Aurora Kanbar

 
sus

Aurora Kanbar

 

 

Lumea ar putea fi mai bună dacă ne-am strădui cu toții
un pic mai mult pentru asta

 

 

Stimată doamnă Aurora Kanbar, cum se vede România dintr-un oraș liniștit cum este Oslo?

România a atras mai des atenția norvegienilor în ultima vreme, dar nu pot spune că este o țară despre care se vorbește frecvent aici. În presă au fost remarcate alegerile din noiembrie de pildă. Apoi dezbaterile legate de problema cerșetorilor români au fost dese în ultimii ani și în acest context s-a discutat firește și despre România.

În postările de pe Facebook se vede că vă preocupă imaginea României – și nu numai imaginea, dar și realitatea României de astăzi. Cum vă alcătuiți propria imagine despre ceea ce se întâmplă în țară? Care sunt ingredientele?

Desigur, mă preocupă ce se întâmplă în România ca pe oricare alt român. Imaginea României oglindește realitatea României, oricât de mult se încearcă o „cosmetizare” a acesteia. Cu cât încerci să falsifici această imagine cu atât o deteriorezi mai tare pentru că adaugi la ea și rolul tău de impostor...
Mă informez citind presa, vorbesc cu oamenii, citesc cărți apărute recent în țară. Totuși, atunci când nu ești la fața locului noutatea poate părea estompată, multe lucruri nu le percepi poate exact așa cum sunt, presa de acolo poate fi derutantă și lipsa de etică profesională te face de multe ori să te îndoiești de veridicitatea faptelor, etc... dar în mare te obișnuiești să selectezi și îți formezi o părere destul de exactă asupra realității.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră acum „acasă”?

Aici se spune că „acasă” este locul în care dormi noaptea, fără să fie o metaforă. Cred că este o definiție bună. Dacă aș fi considerat permanent că România este „acasă” aș fi devenit într-un fel altcineva, un personaj nefiresc cu o viață amputată, răvășită între colosale distanțe și nostalgii inutile, năzuințe intangibile... Îmi place echilibrul lăuntric și nu îmi complic existența cu a-mi fabrica de bună voie probleme insurmontabile. Asta nu înseamnă însă că nu te poți simți ca acasă în România, dar și în altă parte, ba chiar în mai multe părți. „Acasă” este un loc al tău și numai al tău, în care îți trăiești viața la un moment dat.

Prietenul meu, scriitorul Florin Oncescu, se întreba (retoric, am presupus) într-un text publicat recent în revista Pagini Românești de la Montreal, dacă mai este valabil un sfat de emigrant vechi: pentru a-ți crește șansele de reușită în țara de adopție, limitează sau rupe legăturile cu țara mamă. Și mai spunea, în același (con)text: „Am ajuns să cred că orice om are nevoie să experimenteze traiul în diaspora. Câțiva ani de viață în străi­nătate asigurați fiecărui român ar accelera procesul de democratizare din România”. Cum vedeți dumneavoastră lucrurile? Ajută această situare cu un picior pe fiecare mal, această permanentă comparație, punere în oglindă? Este schimbarea de perspectivă primul pas către o schimbare de mentalitate sau de atitudine?

Poate că prietenul dvs are dreptate, dar din punct de vedere personal. Unii cred asta, iar alții nu. Suntem foarte diferiți ca indivizi. Nu cred că există „rețete” pe care să le urmezi, cu atât mai puțin despre care să se știe că sunt eficiente. Chiar în studiile de specialitate, care sunt și greu de făcut de altminteri, se menționează existența factorului emoțional, o componentă fluidă a stărilor complexe prin care treci în procesul de schimbare radicală cum este migrația. Nu cred că este nevoie de metode drastice, deja avem o traumă în noi cauzată de modificările sociale și culturale inerente migrației și nu am face decât să accentuam această rană impunându-ne să nu ne mai fie dor de locurile natale, de pildă... și apoi, de ce s-o facem? Ne poate fi de mare folos să vorbim de dorul nostru cu cineva sau să ni-l manifestăm într-un fel sau altul... Cred că este o greșeală însă să facem mereu comparații și să ne lamentăm, mai degrabă ne-ar fi de folos să explorăm noua lume. În ceea ce privește schimbarea mentalității, da, sunt de acord cu dl. Florin Oncescu.
Schimbarea de perspectivă poate ajuta la schimbarea atitudinii și a mentalității, dar sunt procese foarte lente, ia mult timp să se întâmple asta. Totuși declanșează o schimbare, o transformare și asta e important.

V-a schimbat viața norvegiană felul de a fi sau de a reacționa? Îmi puteți da un exemplu – sau mai multe?

Da, cred că da. Nu știu însă dacă m-a schimbat foarte tare în felul meu de a fi, dar cu siguranță m-a schimbat în felul meu de a reacționa. Este foarte firesc. Trebuie să trăiești într-un alt loc cu tradițiile lui, cu istoria și cu specificul lui. Alte norme și alte coduri sociale. Te schimbi fără să-ți dai seama pentru că altfel nu poți funcționa, nu te poți adapta. De exemplu, mi-am dat seama la un moment dat că eram foarte impulsivă, aici lumea este foarte calmă și răbdătoare, graba mea în a reacționa nu se potrivea „în peisaj”. Așa am descoperit că există inteligența socială, o componentă pe care negreșit și cât de timpuriu trebuie s-o stăpânești.

Vorbeați, la un moment dat, despre atmosfera de „încredere” la nivelul societății norvegiene și despre suspiciunea, lipsa de solidaritate și de motivație specifice celei românești, care duc la pierderea demnității. Poate fi recuperată, reconstruită demnitatea odată ce a fost pierdută?

Da, repet că în societatea nordică se pune bază pe încredere. Încrederea reciprocă între oameni, dar și în instituție ca atare, fie ea statul, presa sau un birou oarecare. Suspiciunea, neîncrederea îți dau nesiguranță și îți influențează comportamentul. Nu este de dorit acest lucru pentru că afectează relațiile interumane. Și societatea care se bazează pe aceste relații devine disfuncțională, valorile umane își pierd consistența, demnitatea personală este afectată. Există însă și noțiunea de demnitate națională. Națiunile traumatizate de istorie au luat măsuri pentru recuperarea demnității. De exemplu Germania după cel de-al doilea război mondial. O națiune complet derutată care a săvârșit cel mai groaznic masacru uman cunoscut în istoria omului. Demnitatea națională și umană trebuie să fi fost la pământ. Ce au făcut ei? Ei bine au pus la punct un program  de reabilitare morală națională. Au dezbătut toate aspectele posibile ale unei reabilitări morale nu numai justițiar, dar și printr-o mișcare de reconciliere publică, de asumare a vinei colective. Au modificat legislația și au hotărât ca aceste lucruri să nu mai aibă niciodată loc în istoria lor viitoare. Când au terminat cu asta, și-au suflecat mânecile, țara era în ruine, rănile erau sângerânde, dar trebuia mers mai departe. Ceea ce au și făcut.

Sau Japonia. Ce au făcut japonezii după al doilea război mondial? Au decis că niciodată Japonia nu va declara război unei alte țări și din 1947 articolul nr. 9 din Constituția Japoniei împiedică acest lucru, dar și asigură cetățenilor acea încredere în statul care le restituie acea demnitate morală de care aveau nevoie. În România ar fi fost necesare unele reforme de acest tip care să  redea credibilitatea ca națiune în lume, dar și să stabilească cu claritate asumarea unei responsabilități, dar și a unei obligații de a nu repeta erorile. Cele două exemple de mai sus ne demonstrează că se poate recupera demnitatea pierdută, dar că, mai întâi, trebuie să îți asumi mari responsabilități. Politica în sine trebuie să fie un act de demnitate în primul rând umană. De pildă, nu poți ca guvern să ignori soarta copiilor săraci în țara ta, iar dacă o faci, atunci ceva este fundamental greșit.

Ce fel de copil ați fost? Cum era România în acei ani?

Am fost un copil ca toți ceilalți, nu-mi aduc aminte să mă fi deosebit prin ceva anume. România era lumea mea și lumea copilăriei e unică și irevesibilă.
România acelor ani era pașnică, lumea scăpase de război de ani buni, avea idealuri, era încrezătoare, era veselă.

Ce a însemnat comunismul pentru dumneavoastră? La diferite vârste.

Nu am avut o conștiință politică înainte de vârsta de 18 ani. Mă preocupaseră cam de pe la 14 ani întrebările existențiale și încercam să găsesc răspunsuri legate de înțelegera lumii și a vieții. Mai târziu mi-am dat seama și de aspectele ideologice, dar lumea din jurul meu avea o opinie politică foarte omogenă și erau puțini cei care pe vremea acea erau conștienți de ceea ce ne rezerva viitorul.

Ce înseamnă acum?

Comunismul înseamnă acum, în afară de o doctrină, un sistem politic pe care l-am simțit pe propria piele. Dacă mă gândesc în perspectivă mi se pare un fel de experiment de hazard pe oameni și un mod aberant de a-ți manifesta controlul și puterea. Dar pe atunci nu aveam punctele de referință pe care le am astăzi.

Ce relație ați avut cu Partidul Comunist, cu Securitatea?

Nu am fost membră de partid și nu am avut relații speciale cu PCR. Am fost desigur în vizorul Securității, fiind căsătorită cu un cetățean străin, și am avut parte de întârzieri colosale la eliberarea pașaportului sau a vizelor. Apoi, de tracasările și inerentele discuții legate de lipsa de „loialitate”. Cine pleca din țară era neloial față de țară și în concepția lor era foarte important ca nu cumva să „ponegrești” România acolo unde te aflai. Era un fel de paranoia în acest control al opiniei personale. Dar și ei și eu știam că aceste lucruri nu pot fi ținute în frâu decât limitat așa că am avut la un moment dat impresia că făceam parte din acele cazuri la care trebuiau doar să „bifeze” că am fost și eu, ca și mulți alții presupun, pe agenda zilei.

Cea mai frumoasă amintire din comunism? Cea mai tristă?

Copilăria este cea mai frumoasă amintire din acea perioadă. Dar și bancurile, umorul, solidaritatea în împărțirea cu prietenii și vecinii a bunurilor cumpărate după ore întregi de stat la coadă, piesele de teatru în care actorii strecurau replici subtile, limbajul codificat să nu înțeleagă „secu” ce vrei să zici... sunt amintiri vesele și deopotriva triste. Dar libertatea de a fi tu însuți cred că a fost cel mai greu de suportat.

Ce ați făcut la Revoluție? „A fost sau n-a fost?”

Eram la Bagdad. Și acolo era o dictatură, încă și mai monstruoasă decât în România, așa că știrile pe canalele oficiale erau scurte și neclare. Încercam împreună cu românii de acolo să ascultăm canalele străine pentru a ne face o părere corectă. Liniile de telefon cu România era blocate sau bruiate și nu se putea comunica normal. Știrile despre masacrul populației au fost șocante și teribile. Nici până astăzi nu pot înțelege cum de a fost posibil să se întâmple așa ceva în Europa acelor ani. Eu nu cred că a fost o revoluție, mai degrabă cred că a fost o revoltă pe fundalul căreia s-au făcut niște rocade politice. Este un semn de întrebare în istoria și identitatea națională cu repercursiuni nefericite pentru noile generații și pentru mine este un paradox că românii sunt mult mai preocupați de daci și traci decât de ceea ce s-a petrecut pe arena politică în 1989.

Cum vi s-au părut primii ani de „tranziție” spre „democrație”, „capitalism”?

Nu am locuit în România în acea perioadă și nu am o imagine completă, dar cred că în comparație cu alte țări din fostul bloc comunist la noi lucrurile au mers mai lent. Nu înțeleg de ce. Aveam și resurse și am primit și foarte multe ajutoare. Cred că politic, dar și economic, avem mari probleme în a stabili prioritățile și a gestiona corect resursele.

„Aseară, într-o discuție despre Europa anului 1989 și despre țara mea natală, nu am știut să răspund la întrebări de felul acesta: Cine a dat ordin să se tragă în populația României și de ce? A existat un proces al comunismului și cine au fost găsiți vinovați? Ce pedepse au primit aceștia? Ce s-a întâmplat cu fondurile deturnate de familia Ceaușescu și acoliții lor? Au existat ele? Și dacă da, unde au ajuns acești bani? Își face justiția datoria în România? Și dacă nu, ce măsuri ia guvernul? Există presă de investigație în România? Cu ce cazuri a lucrat și la ce concluzii a ajuns? Etc, etc....”. Un mesaj pe care l-ați postat pe Facebook. Dincolo de orice nuanță retorică, vi se pare posibil ca aceste întrebări să își găsească un răspuns care să fie și adevăr?

Cred că este greu să vin cu presupuneri aici. Rămâne la latitudinea poporului român să ceară socoteală și să știe adevărul. Nu știu însă dacă noile generații își vor îndrepta atenția spre acest capitol rămas fără răspuns un timp atât de îndelungat. Și mă tem că dovezile, dacă mai există încă, vor fi dispărut până atunci.Nu știu nici dacă există la noile generații o reală dorință de a cunoaște istoria reală a neamului, dacă nu cumva expansiunea spre Occident și tendința spre materialism va șterge orice urmă de interes pentru un adevăr foarte controversat încă de la început.

Ați plecat din România în 1992... De ce?

Am plecat din România împotriva voinței mele. În Irak izbucnise războiul din Golf în 1990 și din această cauză eu, soțul meu și copiii, care ne aflam atunci în România, nu am vrut să ne mai reîntoarcem la Bagdad. Supraviețuisem războiului cu Iranul încheiat în 1990 și știam ce înseamnă. Am dorit, în aceste condiții, să ne stabilim în România. Legislația din 1990 nu îi permitea însă soțului meu să se stabilească definitiv în România și a cerut atunci protecție de la Înaltul Comisariat pentru refugiați de la Bruxelles, care ne-a trimis în Norvegia, în 1992. Legile care sperasem să se reglementeze în România și să ne stabilim acolo nu au intrat în vigoare decât după 1995 și atunci era prea târziu să ne mai întoarcem înapoi cu doi copii care deja mergeau aici la școală și la grădiniță.

Ce ați lăsat în urmă? Ce ați găsit în noua lume?

Am lăsat în urmă viața mea de acolo, o locuință, părinții, prietenii. N-a fost ușor. La început, Norvegia nu mi s-a părut un loc ideal de trăit. Barierele de limbă, deosebirile culturale, efortul de a înțelege psihologia altui popor nu pot fi depășite peste noapte. Totul face parte dintr-un proces complex și destul de îndelungat și modul de adaptare este foarte individual. Nu prea are însă rost să stai și să despici firul în patru. Trebuie să faci o alegere și apoi să fii consecvent în a urma drumul pe care ți-l propui de parcurs.

Care au fost cele mai mari provocări în relația cu soțul? Au existat diferențe semnificative de mentalitate în unele abordări, opinii?

Orice mariaj în sine are provocările sale legate de fuziunea a două personalități. Provocările care au fost nu aș vrea să le leg neapărat de bagajul cultural, deși faptul că el a locuit în România de la o vârstă foarte fragedă și ne cunoaște atât limba, cât și specificul cultural cred că a eliminat multe dintre tensiunile și situațiile nedorite sau probabile, dar a avut și un cuvânt de spus în formarea lui ca adultul de mai târziu.

Pentru că ați amintit mai devreme despre copiii pe care îi aveți. Cum se raportează ei la rădăcini – românești, arabe, îi interesează și partea asta sau se simt doar” norvegieni?

Copiii mei au trăit cea mai mare parte a vieții lor în Norvegia. Aici au mers la școală, aici au prietenii, aici au părinții. În lumea arabă sau în România au fost un fel de „oaspeți”, dat fiind faptul că au locuit acolo în perioade foarte scurte din viața lor. Dar pentru că în familie am vorbit întotdeauna doar românește ei manifestă un interes sporit față de cultura română. Apoi, noi nu am fost o familie tipică în niciunul dintre aceste locuri în care am trăit. După divorț, de exemplu, soțul meu s-a recăsătorit cu o româncă, iar eu sunt împreună cu un norvegian. Copiii au dezvoltat în această situație, de la început specială, o personalitate în care accentul s-a pus foarte devreme și definitiv pe valorile morale și umane universale. Identitatea și apartenența sunt importante și necesare, dar eu cred că într-o lume modernă vor căpăta cu timpul mai mult un aspect de mare diversitate culturală.  Și mai cred că în viață preocuparea de fi un om serios și cumsecade îți conturează identitatea mai mult decât apartenența la o anume cultură. Sper ca și copiii mei să fi înțeles acest lucru.

Spuneați că ați stat o vreme în Bagdad. Ce impresii v-a lăsat lumea aceea?

Am locuit la Bagdad între 1986 și 1990. Lumea aceea foarte orientală, complet diferită de lumea europeană mi s-a părut la început de neînțeles. Dar cum am o fire foarte adaptabilă am găsit nimerit să încerc să găsesc un compromis între a fi eu însămi și a locui printre oameni care au alte repere culturale. A fost o experiență extrem de interesantă. Dacă punem la socoteală faptul că doi ani din cei patru locuiți acolo au fost ani de război (cu Iran), se poate spune că am fost martoră timp de patru ani la durerea și la bucuria ființei umane. Se mai poate spune și că m-a impresionat ospitalitatea și dorința de a da un ajutor străinului, chiar dacă nu era necesar, faptul că semenii sunt considerați egali, gama foarte variată de povești, credințe și superstiții. Religia avea un loc special și pentru mine era exotică atmosfera aceea când muezinii chemau la rugăciune. Era un fel de strigăt, o melodie ce ți se părea că vine din cer. Mulți irakieni care trăiseră pe afară considerau pe vremea aceea religia ca pe o întoarcere în timp, o lipsă de modernitate care la propriu și la figurat îi va ține pe veci în deșert. În ziua de astăzi, Bagdadul se află în ruine, unul dintre cele mai faimoase și mai însemnate muzee de artă antică din lume a fost prădat și secătuit de comori, iar Babilonul a fost bombardat, transformat în cazarme de americani și profanat încă de pe vremea lui Sadam Hussein, care îndrăznise să sape în pereții vechi de milenii înscripții în care se preamărea pe sine însuși.

Revenind la Norvegia... „Perioada de început a fost dificilă. Nimeni nu te primește cu brațele deschise de vreme ce nu te cunoaște și nu te-a invitat”, mărturiseați mai demult, într-un interviu. „Mulți ani am trăit într-un fel de tunel”, spuneați. Cât a durat ambiguitatea acestei situări „între estul din care veneam și vestul care încă nu mă primise”, ca să folosesc cuvintele Monicăi Săvulescu Voudouris (în sens geografic, ar fi „nordul care nu mă primise”, dar pentru noi, Occidentul înseamnă de regulă Vest)?

Nu știu cu exactitate. Poate după cinci, șase ani eram mai înarmată cu strictul necesar în a comunica și a începe să înțeleg lumea din jur. Nu am trăit niciodată cu această nevoie de a compara lucrurile până la extrem. Nici cu această dorință de a mă situa geografic pe anume coordonate, într-un anume punct cardinal. Am dat acestor termeni alte interpretări în sensul că am „evaluat” în loc să „compar” și am „trăit” în loc să „visez”.  Aceasta a fost pentru mine cel mai potrivit mod de a găsi un echilibru necesar pentru a merge mai departe, dar știu că pentru alții „metoda” mea nu este o opțiune bună. Însă niciodată nu termini de învățat, de cunoscut, de știut, de aflat, așa că acest proces se desfășoară permanent numai că la un moment dat nu mai este atât de împovărător și poate nici atât de conștient.

„Copil fiind, mă minunam că zăpada atât de curată, pufoasă și diafană era așa de rece! Astăzi înțeleg că și oamenii pot fi ca zăpada”, notați pe Facebook, într-o postare din trecuta iarnă... În astfel de privințe nu facem, de obicei, numărătoare, dar uneori și aritmetica poate spune ceva: cei mai apropiați prieteni pe care îi aveți sunt... români, norvegieni, de altă naționalitate?

Îmi aleg prietenii în funcție de afinitățile comune. Naționalitatea nu are nimic de-a face cu această alegere și pot să spun că am în egală măsură prieteni din naționalități diferite. În acest fel mă simt apropiată de foarte mulți oameni la care țin cu adevărat și care îmi fac viața mai frumoasă, mai plină, mai plăcută prin diversitatea culturală, spirituală sau umană. Pe facebook nu m-am referit la o anume experiență personală, ci mai degrabă la metamorfoza gândirii când în inocența copilăriei nu vezi adevărata față a naturii umane, răceala umană o descoperi mai târziu... și da, cred că în general lumea ar putea fi mai bună dacă ne-am strădui cu toții un pic mai mult pentru asta...

Ați spune că v-ați integrat?

Da.

Cum arată o zi obișnuită din viața Aurorei Kanbar? Dar una neobișnuită?

Eu am o viață complet obișnuită. Am munca mea, familia mea, prietenii mei. Împart egal aceste preocupări între ele. Iubesc natura și merg des în pădure sau pe malul fiordului, citesc, întâlnesc oameni. Am mare respect pentru timp și nu vreau să-l irosesc la întâmplare.

Aveți legături cu membrii comunității românești din Norvegia? Este aceasta o mică patrie, cu bunele și relele de acasă?

Da, am legătură cu românii din Norvegia, unii îmi sunt prieteni apropiați, cu unii îmi place să stau de vorbă, pe alții îi întâlnesc la diverse activități care se organizează aici. Pentru mine sunt români cu toții, mă feresc să generalizez pentru că fiecare om este în felul lui. Există câteodată și diverse fricțiuni, pe ici pe colo, în aceste comunități, dar eu personal nu sunt implicată în ele.

Ce va lipseste din România? Ce nu vă lipsește?

Îmi place foarte mult umorul inteligent al românului. Câteodată îmi lipsește. Și roșiile foarte bine coapte. Nu-mi lipsește absolut deloc vulgaritatea și obscenitatea limbii române actuale. Nu înțeleg din ce cauză la o limbă atât de expresivă și frumoasă să adaugi un „apendix” de înjurături. Ne-am putea lipsi de el foarte bine. Nu-mi lipsesc nici chelnerii sau șoferii de taxi care îți încarcă nota de plată și nici opulența oarecum bizară și malplasată din atitudine sau vestimentație.

Norvegia, ca și Danemarca și Suedia, se află în topul țărilor „cele mai fericite” din lume (venituri mari, viață sănătoasă, lipsa corupției la nivel de lideri etc). Ce nu merge bine sau ce lipsește, acolo?

Sunt și aici o serie de probleme. Am spus de multe ori că nu există o societate ideală, perfectă. Țările scandinave au dezvoltat imediat după război un sistem social democrat foarte robust și de aici li se trage succesul. Dar au în schimb alte probleme, cum ar fi abuzul de alcool sau de droguri, imigranții, o tendință spre un materialism pronunțat pe care vor să-l combată, forțe extremiste de dreapta. Au și probleme legate de radicalizare sau de însingurarea individului într-o lume preocupată de propria realizare. Și, deși sunt foarte buni observanți și lucrează mult la a reduce problemele sau a le preîntâmpina, nu este posibil să le elimini total.  

Am amintit mai devreme numele lui Florin Oncescu. El are un volum de proză scurt intitulat „Întoarcerea”, în care personajele își pun problema revenirii în țară. Răspunsurile sunt diverse, iar argumentele cu atât mai mult. Cum vi se pare, pe propria piele, ideea de întoarcere în România?

Nu mi-am pus această problemă. Din punct de vedere practic în cazul meu ar fi și foarte complicat. Dar teoretic vorbind este foarte normal ca unii să dorească sau să nu doreasă o reîntoarcere.  Motivele sunt însă foarte personale, așa că nu văd sensul când sunt discutate public.

Un vis pe care l-ați dori împlinit?

Pentru mine: Să am conștiința împăcată pentru lucrurile pe care nu am reușit să le fac așa cum aș fi vrut.
Pentru România: Un program guvernamental urgent, concret și consecvent de eradicare a sărăciei în rândul copiilor și educația acestora.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey