Alice nu ştie să moară (teatru)

Moartea domnului Lăzărescu (film)


 
sus

Teatru

 

Liviu-Florian Jianu

 

Crucea lui Damocles

 

Alice nu ştie să moară,  de Gheorghe Truţă, regia: Mircea Cornişteanu

 

 

Profesoara de filozofie Alice Voinescu, cu doctoratul luat la Sorbona, are, în perioada Regatului Român, un "salariu de servitoare". Această apreciere nu este o figură de stil a autorului acestor panseuri. Autoaprecierea "salariu de servitoare" este menţionată de Alice Voinescu, în jurnalul domniei sale, scris în limba română.

 

Familia Voinescu, al cărei cap este Stelian, de profesie avocat, nu are printre cunoştinţele sale vreo altă familie care, ca şi ei, să nu îşi poată permite a avea în casă o servitoare. Curăţenia, datul cu mătura, strânsul gunoiului, ştersul mobilelor de praf, spălatul geamurilor, spălatul şi ţesutul hainelor, lustruitul pantofilor, bătutul covoarelor, pregătirea meselor, servirea lor, spălatul vaselor, achitarea feluritelor taxe şi impozite cad în sarcina uneia şi aceleiaşi servitoare, Alice Voinescu, unanim recunoscută de personalităţi franceze ale literaturii şi filozofiei, ca filozof de geniu al epocii. Domnul Stelian Voinescu  are dese ieşiri, ca să îşi cumpere gazetele. Vine după o zi, două, sau trei, "cu chef de ceartă", după ce va fi "ciupit de cur" tinerele fete care îl aşteaptă în Golden Rouge-urile Bucureştiului de altădată. În acest timp, aplecată peste scrierile lui Kant, ale lui Goethe, sau cine ştie ale cărui nemuritor muritor, doamna Alice Voinescu îl aşteaptă, iubindu-şi bărbatul cu o iubire mai mare decât aceea cu care îşi iubeşte cărţile. Stelian Voinescu moare, spunându-i "te iubesc" pentru prima oară în viaţă. Alice Voinescu continuă să îi scrie, în jurnal, până la moarte-i, dragului ei Stello.

 

Veniţi la putere, comuniştii găsesc de cuviinţă că locul Alicei Voinescu nu este la catedra universitară, şi o scot la pensia din care ea îşi drămuieşte raţia lunară de cartofi, pâine, mere, lapte. Dar este mult mai mult decât merită o servitoare care se închină, în comunism, la Dumnezeu, trăgând şi toată filozofia după ea, şi – sacrilegiu – sufletele unor tineri. Este închisă. Deportată. I se fixează domiciliu obligatoriu. I se iau cărţile. Nu i se permite să mai intre într-o biserică sătească. I se fixează ca perimetru de patrulare o ogradă.

 

Alice Voinescu moare în 1961. Anul naşterii mele.

 

În spectacol, un înger şi-a pierdut cele două aripi, aura, a fost tuns ştrengăreşte, dar a strigat: Doamne, pedepseşte-mă după voia Ta, pentru că i-am dat răgaz lui Alice să îşi scrie jurnalul! Jurnalul doamnei Alice Voinescu. Copilul doamnei Alice Voinescu.  Fă-mă frunză, lemn, piatră… Dar nu om! Nu mă face om! Îngerul păzitor al doamnei Voinescu ajunsese un copil, pe care Alice nu l-a avut niciodată. Sau l-a avut în Stello.

 

Pe mesele berăriilor, discotecilor, bistrourilor, mac-urilor, restaurantelor, Golden Rouge-urilor moderne, jurnalul servitoarei Alice Voinescu aşteaptă să fie deschis, la rece, şi citit, cald încă, de tinerii României eterne. 

 

Alice nu ştie să moară 

Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova

după Jurnalul lui Alice Voinescu

Regia: Mircea Cornişteanu

 

Distribuţia: Georgeta Luchian-Tudor, Angel Rababoc, Filip Rababoc

Comentarii cititori
sus

Film

 

Marius Dobrin

 

Partir, c’est mourir un peu

 

"Partir c'est mourir un peu

C'est mourir à ce qu'on aime

On laisse un peu de soi-même

En toute heure et dans tout lieu."

Edmond Haraucourt, "Chanson de l’adieu"

 

Faţă de traseele mele obişnuite, spitalul se află pe unul oarecum excentric. De aceea totdeauna un drum spre spital a fost asociat în sufletul meu cu o ieşire din scenă. Lumea se agită mai departe, drumul acesta te îndepărtează şi te duce undeva în culise.

 

Acea dimineaţă de iunie când am plecat cu socrul meu spre un spital din Bucureşti a fost ultima pentru el ca om întreg. Nu ştiam nici unul asta deşi poate în subconştient o simţeam, refuzând să ne împăcăm cu verdictul. Când am trecut cu maşina să-l luăm, era gata echipat de mult, aşa cum i-a fost obiceiul o viaţă. Pe drum a suferit în tăcere, noi toţi abia am schimbat câteva vorbe, cât să nu lăsăm rostite îngrijorările. Am ajuns la spital, am intrat în caruselul acela cu teamă şi speranţă, iar din clipa în care a îmbrăcat pijamaua acelui salon cocoţat deasupra oraşului, parcă presimţirea ireversibilului a pus stăpânire pe noi. A urmat doar o derulare de săptămâni. Grele. Tot mai grele.

 

Remus Dante Lăzărescu a sunat la Salvare într-o sâmbătă seara. După ce toată ziua a avut dureri de cap şi a vomat inexplicabil. Are 63 de ani, o vârstă tot mai critică în lumea de azi, văduv de un timp, singur în apartamentul său dintr-un cartier bucureştean, cu fata plecată în Canada. Fată care vorbeşte mai des la Târgu Mureş la sora lui, pe el căutându-l doar ca să-i reproşeze că bea. Despre băutură îl întreabă şi operatoarea de la Salvare. "De băut beau, ca orice bărbat!"

 

Se îmbracă, se schimbă după ce vomează din nou în urma unor pastile, lasă de mâncare pisicilor care-i umplu casa spre indignarea vecinilor. Sună la sora lui, numai bine că iarăşi are de auzit reproşuri la care doar răspunde iritat: "Eu beau pe banii mei! Ulcerul nu se face din alcool... Bine că sunteţi voi intelectuali... Te rog să nu mă dăscăleşti" Şi convorbirea se termină frustrant, cu note ironice, "Servus, da, multă graţie!".  Îşi duce singurătatea vorbind cu pisicile "Bă pisi-câine, pe unde umbli toată ziua?" sau rostind cu voce tare gânduri ce însoţesc gesturi. Sună la uşa vecinilor de palier. Sandu, cu câţiva ani mai tânăr, îi este partener de discuţii şi uneori de băutură. Miki, soţia acestuia, îl ţine la uşă, îl tratează cu dispreţ prost mascat. Cererea lui pentru o pastilă de distonocalm e întâmpinată cu acelaşi reproş vizând băutura. Când Sandu, care îl ia când cu "domn’ inginer" când cu amicalul "Romică", îi sugerează şi el să scape o dată de pisicile alea, Lăzărescu îi răspunde lăsându-l fără replică: "Dar tu de ce nu scapi de Miki?" Falsa ei amabilitate se spulberă brutal când refuză să-l lase pe Sandu să-şi însoţească vecinul ca aparţinător în vederea internării. Este lepădarea de prietenie, de civism, de omenie.

 

"-Sandule, să dai tu de mâncare la pisici. Să nu uiţi... Dar numai dacă mă opreşte la spital.

-Stai liniştit că nu te ţin ăştia la spital"

Ce premoniţie... Şi cuvintele seci şi nepăsătoare rostite de Miki:

"-Hai dragă că am îngheţat"

 

Remus Dante Lăzărescu a plecat cu maşina. Drumul spre spital. Este ultimul său drum în viaţă. Dacă la început tot mai încearcă să se ţină pe propriile picioare, durerea avansează repede încât va fi purtat cu targa, cu picioarele înainte. Ultimul său drum.

 

Periplul prin spitale nu face decât să fie un revelator al câtorva idei, pe profilul fiecăruia dintre noi.

 

Un prieten inginer îmi vorbeşte despre credinţa lui că ‘se poate’. Despre tehnologie şi despre cunoaştere, despre pricepere şi desigur despre bunăvoinţă şi profesiune împletită cu devotament pentru oameni. Remus Dante Lăzărescu ajunge la tomograf, face toate analizele, are parte şi de medici care împlinesc aşteptările. La final tot mai rămâne întrebarea asupra cauzei. Cât poate fi explicat şi cât rămâne de nedezlegat în verdictul clipei fatale?

"Oase goale" suntem toţi, "bogatul sau săracul, împăratul sau soldatul". De la un moment dat, nici tehnologia nu mai poate rezolva ceva. Nici bunavoinţa şi nici perseverenţa în exercitarea unei proceduri preluată din tratate înalte. Cel mult se poate prelungi o agonie.

 

Da, sunt poate încercări de trecut, cedarea poate să fie amânată semnificativ. Dacă Lăzărescu era însoţit de cineva. Dacă nu era băut. Este şi aici o demonstraţie despre cât de mult contează în societate imaginea cu care ne prezentăm. Cât de mult contează eticheta pe care subconştientul se grăbeşte să o pună. Într-o lume grăbită, tot mai adesea având resurse limitate, are importanţă cum te prezinţi la momentul unei decizii. Iar secţia de Urgenţă a unui spital este un spaţiu unde fiecare decizie, în condiţii de presiune, poate fi decisivă. Primul doctor care îl consultă, doctorul Ardelean, ca într-un spital de campanie, trebuind să rezolve atâtea dureri, nu are timp să stea la explicaţii. "Sunt pline spitalele de-ăştia ca voi!" De altfel atât de tare a devenit băutura un criteriu de decizie încât observaţia obsesivă a atâtor personaje din film nu trebuie să ne mai mire.

 

La prima vedere comportamentul medicilor pare şocant. Adesea milităros, cu un limbaj frust, mereu în grabă, ironic şi detaşat. Când bolnavul se simte centrul lumii, când aşteaptă de la medic soluţia miraculoasă, impactul este deconcertant. Apoi, uşor, cu puţină răbdare, descoperi că doctorul Ardelean încearcă prin rigoarea aparent cazonă să menţină funcţionalitatea serviciului de Urgenţă, că doctorul Dragoş Popescu este dublat de un romantic. În scena în care cuplul de pacienţi care tocmai îşi declarau cei patruzeci de ani de căsătorie, el vine cu un măr pe post de trandafir pentru doctoriţa care-i solicitase ajutorul în consultarea lui Lăzărescu. (Mărul acela duce cu gândul la filmul lui Alexandru Tatos, "Mere roşii" cu figura emblematică a lui Mircea Diaconu). Şi nu doar romantic ci şi pragmatic, intervenind la colegul său pentru o investigaţie peste rând: "Şi dacă zicem că e unchiul soacră-mii mă serveşti?"

 

Doctorul Breslaşu, Johnny, cel mai simpatic personaj din film, mestecând gumă, are umor la fiecare replică.

"O poză la pateu şi una la mansardă"

"De ce nu ne-ai spus că ai varice sparte? Ai vrut să ne faci o surpriză?"

"Puteai să-i faci injecţie şi cu compot că tot aiai era la ce are el aici."

 

Paradoxal el este cel care are suficientă răbdare şi când Lăzărescu trebuie schimbat pentru că a făcut pe el şi când investighează cu atenţie fiecare zonă de analizat. Nu poate mai mult? Nu poate, aici intervine şi soarta. Ea este  ingredientul principal, ca totdeauna. Exact în acea noapte are loc accidentul rutier de amploare care a umplut spitalele cu cazuri urgente. Şi urmează o nouă replică mişcătoare: "Noaptea abia începe". Doar că este noaptea eternă.

 

"On laisse un peu de soi-meme/ En toute heure et dans tout lieu"

 

Ne intersectăm unii cu alţii, ne confruntăm şi inevitabil ne influenţăm unii pe alţii. Ce uşor se inflamează fiecare când scânteia sare din orice. Cât de tare ne marchează şabloanele ce se induc în timp. Lăzărescu are răbufniri orgolioase exact când nu trebuie. Exact cu oamenii care îi sunt binevoitori, el se poartă orgolios. Şi uneori primeşte pe măsură, de la doctorul Ardelean şi până la doctorul Mirică. Acesta din urmă face parte şi el din galeria umană. Nepăsător, limitându-se la rutină, îşi amplifică pornirile vanitoase când deja e prea târziu, călătorul din faţa sa fiind deja aproape de hotar. Taman acum doctorul joacă un rol ipocrit, perorând cu abundenţă de termeni medicali, subliniind cinic necesitatea ca bolnavul să fie bine informat. El reacţionează mai degrabă unei mai vechi dispute din interiorul sistemului. Pentru că se observă şi tensiunea dintre diferitele servicii medicale, dintre medici şi asistenţi, între gradele diferite de calificare. Şi orgoliile acestea ajunge să le plătească şi Lăzărescu, atunci când orgoliul său s-a stins deja. Pierdut, el bolboroseşte ceva, temerea lui că tevatura asta medicală se va întinde până la Crăciun. La care doctorul Mirică îi răspunde cu o nouă replică de fior:

"Staţi liniştit că n-ajungem la Crăciun". Şi se spală pe mâini, acoperit de litera legii.

 

Pe tot acest drum al său, prin toate locurile unde a oprit, ca la intersecţiile adevăratului ultim drum, ceva din sufletul omului rămâne. Doctoriţa de la Universitar îl mângâie pe cap, doctoriţele şi asistentele de la Bagdasar îl întâmpină cu blândeţe. Dar mai ales tot timpul, cea care îi devine apropiată ca o rudă, este asistenta de pe ambulanţă. Luminiţa Gheorghiu face din nou un rol mare. Este femeia care a trecut prin viaţă, bunică încă tânără, frământată şi ea de griji cu sănătatea, de griji cu copiii, dar care, chiar şi când se plânge că pacientul ei e vorbăreţ, tot găseşte căldura de a-i răspunde, de a intra într-un dialog cu el. De a se lupta pentru el. Niciodată cu dispreţ sau jenă pentru starea în care ajunge el, de fiecare dată cu tonul potrivit de parcă ea ar fi fost sora de la Târgu Mureş. Care soră e vorba să ajungă în Gara de Nord la 6 în zori. Când Lăzărescu Dante Remus închide ochii, spălat şi tuns şi înfăşat ca un prunc. Tot drumul a fost sfătuit: "Atenţie, încet, nu vă mai mişcaţi".... La sfârşit: "Ce-ai făcut bre tatae?"

A plecat definitiv!

 

În jur viaţa merge înainte. Fiecare personaj va continua în ritmul său, cu bune şi cu mai puţin bune. Vârtejul lumii continuă. Doar unul dintre noi a plecat.

 

"C'est son âme que l'on sème

Que l'on sème à chaque adieu"

 

 

Moartea domnului Lăzărescu, 2005

 

Regia: Cristi Puiu

Scenariul: Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu

Distribuţia: Ion Fiscuteanu, Luminiţa Gheorghiu, Doru Ana, Dana Dogaru



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey