Cornel Ungureanu
Ruxandra Cesereanu

 
sus

Cornel Ungureanu

 

 

Scriitorii făceau parte dintr-o aristocrație
– singura „aristocrație” admisă, alintată, într-o vreme în care
adevărata aristocrație trebuia distrusă

 

Domnule Cornel Ungureanu, îmi propun să nu vă întreb nimic despre geografia literaturii române, despre istoria ei secretă, despre literatura exilului, despre recuperarea unor valori, pierdute ori ignorate… Și ca să încep de undeva, am să vă rog să-mi spuneți o amintire personală, cât mai puternică și mai îndepărtată.   

Ei, cea mai tulburătoare amintire  a mea e din  octombrie 1950. Era seară, eram întins în dormitor, tata s-a așezat lângă mine și, după o perioadă de tăcere: „Îți va fi greu fără mine”. În ziua următoare se interna la sanatoriul de la Marila – va mai trăi până în 17  ianuarie 1951. Fusese notar, mai întâi la Zăgujeni, pe urmă, fiindcă nu i-au plăcut legionarii, a fost mutat în Muntenia – un sat de munte, nu-i plăcea deloc, în  octombrie 1941 a cerut să fie mutat în Basarabia și a ajuns la Vărticăuți. Un sat  unde erau numai ruși și evrei. A fost acuzat de mai multe între care – era acuzația de bază – că a adăpostit doi evrei, așa că a fost închis la Cernăuți cu cei doi care vor avea posturi importante în  Ungaria și Polonia. În1946 va fi membru PCR și din nou la Zăgujeni. Secretar de Sfat Popular. Acolo vom locui în Castelul lui Juhasz. Castel cu zeci de camere, cu bibliotecă uriașă, cu seră. Verișoara contelui, doamna Lazar, voia să păstreze castelul în aceste vremuri grele, așa că ne-a așezat la Castel. Tata, mama, surorile tatălui, prima pensionară, a doua văduvă, bunica. Și cu mine. În 1952, după moartea tatălui, în Castel a fost instalat un SMT – o stațiune de mașini și tractoare. Am povestit în cutare carte cum doamna Kugler, bucătăreasa contelui, a furat din bibliotecă reviste, cărți pe care mi le-a făcut cadou.  Ne-am mutat cu chirie, bunica și mătușile în alt sat, mama cu mine într-o cameră din vecini. Iar mama a fost făcută chiabur fiindcă cineva era supărat pe tatăl meu. Cum între 1949 și 1952  au mai murit rubedenii, mătușa mea,  Beti, organiza ședințe de spiritism. Ne așezam toți în jurul unei mese rotunde, puneam palmele pe masă, stingeam lumina și masa începea să se miște. Sau ni se părea. Venea unul sau altul, povestea ce mai face acolo, sus. Când vor veni americanii. Tatăl meu a fost doar ca să-mi spună: „Ei,am glumit. Fii sigur că n-o să-ți fie greu fără mine. Am glumit. Nu-i așa că ai înțeles că am glumit?” Sigur că a fost foarte greu fără el. Dar n-am observat asta decât mult mai târziu. Acum.

Cele mai frumoase clipe din copilărie și adolescență sunt legate de lecturi”, spuneați într-un interviu. Cât este vorba despre descoperirea voluptății lecturii și cât despre lipsa unor bucurii mai mari în viața de atunci? Cum erați ca elev? Dar ca student? Cum era atmosfera în jur?

Cum eram ca elev? Ca student?  Trăiam între cărți. De rest, se ocupa mama. Fiind chiabur, trebuia să  suporte multe, între care să-mi asigure o oarecare liniște. Avea un frate la București care fusese coleg cu profesori de la Caransebeș, așa că am fost primit la liceu, deși aveam dosar prost. Istoriile mele de la internatul liceului ar merita o poveste lungă – acolo era o ierarhie dură, cei mici trebuia să execute muncile, veteranii dictau: cu pumni și palme. Aveam bursă, supraviețuiam, scriam poezii când eram îndrăgostit, iubit, părăsit și iar... Nu mi-am recitit jurnalele din anii de liceu, nu prea aveam prieteni, eram legat doar de o verișoară –  mă salva la orele de desen findcă îmi făcea planele.

Nu aveam chef să devin student. Da, la examenul de maturitate am primit felicitări după felicitări, am făcut cea mai bună lucrare la limba și literatura română fiindcă îi citasem, cu mare iubire, nu numai  pe Deșliu și pe Andrițoiu și pe Beniuc, dar mai citasem din Brazdă peste haturi și din Crohmălniceanu: îi uimisem pe profesorii care ne învățaseră și ne-au invitat să scriem despre realismul socialism în „literatura română de azi”. Eram cel mai bun. Nu voiam să devin student fiindcă știam, de la Garaudy, că munca intelectuală alienează, te desprinde de esența umană. Te falsifică. Marx explică destul de clar – citisem cu atenție, conspectasem, ca să  ajung și eu la aceeași concluzie: munca intelectuală alienează, o adevărată cunoaștere are loc doar dacă devii un bun muncitor. Între tine și obiect nu mai există intervalul ticălos al meditațiunii. Atingi, pui mâna, simți unealta. Din nenorocire, profesorul de lucru manual îmi atrăgea atenția după fiecare încercare: n-o să iasă nimic din tine, habar n-ai să ții în mână un clește. O pilă. O daltă. Să dai cu ciocanul. Parcă ai două mâini strâmbe.

Fiindcă uneltele mă trădau, colegii priveau cu suspiciune prezența mea în atelier. Mai era și prietenul meu Buțco (azi, Kladiva Otmar, celebritate prin Budapesta): domnule, n-ai talent. Ca să lucrezi în fabrică, trebuie să ai talent. Uite că și  Marx... Du-te la chimie.
Da, asta era replica de intelectual alienat a lui Kladiva, înnebuneau toți, habar n-aveau ce lume ne asteaptă.
Dar detestam războiul cu prietenii, cu admiratorii, cu teribilele mele rubedenii. Dacă e să fiu student, voi fi student. Dar la fizică. Sau și mai bine, la chimie.

... Mai exista prin urmare un interval, o facultate în care aș putea să mă desfășor: chimia. Dar aici se duceau colegii mei cei buni,  mai deștepți decât mine. Dacă ei se îndoiesc încă de șansele lor de a intra la chimie, cum voi intra eu? Chimia e profesiunea elitelor, în liceul la care învățasem laboratorul profesorului Ciric era teritoriu sacru. Eprubetele adăposteau miracole, doar unii dintre noi aveau dreptul să se atingă de ele. Laboratorul lui Ciric era locul aleșilor.

Îmi rămânea, desigur,  Facultatea de filologie. Nu la București, orașul acela e prea departe și ar fi greu să intru acolo, spunea unchiul meu, odinioară vedetă. Ginere al ministrului național țărănist din anii treizeci, mort la Sighet. La Timișoara, spunea eminentul chirurg,  noi avem cunoștințe. Un fin al nostru e directorul celui mai mare liceu din oraș, poate să ne ajute. Mai ales că dosarul meu avea pete greu de trecut cu vederea. Familia mea fusese una de chiaburi, de exploatatori, finul din Timișoara ar putea aranja lucrurile. Așa că am ajuns – prima oară în viață – la Timișoara. Acolo se făceau cursuri  de pregătire. Noi, candidații, eram cazați la Căminul din Piața Vasile Roaită. Eram în cameră cu poetul Victor Rusu din Turnu Severin și cu poetul din Lugoj, Lucian Bureriu. Ei publicaseră, erau deja cunoscuți, după cum cunoscut era (Scrisul bănățean - poezii) candidatul Ion Budescu. Dacă ne va da la admitere poezia lui Lucian Bureriu? Nu era exclus, spuneau experții, dar programul parcă mergea altfel. Nu era, totuși, foarte greu. La orele de pregătire - se țineau în incinta Facultății de matematică - ajungeam după ce traversam mănoase lanuri de porumb, aflate chiar la un pas de Catedrală. Și la zece pași de Operă. Nici o palmă din cernoziomul câmpiei bănățene nu trebuia irosit. Dacă era să fie porumb, să fie porumb. Cum eram de la țară, acomodarea era prielnică. Nu-l trădam  nici pe Marx, nici pe Garaudy. Puteam  face filologie, dar puteam să punem mâna la culesul știuleților. Și a cartofilor. Și a legumelor, aflate la doi pași.

Ni l-au dat pe Budai Deleanu. Fiindcă știam pe de rost Trei viteji, am citat pe larg din acest poem, adăugând mereu: așa după cum ar fi spus Parpanghel. Ai intrat, mi-a spus, cu două zile înainte de afișarea rezultatelor, finul care pusese umărul. Felicitări, mi-a dat o telegramă unchiul din București, eminentul chirurg Ilie Săbăilă, te ajut. Ești student, ai intrat.

Am intrat, mi s-a acordat și un loc la Căminul studențesc nr.1 – la Antenă. Antena era  fosta cazarmă a armatei sovietice, acum întoarsă acasă. Noi eram urmașii, profitorii trecerii prin oraș a Armatei Roșii. Căminul-antenă era către marginea orașului, dar nu foarte departe de lanurile care înconjurau Facultatea de filologie. În camera noastră încăpeau vreo șaptezeci de paturi. Uriașa sală era împărțită în fragmente egale, fără privilegiați. Dulapurile pentru haine (cărți, alimente ș.a.m.d) împărțeau vasta încăpere în șapte secțiuni. Pe mijloc era un culoar pe care, în fiecare seară, se făceau întreceri sportive. De obicei, șaizeci de metri plat. Dar și lupte greco-romane, box, parada pompierilor. Eu eram în sectorul al șaptelea, între Eugen Beltechi (autorul a numeroase opere de dialectologie, după 1970: noi suntem, deocamdată, în octombrie 1960) și Ion Sorescu (viitor profesor de germană, după 1975, la Craiova: viitor poet, numeroase scrieri pe urmele fratelui său Marin). Ghidul nostru prin Timișoara era Eugen Beltechi, lugojean, ins menit încă din copilărie unei serioase cariere umaniste. Dacă mă gândesc că, după 1980, el a fost cooptat în  comisii  menite să descifreze dialectele sud-estului european, parcă ar trebui să-mi selectez cu grijă amintirile. Deocamdată, Eugen Beltechi - Ghiți - ne explica, amical, cum ajungem de la Antenă la Facultate. Nu-i greu. De la Antenă până în Piața Unirii, drum drept, 15 minute mers lejer. De-o plimbare. Din Piața Unirii până în Piața Libertății (acolo era primăria veche a orașului, monument istoric) 10 minute, dacă adăugăm cinci minute de contemplare a clădirilor istorice, un sfert de oră. Până  la Catedrală, 10. Mers lejer. Podul peste Bega, traversarea fericită a lanurilor de porumb, alte zece minute. Și, în fine, ajungem la Facultate, care de fapt e locul unde se țin cursuri: seminariile vor fi pe strada Doja, unde se ajunge un pic mai greu. Nu-i departe, dar până acolo e un adevărat labirint. Și clădirea cu seminariile ar merita un pic de atenție: arta labirintului era mai vie la Timișoara ca nicăieri. Dar nu era foarte greu. Cu Ghiți Duca e Maestro, nu-i nici o problemă.

Sediul nostru era însă Căminul nr. 1, „La Antenă”. O curte mare împrejmuită de livezi cu meri, peri, cireși (atunci: azi nici căminul nu mai e. Numai clădiri care dacă ar mai crește un pic ar fi zgârie nori. Nu-i prea târziu). Se putea juca fotbal. Aici, unde jucam noi fotbal, se pregăteau de luptă ostașii sovietici. Făceau instrucție. Și jucam fotbal, handbal, jucam șah. Toate sporturile ne erau la îndemână. Timișoara avea o tradiție sportivă care trebuia respectată. Studenția  timișoreană trebuie legată de câțiva pofesori trimiși aici să   se purifice: intelectuali de seamă care greșiseră. Victor Iancu, nr. 1 al Cercului literar  odinioară, ca și Eugen Todoran, nr. 3, ca și Deliu Petroiu. Gh. I. Tohăneanu venea din București, după cum venea din București celălalt, Ignat Bociort. De un stagiu timișorean a avut parte și ilustrul G. Ivănescu. În 1962 am ajuns la revista Scrisul bănățean unde am început să public recenzii. Din decembrie 1963, cronici literare.

Ce a însemnat comunismul pentru dvs.? (Pete de alb, pete de negru) Cum s-a schimbat, în propriul ochi, dar și în funcție de etape, conducători, geopolitică etc?

În anii 1966-67 eram directorul căminului de cultură de la Zăgujeni, făceam spectacole, era lume zilnic la Cămin. În Căminul cultural era și biblioteca, avea câteva mii de cărți, primea zilnic ziare, primea presa culturală. Era o bibliotecară care terminase și ea filologia. Era o curiozitate față de carte și bibliotecara își ținea cititorii la curent. Ca și mine. Trecând prin registre, puteam observa că în sat nu mai existau analfabeți. Vă propun să reducem discuția doar la fenomenul literar, fiindcă altfel ne-am lungi prea mult. Proiectul comunist era legat de înfăptuirea unei „lumi noi”, a unui „om nou” (ca și proiectul fascist, ca și cel nazist). Cum comunismul a durat un pic mai mult, au legat făurirea „omului nou” de „inginerii sufletului omenesc”, scriitorii. Și au pus în fruntea proiectului lor (și) scrisul. „Internaționala” stimula poeți de pretudineni. Romancieri de pretutindeni. Moscova finanța serios orice proiect cultural, premia, organiza congrese scriitoricești. Din 1948-49 vestul a observat agresivitatea literaților realist-socialiști și a început și el sprijinirea proiectelor culturale anticomuniste. Până în 1989 orice proiect cultural, orice aventură culturală era sprijinită și din est și din vest. Am arătat în Istoria secretă a literaturii române ce succes aducea o laudă la Europa liberă, Deutsche Welle sau Vocea Americii. Ce sume lua un romancier. După anul 2000 cel mai de seamă rezistent român, Paul Goma, face mizerie la Paris. Scrie enorm și mă întreb dacă în ultimii ani a luat vreun ban pe miile de pagini pe care le-a propus cititorului român. Cât se mai câștigă dintr-o carte, dintr-un film, dintr-o piesă de teatru? Avem televiziune, calculator, ce adaugă ele fenomenului cultural?

Dar  în Zăgujeni? Nu mai e un tânăr în sat, sunt care în Spania, care în Germania, care prin Franța. Culeg căpșune, fac case, mai șterpelesc câte ceva. Unii se mai întorc o lună acasă, petrec, mai adaugă un zid nou și se duc iar. În 1952 bătrânii dispăreau și tinerii rămâneau  cu speranța că bătrânii se întorc, în 1992 dispar tinerii, iar bătrânii rămân cu speranța că se vor întoarce.

Există o senzație pe care o am când stau de vorbă, cu toată deschiderea către nuanțe, cu scriitorii care au fost scriitori înainte de 1989. O senzație cu formă variabilă - de tăcere apăsată, de adevăr parțial, de mască -, dar cu sâmbure precis: fiecare știe mai mult decât spune. Unele exerciții de imagine, altele de sinceritate, poate, dar parcă nu dusă până la capăt. Credeți că sunt lucruri care se ascund sau e doar lehamite, oboseală… sau ce altceva?

Credeți că scriitori ascund? Ce ascund? Deocamdată întrebarea dvs poate fi legată de epoca dosarelor. Ce descoperim în dosarul cutare, cine a mai turnat pe cine. Nu mai interesează câtă închisoare a făcut Caraion, câtă Doinaș, prin ce întâmplări a mai trecut cutare sau cutare. Interesează să-l excludem din literatură pe cutare fiindcă a ascuns, fiindcă s-a ascuns. Breban s-a ascuns? Putem să-i descifrăm „adevărata viață” dacă îi recitim romanele? Dar cutare, care a fost o vedetă comunistă, un Dumitru Popescu, de pildă, ce ascunde și ce mărturisește în ultimele sale cărți? Hai să plecăm mai departe cu observațiile și să observăm că scriitorii noștri cei mai de seamă, cei care transformă, în secolul XX, literatura română se ascund în opera lor. Vor să se ascundă. Într-o societate arhaică precum era societatea românească a fi „copil din flori” e infamant. Ori Sadoveanu, Arghezi, mai de demult și Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu mai aproape de noi, sunt fii naturali. S-a scris prostește despre trădările fiecăruia dintre ei. Să înțelegem însă că opera lor imaginează atitudinile lor, ei vor să creadă în „noua lume”. Noua lume pentru cei numiți aici (minus, desigur, Mateiu) ar putea fi „lumea care vine de la Răsărit”, iar lumea veche, în care au fost abandonați, în care familia n-a existat e o lume rea. Care trebuie să dispară. Da, scriitorii se transcriu într-un fel care trebuie cercetat cu atenție.

Cum stați cu compromisul? Ce compromis puteați sau ați putea face? Ce compromis nu?

Sunt critic, sunt istoric literar, nu personaj politic care iese pe ecran și vrea votul. Ne cere iubire. Mi-a apărut recent volumul Literatura Banatului. Istorie. Personalități. Contexte în care și prieteni și adversari m-au acuzat de compromisuri. Cartea începe din anul 1000 și se termină (să zicem) în 2000. Da, am uitat să comentez cărți, câțiva scriitori care au însemnat ceva pentru „literatura Banatului”. De-a lungul timpului am scris despre ei, ar fi trebuit să rescriu cuvenitele articole. În Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor, pe care o conduc de 25 de ani, sunt scriitori români, germani, maghiari, sârbi. De 90, 80, 60, 50, 40, 25 de ani. Bătrâni, tineri, scriitori cu pixul, la computer, la mașina de scris. Am scris despre cei mai mulți dintre ei. Înainte de a scrie despre compromisurile mele, vreau să spun că am păstrat echilibrul unei Filiale a Uniunii Scriitorilor 25 de ani. Am fost în numeroase jurii în care, alături de alți colegi ai mei, să aleg. Și trebuie să rămân alături de ei. Ce înseamnă a rămâne alături?

Unde v-ați situa, vorbesc de anii până în 1989, între adaptare și inadecvare? Dar ca scriitor?

Ca tot românul, ȘI/și. Credea cineva că se va schimba sistemul? Și dacă nu se va schimba, totul era să-l faci mai suportabil. Să fii alături de cei de valoare, în literatură. În politica antipolitică. Puteai să fii în literatură fără Zaharia Stancu, Marin Preda, Nicolae  Breban, D. R. Popescu, membri ai Marii Adunări Naționale sau ai Comitetului Central? Fără Manolescu, Nichita Stănescu, Doinaș, Laurențiu Ulici, Mircea Iorgulescu? Dacă lucrai la o revistă culturală, scriai editoriale pe care nu le semnai sau le semnai sub pseudonim. Redactorul șef sau cei de la  partid  mai adăugau un citat din Tovarășul sau Tovarășa și publicația apărea. Mă uimește mulțimea anticomunistă care a apărut după 1989. Sau mulțimea comunist anticomunistă.

Ce ați făcut de Revoluție?

Sunt istorii zilnice ale lui decembrie 1989 –  în zilele 18, 19, 20, 21 eram mereu împreună cu prietenii mei și așteptam să bombardeze orașul. Eram pe telefon, încercam să comunicăm cu cei de dincolo. Sau cu alții, din alte orașe ca să aflăm ce se întâmplă. În 22 decembrie după amiaza ne-am adunat acasă la Adriana Babeți ca să facem primul număr din noua serie a revistei Orizont. Sergiu Levin mi-a scris de la Haifa să-i relatez pe larg despre revoluție, o lună mai târziu Mircea Ciobanu mi-a dat un telefon, mi-a scris că o editură din Franța vrea o carte despre revoluția din România, iar eu ar trebui să scriu capitolul despre Timișoara. Episodul timișorean. Azi sunt bucuros că nici la Sergiu Levin n-a ajuns articolul și nici cartea lui Mircea Ciobanu n-a mai apărut. Trăiam în 1990 o stare de exaltare... putem să-i spunem naivă?

Cum v-au schimbat viața evenimentele din decembrie 1989?

Pentru mine, evenimentele care m-au schimbat au fost cele din 1989. În ultimii ani lucrasem la o carte despre Mircea Eliade, îmi trimitea cărți un văr al meu stabilit la Paris – văr care trecuse în toamna lui 1988 pe la mama mea – la Zăgujeni. Cum peste iarnă mi-am adus mama la Timișoara, casa de la Zăgujeni a rămas goală. În ianuarie 1989 a fost spartă, mi-au fost furate videocasete, dosare, cutii de cafea - din cele aduse de la Paris de vărul meu. Miliția nu s-a grăbit să intervină până când i-am sunat pe prietenii mei de la Reșița – Reșița era capitala județului – să mă ducă la primul secretar. Atunci au venit milițieni, i-au obligat pe țiganii din vecini să declare că ei au furat. Mama s-a întors prin aprilie acasă, a fost șocată, în august am stat cu ea în spital, la sfârșitul  lui august a murit. Câțiva prieteni au rămas alături de mine, alții, de care am fost alături mulți ani, s-au detașat de mine. În octombrie am fost invitat la zilele din octombrie de la Belgrad și, pentru prima oară – eram invitat în fiecare an – mi s-a dat aprobarea. Prietenii mei din Iugoslavia – atunci Iugoslavia – am bănuiala că știau mai multe. Tot în octombrie am fost la Consiliul culturii ca să aflu de ce nu se dă aprobare  cărții mele Imediata noastră apropiere, II în care mă ocupam de literatura română și literaturile Europei Centrale. Am fost repezit de un subaltern al lui Mitea – un domn care va rămâne în fruntea trebilor culturale și după 1989. În decembrie 1989 așteptam, cum am spus, bombardamentul – finalul. În martie – aprilie Eugen Todoran, profesorul cu care mi-am dat doctoratul, care era rectorul Universității, mi-a propus să devin directorul bibliotecii Universității. Pe urmă el și prietenul meu Iosif Cheioe mi-au propus să predau literatura română la Universitate. Am predat Literatura română actuală la Facultatea de Litere și mi-am revenit, am preluat conducerea Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Am primit o bursă la Viena, am cunoscut scriitori care fuseseră alături de Paul Celan sau Heimito von Doderer. Am preluat, împreună cu Adriana Babeți, cu Mircea Mihăieș cu studenții noștri, proiectul de cercetare al literaturilor  Europei Centrale. L-am numit „A treia Europă”.

Ce s-a întâmplat cu lumea scriitorilor?

Ce putea să se întâmple? Scriitorii trebuia să fie „ajutoare de nădejde a partidului”, făceau parte dintr-o aristocrație – singura „aristocrație” admisă, alintată, într-o vreme în care adevărata aristocrație trebuia distrusă. Făcea parte din „dușmanii de clasă”. Ei, scriitorii, făceau parte dintre cei care trebuia să educe, să promoveze „linia partidului”. Valoarea lor a crescut atunci când ei se ridicau împotriva liniei oficiale și erau sprijiniți de Europa liberă, Deutsche Welle, Vocea Americii. Și de unii activiști de partid, de cenzori care voiau să fie... liberi. Sau aveau neveste artiste, scriitoare ș.a.m.d. Războiul rece, 1945-1990, geopolitica anilor 1900 – 2000 se baza și pe scriitori. Am intrat într-o societate de consum în care  scriitorul trebuie să respecte legile societății de consum.

Cum vedeți relația scriitorului cu Puterea?

Am ascultat ieri comentariile unui analist televiziv despre observațiile lui Andrei Pleșu la adresa președintelui. Observații importante, privitoare la calitatea consilierilor, la atitudinile prezidențiale. „Da, el, Pleșu, se găsește să-i facă observații, el care a fost și ministru și consilier și... a fost șters”. Cu alte cuvinte, n-a făcut nimic. Scriitorul poate fi împotriva puterii și valoarea lui a fost legată, înainte de 1990, de felul în care s-a opus puterii. Metamorfozat în jurnalist, în analist politic, va putea continua, cu succes, lupta cu puterea. Negocierile, măcar pentru finanțarea revistelor, a cărților.

Scriitorul canalie, dar genial sau cel onest și moral, dar cu un pas în urmă în ce privește măiestria?

Cred că te naști scriitor, te împlinești ca scriitor și biografii tăi vor încerca să afle de ce și cum. Repet, Sadoveanu și Arghezi, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Călinescu, Mateiu Caragiale, Eugen Barbu au fost „copii din flori”. Într-o societate arhaică, trebuia să-și găsească Tatăl. Scriind. Scriind, împotriva lumii care i-a lăsat fără tată.

Contează și cantitatea? Numărul paginilor scrise?

Da,  contează cantitatea atunci când ești Thomas Mann. Sau Sadoveanu. Și, dacă vrei să rămâi în cultură, Eminescu. Dacă nu, îți ajunge Arvers.

Există formule câștigătoare, care se pot prestabili?

Da, există și formule câștigătoare. Dacă vrei să faci tiraj, dacă vrei un ban în plus, cauți o formulă câștigătoare și o găsești.

În liceu ați scris poezii și proză. Când și de ce v-ați oprit?

Cred că pentru fiecare dintre noi există un fel al desfășurării lirice. O energie a scrisului poetic care durează doar atât -  între o vîrstă și alta. În ceea ce privește proza... „jurnalele” mele, care se întind pe câteva mii de pagini, sunt proză. Trei volume din Despre regi, saltimbanci și maimuțe au apărut, cred că voi mai adăuga unul și le voi preda prietenului meu Ion Cocora să le publice într-un volum. Sunt note zilnice care se desfășoară, din când în când, sub semnul lui „ca și cum”.

Un gest de curaj pe care vi l-ați asumat sau pe care vi-l asumați?

Că am rămas, critic literar, la Timișoara. Și am continuat să scriu critică literară.

„Toată viața am avut o bogăție de probleme”. Au fost și situații-limită, cu totul speciale, în care să vă încercați străfundurile ființei?

Da, când am aflat că mama mea, care locuia la țară, singură, a fost internată la spital. Și luna august 1989 când  am rămas lângă mama mea -  se sfârșea cu dureri insuportabile. Sau când un oftalmolog a operat-o la ochi pe fiica-mea și m-am speriat că își va pierde vederea. Sau în 2013, când, operat de două ori în două zile, am rămas trei zile la reanimare. Între oameni care se sfârșeau – unii în fiecare oră.

Cum e bătrânețea?

Parcă aș scrie despre marii bătrâni ai literaturii – unii, ca Mihai Șora, sunt magnifici. Sau așteaptă să treacă dincolo – în cer. Marii călugări. Unii își trăiesc magnifierea printr-o deteriorare nesfârșită – sau asasinare – în vremi tulburi.  Alții – cei mai mulți – se sfârșesc în trup.

Ce mai scrieți? Ce planuri mai aveți? Un vis pe care l-ați vrea împlinit?

Vreau să termin, totuși, Geografia literară a României, care ar fi o Istorie a literaturii române, cu accente asupra identității provinciale. Asupra marginilor. 

 

Interviu de Cornel Mihai Ungureanu

 

Comentarii cititori
sus

 

 

 

Ruxandra Cesereanu
la Festivalul Internațional de Poezie Mediterrània din Mallorca

 

festival poezie mediterraniaCu ocazia participării poetei Ruxandra Cesereanu la a XVIII-a ediție a Festivalului International de Poezie Mediterrània din Mallorca, coordonat de poetul și scriitorul Biel Mesquida, reproducem interviul tradus și adăugit din limba catalană, apărut în revista online de cultura Núvol.

Peste 150 de persoane au asistat la Festivalul care s-a desfășurat pe data de 26 aprilie la Teatrul Principal din Palma. Publicul a putut asculta poemele citite de poeți în limbile originale (catalană, spaniolă, franceza din Canada, georgiană, rusă, etc, și, bineînțeles română – este, de fapt, a doua ocazie când un poet din Ardeal participă la Festivalul Mediterrània, după ce anul trecut invitat a fost poetul Ioan Es. Pop).

Este pentru prima dată când poezia Ruxandrei Cesereanu este tradusă în catalană. De data aceasta, poeta a ales din ciclul Recidiva (ciclul face parte din cartea Coma) poemele care au fost publicate în română și în catalană în cadrul Festivalului.

Înainte de a vorbi despre Festivalul de poezie, să începem cu poezia ta. Cînd vorbești despre poezie, mizezi, spui, pe un soi de killer instinct al poetului, al scriitorului. La ce îi folosește acest instinct? În relație cu ce, cu cine?

Auzindu-mă folosind expresia „killer-instinct”, lumea m-a întrebat, mai ales în ultimii ani, ce înseamnă să ai „killer-instinct” ca scriitor? Iar eu a trebuit să răspund în chip explicit și relativ logic. Așa că, încă o dată, iată: înseamnă să știi cine ești (adică să îți posezi și să îți domini coordonatele interioare, artisticește vorbind), să ai perspectiva asupra ta însuți ca scriitor, prin dexterități precum impetuozitatea, coerența lăuntrică, luciditatea auctorială. Cred într-un killer instinct al scriitorului și sper că sunt dotată cu așa ceva. Impetuozitatea este esențială, pentru că angrenează o viteză amețitoare, un vârtej al rostirii poetice, să spunem. Despre coerența lăuntrică nici nu mai trebuie să vorbesc (ea este necesară inclusiv atunci când înveșmântează incoerența lăuntrică!). Luciditatea auctorială nu înseamnă orgoliu și trufie ori superbie, ci conștientizarea specificului propriu și asumarea acestuia ca spectacol artistic. Și încrederea în propria structură creatoare. Când spun că mai ales poetul trebuie să aibă „killer-instinct”, mă mai refer la ceva. Poetul ca „bestie”, aceasta e pledoaria mea pentru autenticitatea și febrilitatea maximă la nivel de simțire.

Directorul Festivalului, Biel Mesquida, a rămas atras de creația ta poetică. Aș spune că și el este o „bestie” a poeziei catalane sau metaforic vorbind, așa cum ai zis tu într-un poem scris la Palma,  un „colonel” al poeților. Cum ți s-a pǎrut experiența?

festival poezie mediterraniaDe optsprezece ani, Biel Mesquida este directorul Festivalului internațional de poezie Mediterrania, din Palma de Mallorca, pe care izbutește să-l mențină cu diplomație, dedicație maximă și energie. Anul acesta au participat unsprezece poeți într-atât de diferiți, încât alteritatea (ideea de) a fost refrenul grupului liric amalgamat în stiluri, tematici, generații. Dar exact acest lucru a fost și ceea ce ne-a unit: faptul că eram alteri unii față de alții și că reprezentam direcții lirice diverse și chiar opuse. Nu sunt singura care a sesizat această marcă, poetul catalan Marçal Font a făcut-o inclusiv într-un sens conceptual liric. Alături de Biel Mesquida, Carlota Oliva a fost companioana noastră statornică, o „fee” mereu doritoare să ne pună la dispoziție telefoane, fotografii, bilete de avion, hoteluri, taxiuri, autocare în așa fel încât să ne mallorchizăm cu folos și spor. Au existat, apoi, prietenii festivalului, mereu empatici și găzduitori: Margarita și Oliver, Regine, Susi și partenerul ei și ar mai tot fi. Pentru mine, spiridușul prieten a fost traducătorul catalan Xavixu Montoliu, fără recomandarea căruia nu aș fi ajuns la Festivalul Mediterrània.

Biel Mesquida ne-a antrenat să recităm, vreme de patru zile, de șase ori: în Piața Mare de Sfântul Gheorghe și cu prilejul Târgului de carte din Palma; la primărie, omagiindu-l pe teologul, filosoful și poetul catalan medieval Ramon Llull (1232-1315); la casa memorială a lui Llorenç Villalonga (1897-1980) din Binissalem, cel mai cunoscut prozator mallorchin; la Liceul Joan Alcover (1854-1926), scriitor balear, istoric și politican, unde elevii și profesorul lor de literatură au recitat în replică poeme traduse în catalană din textele invitaților (am avut norocul să mi se recite și în română un poem de către un elev, David, stabilit cu familia sa de un deceniu în Palma de Mallorca!); am recitat și la casa-fermă a compozitorului electroacustic Antoni Caimari (n. 1943), unde am fost înregistrați în fonoteca acestuia. Dar cel mai important recital a fost ultimul, la Teatrul Principal din Palma de Mallorca (izbitor de asemănător cu acela din Cluj), unde s-au strâns vreo sută cincizeci de spectatori interesați să asculte poezie în limbi diferite (și unele necunoscute).

Dar fără „colonelul” nostru poetic și amiftrion - Biel Mesquida -, nimic nu ar fi izbutit. Energia lui debordantă și generoasă a garantat totul. Impetuozitatea lui a fost obligatorie, ca să funcționeze festivalul la această a XVIII-a ediție.

Anul trecut ai publicat o antologie de poezie erotică românească contemporană, Moods & Women & Man & Once Again Moods. An Anthology of Contemporary Romanian Erotic Poetry. Cărui public îi era destinată și ce ecouri a avut?

Antologia aceasta a fost realizată împreună cu Margento (Chris Tănăsescu), un poet și insider critic al poeziei cu totul special. Fără el, antologia nu ar fi avut sorți de izbândă. Chris Tănăsescu a alcătuit un micro-dicționar cu poeți antologați (aproape 50), făcându-i fiecăruia portretul. Moods & Women & Man & Once Again Moods. An Anthology of Contemporary Romanian Erotic Poetry era adresată publicului american posibil interesat de toate nuanțele și aspectele dragostei (nu doar ale erotismului) în lirica românească. Din păcate, antologia nu a ajuns încă în America. Vreo 300 de exemplare încă așteaptă la Editura Tracus Arte să fie trimise în America, către Editura Calypso, co-editorul acestei cărți. În România am făcut două lansări ale antologiei, la București și la Cluj. Lansarea bucureșteană a fost intimă, s-a dovedit de fapt a fi un recitativ al poeților bucureșteni antologați.

În toamna anului 2013 ai participat alături de peste 30 de poete, între care și catalana Sònia Moll, la Bienala Europeană de Poezie, la Feminin, organizată de poetul și profesorul Andrei Bodiu. Un poet era organizatorul unui festival de poezie „la feminin”.

Andrei Bodiu nu a fost doar un poet foarte bun și un om generos, ci și un manager priceput. El a lansat cu o întreagă echipă academică brașoveană acest proiect legat de Bienala feminină de poezie, după ce, în 2007, materializase cu succes și brio, la Sibiu, Maratonul european de poezie, unde am participat aproape 100 de poeți români. Dispariția lui prematură ne-a mâhnit pe toți și ne-a șocat. Bienala feminină de poezie de la Brașov a fost o încercare de a aduna și interfera diferite stiluri de poezie și poete din generații diverse și de limbi diferite, tocmai cu scopul de a crea un sincretism liric. Am cunoscut-o acolo pe Sònia Moll și pe tine, Xavier, și iată că prietenia noastră a rodit.

Bienala feminină de poezie ne-a pus în față, pe fiecare poetă participantă și cu condiția noastră într-o literatură unde domină bărbații.

ruxandra cesereanuAm avut parte de un insight, pe care îl mărturisesc acum și aici. Practic o scriitură feminină, fiindcă acest lucru face parte din făptura mea interioară și exterioară. Acum vreo 20 de ani am publicat un poem semi-epic foarte lung numit Femeia-cruciat. Această personajă (fie-mi îngăduită feminizarea cuvântului) rătăcea prin Cluj ca să se caute pe sine și ajungea, de fapt, lăuntric, până la Ierusalim. A fost o questa de sine. De fapt, o femeie nu poate înceta să fie femeie-cruciat, probabil că ar trebui să rămână toată viața așa ceva.

Măștile feminine pe care le utilizez în poezia și proza mea alcătuiesc niște ipostaze de căutare a unei căi femeiești (prefer să o numesc astfel, ca să nu folosesc termenul de cale feminină, care sună prea științific și rigid) prin substitute teatrale, histrionice. Este vorba, repet, despre o questa.

Când eram foarte tânără (între 1980-1985, să zicem), a fost să fiu percepută mai degrabă poet decât poetă, ca receptare. Mă simțeam protejată doar sub semnul unei percepții masculinizate, fiindcă în România trăiam într-o lume a bărbaților (cel puțin din punct de vedere literar), chiar dacă timpul mi-a dovedit că e foarte bine și că mi se potrivește să fiu femeie și să scriu ca o femeie. Treptat mi-am asumat tocmai o scriitură feminină care mi se potrivea ca o mănușă. Dar, la începuturi, așa cum am spus, am dorit să mă protejez, să mă adaptez epocii și să fiu percepută ca „bărbat” (literar vorbind). Iar la un moment dat m-a ispitit chiar un soi de hermafroditism ori androginism al scriiturii, fie și numai experimental.

Mă simt, în literatura română, ca o dandya. După cum bine știm, nu există un termen feminin echivalent pentru dandy-ul consacrat masculin. Și nu există, deși femeii îi este specifică ceremonia și cultivarea frumuseții, deși femeia are în sânge acest lucru. Or, termenul dandy este aplicat pentru bărbatul care cultivă (ori chiar manufacturează, fie-mi îngăduit acest barbarism) frumusețea artificială. Dar femeia este, adesea, o dandya, atât față de sine, cât și față de ceilalți. Ar trebui îngăduit ori echivalat acest cuvânt în lumea de acum.

Specialistă în toate felurile de infernuri, ți-ai luat doctoratul cu o teză despre gulagul românesc. Recent, ai publicat Dosarul de urmărire de către Securitate a bunicului tău, preot – recent lansat la Roma. Ai publicat și un roman cu tiltul Un singur cer deasupra lor [prima parte a romanului intitulatǎ Lucretia a fost recent tradusă în spaniolă și publicată în revista Lectora a Centrului Dona i Literatura – Universitatea din Barcelona], care trimite la celebra frază kantiană: cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”. Cercetare și ficțiune în slujba datoriei morale, nu? Simți atât de puternică această datorie? Și cum îmbini cercetarea cu fictiunea?

Ce m-a captivat pe mine întotdeauna a fost următoarea chestiune: ce tip de memorie ar fi adecvată, ar fi strategică, pentru a-i sensibiliza pe tineri ca să recupereze istoria recentă a României? E evident că o memorie strictă a suferinței, o memorie emoțională, nu mai interesează neapărat astăzi și nu mai poate fi un cârlig pentru ca tinerii să fie interesați de recuperarea istoriei țării lor. Cea care ar putea interesa ar putea fi eventual o memorie istorică, informativă. Aceasta, însă, riscă să fie plictisitoare, uneori. Și atunci, de ce nu am putea avea o memorie care să îmbine emoționalitatea cu informația, o memorie etică, o memorie morală, care n-ar trebui să fie justițiară ori revanșardă; nu ne interesează să facem vreun linșaj prin astfel de propuneri de memorie! Această memorie etică ar putea să fie, de fapt, o memorie tămăduitoare. Cam asta am încercat să fac și eu în romanul Un singur cer deasupra lor, prin personajele mele care sunt, unii, victime, alții, opresori, alții intermediari (sau hibrizi) între victime și opresori. Ori pur și simplu oameni obișnuiți.

Un singur cer deasupra lor este primul meu roman realist, întrucât până în 2013 am publicat, ca prozatoare, doar proză fantastică și autoficțiuni (cele mai cunoscute cărți ale mele în acest sens fiind Tricephalos - 2002, Nebulon – 2005, Nașterea dorințelor lichide - 2007 și Angelus - 2010). Tocmai pentru că este un roman realist și nu mi-a fost la îndemână să-l scriu, am lucrat aproape un deceniu. De ce a durat atât de mult? Pentru că știam că trebuie (și voiam) să fie o frescă a perioadei comuniste din România și pentru că nu aveam niciun motiv să mă grăbesc. Totul trebuia scris pe îndelete, după destulă cercetare, căci am lucrat pe multe cazuri (cu personaje) reale care, unele, au necesitat documentare amplă.

Toți oamenii aceștia (personajele mele) trebuiau să fie reali, în sensul în care cea dintâi care să creadă în realitatea și verosimilitatea lor – se cuvenea să fiu chiar eu, autoarea. Ce m-a interesat apoi a fost ca romanul meu să se adreseze tuturor generațiilor (tineri, maturi, bătrâni) și tuturor categoriilor sociale din România. Am structurat capitolele cărții ca pe niște noduri marinărești (am, cred, deși nu le-am numărat cu exactitate, vreo 40 de personaje, dacă nu mai mult, în fiecare capitol fiind angrenate atât victime, cât și opresori), intenționând  o frescă narativă. Am stat și am migălit fiecare capitol, ca stilul să fie simplu și limpede, dar m-am folosit și de plăcerea mea de a povesti.

Un singur cer deasupra lor este o carte de ficțiune, dar una care respectă regulile realismului (atroce, în anumite cazuri), în paralel cu regulile absurdului și ale grotescului, așa cum s-au manifestat aceste categorii în comunismul românesc. Mi-am creat personajele și le-am pus să funcționeze într-o lume bolnavă și violentă care trebuia explicată clar și nuanțat, atât pentru cititorii cunoscători ai perioadei comuniste, cât și pentru aceia necunoscători.

Romanul Un singur cer deasupra lor a pornit de la imboldul dat de studenții mei, cu 13 ani în urmă, să scriu un roman-frescă realist, care să înfățișeze diferite scene din comunismul românesc (1944-1989). Așa încât în primul rând lor, studenților mei, le datorez această carte. Ea se adresează, însă, tuturor. Și celor foarte tineri, și maturilor, precum și celor care au trăit mult și greu în comunism și care acum sunt la senectute. Studenții mei mi-au făcut o propunere, eu am ezitat la început, apoi am acceptat provocarea. Așa a început totul. Fără impulsul dat de studenții mei – nu aș fi scris niciodată această frescă, nu m-aș fi apucat de ea.

Atât romanul-frescă Un singur cer deasupra lor (2013, 2015), cât și cartea documentară despre bunicul meu patern (Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în Dosarele de urmărire de către Securitate), publicată acum, în 2016, fac parte din demersul meu personal, privat, de a înțelege istoria recentă a țării mele, mecanismele de represiune, dar mai ales rezistența și curajul oamenilor care au avut îndrăzneala să se opună sistemului.

Timp de patru ani ai fost dascăl la jurnalistică și științe politice. Cum vezi societatea româneasca contemporană, este ea așa cum și-au imaginat-o oamenii care au participat la revoluția anticomunistă din decembrie 1989?

Societatea românească este divizată și nuanțată, nu poate fi privită în bloc și nici tratată printr-o singură lupă. S-au întâmplat lucruri bune, după căderea regimului comunist, dar s-au menținut și destule lucruri vicioase și dezagreabile, la nivel socio-politic și mentalitar în România de-acum. S-ar putea scrie cărți întregi despre situația aceasta. România  și românii nu sunt neapărat mai blamabili decât alte popoare la nivelul defectelor vizibile.

Astăzi Europa este în fața problemei refugiaților. Pentru Europa este o problemă, pentru ei – o dramă. Cum văd această situație intelectualii români?

Intelectualii români sunt împărțiți între a accepta ideea (măcar teoretic), că refugiații fac parte din istoria foarte vie a lumii noastre, care nu mai seamănă cu lumea de odinioară. Inclusiv Europa s-a metamorfozat într-un melting pot, nu mai este o Europă clasică. Pe de altă parte, există și intelectualii care consideră că fenomenul refugiaților și amploarea acestuia riscă să mutileze Europa și să o amalgameze inadecvat. Cred că răspunsul este mai degrabă la mijloc. Nu mai putem să gândim după canoanele unei Europe clasice, acum când lumea este în mișcare și în preschimbare continuă, dar, pe de altă parte, prudența este o calitate întotdeauna utilă și fezabilă în lumea în care trăim. Deci: să fim prudenți, dar umani și măcar relativ înțelegători cu aceia care suferă în alte părți ale lumii, încercând să fugă din iad.

 

Interviu de Xavier Montoliu Pauli 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey