Jana Balacciu Matei
Istrati se traduce și astăzi și literatura lui are succes

 
sus

Jana Balacciu Matei

 

 

În anii ’90 literatura catalană
era, practic, necunoscută în România…

 

Ești traducătoare din catalană și editoarea unei impresionante colecții de literatură catalană publicată, din 1998, la Editura Meronia din București cu peste 35 de titluri traduse. Ne poți povesti cum ai început să te ocupi de literatura catalană?

jana balacciu mateiLa începutul începuturilor, când nu bănuiam că o să traduc vreodată, a fost interesul pentru limbă, pentru limbă în general și pentru cea catalană în particular, căci eram cercetătoare la sectorul de romanistică al  Institutului de Lingvistică din București. Nu studiasem catalana și nu o vorbeam, dar citeam în această limbă studii de lingvistică. Acestea m-au purtat spre istoria spațiului catalan, iar când, în 1991, am ajuns la Barcelona, interesului științific i s-a adăugat... dragostea. N-ai cum să nu-i iubești pe oamenii de acolo, căci sunt o îmbinare extraordinară de „seny i rauxa”, cum se spune în catalană, o expresie care își găsește o sumedenie de „traduceri” și ilustrări în manifestările din viața de zi cu zi, în istorie, în artă și literatură. Cumințenie și impulsivitate, am putea spune, respect pentru valorile tradiționale și convertire a lor în nou surprinzător etc. Un exemplu ilustrativ și pe care îl poate înțelege oricine a vizitat Barcelona este opera lui Gaudí, cu îmbinarea ei unică între catolicism și vitalism. Și nu poți iubi un popor fără să îi cunoști literatura. Am devenit o devoratoare de literatură catalană, dar nu m-aș fi gândit la traducere. Doar solicitarea unei foste colege de facultate de la Editura Univers m-a făcut să pătrund în această zonă, împreună cu Xavier Montoliu, pe atunci, la începutul anilor ’90, lector de catalană la București. Am fost aruncați direct în cele mai adânci ape, căci era vorba despre Piața diamantului, de Mercè Rodoreda, despre care Gabriel García Marquez spunea, la moartea ei, în 1983 că „a scris într-o catalană splendidă romane frumoase și dure cum nu se întâlnesc multe în literatura actuală. Unul dintre ele, Piața diamantului, este, după părerea mea, cel mai frumos roman publicat în Spania după războiul civil”.  Dacă ai avut curajul și... norocul să te lupți cu simplitatea scrisului și profunzimea conținutului, cu poeticitatea și muzicalitatea acestei opere a Rodoredei, traducerea – din catalană – devine o pasiune și o datorie. Am admirat întotdeauna capacitatea de creație a marilor scriitori, iar traducerea este un „substitut” al creației. Maurice-Edgar Coindreau, pasionat traducător în franceză al marilor scriitori americani, spunea că un traducător nu ar trebui să abordeze o operă pe care nu i-ar fi plăcut să o scrie el însuși. „Traduire – zicea - est un acte d’amoureuse collaboration”. Cred că avea dreptate, am început să traduc doar după ce interesului i s-a adăugat iubirea.

Cum au fost primite proiectele tale de către cititorii români?

Proiectul, aș zice. Căci am îmbinat activitatea de traducătoare cu cea de editoare, inițiind, cu același Xavier Montoliu (deja plecat din București, dar rămas alături de noi), cu care cântăream sensurile  și rosteam, în cele două limbi, fiecare frază din Piața diamantului, spre a-i simți sunetul, o colecție, „Biblioteca de Cultură Catalană”, ca să atragem astfel atenția. Fiindcă în anii ’90 literatura catalană era, practic, necunoscută în România. Nu că nu ar fi existat cunoscători și admiratori ai ei, l-aș aminti aici pe atât de eruditul și sensibilul Marian Papahagi, care a tradus din poezia catalană. Dar percepția despre catalani era pe atunci destul de vagă, se topeau în zona largă hispanică. Exista confuzia între stat și popor, individualitatea catalană trecea neobservată. De aceea ne-am gândit la o colecție distinctă, pentru o mai corectă percepție a valorilor proprii acestei națiuni. Între timp, această percepție s-a nuanțat, istoria însăși s-a accelerat, cum știi, dar în anii ’90 altfel stăteau lucrurile. S-au alăturat cu entuziasm proiectului și alți catalanofili, deveniți și ei traducători din această literatură: Lavinia și Nicolae Coman, Diana Moțoc, Sabina Draga ș.a. Sigur, a fost nevoie de răbdare, pătrunderea a fost lentă, dar, îndrăznesc să afirm că există un grup stabil de cititori care urmăresc cu consecvență cărțile autorilor catalani.                             

Ai tradus autori importanți din panoramica literară catalană. Nume precum Jaume Cabré, Carme Riera, Pere Calders, Blai Bonet, Ramon Solsona, Carles Duarte, Maria Barbal sau Montserrat Abelló și alți autori moderni și contemporani apar pe lista cărților traduse de tine. Întotdeauna ai căutat să aduci în atenția cititorilor literatura canonică de calitate. Cum ai construit această paradigmă literară catalană în limba română?

seminar traducereNu m-aș încumeta să fac eu acest lucru și nu am fost, cum spuneam, deloc singură. Într-adevăr am selectat pentru colecția noastră literatură de valoare. Și nu doar din Catalunya, cum s-ar putea crede, ci din toate teritoriile de limbă catalană, adică și din Comunitatea Valenciană și din Insulele Baleare. Nu ne-am orientat spre „bestselluri”, nu vandabilitatea ne-a ghidat, ci profunzimea și calitatea scriiturii. M-au ajutat nu doar traducători români, ci și personalități culturale de la Barcelona, care au scris pentru unele volume introduceri gândite ca pentru un cititor străin, situând autorul și opera într-un context mai larg, oferind piste de lectură. Ce pot spune este că mie această activitate mi-a dăruit cele mai mari bucurii.

Evident, ne-au bucurat pe toți recenziile și semnalările din presa culturală , dar aș da aici un singur exemplu: Elisabeta Lăsconi, o avidă cititoare de literatură străină și un critic neobosit, de altfel prima care a remarcat această colecție, a citit, cred, toate volumele ei, despre multe a scris. Traducerea romanului Umbra eunucului de Jaume Cabré a citit-o în manuscris și a scris o postfață de peste 20 de pagini, o „disecare” extraordinară a romanului. A rămas o mare admiratoare a lui, îi urmărește atentă succesul european, îi prevede cea mai mare distincție literară.  Jaume Cabré s-a remarcat în spațiul european odată cu Târgul de Carte de la Frankfurt din 2007, când invitat de onoare a fost Cultura Catalană, și îmi face plăcere să o spun că în română avea deja traduse două romane .

Mai nou, a apărut  Ars Brevis de Ramon Llull cu o prefață de profesorul din Valencia, Josep E. Rubio. Nu ești la prima traducere din Ramon Llull (1232-1315/1316). Cititorii români au avut oportunitatea să se bucure de încă trei traduceri din această erudită personalitate europeană. Ne poți spune ce te-a atras la acest autor medieval, fondatorul limbii literare catalane, și de ce sunt importante cărțile lui pentru cititorul român?

Raimundus lullusRamon Llull este o personalitate uriașă, o ilustrare, cred, perfectă a combinației dintre seny i rauxa catalane. După o existență tipică de curtean (la Curtea regelui din Mallorca), până la 30 de ani, s-a convertit cum spunea el însuși, la „adevărata” credință, evident cea catolică, convertit – în sensul că a devenit un credincios fervent. După nouă ani de studii, și-a fixat ca obiectiv atragerea spre adevărurile acesteia a „păgânilor” musulmani și evrei, minorități importante în insula lui natală și componente importante ale spațiului mediteranean. Nu aparținea lumii clericale sau ordinelor religioase, de aceea ideile și metodele au fost cu totul originale. Era convins că plecând de la un set de idei comune celor trei religii monoteiste despre divinitate, se poate ajunge prin demonstrații logice, printr-o artă, tehnică demonstrativă, la impunerea adevărurilor creștine. A dezvoltat astfel dincolo de cadrele dialogului interconfesional, ci ca răspuns la probleme puse, în sânul filosofiei creștine, de teoria scolastică a științei o originală construcție epistemologică și metafizică. A scris, în latină,  mai multe versiuni din lucrarea sa cu acest titlu, rămasă până astăzi ca o lucrare de referință pentru... logicieni și informaticieni. Dar a știut, în același timp, să-și convertească ideile în metaforă, dialog (Cartea păgânilor și a celor trei înțelepți, aceasta în catalană, este un fascinant exemplu de riguros dialog interreligios), narațiune, în splendide pagini literare și imnuri mistice. A scris aproape 300 de titluri în latină, în catalană și în arabă (acestea din urmă pierdute), și-a tradus el însuși sau a vegheat la traduceri ale lucrărilor proprii de către discipoli, căci a avut discipoli înflăcărați de-a lungul secolelor, după cum a avut și contestatari, chiar din sânul bisericii ale cărei adevăruri îl înflăcărau. Așa se explică, de exemplu, faptul că Nicolaus Cusanus, o personalitate universală a secolului XV, un mare cunoscător al operelor lui Llull, a trebuit să-i treacă în lucrările lui numele sub tăcere. Ramon Llull a spart granițele dintre discipline și genuri, un adevărat postmodern!

O traducere din literatura medievală precum scrierile lui Llull presupune multă migală și dedicație. Cum a fost procesul de traducere? Care au fost părțile dificile? Dar cele mai plăcute?

Operele lui Llull sunt un vulcan de idei dezvoltate cu rigoare sau/și fervoare, mereu în căutare de exprimare pe măsură. De aici și bogăția limbii lui: cuvinte din limba comună (era sfârșit de secol XIII și început de XIV), împrumuturi din latină, creații proprii. Ca să îl înțelegi și să-i găsești corespondente românești trebuie să întreprinzi o adevărată muncă de cercetare, nu doar lingvistică. Am citit comentarii filologice și teologice ale operelor lui, istorii ale logicii, articole scrise de informaticieni. Fascinant! Llull îți transmite parcă din energia și pasiunea lui pentru cunoaștere și pentru frumos.  Cu el nu obosești și nu te plictisești niciodată.

Ești o traducătoare activă și recunoscută atât în spațiul catalan cât și în cel românesc. Guvernul catalan ți-a acordat distincția maximă, „La Creu de Sant Jordi”, Crucea Sfântului Gheorghe, patronul Cataloniei. Traducătorii sunt ambasadorii literari și culturali. Ce înseamnă acest premiu pentru tine?

Mi se pare un semn al recunoașterii identificării mele cu această lume, care, evident, mă emoționează.

Pe de altă parte, pentru că știi foarte bine sistemul literar catalan și cum se promovează cultura catalană în Catalonia, crezi că literatura română are același tip de prezență în România? Ce lipsește, ce este în plus?

Ce lipsește este și ce este în plus. Adică lipsește la noi legătura mult mai strânsă dintre scriitori și cititori, care în teritoriile de limbă catalană este promovată de instituții speciale. Absența aceasta la noi este totuși un semn de mai mare normalitate, aș zice. În lumea catalană, care abia după dispariția dictaturii franchiste a dobândit dreptul de a se manifesta literar în limba proprie, sigur că această legătură este mai strânsă, legată inițial și de dorința autorilor catalani de a crea în limba maternă și de setea oamenilor de rând de a citi și de a se recunoaște în creații „proprii”.

Literatura catalană are deja spațiul ei printre literaturile mari, acest lucru este evident. Ce o apropie de literatura română? Consideri că este vorba despre o literatură minoritară, mă refer aici la conceptul pe care îl folosesc Gilles Deleuze și Félix Guattari, minoritatea care are legătură cu limba în care e scrisă, funcționează subversiv. Care sunt avantajele unei literaturi atunci când dispune de un stat propriu?

Cred că orice literatură adevărată este minoritară în sensul dat acestui cuvânt de Gilles Deleuze și Félix Guattari, subversivă față de tendințele și valorile comune. Zgâlțâie habitudinile, inclusiv pe cele lingvistice, obligă la depășirea plăcerii ușoare, la analiză, la introspecție etc.  Literatura catalană, spre deosebire de cea română, a avut, și are încă, o condiție de „minoritară” și în sensul mai concret, de literatură a unui spațiu integrat, din motive istorice, în alt spațiu cultural. De aici și extraordinara activitate, consecventul sprijin dat de instituțiile catalane spre a o face cunoscută ca o entitate de sine stătătoare. Absența unui stat propriu este pentru o literatură, indiferent de valoarea creațiilor ei, un handicap cu care trebuie mereu luptat. Pe de altă parte, am putea vorbi și despre caracterul minoritar al literaturii române, dacă ne raportăm la relațiile cu marile literaturi europene. Din fericire, în zilele noastre, există o deschidere largă pentru receptarea a ceea ce era mai puțin cunoscut, spre ceea ce apare mai „nou”. Aș da două exemple în acest sens: faptul că în 2007 la marele Târg de carte de la Frankfurt invitatul de onoare nu a fost o țară, ca înainte, ci o cultură, cea catalană, apoi, succesul traducerilor din Jaume Cabré, un „minoritar” al cărui penultim roman Vocile lui Pamano, apărut și la noi,  s-a publicat în sute de mii de exemplare într-o țară ca Germania sau al cărui ultim roman (2011), Jo confesso – Spovedanie  a fost tradus în 30 de limbi. Sau faptul că în universitățile americane s-au scris, până în 2010, patru teze de doctorat legate de opera lui Carme Riera.

Care sunt următoarele tale proiecte? Ce planuri de viitor ai în ceea ce privește traducerea din alți autori/autoare?

Deocamdată Ramon Llull mai are „meravelles” (El llibre de les meravellesCartea minunilor – este titlul unei cărți de-a lui), de care nu mă pot dezlipi. Mai ales că în noiembrie acest an se inaugurează oficial „Anul Llull” care va dura până în noiembrie 2016: aniversarea a 700 de ani de la moartea acestui mare contemporan. Apoi... vom vedea. Mi-e dor de contemporaneitate, vreau să revin la scriitori și cărți de astăzi.

 

Interviu realizat de Adina Mocanu

 

Comentarii cititori
sus

 

 

Istrati se traduce și astăzi și literatura lui are succes

 

În aprilie s-au împlinit 80 de ani de la moartea lui Panait Istrati (1884-1935), un scriitor de mult devenit clasic, nu doar pentru cititori români și francezi, dar și publicului larg, pe plan internațional, dovadă fiind continuarea traducerilor din autorul dunărean – ultima, în limba catalană.

Casa memorială „Panait Istrati”, componentă a Muzeului Brăilei „Carol I”, se află în Gradina Publică din Brăila, unul dintre locurile preferate ale scriitorului. Deși Panait Istrati nu a locuit aici, clădirii i-a fost atribuită această destinație, deoarece autorul Chirei Chiralina prefera spațiul din vecinătatea casei, pentru contemplarea Dunării și a împrejurimilor. Aici este valorificat expozițional un fond extraordinar de documente personale și literare, obiecte care i-au aparținut scriitorului.

Muzeul Brăilei „Carol I” este, de anul acesta, partener în programul de rezidențe organizat de Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT). În cadrul programului am petrecut vara anului 2015 la Brăila. Cu această ocazie, l-am putut cunoaște pe domnul Zamfir Bălan, director adjunct al instituției brăilene, și am putut discuta pe larg despre opera lui Panait Istrati și despre receptarea lui. (Xavier Montoliu-Pauli)

 

Domnule Zamfir Bălan, sunteți director adjunct al Muzeului Brăilei „Carol I”, dar și cercetător și un bun cunoscător al operei lui Panait Istrati. Când a fost înființată Casa memorială „Panait Istrati” și ce patrimoniu expuneți acolo?

Zamfir Bălan: Casa Memorială „Panait Istrati” a fost înființată în 1984, când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea scriitorului. Așadar, poate fi considerată un omagiu adus autorului Chirei Chiralina, la centenarul nașterii sale. De atunci, a trecut prin câteva renovări; cea mai recentă și cea mai complexă, de altfel, s-a încheiat în 2011. Expoziția, complet refăcută, prezintă publicului un circuit fotodocumentar, axat pe etapele cheie ale biografiei și operei lui Panait Istrati, iar două încăperi reconstituie biroul și o cameră de zi din ultima sa locuință. Patrimoniul expus – de la cărți, manuscrise, obiecte personale, instrumente de curățat pipa, până la piese de mobilier – este în totalitate original.

V-ați ocupat de opera lui Istrati pe larg, cu cărți publicate despre autor, cu ediții îngrijite, chiar bilingve (franceză-română) și multe articole. Istrati, desigur, este un autor canonic. Cum primesc criticul literar si cititorul, astăzi, textele lui?

Zamfir Bălan: Ați adus în discuție două modalități de lectură: una avizată, „profesionistă”, și o alta, practicată de un număr cu mult mai mare de cititori, considerați, în genere, neavizați, dar care pot fi cât se poate de selectivi. Pentru cititorul de astăzi, literatura lui Panait Istrati este încă foarte atractivă și această preferință de lectură nu are neapărat legătură cu încadrarea într-un tipar literar anume.

Cât privește critica literară, aici se manifestă o perpetuă încercare de re-citire, în paralel cu tentația de a trage linie și a de vedea ce și cât din literatura lui Panait Istrati a trecut proba timpului. Un foarte bun exemplu în acest sens este studiul introductiv semnat de Eugen Simion, pentru ediția de Opere fundamentale, apărută, în 2003, sub egida Academiei Române. La polul opus, pentru un critic și istoric literar care a acordat o foarte mare atenție canonului, Nicolae Manolescu, locul lui Panait Istrati în Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008, este undeva, pe un rând, într-o listă de „autori de dicționar”.

Ar mai fi de semnalat un lucru în acest cadru al discuției: literatura lui Panait Istrati este în mod frecvent subiect de studiu științific. S-au redactat, de-a lungul timpului, numeroase teze de doctorat axate pe studiul operei sale și aceasta nu numai în România.

Pe plan internațional, Panait Istrati este cunoscut mai degrabă ca „un écrivain roumain d’expession française”. Fiindcă v-ați ocupat de editarea bilingvă a operelor lui (fiind ceea dintâi tentativă de editare științifică a romanelor Chira Chiralina, Moș Anghel, Codin, Țața Minca...) sunteți de părere că opera sa în limba română este o rescriere a operei în limba franceză, pentru cititorul român – un fel de autotraducere – sau este, de fapt, o scriere gândită pentru publicul român de atunci? 

panait istratiZamfir Bălan: Panait Istrati este scriitorul român care a debutat la Editura Rieder, în 1924, cu un volum de foarte mare succes – Kyra Kyralina – pe coperta căruia stătea scris: „prozator francez contemporan”. Foarte curând însă, Panait Istrati a devenit un scriitor cu o dublă identitate literară. Dar, după apariția, un an de la debut, a două volume în limba română, Trecut și viitor și Moș Anghel, Panait Istrati a devenit, deopotrivă, scriitor român. Avea s-o spună el însuși: „mai întâi de toate, eu sunt și țin să fiu autor român”. Așadar, ca să reiau cumva întrebarea dv., un scriitor cu două opere, una în franceză, cealaltă în limba maternă, sau un scriitor cu o operă scrisă în două limbi – franceză și română?

Un lucru este clar pentru oricine citește literatura lui Panait Istrati în limba franceză: scriitorul nu a gândit în limba mentorului său, Romain Rolland, iar lumea cărților sale este profund românească. „Simțirea mea – avea să afirme Istrati, încă de la publicarea primei opere literare în limba română – realizată azi în franțuzește printr-un extraordinar hazard, izvorăște din origine românească. Înainte de a fi prozator francez contemporan (…) eu am fost prozator român înnăscut (…) majoritatea eroilor mei (…) au gândit și au trăit – în sufletul meu, timp de ani îndelungați – în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă.”

(Panait Istrati, 1931 -
fotografie din Fondul Casei Memoriale „Panait Istrati”)

Tonul acesta foarte categoric se va mai înmuia ulterior, când, în 1933, în Introducere la Casa Thuringer, scria: „Din punct de vedere al originalității mele, e evident că nu țin să fu profet în țara mea, nici să fac figură de autor român. Sunt un autor nevoit să evite orice formă națională, dat fiind că scriu într-o limbă străină”.

Lucrurile nu sunt deloc simple, pentru că hotărârea lui Panait Istrati de „a se traduce singur în românește” nu se materializează întru totul într-o autotraducere, dar nu avem de-a face nici cu o rescriere, în înțelesul deplin al termenului.

La apariția lui Moș Anghel, la Renașterea, în 1925, adresându-se cititorului român, Istrati scria negru pe alb: Moș Anghel „nu e o traducere, ci o scriere românească”. Mai târziu, despre Țața Minca anunța că nu poate fi altceva decât o traducere. Iar în Introducere la Casa Turingher, Panait Istrati vorbea despre o „largă adaptare”, ce ar putea servi drept model pentru alți traducători.

Așadar, o operă gândită în românește, o lume românească, așezată inițial în expresia lingvistică a unei alte culturi, pentru ca mai apoi să primească haina limbii române.

Ce putem spune despre receptarea internațională a lui Istrati? Este în continuare tradus? Traducătorii și editorii străini vor să relanseze opera lui pe plan internațional? Există un repertoriu important de traduceri ale lui Istrati în limbile europene și mai departe? 

Zamfir Bălan: Istrati se traduce și astăzi și literatura lui are succes. Nu unul atât de mare ca în primii ani de după debut. În cei zece ani de creație – atât a ars flacăra scrisului său literar! – opera lui Panait Istrati era deja tradusă în peste douăzeci de limbi. Toate traducerile au pornit de la versiunea în limba franceză, cu doar două excepții: o versiune în limba greacă a unui set de povestiri din ciclul Mediterana, realizată pe baza versiunii românești de autor, de un grup de traducători, membri ai Societății „Balcania Contemporană” din Atena (apărută în 2013) și o traducere în catalană a Kyrei Kyralina, tot din română, în curs de realizare, la care lucrați dumneavoastră.

Da, opera istratiană este tradusă în toate limbile europene, dar și în ebraică, chineză, japoneză, turcă și altele. Iar când e vorba de limba turcă, aici putem vorbi de un caz excepțional: se fac traduceri, reeditări, în tiraje foarte mari, ba mai mult, Istrati se studiază la școală, este inclus în programa școlară.

De mai puțin de un an, pe ecrane rulează filmul Kyra Kyralina, în regia lui Dan Pița. Cum vi se pare promovarea operei istratiene prin alte mijloace artistice?

Zamfir Bălan: Orice formă de promovare este binevenită. De altfel, când vorbim de promovare, într-o astfel de situație, eu mă gândesc la tot ceea ce poate provoca lectura cărților lui Istrati. Filmul lui Dan Pița este cea mai nouă ecranizare dintr-o serie începută cu Kyra Kyralina, în 1927, în Crimeea, în studiourile „Vufku”, pe când Istrati se afla în URSS, urmată apoi de filmul lui Louis Daquin, Ciulinii Bărăganului, în 1958, de Codin, în 1962, în regia lui Henri Colpi, și, în anii ’90, de Balkan, Balkan, o ecranizare după Chira Chiralina, regizată de Maár Gyula.

Dramatizările radiofonice – la modă într-o vreme – au pornit de la texte precum CosmaNeranțulaCiulinii Bărăganului și au fost realizate atât în Franța, cât și în România.

Două spectacole excepționale, realizate de Cătălina Buzoianu – Chira Chiralina și Mediterana – s-au jucat pe scena teatrului brăilean, dar și în Franța.

Să revenim la Muzeul Brăilei „Carol I”. În prezent, este condus de dl. Ionel Cândea. Aș zice că Muzeul Brăilei este un sistem complex, un puternic centru cultural în Romania, cu o conducere excelentă, cu o echipă de profesioniști care lucrează cu un catalog de bune practici. Ne-ați putea prezenta pe scurt secțiile de Artă, Etnografie, Memorialistică, pe care le coordonați? Și care sunt, ca director adjunct, proiectele de prezent si de viitor?

Zamfir Bălan: Într-adevăr, Muzeul Brăilei „Carol I” are mai multe secții: arheologie, istorie veche, istorie modernă, științe ale naturii, artă, memorialistică, etnografie, un centru al diversității etnice, o editură și un serviciu de relații publice. Foarte succint, pentru că detaliile pot fi urmărite pe www.muzeulbrailei.ro: secția „Artă” cuprinde o expoziție de sculptură (lemn și piatră) a artistului Nicăpetre, o alta de pictură, cu lucrări excepționale (de la Grigorescu, Tonitza, la Mimi Șaraga Maxy, Gheorghe Naum și Emilia Dumitrescu) și o galerie de artă; secția „Memoriale” are în componența sa Casa memorială „Panait Istrati”, Casa memorială „D. P. Perpessicius”, Centrul memorial „Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Anton Dumitriu, Edmond Nicolau, Ana Aslan, Valeriu Dinu” și, de curând intrată în portofoliul nostru, Casa memorială „Fănuș Neagu”; secția „Etnografie” a fost mulți ani închisă, dar, din vara aceasta, primește din nou vizitatori, într-o clădire nouă, cu o expoziție excepțională.

Proiectele noastre sunt mereu sub presiunea adaptării la așteptările publicului, iar prin public nu înțeleg numai vizitatorul clasic, care vine să admire un tablou, sau să trăiască un moment special în fața unui manuscris, sau a unei descoperiri arheologice, ci și publicul care citește cărțile, studiile, cataloagele, prezentările de exponate, editate de noi, publicul care își petrece o bună parte din timp navigând pe internet, sau răsfoind postările pe paginile de socializare, publicul care vine la lansări de carte, la conferințe, la recitaluri, la ateliere etc. Este vorba despre o paletă foarte largă de activități, dintre care multe nu se văd, pentru că țin de ceea ce se întâmplă „în spatele cortinei” (evidență, conservare, restaurare), dar fără de care cercetarea patrimoniului și punerea sa în valoare nu s-ar putea face.

Nu intru în detalii, pentru că este mult de vorbit pe tema aceasta.

Vă mulțumesc!             

 

Interviu realizat de Xavier Montoliu-Pauli 

 

***

 

 

Receptarea lui Istrati în lumea catalană

 

Receptarea lui Panait Istrati în spațiul literar catalan i se datorează scriitorului și jurnalistului catalan Pere Foix i Cases (1893-1978), care l-a cunoscut pe Panait Istrati la Paris, după 1923, și s-au împrietenit imediat. Foix i Cases a tradus din franceză în spaniolă (catalana fusese interzisă în timpul dictaturii generalului Primo de Rivera) câteva volume ale lui Istrati, între 1925-1926 și 1929, Kyra Kyralina, Nerantsula, Ciulinii Bărăganului, Evadările mele, publicate la Barcelona.

Dar prima traducere în limba catalană a unei opere din Istrati se intitulează El pescador d’esponges. Traducerea îi aparține scriitorului și lingvistului Josep Miracle și este publicată la Barcelona, în 1938 – chiar în perioada războiului spaniol (1936-1939). Istrati publicase cartea Le pécheur d’éponges în Franța, în 1930, și, chiar în același an, Miracle publică o recenzie în renumita revistă barceloneză D’ací d’allà [De ici de colo], al cărei obiectiv era prezentarea scriitorilor și artiștilor străini și catalani cu scopul de a face cunoscută literatura europeană după politica anticatalanistă, din timpul dictaturii lui Primo de Rivera.

În schimb, prima traducere publicată în limba catalană a Chirei Chiralina, tot din franceză, a apărut în 1972. Traducerea a fost realizată de scriitorul și publicistul Xavier Romeu. Cartea conține un epilog foarte interesant, scris de poetul și profesorul Jaume Vidal i Alcover, care îl prezintă pe Istrati pe larg, fiind un mare admirator al raconteur-ului dunărean. În 1989, traducătorul Lluís Massanet a publicat, la Barcelona, Domnitza de Snagov.

În septembrie 2015, traducătoarea Anna Casassas a publicat Mes départs în limba catalană, Els meus començaments, la Editura Minúscula din Barcelona. Am stat de vorbă cu ea despre recenta traducere. (Xavier Montoliu-Pauli)

 

Cum ați avut ideea de a-l publica pe Istrati în catalană?

Pe Istrati l-am cunoscut prin volumul El pescador d’esponges [Pescuitorul de bureți], publicat în 1938, pe care îl avea tatăl meu în casă, tradus de Josep Miracle, și imediat mi-a atras atenția. După aceea, am început să citesc, în limba franceză, alte opere de-ale lui și am rămas fascinată de toate acele nuanțe cromatice și de emoțiile transmise de acele cărți, dar și de forța personajelor care trăiau în ele, pentru că era o forță care striga pentru libertate și justiție. Descopeream în ele o lume pe care până atunci nu o cunoscusem deloc, și care, printre altele, m-au ajutat să înțeleg complexitatea lumii balcanice (dar nu să înțeleg de ce era atât de complexă, ci doar cât de complexă era), plină de foc – fugă – și mișcare. Totuși, în ciuda extremei durități, foarte îndepărtată de cea pe care mi-o transmiseseră cărțile lui Ivo Andriæ.

Scurta prezentare a lui Romain Rolland, din prefața la Kyra Kyralina, m-a făcut să fiu interesată de viața lui Panait Istrati, mi-a trezit interesul pentru acest autor atât de diferit de ceilalți pe care îi citisem (lăsându-l la o parte pe Gorki, exact cum menționează Rolland în această prefață) și automat a izbucnit un fel de dorință de a încerca să-l fac mai cunoscut în Catalonia, unde, chiar dacă avea o operă destul de repede tradusă în acel moment, continua să fie un autor puțin cunoscut. Nu se putea – nu se poate – ca o persoană care luptase atât de mult înainte de a scrie acele cărți, care suferise atât de mult, pribegind în lume, să rămână necunoscut la noi.

Singura posibilitate pe care o aveam eu – ca traducătoare – ca Istrati să fie cunoscut de un public larg, era, firește, să-l traduc și să fac în așa fel ca să fie publicat.

 Cum vi s-au părut amintirile lui Istrati din tinerețea lui?

els meus comencaments, panait istratiAm remarcat cartea Mes départs, titlu pe care l-am tradus prin Els meus començaments [Începuturile mele], pentru că era cea mai autobiografică și, prin urmare, unea într-un singur text cele două elemente de fascinație pe care le-am menționat anterior, forța emotivă a narațiunii și, în același timp, perspectiva asupra incredibilei vieți a autorului.

Faptul că abordează în mod direct copilăria și prima adolescență face ca nedreptățile povestite și căutarea continuă a libertății să ajungă direct la inima cititorului, care, desigur, trebuie să se simtă atins de această forță. Și, așa cum am mai menționat, în ciuda extremei durități a întâmplărilor pe care le povestește, textul nu este închis, ci în plină fierbere vitală. În situațiile cele mai întunecate, Istrati păstrează un pic de umor, și, în plus, știe să contrapună momentele de o generozitate și o umanitate deosebită. În acest sens, de exemplu, îmi place în special, contrapunctul pe îl găsim în ultimul capitol, pe vaporul care se îndreaptă spre Alexandria, în care călătorul austriac și chelnerul îl tratează deosebit și-l ajută să-și recupereze demnitatea. În opinia mea, este vorba de o virtute în plus a cărții care se termină în această lumină plină de speranță, nu doar pentru viitorul protagonistului, dar și pentru toată lumea.

 

Interviu realizat de Xavier Montoliu-Pauli

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey