Adrian Buz
Radu Ciobotea

 
sus

Adrian Buz

 

Am convingerea că doar dintr-o scăpare știința omite să ne spună
că în realitate nu avem decît o singură vîrstă toată viața

 

Ce mai face mama ta? Cum o privești cu ochii vârstei de acum?
Cred că mamele de băieți au o genă comună.

Mame de băieți, un titlu de romanță ușor retro. OK… relația cu mama e una din temele colaterale în 1989, una care are relevanța ei și sper că îi dă consistență personajului adolescent și soldat. De altfel, o dramă comună, o fabulă, la fel ca Sarea în bucate, cu care își înrudește oarecum miezul psihologic… Ce se întîmplă cînd o perspectivă binișor anacronică și anumite prejudecăți populare creează situații cu un potențial de inadecvare nociv? Ce se întîmplă atunci cînd păsarea excesivă, bine învelită în duioșii, e de fapt dăunătoare? Cum îți rotunjești umanitatea, cum îți înfrunți conștiința cînd în ea viețuiește un părinte vampir lacrimogen, de fapt, nematurizat ca părinte, neținînd pasul cu schimbările copilului ajuns adult? Trăim într-o cultură dominată de ideea sacralității relației de sînge, care nu chestionează aceste mici patologii, dragostea între copil și părinți nu se condiționează în niciun fel… Sacră, deși responsabilitatea se rezumă doar la lucrurile materiale, care eventual încap în stomac. Azi un psihoterapeut dedicat îți poate explica cît de simplă e mecanica acestor constrîngeri și infirmități psiholgice și cum, neconștientizate, nepuse în lumina adevărurilor neplăcute pe care le creează, produc efecte pe termen lung. Aritmetic. Am convingerea că dacă în fiecare cartier al orașelor lumii ar exista un astfel de specialist, un psihoterapeut, care să ne ajute să ne despletim cu demnitate personalitățile distincte (cu nevoi și dorințe distincte) din ghemurile neigienice mintal în care ajungem să trăim lumea s-ar însenina într-un mod neașteptat.

Punînd întrebarea într-o direcție personală îmi oferi cea mai mare satisfacție pe care o poate avea un scriitor. Cînd identitățile ajung să se confunde, înseamnă că micul număr de magie a reușit.

Am convingerea că o scriitură, indiferent de gen, rămîne o piesă de literatură. Iar literatura, oricît s-ar strădui să rămînă în conturul realității, îl transcende din o mie de motive. Un om nu poate fi reflectarea lui din oglindă, asta e convenția artelor. Ceea ce cred că e important în acest gen cu apel la memorie e, pe de-o parte, gradul de realism și de autenticitate, pe de alta, onestitatea față de morala pe care o transportă. 

Din punctul de vedere al autorului, singurul lucru relevant e morala acestei cărți, dacă se potrivește sau nu se potrivește cu ceea ce știe cititorul despre lucrurile pe care care le narează, despre adevărul istoric și despre tot restul.     

Personajul cărții tale apare, în opinia mea, în ipostaze dintre cele mai frumoase din literatura noastră, vizavi de tatăl său. În ce măsură profesia tatălui îți apare ca transmisibilă?
Privind întregul parcurs al tatălui tău, atât cât ți-a fost dat să-l cunoști, în ce măsură simți că te plasezi în a-l înțelege în alegerile sale, în ceea ce l-a definit de-a lungul timpului. Crezi că felul în care îți faci o imagine despre cei dinaintea ta diferă la, de exemplu, 20 de ani față de, să zicem, 50 de ani?

E măgulitor ce spui. Relația cu tatăl e învăluită în aburul unei călduri care nu răzbate în cuvinte explicite. Sînt gesturile, o anumită delicatețe, mici ironii ca o rutină netedă a unei relații care-și cunoaște profunzimea, uneori și tăcerile vorbesc… toate se acumulează într-o evidență…

Aducînd vorba despre relația tată-fiu în literatura română eu țin să amintesc de Jurnalul fericirii, cartea lui Steinhardt. 

Ceea ce se transmite de la tată la fiu e vocația artistică. E un subiect, ai apăsat un buton… Pentru că în 1989 există un episod ce rupe cronologia și-l mută pe protagonist, între timp complet transformat în adult și scriitor, în prezent, în vizită în atelierul tatălui. Acest salt în timp se explică, transferul de vocație, dar și de memorie, nu avea sens decît dacă avea către cine să se facă, către un adult care și-a găsit direcția. Poate, narativ vorbind, să fie o găselniță ușor forțată, dar povestea nu se putea rezolva altfel. A meritat riscul, pentru că am primit comentarii de la cititori care au văzut foarte clar care a fost intenția, chiar dacă episodul în sine se colorează cu multe alte teme, bătrînețea, sondări în abisul omului veșnic făuritor de „mizerie”, drama cumplită a războiului și ce-o mai fi acolo. Nu putea să apară decît într-o formă concretă, definitivă, și nu sub forma unui vis premonitoriu, a unei viziuni anticipative.

Asta se întîmplă în literatură. În realitate lucrurile nu stau mult diferit, transferul s-a făcut sărind un pic din șină. Eu, dacă pictez, o fac altfel. N-am ce face, sînt bîtă la desen, deși sînt atras de imagine și culoare… și cred că literatura nu trebuie lipsită de ele.

OK… parcursul… întrebarea e vagă, alegerile lui ca artist sau ca om? Despre oricare ar fi vorba, sînt alegerile lui. Pentru că n-am răspuns pentru acestă întrebare, am să-ți ofer un amănunt personal, în altă direcție, legîndu-l cumva de roman. Foarte mulți ani, tatăl meu a pictat peisaje de iarnă, și-a făcut un renume din tema asta… de altfel, un detaliu neficțional din 1989. În memoria mea se suprapun zeci de lucrări cu siluete troienite de arbori fie fine, fantomatice, fie amenințător-musculoase, în cîmpuri pustiite de viscol sau în vechile parcuri ale Craiovei. Scriindu-mi romanul și deschizînd ușa spre cețurile amintirilor am produs un astfel de peisaj, în care apare un drum într-un pustiu alb străjuit de schelete negre de plopi, un peisaj pe al cărui cer alb-gălbui se deșiră un stol de ciori ca o caligrafie indescifrabilă. Sînt convins că această lucrare există pe undeva și nu e rodul „viziunii” mele artistice. L-am scos într-un moment de rătăcire dintr-un străfund al memoriei și am simțit nevoia să-l reproduc. E exact peisajul pe care protagonistul soldat îl străbate la un moment dat împreună cu o întreagă unitate de camarazi, în aventurile lui de picar fără voie. 

Tatăl meu tocmai a împlinit 80 de ani, am vorbit cu el la telefon și l-am găsit destul de verde, fiind prins în același program disciplinat dintotdeauna, lucrînd neabătut, foarte concentrat… Mi se pare un lucru extraordinar faptul că nu l-a slăbit pasiunea pentru munca lui, pentru arta lui. 

20 de ani sau 50 sau 100… Am convingerea că doar dintr-o scăpare știința omite să ne spună că în realitate nu avem decît o singură vîrstă toată viața. O singură vîrstă care se adaptează la contextul dictat de biologic, singurul care se supune timpului. Dacă la „50” de ani ajungi să-ți schimbi impresiile despre foarte multe lucruri e pentru că știința are scăpări, nu ne spune adevărul… Le avem pe toate în noi de la naștere, dar trebuie să trecem prin cacialmaua asta a maturizării, a îmbătrînirii, ca să le aflăm.

Cum ai ales engleza? Care e relația ta cu literatura de limbă engleză? Te influențează ea în propria ta scriere?

Eroul meu cară după el neeroic un caiet de engleză, pentru că engleza e limba dominantă în cultura pop, de care el e atins și pe care o caută, în ciuda lui Ceaușescu. Lui de-acolo i se trage. Cred că ai putea spune asta… în lipsa altor indicii.

În cazul meu, al autorului, nu știu, așa au ieșit lucrurile la un moment dat. Partea cu literatura a venit un pic mai tîrziu. Cu literatura americană, mai precis. M-am trezit afin cu acest sunet foarte distinct atunci cînd l-am descoperit. În mod ciudat povestea a început cu poezia… cu Emily Dickinson și cu Whitman. Nu știu cum aș putea să descriu cît mai simplu ce a urmat, fără să ne găsească nepoții cu ochii dați peste cap. Poate că o stranie senzație de acasă ar fi cel mai cinstit mod de a spune. Nu le-am făcut testul recitirii ca să probez dacă ea mai funcționează. Nu tuturor… Cu Vonnegut știu sigur că funcționează, pentru că întotdeauna există pe undeva prin preajma mea un volum cu care îmi anim lipsa de chef sau pierderea de încredere sau demoralizările. Fiți rezonabili, cuvintele care l-au hipnotizat pe domnul Rosewater, ar trebui să fie steagul omului tuturor timpurilor.

Da, toate lucrurile care ne plac la un moment dat ne influențează. Ne dorim să fim ce admirăm, nu așa se spune?

Îți mărturisesc că de la primele pagini m-ai dus cu gândul la Dulce ca mierea e glonțul patriei, romanul lui Petru Popescu, din perspectiva cuvintelor cheie: tineri în mediul militar. Ai avut în minte referințe literare sau cinematografice (de exemplu Hair)?

Nu e prima dată cînd, vorbindu-se despre 1989, se face referire la romanul lui Petre Popescu. Din păcate, nu pot răspunde,  pentru că nu l-am citit.

Din toate numele care mi s-au învîrtit prin minte în toți acești ani în care am lucrat la roman au rezistat două: Mark Twain și George Topîrceanu (prozator). Acum nu te aștepți ca tot ce-i trece prin cap unui scriitor să aibă sens, să lucreze în logica lumii.

Pot să-ți spun că metafora din final mi-a fost inspirată de Breat Easton Ellis, de finalul din Glamorama, „The future is that mountain”. Iar episoadele narate la persoana a doua mi s-au tras de la jurnalul lui Paul Auster. Iar pentru jocul de planuri narative… ei, dar să nu le dăm, totuși, apă la moară cusurgiilor. 

Cinematografic, dacă ceva s-a mișcat în mine, acel lucru a fost mult mai aproape de exotismul balcanic, scenele suprarealiste cu trenul militar care ba stă, ba înaintează lent și din care iese un fum de grătar, auriu în lumina unei după-amiezi de aprilie e un mic omagiu pentru cinematografia lui Kusturica, cu care împărtășim o mitologie geo-etnică. De altfel, episodul e real, lucrurile chiar așa s-au întîmplat, carnea de miel împănat cu usturoi a trecut prin mîinile mele înainte să fie pusă pe grătarul de care tot eu eram responsabil, în timp ce peisajul care se vedea prin ușile deschise ale trenului se deplasa neverosimil.

Cartea ta reunește mai multe planuri și unul dintre ele este perspectiva asupra istoriei recente. Mai întâi, am observat că ai o seamă de pagini explicative în ceea ce privește modul în care arăta și funcționa societatea românească în finalul (nebănuit pe atunci) epocii comuniste. La un sfert de veac de la momentele descrise ai simțit nevoia unei esențializări de dicționar? Ai avut în vedere un public țintă de vârstă mai aproape de tinerețe, un public care nu are experiența acelui timp?

De altfel, cu trecerea timpului, experiența stagiului militar obligatoriu începe să devină o amintire pentru din ce în ce mai puțini bărbați (și femei, să nu uităm și acest aspect).  A plasa literatura, mai mult sau mai puțin cu trimiteri autobiografice, într-un astfel de mediu, dispărut sau pe cale de dispariție, îți pare un avantaj sau un impediment?

Gîndul la publicul țintă (tînăr și neștiutor) a existat pe jumătate, undeva în rîndul doi. Dar rațiunea acestor episoade e mult mai pragmatică, mai nedidactică. Un pictor cînd pictează un portret figurativ, realist, îi desenează omului și urechile, și nu-l lasă cu o notă explicativă: aici sînt urechile, dar pentru că voi știți cum arată nu vi le mai reproduc. Tot ceea ce pare esențializare de dicționar vine din acestă dorință de a desena cît mai exact conturul pe care, e adevărat, se poate ca unii cititori să-l cunoască mai bine ca alții, iar alții să nu-l cunoască deloc. Am considerat că nu-mi puteam lipsi portretul de urechi sau de nas sau de ochi. Da, sînt detalii ale unui timp necesare literar. Bun, și o mărturie despre acel timp. 

La fel și episoadele Revoluției, ele vin dintr-o dorință de a desena întreg tabloul epocii. Despre ce fel de Revoluție se vorbește? Primul care are nevoie să știe e chiar protagonistul, așa că trebuia elucidat misterul. În plus, episoadele Revoluției mai au un rol, sînt un truc narativ simplu… schimbînd vocea și întrerupînd firul principal, se creează un pic de suspans, de tensiune. În fine, în cele din urmă mesajul se construiește și din multe lucruri nefilozofice, tehnice…

Și încă ceva, tot ceea ce ar putea intra la esențializări de dicționar, toate aceste episoade amănunțite… am încercat să nu le sentimentalizez, să le prezint fără exagerări, fără teză. La fel cum Revoluția nu iese din conturul oficial, n-am vrut nicio clipă să vin cu teorii senzaționaliste sau cu speculații… Nu avea sens să străpung receptarea pe care o aveam atunci, deși există un personaj, un doctor în vîrstă, care chestionează puțin lucrurile, dar e tamponat de entuziasmul general. Toate dezvăluirile ciudate au venit mult mai tîrziu, e clar că există prilej pentru alte cărți care să prezinte adevărul Revoluției în altă lumină, dar pentru mine nu avea sens. De-ar fi să pleci doar de la celebra replică a generalului Militaru, în momentul în care Petre Roman se căznea să vină cu versiuni de nume pentru noul organ politic care urma să preia frîiele: ba să rămînă Frontul Salvării Naționale, că așa se cheamă de șase luni. Cum, de altfel, se știe că nici la Timișoara lucrurile nu au fost sută la sută spontane. Dar aceste povești ies din logica pe care o impune cronologia, ar fi însemnat un narator de alt tip, mai vizibil omniscient, și lucrurile s-ar fi complicat… singurul beneficiu ar fi putut să fie faptul că-i spoream indicele de notorietate pe bază de senzaționalisme.

De fapt, romanul s-a născut din cîteva povești de armată, genul de povești vitejești pe care bărbații le spun la botezuri cînd e gata să se termine vinul, în timp ce doamnele lor zîmbesc ușor stînjenite. Mi-am pus singur în cale o provocare: scoate-le din registrul popular și fă-le literatură. Poți? Lucrurile s-au complicat cînd am descoperit ce mină de aur e de fapt subiectul, cu tot contextul lui. Mi-am dat seama că e posibil. Apoi a urmat chinul și distracția lui „cum lipești bucățile, unde pui lumina, ce anume vrei să spui, cît anume vrei să spui, cum echilibrezi perspectivele, cum transformi niște vieți reduse la o condiție patetică într-o poveste care să țină…?”, pentru că materialul nu-l primești liniar, mintea omului nu e tramvai și am avut deodată pe cap un caleidoscop de povești care se tot răsturna pe măsură ce se acumula nesistematizat. 

Povestea stagiului militar e un pretext, din ea se deschid uși spre toate celelalte teme fiecare cu planul ei. Impedimentele sînt de fapt un tip de prejudecăți față de subiectul principal. Au fost cititoare care mi-au mărturisit că au pornit lectura cu rețineri, dar au dus-o pînă la sfîrșit, fără să se simtă în primejdie, empatizînd cu protagonistul. Și asta mă face să cred că am reușit. Cînd literatura funcționează, risipește și reținerile față de un subiect sau altul. 

Împlinirea a 25 de ani de la revoluția română a prilejuit și aducerea în spațiul public a unor mărturii din preajma lui 1989, ca, de exemplu, un documentar realizat de Josy Dubié:

Imaginile nefalsificate din anii de comunism sunt extrem de rare. Realitatea acelui timp are o explicație contorsionată iar argumentele 'materiale' sunt ușor amplificate, pentru că acelea 'spirituale', cel puțin la fel de importante, dacă nu chiar decisive, se impun mai greu.

În carte ai oferit o paralelă cu putere de ilustrare a realității, prin descrierea excursiei în Cehoslovacia. Cum crezi că este percepută azi, de cei care nu au trăit acel timp, pervertirea societății, cum este privită umilirea oamenilor?

Documentarul lui Dubié e fenomenal. E ca un vaccin. E dureros și stimulant…  E ciudat cum ceva atît de simplu, de nepisălog și de concentrat poate fi mai eficient ca un întreg muzeu sau ca un tratat. Sau ca o mie de alte documentare mult mai recente… care păcătuiesc prin didacticism, la adăpostul unui timp mai prielnic vieții. Sînt de acord, e foarte trist că nu există mai multe astfel de materiale venind direct din epocă, filmate direct pe stradă, filmate direct în casa unor disidenți, imagini brute, nu preluări ale discursurilor lui Ceaușescu sau emisiuni din epocă. E trist, pentru că, de fapt, NU POT să existe, pentru că în acea epocă NU PUTEAI să filmezi astfel de documentare. În care să spui… uite ce chestie dată dracului se întîmplă cu românii ăștia, statul le oferă un kil de carne pe lună și niște copite de porc pe care ei le numesc patrioți (sau adidași de porc) și pentru care stau ore întregi la coadă. Și dacă fac scandal, dispar… un pic sau de tot, depinde de ei cum.

E cu atît mai remarcabil cu cît imortalizează figura unui dizident, Doinea Cornea, de altfel, puternic maculată în anii postdecembriști. Aici vezi originalul, din ce esență mică a ieșit un lucru atît de mare, care să ne dea un pic de demnitate în fața unei istorii strîmbe.

„Spiritual” versus „material”. Să nu despicăm nenatural ceea ce natura a pus împreună. Omul e suc gastric, dar și capacitate de abstractizare în egală măsură. Românii care au ieșit în stradă umiliți de lipsuri (hrană, electricitate, apă curentă) au strigat Libertate! Jos dictatura! Alegeri libere!  

Exact, episodul Cehoslovacia descrie uluiala unor români în fața unui comerț normal, chiar dacă privările existau la nivelul libertăților. Cam asta a fost ideea acelui episod… Un altul, care evocă mecanismul umilinței, cum funcționa strategia sistemului de ne transforma în turme înnebunite de foame, e cel care îl are erou pe tînărul redactor ajuns în atenția securității… Ce ne-am face dacă nimeni în țara asta nu ar mai vrea să mănînce carne, să se lipsească de preocuparea de a sta la coadă pentru carne, e replica securistului care-l are în grijă, esența cinică a unui calcul opresiv monstruos. Replica e reală, povestea adevărată îl are ca protagonist pe scriitorul Florin Bican care a fost atît de bun încît să mă lase să i-o fur.     

Mi se pare că întrebarea ta generală ascunde ceva concret, o teamă, o teamă cu o temă mai complexă. Poate greșesc, dar am să mă folosesc de pretext.

Cum e privită umilirea oamenilor? Cu îngrijorare, sper. Poate că măcar o clipă își imaginează o lume nu doar fără facebook și internet, dar și fără curent electric. Mă rog, o glumă nesuferită… N-am nicio îndoială că înțeleg cum trebuie povestea trecutului. Au auzit-o de multe ori… poate că de prea multe ori, dar nu le-a scăpat esența. Și atunci cum de pătrunde moda asta a neostîngismului urban de lux? Nu știu dacă pentru toți însemnă același lucru, dar cred că pentru foarte mulți, mulți dintre ei tineri, e o modă la fel de bună ca oricare alta să-și ardă nervii unei vîrste. Devine o problemă cînd începi să asculți ce vine din cercurile stîngii intelectuale. Pentru că acolo, deja, nu mai vorbim de o simplă modă. Cînd auzi oameni educați, deținători de diplome autentice că spun chestii de genul comunismul a emancipat femeile și le-a dat drept de vot, îi vezi glorificîndu-l pe părintele mineriadelor, îi vezi bătînd din gene la auzul unor demagogii simpliste despre cei mulți și săraci e clar că nu vorbim despre o social-democrație emancipată, ci despre ceva căruia   bunicii noștri, pentru că nu pătimeau pe motiv de corectitudine politică, nu s-ar fi sfiit să-i spună pe nume. Nu însemnă același lucru pentru toată lumea. Să vorbești despre funie în casa spînzuratului e și un fel de a-ți atrage lumina unei notorietăți găunoase, te lansează într-o concurență nesănătoasă pe piața de idei. Nesănătoasă, pentru că e complet distorsionată și neonestă. Preponderent polemici față de figurile pronunțate ale discursului anticomunist, fără să injecteze în partidul de stînga oficial idei inovatoare (sau măcar frica concurenței), cu cristalul ideologic ușor aburit de morale sentimentale în regim de demagogii, căznindu-se să urnească bolovanul adevărului pe poteci ciudate, fără altă strategie decît flecăreala în răspăr, pipărată cu erudiții epatante… nu știu  dacă sînt un model de urmat sau de luat în serios, deși insistența lor dă roade, măcar că produc un bruiaj tîmpit și relativizează lucrurile în minți neatente.

Relația cu politicul și puterea, cu istoria, omul cetățean în schema civilizației lui homo sapiens… Pentru că fiica mea cea mare împlinește curînd 14 ani și va primi un act de identitate și un rol în schema asta, mă pregătesc serios să o felicit și să-i transmit înțelepciunea mea. Decalogul pentru Mara. Ai dreptul și obligația să nu fii indiferentă sau neatentă. Dacă tu vezi un perete acolo unde ei îți spun că e o ușă, știi ce ai de făcut. Dacă îți lasă de înțeles că tu ai o vină și ei un merit, de asemenea, știi ce ai de făcut. Dacă e prea liniște, pune-ți întrebări. Dacă omul era prea slab și acum e prea gras, mă rog, mai treacă-meargă, dar vezi să nu fie prea liniște și să nu-și facă din asta un merit. Cînd începe să nu-ți mai placă, nu fi politicoasă cu ei, fii cu tine. Dacă un om vorbește cu prea mult aplomb și-ți lasă de înțeles că deține formula salvatoare și că știe cum ar trebui să fii tu, fă-te că nu-l auzi. Dacă ți se pare că lucrurile se repetă supărător și vezi că ei vor rezultate diferite cu aceleași mijloace, că întotdeauna povestea asta e despre unul mai puțin bun și despre unul rău, nu ți se pare, verifică într-o carte de istorie - știința omite să ne spună că sîntem o specie îngrozitor de limitată. O, și nu uita, să fii prudentă nu însemnă să fii neîncrezătoare sau nepăsătoare. Și așa mai departe…  

Cartea ta se construiește și pe un alt schelet semnificativ pentru acel timp, intervenția ofițerului de contra-informații, în fapt un om al Securității. Ilustrezi o manieră de control al oamenilor cu repercusiuni dintre cele mai puternice. Cum ai perceput perversitatea mecanismului acela și efectele până în ziua de azi?

Repercusiunile foarte puternice erau frica, macularea, avînd ca scop înfrîngerea oricărei rezistențe, subjugarea totală. Omul visat de regim era un zombi crispat de frică și regimul își dădea toată silința să facă asta din noi.

Securitatea era un instrument abil, pînă la partea cu arestările, avea grijă să sape gropi între oameni, care se umpleau cu suspiciune, cu o demoralizare neagră, făceau imposibilă orice fel de asociere, de solidarizare. De aceea cazurile de răzvrătire au fost individuale, și cînd te uiți azi la ele vezi un fel de nebunie, un curaj care ține mai degrabă de patologic. Perversiunea acestui aparat odios era fără cusur.

Spun lucruri știute, devenite truisme… dar dacă le-ai trăit, nu te poți abține, vorbele îți ies singure din gură.  

Există două episoade care ilustrează modul în care lucra Securitatea. Exista un al treilea episod, un episod în care protagonista, o profesoară venerabilă, ajunge la miliție pentru că se plînge în public că nu mai găsește medicamente simple, algocalmin, aspirină, și pentru că povestea ei se află, începe să fie privită cu reținere în anumite cercuri, îi e săpată reputația, în principal din invidie, o invidie camuflată de bîrfe născute din acestă aparență de altfel umilitoare. Romanul a suferit o ajustare la un anumit moment, așa că episodul a rămas în sertar.

Ideea lor fiind să ilustreze ce fel de victime eram în acest joc răsucit al unor minți sinistre.

Perversitatea mecanismului nu era posibilă fără perversitatea unora dintre cei care ajungeau pe listele ei, urechile lui funcționale. Din pricina unor infirmități de caracter, din lăcomie, pentru că se pare că unora li se ofereau bani, din slugărnicie cu mici foloase, cel mai adesea din invidie, din o mie de alte motive, în urma unor șantaje sau constrîngeri… Securitatea reușea să speculeze într-un mod complex natura omenească. La acest nivel al controlului, al răspîndirii de frică, al supunerii, lucrurile mergeau fără greș. Natura umană i-a trădat în fața unui calcul greșit, abuzul de privări ne adusese la un pas de extincție. Din fericire, regimul nu și-ar fi calibrat bine toate uneltele depersonalizării.

Ai dreptate, într-o oarecare măsură am rămas cu ele, inclusiv cu frica, o comoditate în care ne retragem din fața unor adevăruri care ne obligă să ne asumăm o poziție, a făcut posibilă macularea unor personaje în perioada postdecembristă, tăcerea din epoca Năstase și cred că am putea ajunge foarte ușor la momentul 2012. Un cîmp moral tarat care nu a avut ocazia să se vindece, poate și pentru că perfuziile pe care le-a primit au fost veninoase, așa că bătăliile care s-au produs în el au ajuns să arate din ce în ce mai ciudat, s-au produs între niște mutanți, fiecare cu slugărniciile lui, cu invidiile lui, cu fricile lui, cu lăcomiile lui, cu arivismul și impostura lui, cu prostia lui care l-a împiedicat să-și conștientizeze condiția, iar adevărul și oamenii care au încercat să-i dea voce au avut numai de suferit.

Se pare că a fost nevoie de 25 de ani să apară o generație necontaminată care-și înțelege altfel rolul de jucător. Sper, totuși, că despre asta a fost vorba la ultimele alegeri, lăsînd la o parte orice fel de nuanțări sau isterizări sau partizanate politice. Nu schimbă lucrurile în absolut, dar măcar senzorul pare să tresară altfel. Poate că ea e acea generație care va ști să ceară cu curaj și să pună presiune, și nu să se lase încăierată, după cum i se flutură cîrpa.  

De ce coperta cărții tale include o fotografie, celebră, din Cluj?

A fost alegerea editurii. Se pare că a avut efect. Nu știu de ce au folosit o imagine din Cluj și nu una din Timișoara sau din București, bănuiesc că a fost o socoteală legată de drepturile de reproducere… sau, exact, de notorietatea fotografiei. Deși eu am venit la un moment dat cu o altă copertă, cred că graficiana editurii a avut dreptate.

Primii ani '90 au avut, la rândul lor, o altă culoare socială, au însemnat o altă experiență istorică. Despre postcomunismul românesc, în faza lui de început, vei mai scrie?

Cînd vine vorba despre anii '90, sînt două lucruri care se ridică din memorie, probabil cele mai definitorii. Senzația de imensă ușurare, de eliberare, puteam să respirăm, se întîmplau lucruri, aveam apă caldă, citeam ziare, trăiam deodată în acel vis pe care nu-l credeam posibil. Și figura sinistră, cu celebrul rînjet atoateștiutor a lui Ion Iliescu, efigia convertirii vechilor structuri la un capitalism balcanic, fanariot, pe resursele statului… că doar cine altcineva era statul. Pentru mine cam asta e experiența lor istorică, redusă schematic.

Nu voi mai scrie despre anii '90, e un subiect, dar nu consider că mai merită atenție. Există mult exotism acolo, cu teme grele. Exotism pe care se pare că l-am luat cu noi, nu lipsește din prezent. Așa că de ce să ne mai chinuim să ne sucim gîtul înapoi? Uite un exemplu…Recent Ponta a dat o lege doar pentru el. Ultimul care a comis o asemenea vitejie a fost, după cunoștințele mele, Ceaușescu. Ca să nu cumva să credem că nu știe ce face, în zilele următoare a tras în public o glumă, despre infamul doctorat de care tocmai s-a scăpat, făcîndu-și cadou legea. Protestele au fost atît de firave și de trecute cu vederea, dacă nu cumva chiar ușor ridiculizate de oameni educați, că tot am vorbit despre mutanți, încît te apucă dezolarea. Totuși, ca să fixăm mai bine povestea, am să repet, omițînd numele: în anul 2015, premierul unui stat de drept membru al Uniunii Europene a dat o lege doar pentru el, doar ca să-și scape curul de acuzația de furt intelectual. Nu ți se pare că sună exotic?  

Mi-aș dori să am puterea și luciditatea și să-mi omor îndoiala, ca să scriu cartea pe care am văzut-o născîndu-se în grădinile lui Carlos, un spaniol de profesie grădinar. O carte de convorbiri cu acest om simplu, dar extraordinar de acut și de plin de curiozitate. O carte despre România lui 2012, despre democrație ca curte a miracolelor (cacofonia e o figură de stil). Nici vorbă de egoficțiuni, realități din greu.

Romanul cuprinde savuroase descrieri ale unor scene din lumea artistică dinainte de 1989, particularizată prin personaje din Craiova. Ușor, ușor, se conturează profilul unor personalități, comportamentul lor în anumite momente. Îmi pare că, paradoxal, unul care iese într-o lumină mai puțin favorabilă din 21 decembrie, s-a dovedit remarcabil în viata culturală de până azi, pe când vedeta curajoasă a involuat spre o atitudine jenantă. De altfel tatăl personajului tău are o scurtă descriere a celor care ieșeau în față în 1990. Ca să folosesc o expresie cu iz cazon, „aceștia sunt oamenii, cu ei defilăm”?

Ca păduchii în frunte, e o altă expresie populară în epocă.

Intenția mea nu a fost să fac de rîs pe cineva anume, să arat cu degetul spre cineva, am reprodus, reducînd modelele la un set de tipologii, niște povești mai mult sau mai puțin reale, legende. Cațavencu are fără îndoială un nume, dar el rămîne Cațavencu în conștiința noastră. Cum exact anume au evoluat personajele reale, cele care l-au inspirat pe Cațavencu, nu mai e treaba autorului. Așa cum autorul e convins că în ceea ce tu recunoști personaje craiovene, cineva din Cluj ar putea recunoaște personaje clujene. Sau din Iași, ieșene. Ele trăiesc și respiră și transpiră în jurul nostru. Literatura nu-i poate opri. Dar are haz să le șterpelească suculența tipologică. Măcar atît poate face, ne aduce în fața oglinzii. 

În ce măsură simți că muzica descrie lumea? (întreb pornind de la personajul romanului)

În cazul personajului meu, muzica descrie o lume de dincolo de cea în care el e prins, și către care se îndreaptă dorințele lui ajustate de regimul politic și de viața cazonă. Muzica lui e o altă lume, o lume liberă. De altfel, acest stereotip funcționează în general vorbind, muzica… muzica rock e asociată unei răzvrătiri împotriva ipocriziilor și a constrîngerilor unei societăți. Mă rog, la o vîrstă naivitatea asta are sens… În condițiile anului 1989 răzvrătirea personajului se produce în capsule de visări, iar atunci cînd teribilismul pe bază de adrenalină adolescentină întreținută muzical nu mai poate fi conținut, vezi episodul permisiei, e un risc adăpostit în inima întunecată a unei nopți cețoase de iarnă.

De ce ne tulbură muzica? Poate pentru că lumea s-a născut dintr-un sunet, știința omite să ne spună… E foarte posibil ca în cazul omenirii, sunetul să fi venit posterior nașterii și să fi fost o interjecție: Ups!

Cum vezi prezența în literatură a tușelor de regionalism în vorbirea personajelor?

O coloratură necesară pentru un spor de autenticitate, în cazul unui registru realist. Sau pentru a reliefa personaje. Dacă ți se îndemînă, e bine să le folosești.

Armata (de la Svejk la Moș Teacă) a reprezentat dintotdeauna o sursă de umor. În roman este ingredientul care fixează drama acelui timp. Umorul reprezintă o salvare?

Nu știu de ce armata reprezintă o sursă de umor, poate pentru că e ceva extraordinar de nefiresc, o minte vie începe să aibă probleme atunci cînd o supui unui regim de reguli uniformizante, e în sine o socoteală absurdă. În versiunea ei obligatorie era o aberație și năștea dincolo de uniformizare multe alte mizerii, abuzuri ridicole ale unor oameni lipsiți de caracter - pansate cu umor sau cu umoruri, atunci cînd el nu țîșnea involuntar din chiar obiceiurile cazone. Imaginează-ți fără să rîzi trei soldați patinînd într-un sincron neverosimil pe o pătură, ca să lustruiască… să lustruiască!… cimentul unui dormitor auster, plin cu paturi metalice suprapuse.

Nu cred că poate să fie o salvare, e o decompensare… Dacă vorbim de acest tip umor care se naște în momente critice, e o decompensare. Un semn că depășim momentul respectiv întregi la minte.

Altfel, are multe alte funcțiuni și inflexiuni. Și în general e caracteristica unei minți vii. Deși nu tot rîsul e semnul unei inteligențe.  

Armata îmi pare a-și propune solidarizarea oamenilor dar generează limpede o rafinare a egoismului și a propriei supraviețuiri. Cum vezi tu lucrurile?
Maturizarea de care se vorbea în conjuncție cu stagiul militar, cum o vezi privind retrospectiv? Există cicatrici?

Armata obligatorie era o oroare. Armata ceaușistă obligatorie era de zece ori o oroare. Nu știu dacă scopul ei era solidarizarea tinerilor… era o experiență dură de viață, care își găsea, cu toate neajunsurile, beneficiile ei. Aveai ocazia să cunoști natura umană în condiții extreme, să-i simți pe pielea ta bunele și relele. Statul îți oferea acestă distracție gratuit, o maturizare pe steroizi. Gratuit și obligatoriu. Așa arătau lucrurile în acel timp, în tot blocul comunist. Viața avea atunci mult mai multe asperități și deși necesita un efort mult mai mare, parcă nu eram la fel de obosiți ca astăzi, cînd armata nu mai e obligatorie și toate problemele din viața noastră pot fi rezolvate cu un set de aplicații pe care le avem în smartphone.

Cicatricile sînt fizice, am una în sprînceană și un set de arsuri pe brațe. Și cred că sînt norocos că se opresc aici. Cu alte traume de altă natură nu am ieșit din armată. Poate cu regretul e a nu fi trăit mai implicat Revoluția, fiind într-adevăr un prizonier pacient în spitalul din Caracal. 

Ce mai știi de Csabi, de Bogdan, de ceilalți băieți?

Nimic. Am trăit împreună un moment de viață, dar camaraderia nu s-a prelungit. 

„E doar o futută de poartă. Trecem prin ea veseli, ca un alai de nuntă. [...] Câinele vine după mine.” Ce ar mai fi de zis?
Ar putea fi „Iubite prinț, știi tu!” un moto valabil pentru întreaga viață?

Da, acolo se termină 1989. Porțile, din păcate, nu se termină niciodată. Nici dealurile, nici zidurile și nici nopțile. Iar cîinele… e pe-aici pe undeva, dă din coadă. Pentru că, din fericire, nici cărțile nu se termină.

Un moto. Cred că ar putea fi, cred că în anumite momente de viață ajungem să o „știi tu”. Important e să fie doar momente și la sfîrșit să-ți vină o concluzie de bun gust și de bun augur. Dar dacă neavînd altceva mai bun de făcut schimbi focalizarea din individualitate spre animalul social, și te uiți în ce cercuri strîmte se învîrte el prin istorie și cum acest sistem pe care îl naște civilizația are tendința să-l transforme într-un animal de povară cu mintea scurtă, înhămat la eterna lipsă de responsabilitate a politicului (să-i zicem așa, deși poți să-i spui foarte bine și viciul puterii), da, sigur că-ți vine să-ți pui moto replica protagonistului meu, pe șleau: „iubite prinț, ai căcat-o”. Părerea mea personală e că poți să o pui liniștit.

Interviu de Marius Dobrin

Comentarii cititori
sus

Radu Ciobotea 

 

„Dosarul de presă” al României comuniste
a rămas, deocamdată, gol

 

carteaCoordonator al volumului Journalistes français dans la Roumanie communiste 1974-1989, apărut la editura franceză Orizons, Radu Ciobotea[*] trece dincolo de cortina de tăcere care a însoțit o bună parte a istoriei acestei perioade interesante și dureroase. Jurnalistul, diplomatul, scriitorul, profesorul Ciobotea, într-un interviu acordat revistei 'Prăvălia culturală', care devansează cu puțin apariția volumului în limba română.

Demers inedit, a provoca străinii, printr-un exemplu de muncă de furnică - ce spun ceilalți despre noi - să rescrie într-un fel un capitol de istorie care rămâne extrem de controversat. Cum a apărut și cum s-a dezvoltat această  idee?

N-ar fi trebuit să fie un demers inedit. Ar fi trebuit să fie una dintre cărțile necesare care apar la timp și întregesc, în primul rând, istoria jurnalismului. Și, apoi, desigur, istoria pur și simplu. Este o dimensiune firească a oricărei mari culturi, aceea de a-și recupera trecutul din cât mai multe perspective, de a furniza cercetătorilor și publicului larg o bibliografie cât mai completă, nu doar despre ce a fost ci și despre ce spun ceilalți că a fost.  „Dosarul de presă” al României comuniste a rămas, deocamdată, gol. Nu știm prea clar cine ce a scris în presa noastră vreme de o jumătate de veac, avem de redescoperit, probabil, și mari canalii și condeie oneste, și agramați și reale talente. Cineva va trebui să reconstituie, într-o zi, și această istorie.

Apoi, nu știm nimic despre ce s-a scris despre noi, cum, când și de ce s-a scris așa. Nu avem portretul nostru, ca popor, în oglinda mediatică a Occidentului. Când eram copil cumpăram singurul ziar francez care exista în România, 'L’ Humanité'. Mi se părea minunat, întâi fiindcă era scris în franceză, iar asta conferea, deja, oricărui cuvânt, statutul de adevăr absolut. Apoi, fiindcă se vorbea despre lume într-un limbaj comunist care nu era deloc comunist văzut din România. Nu era nici o limbă de lemn, era degajat, ironic, isteț și habar n-aveam că eram, astfel, manipulat cu talent și gingășie. Despre școala franceză de jurnalism nu aveam să știu absolut nimic nici in liceu, nici în facultate, ce să mai vorbim de anii petrecuți într-o comună bănățeană frumoasă și plină de piersici, unde venea doar ziarul județean de partid, iar televizor, din leafa de profesor, nu îmi puteam cumpăra. De fapt, nu mi-ar fi folosit la nimic. Ca viitor jurnalist trăiam, de fapt, o uriașă frustrare, pe care nici nu mi-o descoperisem încă.

Am descoperit presa franceză târziu, ajuns într-o misiune diplomatică la Paris, am fost uluit să văd că relația dintre ea și România nu pasiona pe nimeni, așa că m-am aruncat asupra acestui subiect cu o curiozitate și o pasiune frenetică. Mi-a fost de folos susținerea ambasadorului de atunci la Paris, Teodor Baconsky. Ceea ce nu înseamnă că a fost ușor sau că am scăpat de orele lungi de muncă în arhive, fără nici o legătură cu orele de program, în care aveam alte însărcinări. Vorba ambasadorului, din Evanghelia după Matei: „Și pe acestea să le faceți, dar nici pe celelalte să nu le lăsati nefăcute”. Am încercat să le fac pe toate după puterile mele și cred că în prima repriză a acestei lupte cu mine însumi, nu prea am reușit. Volumul de muncă era colosal. Presa franceză are, cred, sute de mii de articole despre România comunistă și post-comunistă. A trebuit să părăsesc misiunea fără să fi ajuns la capătul acestei încercări. Am scris, între timp, alte două cărți, într-o altă misiune diplomatică.

Una publicată la Paris, cealaltă la Chișinău. Abia revenit în capitala Franței, în cadrul ICR, am simțit din nou provocarea de a realiza un volum de care simțeam că România, la 25 de ani de la Revoluție, are nevoie. M-am întors în redacțiile marilor ziare, mi-am revăzut prietenii jurnaliști, acum ajunși celebri, și cred că, de data asta, am reușit. Iată povestea. Trebuie să mai spun că acest volum are două chei. Cheia romanească și ...cheia franceză. Pentru noi, e o redescoperire a trecutului comunist. Pentru cei care semnează în ea, cartea e nostalgică, e o frântură din tinerețea lor neastâmpărată, o etapă din formarea lor profesională. Un remember al unei alte vieți, în care se jucau, inconștienți, cu structurile comunismului, cu Miliția și Securitatea, în goana lor după adevăr. Au avut curaj și talent. Cineva trebuie să spună, măcar acum,  și aceste adevăruri.

Se spune că istoria se rescrie în permanență. Noi, adulții de azi, am învățat într-un fel istoria, la școală, am trăit-o în alt fel, am recuperat-o pe parcurs într-un al treilea fel, și tot nu suntem dumeriți. Care ar fi diagnosticul dvs, acum, la terminarea acestei cărți? A fost sau nu revoluție?

E adevărat, ne aflăm acum într-o altă lume decât cea care ni se părea unică, imuabilă, cu ani în urmă. Se modifică rapid totul, chiar și trecutul. Mai exact, trecutul este mereu reinterpretat în functie de informațiile noi care apar, dar și de perspectiva politică din care îl abordăm. Nu putem spune că, după 25 de ani, au apărut informații publice care să fi răsturnat ceea ce știam până acum. Dar, în același timp, cred că ar trebui să ne scuturăm de clișee și să revedem faptele. Este ceea ce am făcut, de altfel, căutând privirea franceză în ceea ce s-a întâmplat în România. Am descoperit, treptat, o logică impecabilă, o coerență a evenimentelor care atunci păreau supuse hazardului. Tensiunile politice, economice, sociale aflate într-o creștere exponențială nu puteau avea alt rezultat decât revoluția. Iar aceasta chiar s-a petrecut, până în momentul în care politicul a reluat inițiativa, folosind uriașa mobilizare din decembrie 89 și din lunile următoare.

În opinia mea, tot ce s-a întâmplat între 16 și 22 decembrie a fost o revoluție în desfășurare, cu obiective clare la Timișoara, unde, din 20 decembrie, a fost creat Frontul Democratic Român. Schimbarea cerută de această primă formațiune democratică era radicală, anti-comunistă, orientată spre deschiderea României spre Vest, spre alegeri libere, spre schimburi economice la nivel european, spre reconstrucția socială a unei Românii în paragină. Pe scurt, în opinia mea, decembrie a fost o revoluție, așa cum este ea definită în manuale, cu dorința de schimbare totală a structurilor politice, sociale, economice, culturale care existaseră până atunci. Procesul în sine a durat, însă, mult mai mult. Revoluția s-a transformat în tranziție, iar aceasta a cucerit, cu mare greutate, vreme de două decenii și jumătate, obiectivele gândite de oamenii de pe baricadele lui decembrie 89. 

Un ziarist francez ca José Lamarque, bun cunoscător al istoriei Spaniei, spunea public, nu de mult, la dezbaterea găzduită de „L'Express”, că românii au nevoie urgentă de o mare dezbatere națională, în care lucrurile să fie spuse pe față, pentru a recupera acel dram de istorie -adevărul asupra revoluției - care le lipsește pentru a putea continua să trăiască parțial măcar corect. Ce credeți despre acest deziderat?

Cred că José Manuel Lamarque are dreptate. Nu a avut loc o dezbatere națională care să aducă toate informațiile instituțiilor abilitate cu investigarea crimelor din decembrie. Mii de oameni au rămas fără răspunsuri. Tensiunile mocnesc, atât în țară, cât și în diaspora. Acuzațiile sunt multe, poate uneori fantasmagorice. Dar, fără o stabilire clară a culpabilitatilor, e imposibil să trasezi granițe între bine și rău. Așa că noi, românii, aflați oriunde, ne suspectăm în continuare unii pe alții, bănuim mâna Securității peste tot, ne construim scenarii incredibile. Cred că a sosit momentul să ni se răspundă cu onestitate la toate întrebările, iar acolo unde nu există răspuns să nu ni se sugezere că ar exista. Cred că revoluția ar trebui reconstruită din bucățile de adevăr care există deja, fără speculații, comentarii și devieri.

Ca la fiecare revoluție, se spune că de fapt este și un dram de lovitură de stat. Așa a fost? Cum vă explicați persistența endemică a dorinței de a nu spune adevărul, de a minți prin eludare?

După cum vedeți, nu avem încotro, trebuie să folosim infinitivele. A nu spune adevărul, a minți, sunt verbe care stau pe loc, încremenite în propria lor idee, și , mai ales, nu cheamă nici un subiect. A nu spune adevărul... cine?  Cred că este vorba despre instituțiile statului, care dețin, probabil, informații destul de complexe despre ceea ce s-a întâmplat. Și cărora, se subînțelege, li s-a ordonat să tacă. Este un scenariu posibil, dar cam greu de crezut în totalitate, într-o lume românească în care, până la urmă, cam totul se află. Cred, mai degrabă, că nu am avut tenacitatea și rigoarea de a pune întrebările potrivite oamenilor potriviți. Cred că nu mai suntem foarte entuziasmați de o nouă și vastă anchetă asupra revoluției. Că ne-am cam luat cu treaba, suntem ocupați, avem alte priorități. În ce mă privește sunt optimist, cred că orice adevăr greu de obținut cedează în fața unei întrebări cu adevărat bine plasate și continuu susținute. Și mai cred că timpul acestei cedări e aproape. Totul e să nu obosim în a pune întrebările.

Cartea a avut un mare succes în Franța, s-a discutat despre ea, a prilejuit mai multe dezbateri. Pentru când o traducere în România?

In prima parte a acestui an, sper. Directorul editurii Orizons, scriitorul Daniel Cohen, este perfect de acord cu acest proiect. Lucru care mă surprinde, fiindcă  până acum nu era deloc un cunoscător sau un prieten entuziast al țării noastre. Dar, citind textele scrise de jurnaliștii francezi despre Romania, a devenit foarte interesat de destinul țării noastre. De asemenea, este teribil de curios să vadă ținuturile Transilvaniei, regiune despre care a auzit multe, dar pe care n-a văzut-o niciodată. Dar, dincolo de bucuriile meritate ale unei asemenea lansări de carte, există un imens câștig pentru publicul românesc. Ne putem revedea trecutul recent prin ochii ziariștilor francezi, ceea ce schimbă total perspectiva cu care eram obișnuiți și ne redă un fragment de istorie pe care nu îl cunoșteam asa cum  este el expus în carte.

Post festum, ce vi s-a parut cel mai interesant din ceea ce ați citit, scris de confrații dvs francezi? Dar și cel mai trist? Ce v-a șocat și ce v-a dezamăgit? Ce v-ați fi așteptat să găsiți și nu ați găsit?

Sunt câteva lucruri remarcabile în această carte, care s-a construit treptat, din texte disparate pe care le-am descoperit într-o cascadă de surprize. Șocul a fost pozitiv, dezamăgirile (puține) le-am scos din cadru. Era vorba despre texte obediente, favorabile lui Ceaușescu, scrise intr-o ciudată limbă de lemn occidentală. Dar, repet, extrem de puține. Linia majoră a cărții este conferită de textele puternice, de reportaje, analize, editoriale, anchete și știri care reconstruiesc România ultimilor cincisprezece ani de comunism. Una din marile surprize a fost revenirea corespondenților de la 'Libération' pe locurile revoluției, la patru luni după evenimente. Au fost primii care au recunoscut că s-au înșelat cu privire la numărul victimelor de la Timișoara, au refăcut întregul reportaj și au restabilit adevărul, pentru întreaga presă franceză. Acest reportaj a generat și un editorial, a cărui concluzie este: revoluția română nu trebuie pusă între ghilimele.

 

Interviu realizat de Iulia Badea-Guéritée

 

Rintervievatuladu Ciobotea s-a născut în 1 iulie 1960 la Dej, județul Cluj. Este absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara, doctor în literatură comparată al Universitatii Babeș-Bolyai, (Cluj Napoca) și Docteur ès lettres al Université d’Artois, Arras, Franța. Pasiunea pentru scris, călătorie si aventură l-a determinat să fie, vreme de douăzeci de ani, jurnalist de presă scrisă, radio și televiziune (cea mai îndelungată perioadă la ziarul 'Evenimentul zilei'), corespondent de război în perioada conflictelor din fosta Iugoslavie). Cadru universitar începând din 2006,  Radu Ciobotea este conferențiar universitar la Universitatea “Aurel Vlaicu” Arad și editorialist la saptămânalul “Diaspora românească” din Londra. Din 2007 lucrează în diplomație, fiind consilier diplomatic la Ambasada României de la Paris, apoi consul în Republica Moldova și, în prezent, director adjunct al Institului Cultural Român din Paris. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat numeroase volume de și despre jurnalism, atât în România cât și în Franța. [sus]

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey