morfemele din partea finală a cuvântului. În plus, pe lângă necesara aducere la zi a listei dicționarului cu acest nume, apărut în 1957, sub coordonarea academicianului Alexandru Graur, era necesară o variantă electronică al cărei soft să permită căutarea unor secvențe de grafeme, indiferent de poziția în cuvânt. Dicționarul invers al limbii române (2007, coord. prof. univ. dr. Cecilia Căpățînă) m-a ajutat, de pildă, să găsesc repede cuvintele terminate în -șag, când căutam o explicație pentru ciudatul și sâcâitorul fainoșag.

Te rog vorbește-ne despre 'cacosemie'.

Conceptul de 'cacosemie' s-a născut ca o reacție la întâlnirile frecvente pe care le tot aveam cu accepția „semantică” a termenului 'cacofonie'. De la lucrări de fonetică până la programe școlare; de la concursuri de admitere și până la emisiuni TV; din scara blocului și până la vreo conferință. În primul rând, susțin, în pofida unei solide „standardizări”, că este un concept fundamental subiectiv. Ce „supără” urechea mea, poate să-i fie indiferent alteia, sau chiar să o încânte. Numai că, știi bine, nu asta a fost direcția în care s-a dezvoltat conceptul de cacofonie. A ajuns să nu mai aibă nimic a face cu impresia auditivă și a cuprins aproape tot ce poate cineva considera drept semnificație dezagreabilă. De pildă, cineva semnala cu stupoare că în actuala Gramatică a Academiei e scris: „ca centru”! Pentru că nu-mi plac deloc aceste teoretizări, eu am oferit un termen motivat, cu o structură transparentă, acestui „fenomen”, pentru a expedia acest balast din sfera analizei curate a rostirii.

 

---

Nota mea, Marius Dobrin:

(Datorită unei suite de împrejurări care s-au aliniat într-un nebănuit fel, continuarea acestui interviu o puteți în numărul următor!)

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey