Vasile Ernu

 
sus

Vasile Ernu

 

 

Curajul se poate verifica doar în practică,
nu pe păreri

 

Vasile Ernu, sunt 10 ani de la publicarea cărții tale de debut, „Născut în URSS”. Oamenii și-au amintit, ai dat deja și câteva interviuri, îți propun să mai încercăm unul, pentru Prăvălia culturală, revistă on-line care a aniversat și ea, în aprilie, 10 ani de la apariția primului număr. Tocmai de aceea încep cu o întrebare pentru „comunistul” Vasile Ernu: Plănuiești, într-un viitor oarecare, o răsturnare de sistem, o revoluție (cu bani din Germania, eventual, că tot ziceai că de acolo vin întotdeauna banii pentru revoluții)? Să ne temem – pentru Prăvălie - de o eventuală „naționalizare”? :)

Ah, ce început abrupt! Tocmai m-ai prins într-o perioadă în care stau cu bandiți, hoți, cerșetori și prostituate. Cu ei îmi petrec timpul și despre ei scriu. Va ieși curînd a doua parte a Micii trilogii a marginalilor,dedicată acestor „îngeri negri”. Să nu uităm că banii se pot face mult mai simplu prin furt, o muncă cu grad mare de risc, dar și profit maxim. Mă interesează acum foarte mult cum își construiesc lumea și viața acești oameni care trăiesc în afara statului, societății și economiei „lumii normale”. Cu toate că astăzi trăim vremuri în care monopolul asupra furtului este în mâna unei mici elite, cocoțată sus prin bănci și guverne, care a exclus riscul prin diverse pachete de legi speciale. Bandiții mei măcar sunt cinstiți, își asumă riscul. :)

În ce privește revoluțiile, ele vin când noi le așteptăm cel mai puțin, însă acum nu trăim vremuri revoluționare, de aceea pot să se întâmple în orice moment. Când și în ce condiții? Revoluția e ca un hoț în miez de noapte: vine atunci când stăpânul se așteaptă cel mai puțin. Și mai ales despre asta știu cel mai puțin teoreticienii ei.

În privința Prăvăliei, ai vrea tu să fie naționalizată, ca să ai un salariu stabil, decent și devreme acasă! Ai vrea tu! Pentru început te voi „pedepsi” simplu: te las pe mîna privaților. Știi tu ce zic! Cum știu ăștia să pedepsească nu știu mulți. Și nu trebuie să uităm că tipul de proprietate e doar o convenție economică ce ține de un anumit raport de forțe: vin comuniștii, naționalizează, vin capitaliștii, privatizează. Pe baza cărui principiu? S-a întrebat cineva? Nu. Pe baza puterii, în ambele cazuri ilegitime. Nu ți se pare?

Spuneai că regimurile totalitare nu îți plac și că în formula realistă a comunismului nu crezi „în nici un caz”. În ce formulă crezi? (scriai cândva că nu ai spus ce crezi despre patria ta, despre comunism, dar ești deja etichetat)

Cum să-ți placă un regim totalitar? Detest orice formă de dictatură, fie ea politică sau economică. Detest autoritarismul de orice tip. Sunt de felul meu mai anarhic, în sensul acela primar: fără ierarhie, democrație orizontală, distribuție egalitară după nevoi și necesități. Sunt crescut și educat în chibuț: te naști ca să trăiești pentru celălalt.

Ah, viitorul... Viitorul trebuie întotdeauna proiectat și luptat pentru el. Drepturile nu ți se dau, ci se câștigă prin luptă. Asta e de cînd lumea și pămîntul. Puterea, cei privilegiați nu renunță niciodată de bună voie la privilegii. Cum s-a ajuns la ziua de muncă de 8 ore? Cum s-a ajuns la drepturile politice și sociale pe care le avem, dar pe care le pierdem pe zi ce trece? A venit șeful de la uzină și a zis: băieți, munciți cam mult, nu vreți niște pauză? NU, după ei și copiii tăi trebuiau băgați în fabrici și uzine de pe la 9-10 ani, când erau apți de lucru. Să nu uităm asta! Acum 100 de ani așa se întâmpla. Cum au fost câștigate aceste drepturi? Prin niște proiecții, au fost niște oameni care au visat, s-au educat, s-au organizat și au luptat. Drepturile noastre s-au construit cu multă luptă și, de multe ori, cu vărsare de sînge. Asta ne învață istoria din care nu învățăm nimic.

Da, firește că vreau o lume mai dreaptă, cu șanse economice, sociale și politice egale. Totul începe de la vis, dar visul nu se poate pune în practică fără educație și organizare politică.

În Vest, a fi de stânga are parcă alte conotații decât în Est. Dar mă pot gândi și la revoluționarii francezi din 1968, care veneau la Revoluție în automobil, „cu revoluționarele pe genunchi”, cum zicea Negoițescu. Sau, ca să aleg la întâmplare din zilele noastre, la Thomas Ostermeier, care vorbește despre realismul capitalist ce propovăduie, ca și realismul socialist, împlinirea nevoilor puterii: o masă de cetățeni mereu disponibili și docili. Îi înțeleg discursul nesupus, pe alocuri reacționar, despre o ordine implacabilă, „în fața căreia oamenii capitulează, suportându-i cruzimea”. E convingerea lui, pe care o exprimă însă din postura de director al unuia dintre cele mai prestigioase teatre din Germania. Nu ți se pare curios că sistemul ăsta „implacabil”, în care „gândirea unei alternative a devenit imposibilă” și din care orice speranță de mântuire a dispărut, oferă posturi de directori celor care îl contestă?

Sistemul de acest tip este mult mai pervers decât cel din care am ieșit. De ce să-i închizi gura omului prin cenzură? De ce să-i interzici omului să te critice și de ce să-l trimiți în lagăr, când poți să-i dai un post bun? De ce să-i iei, când poți să-i dai? Viclenia istoriei și a noii elite este mult mai perversă.

Un bandit ajuns oligarh mi-a zis recent o poveste, după ce a achiziționat un trust de presă. „De ce să le spun eu ce să scrie, de ce să-i cenzurez eu? Nu. Știi ce o să fac? O să le măresc  salariul de 10 ori și nu o să poată dormi noaptea ca să scrie ce nici prin cap nu mi-ar trece că vreau eu să se scrie”.  Înțelegi? Povestesc în Bandiții întîlnirea cu oligarhul bandit.

Asta susține și unul din eroii mei din Sectanții: „Teme-te nu de cel care te bagă în pușcărie, ci de cel care te scoate, nu de cel care-ți ia, ci de cel care-ți dă! ” Să nu uităm că Hristos ne spune că un bogat se poate mântui, greu, dar se poate. Pe când, zic eu, un îndatorat nu se poate salva pentru că are o bogăție pe minus pe care nu o controlează el. Asta e șmecheria împrumuturilor, a îmbogățirii pe invers. Critica este permisă atât cât să lase impresia că totul e bine. Dar ia încearcă să te apropii nu de discurs, ci de bancă? Și o să vezi că acest lucru nu mai e posibil pentru că spațiul puterii e altul, nu mai e Universitatea și teatrul, ci finanțele. Când vine vorba de inflație ne temem ca de drac! Ce este inflația? Asta e o temă mult mai interesantă decât discuțiile critice ale unui regizor.     

Mulți îmbogățiți îmbracă haina politicianului de stânga, a jurnalistului care ține cu poporul etc. Este ipocrizia o predispoziție a stângii?

Populismul este specific nu doar stângii, ci și dreptei. Iar tema poporului, neamului, familiei, religiei sunt predilect temele dreptei, pentru că e ușor să simplifici aceste fantasme. Stânga e ceva mai soficiticată și de aici apar multe probleme pentru că trebuie să explici cum e cu păturile sociale, cu inegalitățile, cu drepturile, cu șansele egale, cu cauzele. De asta e și foarte fragmentată, că e prea complicată. Dar, firește că sunt și pe palierul stângii destui populiști.

Există o social democrație europeană care a preluat de ceva vreme discursul dreptei liberale. Adică tot eșafodajul s-a mișcat mult spre dreapta. Azi, dacă scrii un text cu cerințele social democrației europene din anii ’60 ești etichetat drept radical. Atunci, păreau lucruri rezonabile. Astăzi, par radicale. Asta ar trebui înțeles. Astăzi pînă și Carta drepturilor omului pare un document comunist. Vă dați seama unde am ajuns? Iar eu cred că în definitiv ar trebui pornit de acolo: acolo sînt enumerate clar drepturile sociale, politice și economice. Păi, să facem să fie funcționale aceste drepturi! Dar noi cedăm aceste drepturi pe niște fantasme: drepturile angajaților au fost distruse pentru a face mai „flexibilă munca”, adică pentru a fi exploatați mai ușor muncitorii fără a beneficia de o minimă protecție. Ca să dau doar un exemplu:  impozităm la greu munca, dar nu impozităm capitalul. Frumos! Cu toată viteza înapoi....

Un interviu este pentru tine un exercițiu de imagine sau unul de sinceritate?

Încerc să fiu sincer cu toate că noi de asta suntem scriitori ca să putem să inventăm lumi, situații. Mie îmi mai place să construiesc și un anumit tip de reflecție, de multe ori nu foarte comodă. Dar sinceritatea îmi este mai la îndemână cu toate că ea poate arde pe ambele părți: și spre exterior și spre interior.

Cum stai cu compromisul? Ce compromis poți face? Ce compromis nu poți face?

Despre compromisuri poți vorbi doar postfactum. Nu pot spune ce aș face dacă... Eu pot spune multe: că nu voi face una sau alta și, la o simplă punere la încercare, să cedez. Așa cum nu putem ști cum am fi fost noi în comunism, dacă am fi trăit atunci, în anumite condiții. De aceea încerc să nu judec prea mult, ci să înțeleg. Dacă vrem să înțelegeam ce compromisuri am fi făcut în anumite condiții în trecut, trebuie să vedem ce compromisuri facem azi. Fiecare regim cu ispitele și compromisurile lui. Ele vin la pachet.

De exemplu, bandiții de care mă ocup au o tehnică numită „metoda lui Iov” prin care-și pun la încercare novicii în branșă. Îi pun în situație limită să vadă cum se descurcă, îi pun să se bată, e ca un ritual de încercare. Nu e o chestiune simplă, pentru că noi mereu ne găsim mecanisme de justificare.

Ai un discurs critic față de „puterea hegemonică actuală”: bănci, corporații. Nu-ți plac tendințele dominante, îmburghezirea, goana după poziție, bani, chivernisire, joburi bune, posturi. Nu-ți plac nici stereotipurile și tocmai de-aia te întreb: unele fragmente din acest discurs nu sunt, la rândul lor, stereotipuri?

Pot deveni, firește. De asta merg cu trenul de clasa a 2-a și petrec anual cîteva luni prin sate, orășele și cu oameni mai sărmani. Pentru a nu uita, pentru a nu lăsa să se pună seul pe creier. Trebuie să ne construim tehnici care să ne țină în formă. Așa cum facem gimnastică pentru corp trebuie să facem gimnastică și pentru creier și suflet. Ca să nu intrăm în clișee, în automatisme. Să nu devenim insensibili social, la nevoile celor din jur. Și cărțile fac minuni. Cititul și discuțiile ajută. Tot așa cum o bere la gara din Filiași sau Bârlad face minuni, te trezește la realitate. Asta aș face anual cu pretinsa noastră elită: două călătorii cu trenul la clasa a doua și să oprim pe la Dolhasca, la o cinzeacă de 2 lei cu oamenii de acolo.

Dar da, ador oamenii leneși, nebunii satului, cei care sunt mereu în răspăr cu tot ce e la modă, ce se poartă etc. Dacă e să fim sinceri, cultura dominantă pe toți ne atrage. E ispititoare. Oare nu toți ne vrem burghezi, cu case frumoase, cu copii realizați și salarii bune?

Dar de fiecare dată trebuie să ne amintim că omul are nevoie de foarte puține lucruri. Două-trei haine, câțiva metri pătrați de acoperiș, câteva felii de pâine și un pahar cu apă. În principal, cum mă învăța rabinul meu, e bine ca tot ce ai să încapă într-o geantă mică, pentru a putea să pleci cât mai repede. Și un sicriu cât mai ieftin.

„Când a trebuit să avem luptă și critică antisistem, am avut doar lași și susținere activă sau tăcută, iar acum, la 25 de ani de la căderea comunismului, avem o armată profesionistă de «luptători anticomuniști», care doar fac profit simbolic și material”; „Treaba noastră e să fim critici față de regimurile hegemonice vii, nu moarte. E cel mai ușor să lupți cu regimurile moarte și să te supui și să slujești regimurile vii”. Te-am citat pentru a pregăti întrebarea: Ai fi critic cu orice regim?

Păi, eu așa am învățat de la ai mei. Ceaușescu se umflă nu atât cât vrea el, ci cât îl umflă ceilalți și cât acceptă ei. El e imaginea noastră. Ceaușescu suntem de fapt noi, noi l-am produs nu „rușii”. Trebuie să ni-l asumăm.

Ce vreau să spun e faptul că politicul trebuie ținut mereu la respect, în chingi, în frâu, dacă nu vrei ca el să te țină pe tine. Politicienii noștri fac ce fac pentru că noi le permitem. Și fac atât cât le permitem noi. Iar noi le permitem tare multe.  

Critica și lupta se fac la zi, nu la o distanță de 30 de ani. Noi niciodată nu ne sincronizăm: în anii ’70 luptam cu legionarii, iar în 2010 cu comuniștii? Astea se numește impostură, nu e critică, nu e luptă, ci comerț pentru poziționare. Mimăm riscul, când de fapt acumulăm…

Nu am încredere în oamenii care încearcă să-mi vândă ceva și știu că ți-ai exprimat nostalgia după vremurile când „nebunia banului nu ne luase mințile”. Nu ești un fan al culturii dominante de piață, dar poți evita să vinzi? Situația s-a generalizat pentru artiști, pentru persoane publice, Malala își scrie autobiografia și devine best seller etc. Cartea ta, „Născut în URSS”, a fost un succes... E rău să fii un autor de succes?

Toți trăim din munca pe care știm să o prestăm. Asta e dincolo de regimuri politice. Ăsta e blestemul primordial: „prin sudoarea muncii îți vei câștiga pâinea”. Din păcate, nu se poate trăi din scris, din vânzarea muncii mele. Iar bănci încă nu știu să sparg.  

În general, azi, puțină lume mai poate să-și vândă  munca decent. Pentru că inegalitatea crește cu o viteză mare și devine tot mai îngrijorătoare. O mână de oameni controlează tot mai mult. Doar corupția și furtul ne mai poate salva pe mulți cei care nu mai au alte șanse. Știu că sună straniu, dar când distrugi instituțiile și ascensoarele sociale și o masă imensă de oameni rămân fără șanse,  atunci furtul, cerșitul și corupția devin singurele lor forme de economie și ascensoare sociale. Și nu fiindcă vor ei, ci pentru că nu au alte șanse.

Ai publicat, anul acesta, un volum de interviuri. Ai alcătuit, împletind mai multe voci (nume) cunoscute un „covor basarabean”. Cum ți se pare Basarabia de astăzi?

Da, Intelighenția basarabeana azi (Cartier 2016) este o carte de dialoguri și dezbateri cu intelectuali basarabeni  de vârste diferite, din medii și pături sociale diferite. E o încercare de a vedea, prin exemplul lor de viață, prin experiența și reflecția lor, unde se află Basarabia din perioada sovietică și, mai ales, ce s-a întâmplat în perioada ei post-sovietică, anii de independență. E un proiect pe care aș vrea să-l continui pentru că rămân mărturiile unor oameni care  construiesc un puzzle mai complex decât multe încercări de analiză. E ceea ce eu numesc: covor moldovenesc social și cultural.

Basarabia de azi este într-o fundătură, într-o situație tragică: exod, îmbătrânire, sărăcie, inegalitate        și disperare.

Vorbești, și în această carte, despre marginalitate. Ca și în „Sectanții”, la care ai scris patru ani. Dan Gulea zice undeva că vii dintr-o lume a gherilei, o lume a sectanților, care sunt de mici educați pentru a fi diferiți. Îți crești copilul în același spirit?

Da. Marginalii știu de mici că sunt altfel și simt această diferență prin diverse forme de represiune care vin din toate direcțiile. Sunt oaia neagră a comunității, iar când ești conștient de asta cauți mecanisme prin care să supraviețuiești, care sunt foarte diferite de cele ale majoritarilor.

Dan Gulea observă foarte bine multe lucruri, iar gherila e un cuvânt potrivit: ești educat că trăiești sub ocupație și tu trebuie să salvezi teritoriul și, mai ales, oamenii. Iar pentru asta trebuie să ai curajul să privești Leviatanul în ochi și să-i legi limba, cum scria la cartea bună. De mic ești educat să nu te temi de nimic pentru că tot ce ai nu contează, contează numai ceea ce ești. Nu trebuie să te temi pentu că ei nu pot să-ți facă nimic. Să te omoare? Pentru un sectant asta e o binecuvîntare.

Ești educat că tot ce ai este pentru a dărui și nimic nu-ți aparține. De asta comuniștii nu prea aveau ce să le facă, pentru că sectanții nu se temeau, iar Gulagul îl priveau ca pe o binecuvântare, nu ca pe o pedeapsă, pentru că citeau în cheia martirajului întreg acest proces de represiune. Ei citeau pedepsa în cheia martirajului. Am văzut că unii kulturnici conservatori m-au înjurat fără să citească. Mărturie că am dreptate stă însuși Șalamov care spune că singurii care s-au purtat demn și au mers până la capăt în Gulag au fost sectanții. Iar dacă asta o spune Șalamov, îl cred pe el nu pe băieții din Primăverii convertiți peste noapte la anticomunism.

Se zice că, după apariția unui copil, nimic nu mai e la fel. Și tu spuneai într-un interviu că te reorganizezi. În ce fel?

Se schimbă prioritățile. Cumva el devine centrul și sensul lucrurilor. Adică trebuie să ții cont de prezența lui. Nu mai ești la fel de liber, dar ai motive și mai întemeiate să lupți pentru ceva. Sau mai degrabă cred că treci la un next level. Copilul nu-ți mai permite să fii la fel de egoist pentru că nu mai trăiești doar pentru tine, ci trăiești mult pentru el și o faci cu plăcere. E o experiență deosebită.

Vorbeai despre curajul de a deschide „sacii istorici”, pentru a clarifica, pentru a restabili adevărul. Despre înțelegere și asumare, despre pierderea unui patos, despre nevoia de reconciliere. Mai e posibilă această reconciliere?

Da, eu cred în reconciliere, dar pentru asta e nevoie de multă muncă, ani și ani de muncă, educație și organizare la toate nivelele.

Lucrurile nu au fost atât de simple și doar în alb și negru. De multe ori au fost amestecate. Unul și același om de multe ori a fost și cu alb și cu negru. Să dau un exemplu. În anii ’50, în Basarabia, sovieticii au început să distrugă bisericile. Le aruncau în aer sau le transformau în altceva. Toate satele din regiunea mea au rămas fără biserici pravoslavnice funcționale. Doar la mine funcționa. De ce? Au avut sovieticii grețuri? Nu. A fost acolo un om. Un comunist, dar aproape de oamenii locului. El i-a chemat la el și le-a spus: „Mâine, vin de la centru să vă dărâme biserica. Dacă vreți să o salvați, strângeți toți veteranii de război, că de ei nu se atinge nimeni, și blocați intrarea în sat. Doar așa aveți șanse”. Și a funcționat, era chiar după război. Aceluiași om i se datorează multe pe acolo. A făcut prostii? Cu siguranță, dar cum judeci lucrurile? Așa cum sunt destui disidenți cu multe pete urâte prin CV. Cum discerni? Nu e deloc simplu...

O situație-limită prin care ai trecut?

Ultima a fost când am petrecut ceva timp cu clanul cerșetorilor. A fost ceva foarte greu pentru mine, aceste experiențe îți fac psihicul varză și, emoțional, te extenuează. E greu să stai cu ei pentru că nu ești pregătit. E o experiență foarte dificilă.

Un curaj pe care ți l-ai asuma? Până unde poți merge cu îndrăzneala?

Nu știu până unde poți merge, dar cu siguranță asta se poate verifica doar în practică, nu pe păreri. Poți spune că ești sigur de ceva doar după ce ai trecut prin acea experiență.

O frică?

Apa adîncă îmi trezește o frică greu de controlat. Și teama și jena de a greși față de cei apropiați. Asta mă chinuie mult.

Un vis pe care l-ai vrea împlinit?

Să am o colibă la mare... 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey