Mircea Pricăjan

 
sus

Mircea Pricăjan

 

Scrisul este și rămâne cel mai eficient mod
de comunicare a esențelor peste timp

 

Dragă Mircea, a ieșit recent la lumină, ca să zic așa, Calitatea luminii, cartea ta, apărută la Polirom, lansată și la Gaudeamus... E abia începutul și întrebarea poate părea prematură, dar este una de etapă: ești mulțumit de felul în care a fost primită? 

După cum știi bine, lumea noastră literară e mare, ai uneori impresia că oriunde te întorci dai de un prozator, de un cronicar sau eseist, cu siguranță de un poet. Aveam, încă avem foarte multe publicații culturale. Avem festivaluri, avem premii. Sunt și multe instituții care se ocupă de bunul mers al culturii naționale. Cu toate acestea, lipsesc cele mai elementare lucruri, cum ar fi o rețea foarte bine pusă la punct de distribuție a presei (literare), un centru de librării, un program de achiziție de tipărituri, pe scurt: o direcție unitară, un plan care să pună coerență în toate aceste eforturi individuale. Prin urmare, o carte n-are multe șanse dacă nu apare la o editură care să-și fi dezvoltat singură relațiile acestea. Norocul meu este că romanul a fost acceptat de editura Polirom, care, dincolo de prestigiul dat de faptul că, în momentul de față, este cea mai importantă editură în materie de literatură română contemporană, este și organizată de așa natură încât să promoveze producția proprie de carte în cel mai bun mod posibil. Posibil în țara noastră, să ne înțelegem, așa cum arată ea acum, atât cât este ea de dezvoltată pe plan cultural (și nu prea este!). La o lună de la apariție, Calitatea luminii a profitat de pe urma acestor lucruri, fără-ndoială este un roman luat în seamă, a avut parte de o primă lansare la Gaudeamus, cum spui, de prezentări pe site-urile noastre literare, chiar și de o cronică foarte favorabilă în România literară. Aș comite un păcat capital dacă aș spune că toate acestea nu mă mulțumesc. Dimpotrivă – mă conving de faptul că parcursul romanului va fi așa cum mi-l doresc, așa cum merită orice carte.

Cât ai scris la acest roman? Ce a însemnat pentru tine să-l scrii, să-l vezi finalizat?

Fiind organizat din fire, ți-aș putea răspunde la întrebarea aceasta cu datele exacte. În mare, e vorba de un an și jumătate. Deși îl începusem mai demult, îl începusem cu altceva în gând. Calitatea luminii m-a prins în plină revelație. Cartea vorbește despre transformare și tot printr-o transformare am trecut și eu atunci, deși nu de felul celei din roman. După ce am renunțat din ambiție la traducerile literare și am început să mă concentrez asupra scrisului, am reluat toate proiectele începute și nedefinitivate în deceniul pe care l-am dedicat traducerilor. În mod evident, toate veneau din acea primă tinerețe dominată de literatura horror și fantastică. Le-am dus la capăt dintr-un simț al datoriei. Povestiri, nuvele, ba chiar și un roman întreg. Dar nu am fost mulțumit deloc. Știam de acum subtilitățile genului atât de bine, încât nu mă puteam dezbăra de sentimentul că trișez cu nerușinare, mecanismele suspansului și ale groazei mi s-au relevat atât de străvezii, încât, dacă aș fi scos în lume prozele acelea (sau romanul!), ar fi fost ca și când m-aș fi afișat gol pușcă în fața publicului. Așa am început și Calitatea luminii, cu un plan narativ bine pus la punct, trebuia să rezulte un soi de actualizare a mitului meșterului Manole, avea până și un prolog la persoana I, unde protagonistul se căia pentru sacrificiul făcut și deasupra lui plana spectrul amenințător al copilului nenăscut, zidit odată cu mama lui. Atunci a venit transformarea. Eliberarea, un soi de evadare din cușca în care singur mă închisesem. Mi-am deschis mintea și am dat drumul de acolo la amintiri: vechi trăiri, vechi situații, vechi povești… Sâmburi în jurul cărora am crescut apoi fructe care niciodată nu m-aș fi așteptat să crească din mine. Au fost însă exact roadele de care aveam nevoie. În sfârșit nu mai simțeam că trișez. Am scris astfel o sumă bună de proze scurte, am alcătuit un volum pe care l-am propus editurii, am mai alcătuit un volum și, în mod neașteptat, m-am reîntors cu ochi noi la povestea meșterului Manole. Am renunțat la prolog, am renunțat la toate capitolele deja scrise, cu excepția celui dintâi. Premisa cuplului venit la o cabană de la munte. Le-am descoperit povestea zi de zi și am lăsat ca povestea să mă descopere pe mine. Nu am înaintat pe baza unui plan, altul decât acela preexistent în orice poveste. Și când tot ce trebuia scris pentru a se înțelege lucrurile nescrise a fost spus, am pus punct.

Nu mai publicaseși roman din 2002, când ai debutat în volum... sau în volume, pentru că În umbra deasă a realității a avut două volume. Spuneai într-un interviu că la acea carte ai scris șapte ani... Cum a fost întoarcerea la scrisul de anduranță?

Cartea aceea a fost scrisă și rescrisă și re-rescrisă mulți ani, a fost și a rămas, din păcate, chiar și în forma ei tipărită o ciornă de încercare. Mi-a demonstrat, dacă mai era nevoie, că pot fi organizat, că pot stăpâni mai multe fire narative pe care să le împletesc printre tot atâtea personaje spre un final mult prea apoteotic. Din nefericire, romanul de debut nu are alte merite în afara acestei demonstrații de management narativ. Cartea a apărut în 2002, iar în 2003 am terminat facultatea și a trebuit să îmi caut o ocupație aducătoare de venit. Funcția de redactor începător la Familia îmi asigura cel mult abonamentul de tramvai care îmi permitea să ajung la redacție și să mă întorc acasă. Exagerez, dar nu foarte mult. Așa că am început să traduc. Un al doilea job, adică. Și uite așa am devenit victima tradusului, la fel cum alții devin victima alcoolului sau a drogurilor. Și, tot ca ei, am uitat de ceea ce înainte mă definea, am uitat de scris. După zece ani, întoarcerea a fost, cum spuneam, ca o regăsire. Ca o trezire dintr-o hipnoză autoindusă. Toate energiile pe care înainte le consumam în traduceri s-au dus atunci în scrisul propriu, exact cum mă așteptam. A fost doar o chestiune de timp până să-mi găsesc adevărata direcție în scris. Rătăcirea de după regăsire (!) a durat doar vreo trei ani. Foarte puțin. Pentru mulți durează o viață întreagă.

Când ai început să scrii? (Fac calcule: ai publicat roman la 22 de ani, ai scris 7 ani, l-ai început pe la 15... Ce mai scriseseși până atunci?)

15 ani, calculul e corect. Cu romanul acela am început, de fapt, să scriu. Din cauza unei mașini de scris. O cumpărase tata pentru uzul personal și a ajuns în schimb pe masa mea. Am terminat prima ciornă în câteva luni, apoi am început să scriu proză scurtă. Am început să frecventez cenaclul „Iosif Vulcan” din Oradea, unde am citit de câteva ori din ce scriam. În 1997, una dintre povestirile acestea a fost publicată în Crișana Plus, un săptămânal cultural, supliment al cotidianului Crișana. A fost debutul meu. Am prins curaj, normal. Am început să trimit povestiri peste tot. Eram deja de câțiva ani abonat la toate revistele literare din catalogul publicațiilor de la Poștă, 20 și mai bine. Unele mi-au fost acceptate, au apărut în Luceafărul, vreo 5 până în 2002, și în Familia. Începeam să mă simt scriitor. Apoi a venit publicarea romanului și limba română nu mi-a mai ajuns. Mi-am tradus povestirile și le-am trimis la nou-descoperitele e-reviste de limbă engleză. Câteva au fost și publicate…

Ce fel de copil ai fost? Aminteai undeva despre copilăria la Orăștie... Cum au fost anii aceia?

O combinație destul de echilibrată dintre un copil rebel și unul ascultător ca un sfânt. Când nu mă revoltam împotriva autorității (am refuzat sistematic să recit poezii la serbările școlare) și nu comiteam acte antisociale (am furat cu tactică de geniu pistoalele din arsenalul de jucării de la grădiniță), eram ucenicul perfect: ajutam în bucătărie pe lângă femei, mama și bunica, îl ajutam pe tata în garaj la orice meșterea el, croșetam ciorapi și eșarfe din lână aspră, coseam peretare cu peisaje bucolice, cerbi, iepurași, ghinde și frunze de alun… Aveam răbdare pentru cele mai mărunte lucruri atâta timp cât alegeam eu să le fac și respingeam cu obrăznicie tot ce mi se impunea, oricât de important știam eu însumi că este pentru mine. Dincolo de atitudinea asta ambivalentă, sau datorită ei, copilăria la Orăștie o păstrez în amintire ca pe o perioadă a libertăților nesperate, am scris despre unele în câteva povestiri recente, scriu chiar acum într-un nou roman.

O mare frică, de atunci sau de mai târziu, depășită sau nu?

Fiindcă am fost un copil bolnăvicios – până la 5 sau 6 ani am făcut de două ori „aprindere de plămâni” – mi-a fost încă de mic foarte frică de ace. Bunicii mă duceau cu forța la o doctoriță de pe strada lor ca să-mi primesc doza zilnică de Moldamin, iar eu țipam și făceam ca toate visele, eram sfâșiat de convingerea că de data asta nu voi mai scăpa, fierbințeala aia care îmi cuprindea șoldul se va întinde în tot corpul și voi muri topit pe dinăuntru. Nimic nu mă împăca, nimic nu mă putea face să îndur supliciul vindecător. Cred că n-am depășit frica aceasta, nici acum nu accept cu relaxare acul înfipt în venă, la momentul analizelor periodice. Chit că acum am învățat să mă stăpânesc, să privesc în altă parte și să nu mă gândesc la acel obiect mic și diabolic de ascuțit.

O îndrăzneală de care îți amintești cu plăcere? Sau un curaj pe care ai vrea să-l ai?

De când mă știu am fost o fire timidă. Așa că dovada supremă a îndrăznelii a fost, de fiecare dată, înfrângerea acestei timidități. Cea mai decisivă înfrângere a avut loc fix pe data de 7 octombrie 1999, o zi de marți. Ora exactă n-o mai știu, dar trebuie să fi fost cândva după prânz. Începusem facultatea de câteva zile. Facultatea de Litere. Ținusem discursul de deschidere, la Teatrul de Stat, din partea bobocilor și acum, intrați în pâine, ne dădeam târcoale pe coridoare, în pauze. Eu eram cel cu discursul, cei câțiva colegi și multele colege aveau motiv ușor de intrat în vorbă cu mine. Și chiar mă abordau, îmi cereau textul pentru o iluzorie lectură ulterioară. Era mare vânzoleală la caloriferul de fontă din dreptul cabinetului catedrei de română. O singură colegă se ținea deoparte, o vedeam cum stă tăcută dincolo de cercul format în jurul meu. Pe ea n-o interesa discursul, ignora subiectul cu superioritate. M-am muncit în sinea mea preț de câteva cursuri și, în ultima recreație, mi-am luat inima în dinți. M-am dus la ea. M-am oferit eu să-i dau textul. Nu l-a refuzat. N-a refuzat apoi nici invitația de a-i prezenta Oradea, orașul în care aterizase de puțin timp. Pe acea colegă o chema Linda și, datorită acelei îndrăzneli de necrezut, am rămas nedespărțiți, iată, de 17 ani.

Ce înseamnă scrisul pentru tine?

Cred că a fost, este și rămâne cel mai eficient mod de comunicare a esențelor peste timp. Aș fi extrem de mulțumit dacă și numai o jumătate de pagină din cât am scris și voi mai scrie va rămâne să spună ceva generațiilor viitoare. Mai mult decât o speranță la nemurire, asta este dorința oricărei ființe de a însemna ceva în marea curgere a timpului.

Cine ai vrea să fii în literatură?

Asta sunt și eu curios să aflu. Cine sunt, cine voi fi. Este însă un gând pasager, o preocupare secundară. „Viața e ceea ce se întâmplă în timp ce tu îți faci alte planuri.” Îmi place vorba asta. Răsturnat, cred că scriitorul este cel care devine în timp ce el nu-și face niciun plan.

Ce efect ai dori să aibă o scriere a ta asupra cititorului: să încânte, să cutremure? Să…?

Să dea de gândit. Mi-ar plăcea ca toți cititorii mei să vadă subtextul, căci acolo se petrec marile tragedii, comedii, drame etc. cu care rezonăm toți, indiferent de locul sau momentul nașterii noastre.

Inspirația vine când vrei tu sau când vrea ea?

Când vrea ea, în mod clar. Deși există trucuri pe care le poți aplica și care să o cheme la tine. Ca zgândăritul cu firul de iarbă în gaura greierului. Dacă firul e destul de lung și știi cum să îl miști, inspirația va ieși la suprafață și va începe să cânte.

Există întotdeauna o idee de pornire? (ca să zic așa, deși, într-un fel, vorbim uneori despre o idee de finish: „acolo vreau să ajung”?) Ți se întâmplă să ajungi în altă parte?

De cele mai multe ori, da. Cred în ideea de pornire, nu cred în cea de final, miroase a pre-concepție. Îmi plac premisele clare, sunt ca niște promisiuni; și invers, sunt convins că o concluzie știută de la început poate duce la apariția unui text demonstrativ, declamator, o simplă schelărie pentru marele trofeu. În ce mă privește, îmi place să descopăr sensul ideii dându-i târcoale, înghiontind-o pentru a afla cum reacționează, curtând-o cu eleganță… Sunt convins că mirarea și acest balet al autorului răzbat prin text până la cititor.

E mai simplu cu o proză scurtă? Când și cum vine un roman?

Sunt idei și idei, momente și momente. Unele cer dezvoltări scurte, concentrate, iar altele trebuie frământate mai tare pentru a-și arăta potențialul. Cum știi care e care? Nu autorul știe; fiecare subiect cred că vine cu bagajul său genetic și acest bagaj, dacă e lăsat în pace și nu se intervine asupra lui cu agenți mutageni, duce la o maturare firească a subiectului. Până la urmă, ține și de disponibilitatea autorului. Romanul cere un angajament de lungă durată, e o alergare de rezistență, pe când proza scurtă aduce satisfacții mai rapide, e un sprint. Nu cred că m-aș putea dedica unei singure specii. Nici nu am de gând să încerc.

Marele roman are, de regulă și mari dimensiuni, zicea Llosa. Subscrii?

Nu neapărat. Depinde despre ce fel de roman discutăm. Romanul avut în vedere de Llosa este, sunt convins, cel de factură clasică, să spunem: cu cronologie internă evidentă, personaje robuste, cu biografie clară, o tramă desfășurată pe orizontală… Da, acestea pot fi romane mari, sunt oricum romane impresionate. Totuși, nu văd de ce un roman ca Inimi cicatrizate, de pildă, ar fi mai mic, prin comparație.

Cum ai caracteriza momentul actual al literaturii române?

Văzând cât de dinamică este de vreo zece ani încoace, aș spune că literatura noastră trăiește cu adevărat un moment înfloritor. Și asta mă sperie, într-un fel. Privind în urmă, de fiecare dată când artele au luat avânt în România s-a întâmplat ceva care le-a tăiat brusc aripile. Iar situația geopolitică la nivel mondial sprijină în mod nefericit temerea asta a mea.

Ce îi lipsește, totuși, literaturii noastre? Și ce îi prisosește?

Îi lipsește în chip vădit audiența. Se scrie mult, se scrie bine, se publică în condiții tehnice de invidiat și totuși produsul carte nu atrage atenția cititorilor decât într-o foarte mică măsură. E un mare păcat, unul care se înscrie însă în „tradiția” autohtonă a ignorării lucrului bun din fața noastră. În continuarea răspunsului anterior, mă gândesc cu mâhnire la un viitor când istoricii literari vor analiza ceea ce acum este prezent și vor conchide că, în ciuda maturității literare a autorilor, cititorii români au rămas prizonieri într-un infantilism care i-a predispus să consume produse „culturale” submediocre, cancanuri televizate, majoritatea.

De prisos găsesc că sunt orgoliile, dar pe acestea nu avem cum să le vindecăm. Și poate că nici nu trebuie să încercăm. S-a dovedit că în destule cazuri ele sunt de-a dreptul productive.

Crezi în șansă? Dar în marketing? Scriitorul însigurat („Trebuie să fii asocial pentru a realiza posibilul tău și într-o zi vei descoperi că socialul de care te-ai îndepărtat se interesează de tine, descoperă în tine o imagine diferită a vieții”. Eugenio Barba)? Sau cel sociabil, „conectat”?

Cred că șansele pot fi încurajate, cred că marketingul e o știință aparte și n-ar trebui încercată la nivel profesionist decât de profesioniști, cred că scriitorul are mare nevoie de însingurare, că nu poate fără ea, dacă vrea să fie scriitor adevărat, cred că, de aceea, un caracter asocial poate fi trecut pe lista lui de atuuri. Toate acestea nu înseamnă că e de dorit un soi de autism, chipurile, profilactic, ci doar că pentru observarea societății e nevoie de oarecare detașare, iar cu această detașare scriitorul este dator față de sine însuși, pentru binele scrierilor sale, pentru autenticitatea lor. Până și cei mai „conectați” scriitori, cei care se simt ca peștii în apă printre personajele lor în carne și oase, până și ei, scriind, practică detașarea măcar ca artificiu narativ. Nu cred că se pot face „reportaje” literare din prima linie a frontului.

Contează și cantitatea? Numărul de cărți finalizate?

Contează în măsura în care ele spun ceva despre autor și lumea autorului. Contează mai mult cărțile publicate decât cele finalizate. Sunt convins că selecția pe care o presupune distincția asta este una dintre cele mai importante îndatoriri ale scriitorului.

Ce scriitori îți plac? Sunt influențe pe care ți le asumi?

Dintotdeauna am avut un plan de lecturi foarte eclectic. O vreme au predominat autorii din tagma lui Stephen King, adevărat, dar pot da seama și de o perioadă foarte bună când am bifat clasicii români (Sadoveanu integral!) și bună parte din cei universali (Dostoievski, Dickens, Balzac etc.). Asta a fost adolescența. În ultimul deceniu pot spune că o mare influență au avut britanicii contemporani (McEwan, Fowles) și americani (Joyce Carol Oates, Franzen). Citesc și foarte multă literatură română, încerc să țin pasul cu tot ce apare nou. Așadar, nu se poate ca o influență subtilă să nu vină și din această direcție. Până la urmă, suntem suma experiențelor noastre, inclusiv cele de lectură. Și toate, distilate, contribuie la felul în care decizi aparent spontan să prezinți o scenă, să introduci un personaj, să răstorni o situație.

Cum arată o zi obișnuită din viața lui Mircea Pricăjan? Dar una neobișnuită?

Petrec mult timp în casă. Lucrez majoritatea timpului de acasă. Așa că-mi fac singur programul. De câțiva ani, de când practic traducerile tehnice, am un program clar de 8 ore, ca la fabrică. Adică exact ce mi-am dorit. Timpul de muncă nu interferează în niciun fel cu timpul dedicat scrisului și cititului. Când am terminat de tradus un proiect, îl livrez și cu asta, basta. Capitolul e încheiat. Nu mai târâi după mine luni întregi cartea altuia, muncindu-mă serile și nopțile cu frazele lui, chiar și atunci când nu stau în fața calculatorului. Eliberarea asta a fost esențială. 

Într-o zi neobișnuită nu fac nimic din toate astea. Atunci mă ocup cu treburile administrative, am întâlniri cu diverse persoane, particip la lansări etc. Foarte spectaculos, o viață palpitantă. :)

Un interviu este pentru tine un exercițiu de sinceritate sau unul de imagine?

Scriitor fiind, ambele. Dar nu în sensul comun al termenilor. Sinceritatea afișată de un scriitor nu e la fel de sinceră ca a unui alt om și numai prin simplul fapt că intervine imagine, adică un anumit fel de a înșirui cuvintele care exprimă acea sinceritate. Iată numai cum a ieșit această ultima frază…

Până unde se poate merge cu sinceritatea?

Până unde te ține curajul. Sinceritatea presupune multe riscuri, în lumea asta a disimulărilor precaute.

Ce compromis poți face? Ce compromis nu poți face?

Deși mi-ar fi greu, aș fi dispus la orice compromis pentru binele copilului meu. Asta dacă niciuna dintre celelalte variante mai onorabile n-ar avea sorți de izbândă.
Răspunsul acesta trage preșul de sub picioarele celei de-a doua întrebări.

Ce te cucerește la o carte?

Stilul. Aș putea citi o carte chiar și despre o zi din „viața” unui morcov dacă textul ar fi scris cu stil, dacă s-ar vedea că autorul are pricepere. Nu dau doi bani pe o carte care debordează de imaginație, dar e praf la capitolul artă narativă.

Scriitorul canalie, dar genial sau cel onest și moral, dar cu un pas în urmă în ce privește măiestria?

Geniul. În final, rămâne opera. Dacă opera e genială, autorul poate să dispară în neant. Nimeni nu-i va simți lipsa, ba îl va ajuta chiar să cadă sub povara operei.

Să fii traducător: beneficii și neajunsuri (pentru că sunteți o familie de traducători)

Eu și cu Linda suntem firi foarte asemănătoare. Ne-am născut la distanță de patru zile, eu fiind mai mare. Ne place să fim împreună. În 17 ani, cred că nu se adună nici măcar o lună cât să fi stat separați. Munca de traducător ne ține, și ea, laolaltă. Deși lucrăm în încăperi separate, e ceva reconfortant în faptul că avem deasupra capului același acoperiș. Ne sfătuim întruna, cooperăm la proiecte, ne ajutăm, suntem o echipă. Nu știu câte cupluri ar rezista acestui aranjament, probabil pentru multe ar fi sâmbure de război de uzură. Pentru noi funcționează foarte bine. Mai ales de câteva luni încoace, de când și-a mutat și ea baza permanentă acasă. Asta s-ar contabiliza la beneficii, deci. Neajunsuri: primul și cel mai mare – e o activitate liber-profesionistă. Asta înseamnă că trebuie să te îngrijești de propria sănătate, să-ți chivernisești veniturile astfel încât, atunci când totuși te răpune o boală, nu vei muri de foame. Asta e o mare amenințare care plutește deasupra oricărui traducător. Nu e nimeni care să îți dea concediu de boală, nu ai prime de Crăciun sau de Paști, nu ai nimic din beneficiile unui angajat cu carte de muncă. Și, în perspectivă, nu prea ai pensie. Precum pe regretata Antoaneta Ralian, te scoate la pensie doar doamna cu coasa.

Ce te-a motivat să faci o revistă de suspans”?

Dorința de a nu rupe complet legătura cu literatura vie. Prin traduceri trăiam un simulacru de apartenență la lumea literară, iar revistele pe care le-am făcut de-a lungul timpului (vreo trei numai ale mele, patru cu Familia, unde suntem un colectiv) au completat iluzia. Prin Suspans.ro și apoi prin Revista de suspans ajutam la formarea genului și în România. Dacă în momentul de față stăm mai bine la acest capitol se datorează, fără falsă modestie, și acestor două reviste. Ar mai trebui spus că Revista de suspans continuă să apară și azi, într-o nouă serie, sub îngrijirea Cezarinei Nicolae, o serie care se apropie de aniversarea de un an.

Unde te simți cel mai mult în largul tău, ca scriitor? Ce ți-ar plăcea cel mai mult să faci? Te simți și înșelat în așteptări, uneori? (un exemplu concret, mai degrabă decât un răspuns teoretic)

M-aș putea obișnui cu plictiseala de a nu face nimic. Să am tot timpul din lume pentru citit și să ajung la o lehamite atât de mare, încât nicio carte să nu-mi mai facă cu ochiul, iar atunci, de disperare, să dau fuga la Maleskine și să scriu până mă plictisesc și de asta. Apoi aș face o lungă călătorie prin țară sau aiurea prin lume, o lună sau două, câte o săptămână în fiecare loc, neapărat la pensiuni rustice, din lemn, izolate prin păduri, dacă se poate. M-aș întoarce cu o poftă nebună de tot ce a apărut nou și aș începe iarăși să citesc din lipsă de altă ocupație. Sigur că ar veni apoi lehamitea și fuga la scris… M-aș putea obișnui cu acest carusel, m-aș simți cel mai împlinit scriitor din lume. Faptul că această așteptare are șanse totale de a nu se împlini niciodată mi se pare înșelătoria supremă a sorții. Și cu gândul ăsta mă zbat întruna să mă obișnuiesc…

Cum a fost drumul la București? Cu Linda, cu Mihai – care a bifat prima călătorie cu trenul, prima călătorie metroul?

Inițial am vrut să facem drumul doar noi doi. Mihai încă are obiceiul să doarmă la prânz. Lipsa somnului îl poate transforma într-o ființă capabilă să răstoarne lumea în cap. Dar ne-am gândit mai bine și am decis că, dacă tot mergem să lansez o carte despre o familie, nu se face să nu ajungem acolo în formație completă. S-a bucurat când l-am întrebat și a promis că se va comporta exemplar. S-a ținut de cuvânt ca un erou. Am făcut două zile pe drum, am înnoptat în Brașov, am stat la București o zi și jumătate, timp în care, într-adevăr, Mihai a avut parte de drumurile promise cu metroul și cu trenul (până la Ploiești, unde nașa noastră ne-a primit în regim de demipensiune), iar la întoarcere am mas în Sighișoara, unde Mihai n-a uitat să ne amintească de promisiunea că îi vom arăta locul de naștere al vampirului Dracula. Una peste alta, a fost o excursie pe care aș repeta-o oricând, una pe care sunt convins că o voi rememora în anii viitori cu plăcere. Mai important, imaginarul lui Mihai va rămâne cu siguranță amprentat de aceste experiențe.

„Poate că e o lașitate să rămâi în provincie. Departe de televiziunile care impun.” (Adrian Alui Gheorghe) Ai fost vreodată – ești - tentat să pleci? Dar din țară?

Niciodată. Aș pleca în alte orașe, ca Sibiu sau Brașov, dar niciodată în București. N-ar avea niciun rost. Sunt o fire retractilă, pot foarte bine să stau în casă și lângă Oradea, la Paleu. Atracția centrului nu are putere asupra mea. Ceea ce nu înseamnă că nu regret uneori că multe dintre lucrurile bune din capitală nu ajung până în colțul meu de țară. Cât despre părăsirea României… Înainte de a-l avea pe Mihai, ne-am gândit, Linda și cu mine, la varianta aceasta. Au plecat mulți dintre cunoscuții noștri atunci, inclusiv sora mea și soțul ei. Îmi place în străinătate, mă bucur ca turist de orice oraș vizitez, dar… dar nu pot să scap de sentimentul alterității. Acelea nu sunt locurile mele, nu îmi găsesc locul acolo, nici nu-mi vine să-l caut. Mă plimb ca într-un muzeu, admir exponatele, intru în vorbă cu localnicii, fabric amintiri exotice, dar simt că numai după ce voi ajunge în casa mea, în România, mă voi putea relaxa cu adevărat. Orice vizită în străinătate e ca o traversare pe sub apă cu o rezervă limitată de oxigen. Citind cartea lui Radu Pavel Gheo despre experiența lui americană am fost dintre cei puțini, cred, care i-au înțeles și aprobat decizia întoarcerii.

Planuri, proiecte?

Să citesc cât pot de mult, să și scriu câte ceva. Fără normă, fără plan. Când se va putea, ce se va putea. Am pregătite două volume de proză scurtă, unul era gata dinainte de a termina Calitatea luminii, dar nu mă grăbesc cu ele. Voi lăsa romanul proaspăt apărut să atragă toată atenția pe care o poate atrage. Îl voi sprijini cât îmi va sta în puteri, mă voi duce, în măsura posibilităților, oriunde voi fi chemat să îl prezint – dacă putem discuta acum despre un plan, atunci acesta este. Restul e viață, apropo de dictonul amintit mai sus.

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Să fie pace în lume. Anul trecut pe vremea asta putea suna anapoda și oamenii ar fi râs de fraza asta ca de o mare naivitate. Dar între timp lumea s-a schimbat. Deci da, ăsta e visul meu. Să fie pace, pace pe pământ.

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey