Tiberiu Neacșu

 
sus

Tiberiu Neacșu

 

 

Aș vrea să fiu Premiul Nobel și să am liber arbitru

 

De când scrii poezie și de ce?

Scriu de ceva vreme, cred că de pe la 10 ani, când încercam rima și îmi ieșea uneori. Dar tu m-ai întrebat de poezie. Nu vreau să fiu prezumțios și să îndrăznesc să cred că îmi iese poezia tot timpul. Pentru că, până la urmă, poezia se întâmplă în timp (este un când) și nu neapărat în perioade bine determinate. Cu cât descoperi lumea, cu atât cuvintele îți invadează colțurile camerei (și poeții au mai multe) și nu te mai poți dezlipi de ele până în momentul în care începi să definești ce vezi. Cu alte cuvinte, nu știu exact de când scriu poezie, dar știu când. Cât despre de ce, ce-aș putea să-ti spun? Se întâmplă, pur și simplu, să vrei să exprimi. Eu nu știu altfel.

Ce poți spune în poezie? Ce nu poți?

În poezie poți spune orice. În orice poți spune orice, fără ca orice-urile astea să devină unul și același lucru. Nu reiau discuții interminabile despre formă/ fond, semnificat/ semnificant etc. Ce vreau să spun e că, în permanență, poeziei i s-au atribuit scopuri, limite, cuvinte potrivite, subiecte optime. A fost chiar supusă (poezia ca act propagandist, vreau să spun) unor regimuri totalitare, a avut, ca nici o altă formă de artă, o plajă uriașă de esopic, a fost o querrellă generală, o armă și un tifon cu rivanol.
Poezia este ce numea Richard Dawkins memes. Expresii aproape genetice, calupuri de informații, care pot fi transmise doar cu ajutorul simțurilor.
Ce poți spune prin simțuri? Ce nu poți?

Drumul subtil sau cel ostentativ? Întortocheat sau drept?

Întotdeauna drumul subtil, deci și ostentativ. A fi subtil, într-o vreme în care limitele limbajului aproape că nu mai există, în care semnele au luat locul inefabilului și viteza tinde să fie singura coordonată umană între 9 și 18, înseamnă a fi și ostentativ. 

Drumul drept e tot timpul cel mai bun. Cu fiecare punct în care trigonometria îți joacă feste (nu mi-a plăcut matematica, dar funcțiile astea, cos și sin, erau fascinante) și parcursul tău urmează o cale rubensiană, te îndepărtezi de traiectoria corectă. De obicei, lucrurile astea se întâmplă din motive extraliterare. E destul de întortocheat drumul poeziei, nu cred că trebuie transformat într-un meci de golf.

Ce preferi: să creezi o enigmă sau să o dezlegi?

Sunt poeți care au creat enigmele pe care tot ei le-au și dezlegat. Nu mă refer la mistere, ci la poeticile lor. Nichita, de exemplu, și-a rezolvat singur enigma. A început un drum întrebându-se și l-a terminat dându-și singur răspunsurile.
Există poeți care au creat o enigmă și n-au dezlegat-o niciodată (cel puțin nu în scris). Arghezi.
Mai sunt și cei care au dezlegat enigmele altora, rezolvându-le, în același timp, și pe ale lor – unii chiar într-un mod tragic. Celan sau Luca.
Sunt, în fine, poeții care au creat enigme pe care și alții se străduiesc să le dezlege.

Nu vreau să fiu în nici un fel pretențios, însă cred că, fără enigme, nu poate exista nici un fel de artă. Și, poate mai importantă decât existența ei, este disponibilitatea unei enigme de a te face să-ți imaginezi mai multe dezlegări. E puțin important că arde, în incendiu, cartea a doua a Poeticii. Mai important este Numele trandafirului.

Există formule câștigătoare care se pot prestabili sau doar aleatoare?

Bineînțeles. Suprarealismul era o formulă câștigătoare, de exemplu.

Ce înseamnă pentru tine scrisul?

În scris e vorba despre realitatea confruntată cu alternativa. E un dialog permanent între zona confortabilă a fotoliului, familiaritatea mâinii pe mouse, tastatura pe care n-o mai privești pentru că ți-ai apropriat-o, ferestrele pe care le schimbi - ca pe o perspectivă cinică asupra lumii - cu o simplă comandă - alt+tab, pauza, inerția mentală și inerția fizică, amorțeala mâinilor, tensiunea joasă, gravitația slabă și gălăgia dinăuntru. Te trezești în fața unor auto-conspirații al căror sens uneori îl scapi.

Alteori se întâmplă să auzi un piuit acut care trece doar apăsând tare pe lobul urechii, neluând ochii de la pagină.
Scrisul e cea mai subtilă formă de rezistență la compromis și la neputință, ca să parafrazez un poem drag mie.
În fine, scrisul este piatra din spate, inteligența artificială, codul binar, sistemele de operare sau unghiile crescute așa încât să-ți simți foșnetul sângelui.
Am, totuși, senzația că nu am fost foarte clar…

Un curaj pe care ți l-ai asuma? Până unde poți merge cu îndrăzneala?

Scrisul e un curaj pe care mi-l asum. Îndrăzneala e un exercițiu de sinceritate. În siajul întrebării anterioare, putem da alte definiții scrisului. E și asta o formă de curaj: să definești limitele îndrăznelii prin ea însăși. Dar eu nu pot face asta.
Totuși, un curaj pe care mi l-aș asuma ar fi folosirea unor zone lingvistice “nepotrivite” pentru poezie. Poate în volumul următor.

O frică?

Mi-e teamă de sufocare. De toate felurile.
Să scrii și să te sufoci în propria formulă, să rămâi încremenit, să nu mai respiri.
Mi-e frică de faptul că aș putea scrie și aș fi uitat.
Mi-e teamă să mă trezesc dimineața și să știu, așa cum So Shu dintr-un poem al lui Pound visa că e o pasăre, o albină sau un fluture, că nimic din ce am scris nu va rămâne. Inutilitatea e cea mai cumplită tortură.

Care e publicul poetului? Contează?

Că tot am vorbit de frici, nu? Publicul poetului poate fi cel “antrenat” pentru poezie, poate fi și cititorul amator. De cele mai multe ori, totuși, cele mai frumoase surprize apar de la a doua categorie.
Chiar dacă ai scrie oricum, pentru că altfel nu poți, așa cum am mai spus-o (http://bookhub.ro/tiberiu-neacsu-scriu-poezie-pentru-ca-mi-e-lene-sa-termin-randul/), ai responsabilitatea că acele memes despre care vorbeam la început vor ajunge undeva. De-aici și moralitatea creației. Nu poți arunca în lume orice pentru că, vorba lui Daniel Dennett, liberul arbitru e o competență morală, până la urmă.
Jocul de-a șoarecele și pisica, așa cum e perceput de simpatizanții ideii de criză a lecturii, există, din punctul meu de vedere, ca joc al seducției.

Ce te cucerește sau ce te cutremură la o carte?

Îmi place atunci când simți mintea din spatele cuvintelor. E cutremurător să vezi asta. Să ai motive de minunare. Să zâmbești tâmp la vreun rând extraordinar sau să găsești niște adevăruri spuse atât de simplu încât să fii realmente invidios.

Ce scriitori au reușit să te cucerească ori să te cutremure?

Sunt câțiva. M-a cucerit, de exemplu, Michel Tournier. M-a sedus Andrei Codrescu. Baudrillard e un altul care m-a pus serios pe gânduri. Ricoeur, Rorty, Durand ș.a. sunt niște adevărați cuceritori.
M-au cutremurat, în schimb, T.S. Eliot, Paul Celan, Whitman, Pound, Yeats, Blake, Eminescu. De fiecare dată când îi recitesc pe cei mai devreme numiți am un sentiment de pauză. Ca și cum ți s-ar suspenda toate funcțiile vitale. O comă indusă poetic.

Scriitorul implicat în cetate, cu atitudine sau cel care mizează doar pe literatură?

Nu știu care e cel mai potrivit. Probabil, acum în zorile secolului pe care unii l-au văzut religios sau deloc, e bine să fii implicat în societate. Există și avantaje.
Eu nu știu să mă implic în mecanismele astea politico-sociale. Nu mă pricep. Am un handicap.

Scriitorul canalie, dar genial sau cel moral, dar cu un pas în urmă în ce privește măiestria?

Asta e o întrebare grea. Să fiu sincer, canalie, dar genial. Și o spun doar de dragul literaturii. Dar răspunsul nu e atât de simplu. N-aș rezista nici o secundă sub geniul-canalie. Poate nici sub moralitatea mediocră.
Ce-ai alege? Cititorii sau oamenii? Un om nu trebuie să fie cititor, dar un cititor e, în mod necesar, un om. Ignoranța oamenilor te scapă de la deces literar? Scandalul canaliei e o fațetă strategică a activității geniale?
Nu știu. M-am încurcat.

Contestare sau armonizare?

Ambele. Nu poți să (te) armonizezi (cu) ceva fără să contești altceva. E natura lucrurilor. Nici nu e necesar, uneori, să iei atitudine directă, explicită. Doar apartenența e suficientă.
Dar niciodată una sau cealaltă fără argumente.
Mi se pare esențial să începi cu armonizarea pentru ca, mai apoi, să apară contestarea. Nu invers. Neantul nu produce.

Un mare avantaj al zilelor noastre? O mare mistificare?

Marele avantaj este viteza. O mistificare e că orice merge. Anything goes. Ei bine, nu prea e așa.

Un poem vine când vrea el sau când vrei tu?

Poemul e foarte pretențios, cochet, felin. Se alintă, își plimbă sonoritățile peste picioarele tale cu delicatețe, te împinge să faci lucruri necugetate, uneori. Îți arată cât de bine poate fi, îți arată lumi neștiute, impresionante. Își oglindește viitorul în mâinile tale. Are încredere în tine. Tot ce trebuie să faci e să asculți din când în când.
Eu nu am reușit niciodată să scriu programatic. Nu mă pot așeza în fața unei foi goale și scrie. Poate ceva e greșit din ceea ce fac.

Alcătuiești un volum din poemele scrise până la un moment dat? Sau scrii poemele având în minte o carte?

O carte are nevoie de continuitate, de un fir roșu, de un limbaj compact, identificabil, de atmosferă continuă, de idee etc., pe când poemele sunt, câteodată, dezorganizate. Poemele scrise până la un moment dat pot fi eclectice. Dar nu, nu scriu cu o carte în minte. Bineînțeles, dacă un poem are toate atributele pentru a fi parte dintr-un volum sau altul, atunci maniera în care operez pe text e una anume. Însă las și cartea să ajungă la fine. „Nu supăra îngerul”, mi-a spus o bună prietenă. Încerc s-o ascult.

Prieteni, muze, boeme?

Sunt. Unul mai frumos decât altul. Și cu ei și boemele.

Relații, grupări, generații? Solitudine?

Nu prea sunt adeptul generațiilor sau al încadrărilor. Prefer să rămân înconjurat de prieteni, muze, boeme, nu de colegi de generație. Nici măcar nu știu cu ce se mănâncă o generație. Poate mă sperie ideea de programatic, de cale de urmat, de cod generalizat, de etichetă, de limitare. Poetul ca și pasărea: pe limba lui piere.

Unde te afli?

Cred că încep să înțeleg cu ce se mănâncă poezia. E posibil să mă înșel. Dar se simte foarte bine. Nu mi-ar părea rău dacă ar fi doar o iluzie. Doar sper să aflu asta la timp.

Cine ai vrea să fii în literatură?

Aș vrea să fiu Premiul Nobel și să am liber arbitru.

Cum crezi că va fi sau cum ai vrea să fie o carte de-a ta peste 100 de ani?

Mi-ar plăcea să aibă copertele decolorate, paginile îndoite, să fie subliniată și tocită pe cotor. Alte suporturi pentru poezie nu primesc însemnul timpului. De-aici și răceala.
Un fișier poate fi corupt. Nu-l mai poți deschide. Cartea, însă, are o poveste. Și primește, în permanență, urmele celor care au citit-o. De-asta o carte e un lucru foarte personal.

Ce compromis ai putea să faci? Ce compromis n-ai face?

Nu mă văd făcând nici un compromis. Am avut ocazia și am refuzat. Rolul de lacheu pentru ceva atenție nu mi se potrivește. Îmi pare sincer rău de cei care fac acest gen de compromisuri pentru un spațiu într-o revistă sau alta ori pentru un loc la o catedră în universități. Sunt niște indivizi fără credibilitate care, chiar dacă privesc literatura ca pe un SRL, se vor întâlni negreșit cu extincția. În cazul lor, memoria nu durează.

Un interviu este pentru tine un exercițiu de sinceritate sau unul de imagine?

Este un exercițiu intelectual, în primul rând. Uneori e o conversație plăcută cu tine în fața întrebărilor, alteori e o ceartă acerbă, un scandal de cartier, dacă vrei. Nimic nu poate fi mai verosimil decât momentul în care, rușinat, recunoști că nu ai avut dreptate.

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Mi-ar plăcea foarte mult să nu mor.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey