Marta Petreu

 
sus

Marta Petreu

 

 

Am crescut într-o atmosferă de așteptare a sfîrșitului lumii...

 


În 1990, aproape imediat după revoluția anticomunistă, începută ca revoltă anti-Ceaușescu, ai fondat la Cluj revista lunară Apostrof, a cărei directoare ești de atunci. Să începem cu titlul: apostroful este semnul grafic care marchează căderea accidentală a unuia sau a unor sunete dintr-un cuvînt. Care era, atunci cînd l-ai ales, semnificația acestui titlu? Și cum valorează o critică avizată ca tine prestigiul acestei reviste, tinere, avînd în vedere data apariției, dar cu o vîrstă apreciabilă - nu? - de 26 de ani?

marta petreuDevin nostalgică… ce naivă eram atunci și ce cutezătoare… Mircea Dinescu a înființat revista, în urma unei scrisori nebune pe care i-am scris-o. De fapt, a înființat mai multe, vreo 4, dar numai două mai există astăzi, Euphorion de la Sibiu și Apostrof-ul meu mult drag. Am investit în el o energie enormă și o bună parte din creativitatea mea. Căci mi-am investit în el timpul. Timpul, înțelegi tu, dragă Xavier… Numele revistei nu l-am dat eu, ci unul dintre colegii mei de redacție, astăzi decanul Facultății de Teatru de la Universitatea noastră, de la Babeș-Bolyai. Sigur, știam de celebra emisiune a lui Bernard Pivot, fără să o fi văzut vreodată. Ideea noastră, a primei echipe cu care am început revista, era să nu folosim numele nici unei reviste interbelice, ca să nu fim împovărați de o tradiție culturală și mai ales politică.

Toți din redacție eram foști echinoxiști – adică aveam lungi stagii, de pe vremea studenției, la revista studențească Echinox, o revistă lunară a Universității Babeș-Bolyai, care a apărut în timpul vechiului regim, și anume: în trei limbi, română, maghiară și germană, în așa fel încît să oglindească realitatea etnică a Transilvaniei, unde mai erau maghiari și germani... azi nu au mai rămas decît maghiari, sașii și șvabii din România au plecat cu toții în Germania. Dacă ai citit romanele Hertei Müller, atunci cunoști fenomenul ăsta teribil, al plecării vorbitorilor de germană din România ceaușistă în Germania... Deci, toți din redacție eram trecuți prin școala Echinoxului. Redacția mea s-a schimbat între timp, dar revista a rămas la fel de bună și de onestă ca la început. Încearcă să oglindească fenomenul culturii române, pe criteriul valoric, indiferent unde trăiesc autorii, în țară sau în străinătate. Și e deschisă spre aspectele filosofice, istorice și ideologice ale culturii, noi crezînd că literatura nu epuizează realitatea. Și, firește, și spre realitatea local-transilvăneană, de-aceea publicăm și autori maghiari, traduceri etc.

În 2011 ți s-a publicat integrala ta de poezie, Apocalipsa dupa Marta, care cuprinde toate volumele tale anterioare. După Norman Manea, ‘Marta Petreu se adresează Autorității Supreme direct, fără intermediari, în maniera Vechiului Testament, dar nu ca supusă, ci răzvrătită, renegată, respinsă...’. În 2014, a mai apărut volumul Asta nu este viața mea. Urme apocaliptice, de moarte, de neviață apar în opera ta depunînd o mărturie totală, dar mereu cu un substrat legat de textele biblice, clasice sau filozofice. De unde și de cînd există acest substrat? 

marta petreuDa, toată poezia mea e cuprinsă acum în 2 volume, integrala volumelor publicate pînă în 2011, plus un volum nou, din 2014. Cred că am două linii mari împletite în poezie, o dimensiune religioasă și una erotică. Dar s-ar putea să mă înșel, asta e părerea mea, nu a cuiva de dinafară...

Am crescut într-o atmosferă de așteptare a sfîrșitului lumii... dacă nu azi, atunci precis mîine vine sfîrșitul lumii, vine Armaghedonul, războiul sfîrșitului lumii. Tata era la Martorii lui Iehova... Mama, nu. Am știut Biblia înainte de-a ști literele alfabetului, tata ne citea seară de seară, cu voce tare, la lumina lămpii cu petrol, din Biblie. Și foarte des, Apocalipsa după Ioan... Așa c-am crescut cu gîndul că azi sau mîine începe sfîrșitul și cu convingerea că eu în nici un caz n-o să fiu aleasă printre cei drepți, că n-aveam cum, prea făceam multe prostii, prea mă știam rea... Cel mai groaznic a fost nu gîndul că nu voi fi mîntuită, salvată, ci gîndul că nu voi putea să mor: Oamenii își vor căuta moartea, vor dori să moară, și moartea va fugi de ei... versetul ăsta din Apocalipsa lui Ioan, pe care ți l-am citat din memorie, a fost coșmarul copilăriei mele...

... Iar la un moment dat, scriind, am început să scuip lucrurile astea afară, să le scot din mine bucăți.  

Mai recent ai publicat primul roman: Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (2011), carte considerată una dintre cele mai importante opere post-decembriste. Pe o scenă biblică, cartea acoperă aproximativ 100 de ani, inclusiv cam 50 de istorie românească sub comunism și postcomunism. Să înțelegem că ficțiunea se hrănește la tine și din cercetările pe care le faci? Și pe de altǎ parte, cum conjugă Istoria cu istoria mai mică, chiar și cu aceea biografică? 

Nu, nu, deloc, eu am narat ce am trăit. Am scris povestea unei familii țărănești, deci de la talpa țării, aflată sub povara istoriei, Războiul Mondial, apoi instalarea comunismului și sub comunism, apoi în primele decenii ale ieșirii din comunism. Pentru că am avut măcar două personaje formidabile, Agustin și Mària, am fost foarte atentă la fundalul istoric deloc inocent. Am scris foarte repede, plămădeam și dospeam cartea asta în mine de ani de zile, iar cînd am scris-o n-a trebuit decît să cobor în propria mea memorie și să văd și să ascult... să văd peisajele de-atunci și să ascult vocile... Îmi place să cred că am scris o tragedie, deoarece pentru oamenii ăștia din romanul meu chiar n-a existat niciodată nici o soluție. Am fost un pic mirată de comentariile critice, cineva îmi reproșa că-mi risipesc talentul pe niște țărani... Sigur, personajele mele sînt țărani – eu însămi vin dintr-o familie țărănească și sînt prima generație la oraș, deci o țărancă. Dar tragedia nu e o poveste cu regi, ci un conflict fără soluție. Iar personajele mele se află într-o situație fără soluție... pentru ele nu-i niciodată bine, viața nu-i niciodată dulce și bună.   

Să pătrundem acum în zona interesului tău profesional. Ca specialistă în istoria filozofiei românești, ai publicat volume despre fascismul românesc sau despre cultura românească, studii despre autori precum Cioran, Mihail Sebastian și mentorul lui, Nae Ionescu, și studii despre filozofie și literatură. Cum ți s-a părut ecoul acestor volume, față de ceea ai vrut să transmiți, a fost pe măsura așteptărilor tale?

Sînt profesor de Babeș-Bolyai, predau în principal istoria filosofiei românești. Așa că am făcut cercetări pe seama autorilor români... Cioran, Eliade, Eugen Ionescu, Sebastian, Nae Ionescu (nici o legătură cu Eugen Ionescu, numele e foarte frecvent în română) și alții. Și, da, am o mulțime de studii despre „problema evreiască” în România în secolul al XIX-lea și în secolul al XX-lea și, apoi, despre totalitarismul din România, și despre acela fascist, și despre acela comunist. Ce să fac, România a trecut și printr-o scurtă perioadă fascistă, apoi printr-una comunistă, lungă... iar viețile și operele filosofilor și scriitorilor români au fost marcate de istoria – europeană – a secolului al XX-lea.

Hm. Subiectele de care m-am ocupat eu nu sînt foarte simpatice. Puteam să bag capul în nisip si, în loc să scriu despre aventura politică totalitară a lui Cioran, despre propunerile lui în care unește fascismul cu comunismul, să mă limitez la felul cum vede el problema sfintelor sau femeile sau sensul lumii... Dar nu-mi stă în fire să ocolesc adevărul. În România, tocmai datorită faptului că am fost într-un regim totalitar comunist, nu s-a putut discuta, din 1945 și pînă în 1989, nimic despre extrema dreaptă și despre fascism. Iar lucrurile astea trebuiau cercetate, gîndite, evaluate... chiar și dintr-un motiv pragmatic imediat, și anume ca nu cumva după 1989 să începem să socotim valabile și chiar dezirabile toate ideile emise de Cioran, Eliade etc. în periaoda lor românească, așadar în perioada cînd ei erau, politic vorbind, fasciști.

România postcomunistă a socotit demnă de interes mai ales cercetarea comunismului... adică a cauzei unei suferințe imediat-anterioare. Cercetarea și a ideologiei fasciste nu a fost socotită o urgență... Prin urmare, nu m-am bucurat de cine știe ce succes. Ca să nu spun altfel.

În curînd o să apară ediția a treia a cărții tale Diavolul și ucenicul sǎu: Nae Ionescu și Mihail Sebastian...

Da, a fost propunerea editurii... așa că am revizuit-o și adăugit-o. Iar Ion Bogdan Lefter o va lansa pentru a doua oară, tot el a lansat-o și-acum 7 ani, îi sînt foarte recunoscătoare... e o dovadă de curaj să prezinți o asemenea carte, care a generat la apariție, în 2009, un scandal cam disproporționat... de fapt, ca să spun drept, comentatorii m-au snopit în critici. Cartea a apărut în iunie, iar cînd am văzut cum stă treaba, n-am mai citit cronicile, numai le-am adunat, și le-am citit pe toate deodată în decembrie, le-am clasat în pro și contra, iar în ianuarie anul următor am răspuns criticilor mei. Se vedea clar că unii dintre comentatori nici măcar nu citiseră cartea... E clar, am nemulțumit cu ea oameni din toate taberele... Dar dacă așa reiese din textele lui Sebastian, că a fost un om de dreapta, pe tipicul și după modelul lui Nae Ionescu, de care era legat cu o iubire profundă, eu ce să fac?

Ai și două volume de interviuri cu personalități ale vieții intelectuale românești.

Sînt curioasă, îmi place să-mi citesc colegii, cînd pot scriu despre ei, cînd am ocazia le fac interviuri. Mă bucur că, oricît de prost pregătită eram la vremea respectivă, adică în anii 1990, am reușit să mai prind în viață și să înregistrez mărturisirile cîtorva oameni interesanți, cum a fost criticul literar I. Negoițescu sau scriitorul Arșavir Acterian (acesta din urmă, fost legionar, mi-a făcut confesiuni inclusiv despre asta). Nu sînt deloc literaturocentrică, mă interesează nu numai scriitorii, ci și filosofii, medicii, oamenii de teatru... Am însă bune interviuri, de pildă, cu regizori, cu Andrei Șerban, ori cu medici, cu profesorul Dan Vladuțiu, cu psihiatrul Ion Vianu, care e și scriitor...

marta petreuMai recent a apǎrut în limba italiană volumul tău Cioran sau un trecut deocheat – pe care l-ai lansat la Tîrgul de Carte de la Torino de anul acesta – unde cercetezi meticulos circumstanțele care l-au condus pe Cioran să aibă o opțiune politică care lega extrema dreaptǎ legionară românească cu extrema stîngă a bolșevicilor. De acest trecut deocheat Cioran s-a îndepărtat definitiv la Paris, unde s-a dedicat operei lui filosofice. Cum era țara pe care a părăsit-o Cioran și de ce memoria mai recentă este încă o materie care a rămas relativ în urma în România? 

O, ce întrebare grea și interesantă! Cioran a fost foarte român, nu știu cum să îți spun, a avut din plin calitățile și defectele unui român ambițios. Cînd se afla la studii în Germania lui Hitler (1933-1935), nu numai că își exersa germana, dar a început să ia lecții de franceză și s-a dus într-o scurtă călătorie la Paris (era acolo un consătean de-al lui, un prieten, Bucur Țincu, și el cu o bursă...). Din Germania, el s-a întors nu numai ca adept al revoluției național-colectiviste, un amestec de elemente hitleriste cu elemente bolșevice, ci și ca mare admirator al... Franței. Iar în 1937 a ajuns în Franța cu o bursă, și i-a plăcut așa de mult acolo, încît a hotărît că e mai bine să fii cerșetor la Paris decît rege în București... Franța l-a dezvățat de ideile lui prototalitare și l-a convertit la o gîndire politică mai blîndă. Sigur, asta s-a petrecut în timp, încet, a fost de fapt un lung proces de năpîrlire politică, dacă-mi dai voie să vorbesc așa, început prin 1937 încă din România și încheiat cîndva spre sfîrșitul războiului, în Franța...

În țară n-a mai venit decît cîteva zile, în 1939, apoi cîteva luni, la sfîrșitul lui 1940 și începutul anului 1941. În ultima lui ședere în patrie, la sfîrșitul lui 1940 și începutul lui 1941, s-a străduit și a reușit să-și aranjeze întoarcerea în Franța, într-un post mărunt în Legația română de la Vichy. De unde a fost dat afară repede,pentru că nu-și făcea datoria...  Era talentat la „aranjamente”... știa, după cum spune și minunata lui parteneră de viață, Simone Boué, să rezolve probleme de genul ăsta, o numire, un post, un transfer de loc de muncă dintr-o localitate în alta etc. 

Ca să răspuns explicit la întrebarea ta: Cînd a fost Cioran ultima dată în țară, România era stat național-legionar (1940), apoi, după rebeliunea legionară (ianuarie 1941), România era un regim de dictatură militară (mai blîndă) sub conducerea lui Ion Antonescu.

Iar noi, românii, ne amintim mai greu de statul național-legionar și de faptul că în timpul războiului la noi a fost o dictatură militară pentru că din 1944 și pînă în 1989 la noi a fost un regim totalitar comunist, instalat încetișor, un regim politic la început cu prezență rusească (sovietică), apoi fără sovietici, dar la fel de dur. În timpul acestui totalitarism de extremă stîngă, pe care îl putem numi prescurtat „comunism”, la noi a fost așa de rău și de greu, suferința a fost așa de uriașă și pagubele de toate felurile au fost atît de colosale, încît acest totalitarism aproape că a șters cu totul amintirea realistă a ceea ce a fost înainte. Perioada interbelică apare în imaginarul colectiv românesc ca o epocă paradisiacă... și chiar a fost un fel de paradis democratic (dictaturile de dreapta, care s-au înșirat una după alta, au început numai în 29 decembrie 1937), în sînul căruia au crescut, conform modei și modelului din țările europene, ideologiile totalitare.

Ca să fiu mai clară și tranșantă: Occidentul și-a făcut procesul fascismului, de pe pozițiile democrației, imediat după al Doilea Război Mondial. La noi asta nu s-a putut face, pentru că la noi s-a instalat totalitarismul comunist. Prin proces al fascismului (sau comunismului, firește) eu înțelegînd: cercetarea fenomenului, explicarea lui, evaluarea lui din punct de vedere politic și moral, clasarea lui teoretică. Iar după 1989 noi am avut de făcut o mulțime de lucruri, foarte multe lucruri, prea multe lucruri: și procesul comunismului, și procesul fascismului. Iar noi am fost mai interesați de procesul comunismului pentru că ne-a durut mai tare, a durat mai mult și era de dată mai recentă.

Eu am făcut de capul meu, cînd mai nimeni nu se ocupa de asta, și procesul fascismului, și al comunismului (am mai multe studii despre comunism) pentru că așa am crezut și așa cred și acum că este corect.

Și cartea aceasta, Il passato scabroso di Cioran, a fost lansată la Salonul de Carte de la Torino, anul acesta. Tot atunci ai lansat volumul antologic L’Apocalisse secondo Marta. Poesie 1981-2014. Cum au lucrat traducătorii tăi?

Cartea asta a mea a fost tradusă, datorită lui Norman Manea, în SUA, iar datorită lui Giovanni Rotiroti, în Italia. Pe piața franceză nu am reușit să pătrund, o, nu. Dar cele două traduceri au fost pentru mine mari bucurii, au răscumpărat rezistența – în sens psihanalitic – din România la descoperirile mele. Traducerea în italiană a fost făcută de două distinse traducătoare profesioniste, Magda Arhip și Amelia Natalia Bulboacă, apoi revizuită de autorul proiectului, de Giovanni Rotiroti. Ca românist și autor de studii și eseuri despre cultura românească, despre Cioran și alți colegi de-ai lui din generația 27, cum ar fi Ionescu, Gherasim Luca și alții, profesorul Rotiroti cunoaște foarte bine și cultura noastră, și epoca interbelică. El a fost foarte atent la o traducere filologică și exactă, ce nu pierde nimic din nuanțele textului meu... Îi sînt foarte recunoscătoare pentru răbdarea nesfîrșită cu care a lucrat, o vară întreagă, pe cartea mea... avea liste de întrebări pe care mi le trimitea, iar eu îi răspundeam cît puteam de repede. A fost o bucurie să îl cunosc personal, acum, la Torino, la Salonul Cărții...

Poemele mi le-a tradus Roberto Merlo, a fost o uriașă surpriză pentru mine... Îmi tradusese primele texte cu cîțiva ani înainte, pentru o lectură la Veneția, într-o cafenea ca Horiginal, adică Bistrot de Venise. Nu m-am gîndit niciodată că din întîmplarea aceea frumoasă va ieși una și mai frumoasă, o carte bilingvă, cu un aparat critic cum n-am mai avut vreodată: fișă biobibliografică, postfață etc. Invitația ICR-ului din Veneția mi-a purtat de fapt un noroc uriaș... În cartea făcută de Roberto Merlo, mă simt și eu tratată în sfîrșit omenește.


În aprilie 2016, ai participat la turneul catalan – sprijinit de
ICR Madrid – care a cuprins Festivalul Internațional din Oliva, o conferință la Universitatea din Barcelona despre scriitoare și construcția literaturii după căderea comunismului și o lectură la Horiginal, unde ai fost însoțită de doi poeți catalani. Ne poți povesti cum a fost turneul tău?

marta petreuSînt cam sălbăticită în ultima vreme, așa că pentru mine a fost greu. Și uimitor. De pildă, nu-mi imaginam că 9 scriitori, poeți, chiar însoțiți de interpreți, pot face un spectacol care umple o sală de 800 de oameni. Mă refer la Teatrul local din Oliva. Am fost șocată de sala plină. Mi-a plăcut să citesc acolo, cu tine... ne-a mers bine amîndurora, nu? Am citit aceleași poeme, eu românește, tu în catalană, și-am fost foarte buni. Poeții care au citit m-au impresionat, fiecare în felul lui, începînd cu Francisco Brines și Francesc Parcerisas, pe ultimul l-am citit înainte în română, grație Janei Matei. Și foarte tare Ivan Brull, pe care aș vrea să îl public cu traduceri în Apostrof. Mi-a plăcut că Ester Xargay a cîntat... și mie îmi vine uneori să-mi cînt poemele, dar aici nu se poate face așa ceva... 

În cadrul Saptamînii de Poezie de la Barcelona poemele tale au fost citite la Horiginal (un bar unde în fiecare miercuri poeții se adună ca să citească sau să asculte poezie) de doi poeți catalani, Marc Romera și Amadeu Vidal i Bonafont.

marta petreuAșa ceva nu mi s-a mai întîmplat nicăieri, deși am citit totuși nu o dată în străinătate... ce omagiu, să am doi poeți drept actori!

Prezența literaturii române în Catalonia devine din ce în ce mai simțită. Un fenomen similar al cunoașterii literaturii catalane în România prin intermediul traducerilor și prin contactul direct între autori, critici, traducǎtori... De exemplu, la Festivalul din Oliva, pe lîngǎ participarea ta, era și Francesc Parcerisas tradus într-un volumaș de poeme în română, anul trecut, la Editura Meronia din București. Cum ți se par schimburile internaționale?

Eu cred că literatura este o funcție a speciei. Așa cum pentru un corp viu există respirația sau digestia, tot așa pentru umanitate există niște funcții obligatorii, iar facera artei, în cazul de față a literaturii, și prezentarea ei în public ca spectacol este o funcție a grupurilor umane mari, a umanității ca atare. Îmi cer scuze că folosesc cuvinte mari, dar nu am altele, mici și potrivite, la îndemînă pentru ceea ce vreau să spun. Una dintre funcțiile ansamblurilor umane mari este cu siguranță arta, trăirea, sub formă de creație și de receptare a acestei creații, a artisticului.

Ți-am răspuns mai larg decît m-ai întrebat. Umanitatea poate fi și trebuie să fie cotidian reumanizată, reîmblînzită, reîmbunată, regenerată ca umanitate prin niște ceremonii, prin niște situații smbolice, printre care și arta. Așa cred eu. Cred că cu cît cultura înaltă circulă mai mult, cu atît e mai bine pentru toată lumea. Devii mai bun și mai uman dupa ce citesti Piața diamantului, de pildă, romanul lui Mercè Rodoreda.

În ceea ce privește masa rotundă de la Centrul Dona i Literatura - Universitatea din Barcelona, ai vorbit despre literatura română contemporană și restructurarea ei după căderea comunismului. Elementele de afirmare ale scriitorului sînt aceleași pentru scriitori și pentru scriitoare?

Habar nu ai ce haotic a fost totul în 1990... Noi doream căderea comunismului, dar nu speram că se va întîmpla în timpul vieții noastre... nu aveam un plan... nu eram pregătiți cu un proiect. Totul s-a întîmplat din mers, cu nu puține erori, ocolișuri, gafe... cum e viața de fapt.

Pe vremea comunismului, lucrurile erau clare: de-a parte scriitorii contra regimului, de-a parte scriitorii care colaborau cu puterea comunistă și erau implicați în structurile ei.

Or, după 1990, totul a sărit în aer, acum sîntem liberi, ceea ce e o uriașă fericire. Nu mai există două tabere, ci o mulțime de centre de putere mai mare ori mai mică... Se publică foarte mult, iar procesul de evaluare și de ierarhizare e defectuos, cred, pentru că pierde din vedere autorii solitari, oamenii care nu aparțin unui anume grup de putere din lumea culturii. Cei mai cunoscuți scriitori sînt cei lansați de televiziuni – iar televiziunile sînt în general la București... – sau cei deja lansați și consacrați pe vremea fostului regim. Un singur grup de putere din lumea culturală a reușit să își impună autorii proprii, nu pentru că ar fi neapărat cei mai buni, ci pur și simplu pentru că grupul respectiv știe să facă politică culturală. Ne lipsește în mod dramatic instituția agentului literar. A fost publicată o cantitate enormă ce carte bună și foarte bună. Instituția criticii literare, foarte serioasă și onestă pe vremea răposatului regim, este azi în mare deficit, căci sufocată de prea marele număr al evaluatorilor și de prea mica lor înzestrare cu gust nativ...

Cum ți s-a părut evenimentul?

În România studiile de gen sînt la început, au debutat abia după 1990. Doamnele nu-și dau încă seama ce avantaje de publicitate și nu numai se pot obține dacă discuți literatura lor corelînd-o cu problema femeii. Mediul românesc este destul de retardat din acest punct de vedere... Pentru mine a fost o noutate să vorbesc la un asemenea centru, în cea mai veche universitate din oraș. Ca universitar ce sînt, m-am simțit acasă... e drept că dna profesor Helena González și doctoranda ei, Adina Mocanu, au făcut tot ce era omenește posibil să mă simt bine. Iar prezența firească a atîtor domni și doamne care voiau să audă ceva despre scriitoarele din România mi-a căzut bine. M-a impresionat și faptul că am întîlnit oameni care au învățat limba română, așa, ca s-o știe…

Cu ce impresii ai plecat din Barcelona?

Librăriile sînt superbe. Porumbeii lui Picasso sînt mai rotunzi decît aceia care-mi stau mie pe pervaz. Sagrada Família mi-a adus aminte Peleșul... Plaja la Mediterana are o floră spontană pe care nu o știam. Am pus mîna pe un palmier, am mîngîiat un portocal plin de portocale portocalii și, o, da, am văzut... o scrisoare în original a lui Franco. Am ascultat sublimul Bach cîntat și dirijat frumos într-o biserică din Badalona.

Apoi, orașul vechi e frumos pînă la cele mai mici detalii, e o operă de artă în sine. Iar cafenelele și terasele sînt mai ieftine ca la Cluj.

Și: așa cum personajele din Englezește fără profesor știu că dacă sună cineva la ușă, atunci nu e nimeni, și eu am descoperit că, dacă te duci în sud, e tot mai frig... A fost frig la voi, recunoști?

 

Da, da, recunosc! Mulțumesc frumos!

 

Interviu realizat de Xavier Montoliu Pauli

(Am reprodus interviul cu Marta Petreu, apărut în revista online de culturǎ Núvol (28.08.2016) adăugit, după participarea scriitoarei la Festivalul de poezie de la Oliva, la dezbaterea despre literatura română contemporană feminină, de la Universitatea din Barcelona și la lectura poetică de la Horiginal).

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey