Tamara Popescu

 
sus

 

Tamara Popescu

 

 

Actoria e o meserie de mare umilință, pentru că te vinzi.
Nu pentru bani, dar te vinzi. Îți vinzi talentul

 

Stimată doamnă Tamara Popescu, vă propun să începem dialogul nostru despre teatru într-un mod… cronologic. V-ați născut la…

Timișoara. Într-o familie care de atunci era în Uniunea Europeană, pentru că tatăl meu era sârb, iar  mama era o combinație de unguroaică, nemțoaică și ceva românesc. Am trăit în Timișoara ca într-un oraș cosmopolit extraordinar, niciodată n-am simțit o diferență, nu am auzit pe cineva spunând: tu ești de altă naționalitate. Șocul l-am avut la București. Acolo am aflat că există moldoveni, olteni, ardeleni. Până atunci am crezut că toți suntem români.

Pe site-ul Teatrului Național „Marin Sorescu” scrie că, în copilărie, vă doreați să fiți balerină...

Sunt balerină!! Am început baletul la 4 ani. Ca orice mamă bună, mama mea a vrut să ne ducă peste tot: balet, operă, pian… Aș recunoaște oricând și oriunde „Lacul lebedelor”, de exemplu. Și am avut la Timișoara o profesoară, de origine evreiască, de la care am învățat foarte multe lucruri. În primul rând, i-a spus mamei mele că am talent și că sunt foarte bună. Pentru mine era, de atunci, o imensă bucurie să fiu pe scenă. Dansam la grădinile publice și unde mergeau părinții mei pe vremea aceea, eram fericită că pot să urc pe scenă și să dansez, oriunde și oricum. Eram plină de viață!

Și de ce ați renunțat?

N-am renunțat! Nici până astăzi n-am renunțat! Nu voi renunța niciodată!
S-a întâmplat așa: am tot progresat, am progresat, până când o profesoară de balet m-a dus la Operă, m-a prezentat balerinilor adevărați, cu care am mai dansat eu pe-acolo, la serbări, pentru că ne ajutau să facem niște serbări extraordinare - și am dansat chiar părți din Frumoasa din Pădurea Adormită. Profesoara i-a zis tatălui meu: „E prea bună ca să nu se facă balerină!”. Și m-am dus la școala de balet din Cluj, am fost acceptată în clasa a V-a. A fost bine, dar am amintiri împărțite, unele nu foarte fericite, altele da. Ceea ce am făcut la clasa de balet era extraordinar, dar locul unde am stat în Cluj a fost foarte greu de suportat pentru vârsta aceea. Erau niște cămine imense, cu 20 de paturi, cu dulapuri cu lăcățele pe un coridor. Iarna erau înghețate și trebuia să te duci la dulăpiorul tău, să-l deschizi... După trei ani, m-am îmbolnăvit și, în clasa a VIII-a, după ce am termiat, tatăl meu m-a luat acasă. Am stat trei luni în spital, am fost foarte tristă, am crezut că pentru mine s-a terminat viața, lumea și tot ce mă înconjoară. Nu mai exista nimic! Am suferit o imensă dramă, mergeam pe stradă și mă gândeam la nefericire, aveam 14-15 ani. Tatăl meu a zis să continui să fac ceva și am intrat la un liceu (nr. 4, era chiar în centrul orașului), la secția reală – îmi plăcea matematica foarte mult - și acolo se făcea și sport. Și am făcut gimnastică... atunci se numea artistică, astăzi îi spune gimnastică ritmică, am fost campioană județeană. Iar în timpul liceului, m-am înscris și la Școala Populară de Artă și, în cei patru ani, am urmat toate cursurile care se țineau acolo: actorie, regie...Când eram mică, îl ascultam pe Ovidiu Iuliu Moldovan, care era prim-actor la Timișoara și recita versuri. De Lermontov. Nu pot să uit! Era un vers acolo: „Ah, Tamara... / eu sunt statornic, nu te-nșel”. O poezie superbă! Atunci m-am îndrăgostit de poezie, am început să citesc foarte multă poezie și să recit.

După liceu, tatăl meu a spus că trebuie neapărat să intru la facultate. Și eu am zis că iau ore de anatomie, pentru că dau la educație fizică. Dar, bineînțeles că, pe ascuns, voiam să încerc la teatru. Întotdeauna am zis că m-am pregătit pentru educație fizică, am dat la teatru și-am intrat în toamnă la Științe Economice. La teatru erau foarte puține locuri, 6 pe țară, toate la București, și 2-3 la Tîrgu Mureș, în limba maghiară. Dacă intrai la teatru, însemna că în ziua aia a căzut o stea și luna s-a răsucit și a plecat în alte galaxii! Am picat și tatăl meu s-a supărat foarte tare, așa că am luat lecții de matematică și am intrat la Științe Economice

V-ați dus la cursuri?

Da. Și n-am să uit niciodată că am învățat 12 cursuri de chimie pentru furnale! Le-am învățat ca pe-o poezie. „Dumneata nu vrei să faci teatru?”, mă întreba profesorul, privindu-mă... Pe atunci se purtau pardesie lungi, fuste mini și tocuri înalte, „catalige”, cum le ziceam noi. Dar am stat 10 zile să învăț reacțiile chimice din cursul lui și, la examen. mi-a dat nota 8. Între timp, făceam și dansuri moderne cu Francisc Valkay, care era la Operă și formase o echipă de dans modern. Nu puteam să mă rup de balet, era ceva prea dureros pentru mine. și, la un moment dat, a venit o profesoară de la București, Beate Fredanov, foarte bătrână și mi-a spus: „Dumneata nu vrei să dai la teatru?”. Și atunci am plecat la București, am început pregătirile - nu puteai să intri fără să faci pregătire. Erau profesori sau actori, care aveau fiecare cam 9-10 fete care voiau să dea la teatru și numai din grupele respective intrau, pentru că erau extraordinar de bine pregătite, munca era titanică.

În vara respectivă, la Institut era o nebunie întreagă: 2.000 de fete pe 6 locuri. Am intrat 12, până la urmă, având aceeași medie, dar n-am să uit cum stăteam acolo, pe Cheiul Dâmboviței, noaptea, pe la 2, și l-am văzut pe Bibanu, care era foarte plin de el - mai ieșea câte-un profesor, se certau și se înjurau pe-acolo, cine intră și cine nu. Și, în cele din urmă, ne-au chemat într-o sală și când au zis: „Tamara Lepoev – 9”, mi s-a părut că a coborât Dumnezeu pe Pământ! Tata a venit, m-a dus cu avionul la Timișoara, mă prezenta ca pe icoană prin oraș...

Și studenția cum a fost?

Studenția, pe vremea aia, era o treabă foarte serioasă – poate că și astăzi este, nu știu. A fost greu. Trebuia să mergi la cursuri în fiecare zi, de luni până vineri, dar dimineața mai făceam canto, machiaj, balet, scrimă, educație fizică, iar după-amiază venea Dem Rădulescu și era foarte sever. Poate și pentru că eram prima lui clasă și voia să demonstreze că face niște actori din noi, ceea ce a fost foarte bine. Dar și când se urca pe scenă, era monumental! Făcea absolut toate rolurile și noi... cădeam sub masă de râs. Avea un umor, o viteză de reacție și o gândire schimbătoare, era inimaginabil de talentat! Tot timpul spunea că el nu e actor de comedie, el e actor de dramă, pentru că drama e la un pas de tragedie, și tragedia la un pas de comedie și așa mai departe. Dem Rădulescu a avut o afecțiune deosebită pentru mine, mi-a dat roluri, mi-a dat note foarte bune, în anul III am avut un succes chiar cu Domnișoara Cucu, la Casandra. Întâmplarea face ca el să fi fost și la cununia mea religioasă. Nu voia să mă mărit, avea gândurile lui, și când am urcat acolo, cum eram noi, tineri, nepăsători, colegii de clasă, Bibanu era atât de „important”, avea un aparat de filmat – pentru noi era ceva foarte nou și foarte special și filma pe acolo și primarul a crezut că el se însoară. „Nu”, zice. „Este studenta mea, nu viitoarea mea soție”.

Dincolo de munca aia multă, cum era viața de student?

Ce frumos era Bucureștiul! În ’74, când am intrat la Institut, era o bogăție! Tot ce vrei pe lume! Și oamenii, extrem de eleganți, și distracție cât cuprinde, zeci de cluburi, sălile teatrelor erau arhipline... Puneau spectacole mari regizori, unii dintre ei au plecat pe parcurs, Radu Penciulescu, de exemplu, când eram în anul III, nu l-am mai văzut. Uneori, chiar ne întrebam cine a mai plecat dintre profesori, plecau așa, pe rând, chiar și studenți, în special în Israel, în Germania. Unii mergeau la un congres, la un simpozion și rămâneau acolo, dar prea puțin ne gândeam noi atunci la libertate. Pentru că trăiam foarte bine, lumea călătorea în străinătate, teatrele mergeau în turnee, magazinele erau pline de tot ce-ți dorești pe lumea asta. Nu știu ce-aș putea să spun că nu putem să-mi cumpăr atunci!

Ați prins, ca studentă, și cutremurul din 1977?

Da. Eram chiar în centrul Bucureștiului, într-o casă veche, foarte frumoasă, cu etaj și cu luminator, în spatele Intercontinentalului. Și a fost foarte-foarte rău, cădeau pereții, eram la etaj, am intrat în bucătărie, unde o colegă de-a mea tocmai terminase o... o ciulama, n-am să uit niciodată, și din cuptor ieșeau flăcări imense, așa de tare se clătina. În spatele casei era o scară interioară și primul pe care l-am văzut coborând a fost un bărbat, iar în spatele lui venea soția cu copilașul și m-a șocat asta, m-a supărat. Apoi s-au stins luminile și când am ajuns, în sfârșit, în stradă, era o liniște mormântală. Și cerul senin, plin de stele... După care am auzit că s-a prăbușit blocul acela de la Scala, pentru că blocurile s-au prăbușit după un minut-două și acel bloc s-a făcut... de înălțimea acestei camere. Nu știu unde s-a îngropat. Și liniștea aia teribilă! Nu auzeai niciun sunet, niciun geamăt, nu striga nimeni.

Toma Caragiu, Doina Badea, AE Baconski au sfârșit atunci.

Alexadru Ivasiuc, care vorbea la telefon, lângă Scala. Vorbea la telefon, a simțit cutremurul, dar nu s-a mișcat. L-au găsit cu receptorul în mână, i-au căzut doar câteva cărămizi în cap.

Și după aceea au tot fost povești. Soțul meu era tânăr cascador, cascadorul lui Sergiu Nicolaescu, și a fost printre salvatori. Mi-a povestit cum l-au găsit pe Toma Caragiu, în blocul Continental... La etajul 2, unde locuia Toma, totul era intact - masa lui, niște sticle cu whisky, câinele – care rămăsese în casă... Și când au ridicat pământul, au găsit 100 de oameni unul lângă altul, care stăteau așa, lipiți. Încercaseră să coboare și se prăbușise scara cu ei. Erau toți desculți. Și Toma îl ținea în brațe pe domnul Bocăneț, asta îmi povestea, că prima dată i-a văzut ochelarii, îi avea pe frunte, apoi sprâncenele...

Ce a urmat după facultate?

Am zis că oriunde va fi repartiția, tot în București voi rămâne.

Nici măcar Timișoara nu v-ar fi tentat?

Nu. Am vrut să rămân în București. Am intrat la Teatrul de Comedie, am făcut un fel de figurație, dar eai obligat să faci cei trei ani în provincie, iar eu primisem repartiție la Botoșani. M-am dus și m-am supărat rău pe director, pentru că i-am zis că vreau să plec și a refuzat să-mi dea negație. „Tot am să plec. Am să fac un copil”, i-am spus. Și l-am făcut pe Andrei... Așa că am venit în București și, într-o zi, soțul meu s-a întâlnit în Gara de Nord cu Ion Colan, care i-a zis: „Uite, la noi la Craiova e concurs pentru un post”. Eu eram în căutare și mi-am spus: „Hai, mă duc, stau un an, doi”. Nu știam Craiova deloc, am venit la teatru, era foarte frumos, m-a încântat. Am dat concurs împreună cu Mirela Cioabă, ea fusese cu un an înaintea mea aici, a jucat într-o piesă, a plecat înapoi la Petroșani. Și am rămas eu, anul ăla, iar în anul următor, a venit și ea. Domnul Dincă, dânsul era atunci director, mi- spus: „Ați reușit. Rămâneți?”; „Da”. Și am plecat imediat la București. Cu această obsesie am trăit, trăiesc și acum: anul viitor împlinesc 20 de ani de când fac naveta București-Craiova. Și nu mă las!

Cum v-au primit colegii?

Nu a fost o primire prea plăcută. Actorii erau foarte importanți și se purtau destul de... nu urât, dar rece cu tinerii colegi.

Se păstrează lucrul ăsta?

Eu nu. Mă simt extraordinar alături de colegele mai tinere, sunt foarte prietenoasă cu ele și le admir. Dar cele de atunci au fost foarte rele. Abia m-au primit într-o cabină, apoi m-au mutat în alta, mi-au pus scaunul mai departe de pupitru, ele trei stăteau și-și întindeau acolo toate... Și era o actriță foarte simpatică, ea tot timpul avea o problemă și zicea: „Tamara, te rog frumos, îmi aduci un pahar cu apă?”; „Tamara, vrei să închizi tu ușa aia?” etc. Îmi cerea și hainele: „Știi ce-mi place fulgarinul ăsta al tău?”. Era o dulceață. Cam așa se comportau, până când începeai să capeți aripi, să primești roluri importante.

Se primeau pe bune rolurile astea importante? Pentru că există și astăzi, mereu, discuții, nemulțumiri, când vine vorba de casting, de distribuire într-un rol sau altul.

Actoria este o meserie de umilință. Stai și aștepți să fii ales. Ești aproape  ca un animal pe care îl verifici: la ochi, la dinți, la gât, la picioare... Actoria e o meserie de mare umilință, pentru că te vinzi. Nu pentru bani, dar te vinzi. Îți vinzi talentul.

Aveați norme „de producție” și în teatru?

Jucam peste 200 de spectacole pe an. Jucam și de trei ori într-o zi – duminica. Iar joia jucam de două ori. Și plecam în foarte mult deplasări, care, într-un fel erau groaznice. Mergeam cu autobuzul teatrului, în care era frig, era curent, mai avea puțin și se destrăma. Era sinistru. Și jucam în toate comnele posibile, la căminul cultural, unde se montau niște perdeluțe și acolo ieșeam noi pe scenă. Iarna, cu căciulă, cu mănuși, sigur că și noi mai tăiam textul... Dar să știți că, pe altă parte, chiar mă bucuram... Oamenii ăia, chiar dacă își închipuiau că sunt la film și vorbeau între ei în timpul spectacolului, veneau cu drag și simțeam o bucurie când aplaudau, pentru că o făceau din toată inima, nu din complezență. Era însă foarte obositor... Ne întorceam la Craiova noaptea, la 2, și a doua zi dimineață aveam repetiție.

Dar era cumva obligatoriu să prindeți niște roluri, să vă faceți norma?

Nu, nu era obligatoriu. Erau unii care nu jucau. Cărau o geantă pe-acolo. Se consumă mai puțin – organismul, nervii, mintea...

Cenzura?

Am avut șansa - sau neșansa - să joc în trei spectacole care au fost interzise. Nu știu cum am nimerit tocmai eu în ele! Acum mi se pare de poveste, ca și cum nu aș fi fost eu în piesele alea, ca și cum nu mi s-ar fi întâmplat mie.

S-au jucat piesele respective?

Două dintre ele, da, au apucat să se joace. Singurul spectacol care nu s-a jucat a fost Există nervi, al lui Marin Sorescu, care a fost interzis în perioada scandalului cu meditația transcedentală. Un spectacol extraordinar de bun, dar am avut doar șase vizionări și toate cu Securitate și cu Comitetul Central, așa că l-am jucat în fața câtorva oameni.

Alt spectacol, Mobilă și durere, îl jucam, îl opreau, apăreau cei doi securiști îmbrăcați în haine de piele până la glezne, treceau pe hol, se uitau la noi, zâmbeau, intrau în sală, noi jucam, lumea râdea și apoi ei începeau: să tăiați nu știu ce cuvinte, comuniștii nu beau bere, comuniștii nu au amante. Apoi plecau. Noi iar mai jucam două-trei spectacole, ei aflau că jucăm, veneau și... ne întrerupeau vreo două luni. Pe urmă venea cineva dela Partid și zicea: „Dați-i drumul!”. După care iar se oprea. L-am jucat la București, la Festival, a luat premiu.

În sfârșit, cel de-al treilea, O scrisoare pierdută, spectacolul lui Cornișteanu, pe care tot așa, trebuia să-l ducem la București și nu voiau să ne lase să intrăm în Festivalul Național. Și atunci a venit maestrul Radu Beligan și a vorbit cu doamna de la Comitetul Central – o chema chiar Tamara Crețu - și la vizionare au stat cu ea tot timpul în sală, n-au lăsat-o să se uite la spectacol, o țineau de vorbă, deși eram sigură că ea i-ar fi dat drumul. Un coleg de-al meu n-a putut juca și Cornișteanu l-a jucat pe Tipătescu, noi tremuram pe scenă: „Ne dă drumul?”, seara trebuia să jucăm în Festival și până la urmă, doamna s-a ridicat și a zis: „Bine, scoateți steagul României și în rest, puteți să-l jucați!”. Bineînțeles că seara s-a jucat tot cu steagul, dar n-a mai venit ea.

Am ajuns în anii ’80, pe care i-ați trăit la Craiova. Cum au fost?

Grei. Cenușii. Stăteam pe Romul, în Parcul Teatrului, la etajul 6. Și în magazine nu se găsea lapte, nu se găsea nimic de fapt, și plângeam, pentru că aveam copilul mic și trebuia să-i dau lapte. Mă duceam și cumpăram săpun sau celebrele parfumuri Miraj, mergeam la autoservire, ajungeam în spate, îi dădeam vânzătoarei un parfum sau un săpun și mai duceam un pui acasă. Dar de lapte aveam nevoie în fiecare zi. Și mă săturasem să mă trezesc noaptea și să cobor la ora 2 să pun sacoșa cu stile goale la rând și atunci, la ora 6, legam plasa cu sticle de o sfoară și o coboram de la etajul 6 fix în fața magazinului.

Ați avut norocul să locuiți deasupra alimentarei!

Daa! Erau sticlele așezate așa, două câte două și stătea de pază câte-un om, care avea grijă să nu vină alții și să schimbe locul. Apoi, când venea mașina, coboram. Nu aduceau decât 2-3 lăzi și când începea să se termine laptele, interveneau cei din spate: „Nu mai dați câte două sticle, dați doar câte una!”. Dar și dacă vânzătoarea dădea câte una, laptele continua să se termine… „Dați cu cana! Dați cu pipeta!”, ziceam în gând, dar oamenii erau disperați și întotdeauna începea scandalul: „Dumneata n-ai fost aici!”; „Ba dumneata n-ai fost!”. Și pentru că am amintit de mașina de lapte, era și o doamnă, în blocul de la Lumea copiilor, care avea misiunea să ne anunțe când apare mașina cu mezeluri. Atunci striga tare: „Vineeee mașinaaaaa! Vineeee mașinaaaaa!” și toți ne îmbrăcam în grabă și fugeam să ne așezăm la coadă, să cumpărăm nu știam ce, ce apucam… oase, parizer, orice. Și când plecam, rămânea magazinul la fel de gol și de curat ca înainte.

La Revoluție ce ați făcut?

Am avut grijă de copii. În blocul nostru stătea un securist, care era economist și care plecase de acasă, de vreo două săptămâni. Și soția lui a venit la mine: „Doamna Tamara, vă rog din suflet să-l luați pe Radu al meu la dumneavoastră, că mi-e frică”. Și asta am făcut de Revoluție: am stat cu copiii, i-am pus în pătuț, le-am citit. Apoi, când se zvonea că vin elicopterele și domnul Lari cu mai mulți de la teatru s-au urcat pe clădire să le aștepte - și bineînțeles că n-au venit – în timp ce urcam scările, m-am întâlnit cu un mascat, cobora de pe bloc. Am rămas amândoi înlemniți, pentru o clipă. Eu m-am uitat la el că era o apariție curioasă, el s-a uitat la mine să vadă dacă nu sunt teroristă sau nu știu ce-o fi fost în capul lui. Și-am trecut unul pe lângă altul. Dacă tot suntem la amintiri din zilele acelea, să mai spun și că în English Park, în fața Primăriei, fusese împușcat un om. Se trăsese de sus, de pe bloc. Și un an de zile n-am mai trecut prin parcul acela. De câte ori ajungeam acolo, mă uitam în sus să văd dacă nu e unul care trage. Unele lucruri sunt foarte triste.

Cum s-a schimbat teatrul, după 1989?

Revoluția pentru mine a fost Raiul pe pământ! Am crezut că or să coboare toți sfinții și toți îngerii și-o să trăim într-o fericire și într-o bunăstare, așa cum visam eu când mă uitam la filmele americane. Am avut mari speranțe, la Revoluție. Ne-am pregătit, ne-am organizat, am fost lider de sindicat, am stat cu dreptatea-n mână. Pe vremea aia se putea obține ceva și au fost trei miniștri de Cultură la care m-am dus ca lideră de sindicat: Caramitru, Ludovic Spiess și Cristian Hadjiculea. Acum, noi actorii am rămas ultima categorie profesională. Nu ne-au crescut salariile de cinci ani. Mereu le spun celor tineri să se organizeze, să ceară. Numai dacă vei cere ceva, vei primi, dar trebuie să ai curaj, să te duci până la cele mai înalte niveluri, pentru că altfel te uită. Sunt fericiți dacă scapă.

 

(Dialog cu actrița Tamara Popescu, purtat în 4 noiembrie 2015, în cadrul proiectului „În culisele scenei, în culisele vieții”, la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova. Moderator: Cornel Mihai Ungureanu. Continuarea, în numărul următor) 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey