Aplauzele le iau mâine - teatru
Regina - film
Un an bun - film

 
sus
Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/
Comentarii cititori
sus

Teatru

Corina Ungureanu

Un ochi uriaş de culoarea castanei

În urmă cu mulţi ani, împreună cu Nadia şi Mihai am pus în scenă o telenovelă pentru prietenii noştri cu nu mai ştiu ce ocazie. Eu am jucat personajul negativ, care, vă îndoiaţi?!, a murit de arma cu care încercase să-i ucidă pe bunii ceilalţi doi. La sfârşit, Dănuţa, Dumnezeu să o odihnească, mi-a spus că rolul mi s-a potrivit de minune, remarcă rămasă până azi sursă de comentarii şi amuzament în cercul nostru. Până luni, 27 noiembrie 2006, aceasta a fost singura mea experienţă actoricească. Sau cel puţin aşa credeam.

Aplauzele le iau mâine s-a jucat de această dată într-un spaţiu neconvenţional pentru o piesă de teatru neconvenţional: în chiar sala I.D. Sîrbu a Teatrului Marin Sorescu din Craiova.

Mihai Logofătu, îmbrăcat cu haine de protecţie: halat şi cizme de cauciuc, cărând după el un bec aprins, se constituie într-un reflector ambulant menit să lumineze ceea ce e de obicei partea întunecată, să scoată la iveală detalii groteşti sau străluciri neştiute.
Dan Andrei îndeplineşte, într-un fel, acelaşi rol, dar nu ajutat de un bec, ci de o cameră de filmat ce pare să imortalizeze tot, fără discernământ.
Secondat de aceştia, Cătălin Băicuş e Actorul. El se află acolo să ironizeze tot ce populează Scena şi să refuze să fie o furnică într-un astfel de muşuroi.

Asta a fost prima parte a experienţei mele din sală. La un moment dat, însă, am ajuns pe scenă. Îmi amintesc că atunci când am îndrăznit să ridic privirea am văzut o mulţime de ochi privindu-mă din penumbră. M-am speriat atât de tare încât m-am întors către cel aflat lângă mine care a început să îmi vorbească. Mi s-a părut că a vorbit îndelung despre lucruri pe care, vai!, le înţelegeam atât de bine, dar când am revenit la scaunul meu de pe primul rând, din toate cele văzute acolo, mai rămăsese un ochi uriaş de culoarea castanei care implora sfâşietor: Vreau momente reale!

Apoi am urmărit cum cei doi, reflectorul şi camera, şi-au lepădat instrumentele şi au pornit să-l maltrateze pe faţă pe Actor. Dar, chiar şi îngrozit, el a continuat să dea cu ipocrizia (de pe scenă şi din sală) de toţi pereţii, pentru ca din rămăşiţele ei să scoată un bisturiu cu care, cu precizie, să se disece pe sine pentru a arăta tuturor un organism vlăguit de atâtea atacuri, dar încă destul de sănătos ca să mai poată scoate strigătul victoriei: Eu sunt eu şi fără voi!

Comentarii cititori
sus

Film

Florentina Armăşelu

Regina
(The Queen)

Având ca reper momentul morţii prinţesei Diana, în august 1997, filmul încearcă să retraseze, din perspectiva familiei regale, firul evenimentelor produse între dispariţia tragică a prinţesei şi funeraliile sale. Figura centrală este cea a reginei Elisabeta a II-a (Helen Mirren), al cărei portret, prezentat întâi ca simbol al prerogativelor oficiale (în scena de debut, regina pozează pentru un tablou oficial), lasă treptat să se întrevadă latura umana, vulnerabilă, a unui monarh ce traversează o perioadă dificilă. Principala provocare a acestei conjuncturi, descrisă ca o adevărată perioadă de criză, o reprezintă reconcilierea între principiile austere ale casei regale, pe de o parte, iar pe de altă parte, politica imaginii promovată de noul prim ministru Blair (Michael Sheen), reacţiile fulminante ale presei şi consternarea unei naţiuni întregi, provocată de moartea prinţesei.

Tentativa de a descrie persoane încă în viaţă şi de o asemenea anvergură nu este însă lipsită de riscuri. Problema nu este, în principal, de a plăcea sau displăcea persoanelor care au inspirat povestirea, ci de a determina momentul în care imitarea realităţii trebuie să cedeze locul ficţiunii şi imaginaţiei. Printr-un amestec de imagini de arhivă şi reconstituiri, filmul reuşeşte să capteze, nu fără ironie (dar uneori poate cu un pic prea multă preocupare pentru asemănarea cu modelele), tensiunea unui moment dintre cele mai dramatice din istoria recentă a monarhiei britanice.

The Queen, Marea Britanie, Franţa, Italia, 2006
Regie: Stephen Frears
Scenariu: Peter Morgan
Distribuţie: Helen Mirren, Michael Sheen, James Cromwell
Foto: www.allianceatlantis.com

Comentarii cititori
sus

Adina Marin

A good life

Everything matures… eventually…it's just a matter of HOW!

O duminică după-amiaza cât se poate de plăcută...Nu ştiu dacă voi avea un an mai bun, dar cu siguranţă am avut o zi bună după ce am văzut acest film!
Nu ştiu exact de unde să încep...aş putea să încep cu întrebarea...cum ajungi de la Alien sau Gladiator şi tot lanţul filmelor de acţiune la sudul Franţei şi o preocupare atât de liniştită precum viticultura?

Aş putea să încep cu problematica unui film care, aparent, are şanse să plictisească cu tot "bla bla-ul" despre viaţa sănătoasă din provincie, maturizarea boabei de strugure şi bucuria de a trăi clipa...
Aş mai putea să încep cu faptul că regizorul oricum are o proprietate personală în sudul Franţei, deci i-a convenit să filmeze acolo şi să-şi "potolească" puţin filmografia cam dur evaluată în ultimul timp de critici.
Dar n-am să încep cu nici unul din aceste considerente...am să încep cu faptul că mă aşteptam să-mi placă acest film şi într-adevăr mi-a plăcut!

Da, este un gen mai puţin abordat de regizor şi tocmai acest lucru îi dă valoare şi-l face special. Regizorul păstrează elementele care fac filmele sale un succes, dar le transferă la un nivel natural şi mult mai uman. Şi aici, deşi mai greu perceptibil, "monstrul furios" există, acţiunea palpitantă care te ţine cu sufletul la gură există, precum există şi peisajele fabuloase pline de efecte speciale...doar că ele toate se desprind din natura înconjurătoare şi din natura umană.
Monstrul este de data aceasta mai simpatic şi ia forma unui agent de bursă ambiţios care a uitat să trăiască în afara ambiţiilor profesionale, care a uitat că omenii cu care lucrează sau care lucrează pentru el, sub costumele elegante, au suflete şi ambiţii proprii. Cu toate acestea, un monstru şarmant, care îşi dă seama singur că s-a înstrăinat de tot ceea ce considera odată uman, care râde pe seama altora, dar şi pe seama sa cu aceeaşi poftă. Un spirit ironic, recalcitrant care a învăţat să joace viaţa după regulile bursei, mai sigure, mai clare şi mai de încredere decât viaţa şi oamenii dinafara muncii, care sunt imprevizibili, lipsiţi de scrupule şi de "reguli precise" de acţiune.

Elementul cu care Ridley Scott reuşeşte să ne ţină în suspans este drama acestui personaj ...zbaterea interioară care nu-i permite să fie un "monstru" absolut, ci unul cu remuşcări şi regrete. Regretă că nu a păstrat legătura cu unicul om care i-a oferit afecţiune necondiţionată şi sfaturi de viaţă pe care nu le-a uitat niciodată. Omul care preţuia adevărul dintr-un pahar de vin şi a înţeles maturitatea numai prin prisma acelui lichid roşiatic. Omul acela era unchiul său şi vila din sudul Franţei era motivul celor mai reuşite clipe ale copilăriei sale. Regretă acele vremuri, dar în acelaşi timp nu se simte capabil sa reducă din prăpastia care s-a creat între el şi unchiul său de-a lungul timpului. El înţelege viaţa cu totul altfel acum,iar tot ce se întâmplă de-a lungul filmului ne arată că, acum, el nu mai înţelege nimic de fapt . Este acest proces de realizare, transformare şi revenire la uman care ţine telespectatorul în priză pe parcursul filmului. Suspansul există pentru că ne îndoim la tot pasul de capacitatea personajului de a se (re)umaniza cu adevărat, pentru că e hotărât sa vândă proprietatea unchiului său şi să distrugă tot ce a încercat acesta să construiască de-a lungul vieţii.

Spre deosebire de multe din celelalte filme ale lui Ridley Scott, unde decorul şi efectele speciale joacă un rol esenţial şi sunt spectaculoase prin efortul realizării, decorurile acestui film au fost probabil cel mai uşor de obţinut, iar efectele speciale sunt doar cele ale naturii şi ţin de momentul prielnic al capturării şi nu al creării lor. Numai un cunoscător al locurilor putea să ştie cu precizie care e ora la care luna, în regiunea Provence, luminează cel mai puternic sau cum razele soarelui de după-amiază scaldă miraculos culturile de viţă de vie şi boabele de struguri. Lumina aceea veşnică de amurg care a inspirat generaţii de scriitori şi pictori celebri, peisajele care pentru mulţi pot fi reconstituirea minuţioasă a unui "colţ de rai" joacă un rol la fel de important ca acela jucat de oricare din personaje. Scenografii n-au avut nevoie decât să alăture o vilă veche prăfuită cu bun gust, iar cei de la coloana sonoră - piese vechi, ritmate, idilice sau molcome care să completeze perfect peisajul natural. O piscină şi o grădină atemporale et VOILA...scena e gata! Să înceapă spectacolul. Numai că spectacolul e deseori "furat" de peisaj, iar personajul nostru principal asemenea.

Mi se pare foarte inspirată alegerea actorilor care interpretează personajele secundare (Verişoara- Abbie Cornish - este o actriţă australiană puţin cunoscută în afara ţării sale, iar Fanny -Marion Cotillard - este cunoscută în Franţa, dar mai puţin în afară. Neavând o distribuţie sonoră (în afara lui Russel Crowe), povestea devine mai credibilă, te laşi mai uşor transpus într-un colţişor frumos, uitat de lume. Urmăreşti mai uşor intriga unui bărbat celebru în lumea sa, care descoperă valorile puţin vizibile ale unei lumi mai puţin cunoscute.

Jocul actoricesc este bun şi plin de naturaleţe,de altfel, nici unul din personaje (în afara menajerei excentrice) nu este machiat (cel puţin nu strident) şi toate sunt îmbrăcate în haine comode şi lejere, integrându-se perfect în peisajul frumuseţii naturale a acestei lumi.
Max Skinner, personajul nostru principal, oscilează între toate aceste elemente naturale - cum ar fi dragostea pentru unchiul sau, traiul simplu, loialitatea şi onestitatea (revelată în vin), frumuseţea locului - reprezentate de câteva personaje pitoreşti, precum îngrijitorul podgoriilor sau chelneriţa Fanny - şi elementele vieţii cotidiene, reprezentate de avocat, asistenta sa şi sediile reci de sticlă care păstrează ambiţiilor bursierilor hămesiţi după bani şi succes.

"Work to live or live to work" este în substanţă dilema acestui film. Apreciez că nu a fost un film despre vinuri, ci o paralelă între procesul de maturizare al vinului şi cel de maturizare al unui om. Max Skinner, asemenea suprafeţelor interminabile de vie ale unchiului său, are doua feţe. Una cunoscută şi destul de acră, care ocupă o mare "suprafaţă" din persoana sa, precum La Siroque neglijată si neîngrijită corespunzător, care de abia se ridica la o valoare comercială. Şi una uitată, rară, preţioasă şi necunoscută, podgoria copilăriei pierdute - Le coin perdut - care este, de fapt, cea mai valoroasă parte a personalităţii sale. Această parte, asemenea identităţii producătorilor Le Coin Perdut, ni se dezvăluie într-un final în care omul, asemenea vinului, îşi atinge adevărata maturitate.

A Good Year, SUA, 2006
Regie: Ridley Scott
Scenariu: Marc Klein, după o nuvelă de Peter Mayle
Distribuţie: Freddie Highmore, Albert Finney, Russel Crowe

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey