Cânta maică-mea în far - premieră la Teatrul Naţional Craiova
Experimentul Iov - teatru
Bamako - film
Venus - film

 
sus

Teatru

Corina Bărbuică
Cornel Mihai Ungureanu

Liniştea de la picioarele farului

Premiera Cânta maică-mea în far, de Gilles Granouillet (traducere: Xenia Karo), în regia lui Alexandru Boureanu, a avut loc în 26 mai 2007, pe scena Teatrului Naţional "Marin Sorescu" Craiova. Spectacolul este realizat în cadrul proiectului TRAMES II al Teatrului "Comédie de Saint-Etienne", naţionalul craiovean fiind partener în acest proiect.

C. M. U.: Când intri, vei găsi căţeluşa dansând, în vreme ce alte personaje "lucrează" la un dolce farniente, observându-te din fundul scenei. Marsilianu şi Perpinian, cei doi fraţi care se vor strădui să îşi salveze mama (din far, de bărbaţii care o înconjoară, de ea însăşi) sunt încă în sală, dar vor urca pe scândură şi vor depăna povestea de îndată. Primele replici au parfumul relaţiei dintre alţi fraţi, aceia din Bila vrăjită (The Solid Mandala)– Patrick White.

C. B.: Marsilianu s-a născut cu trei ani mai devreme şi îi dau tuleiele. Ai zice că singura grijă pe care o are e acneea juvenilă. Acneea aceea care scoate la suprafaţă o parte din intimitatea corpului lui de frate mai mare care trebuie să îi poarte de grijă celui mic şi să înece căţeii pe care, altfel, mami i-ar fi înecat. Asta se vede din capătul de sus al toboganului. Textul lui Gilles Granouillet ne dă brânci într-un spaţiu al inocenţei care se crede vinovată, al asumării responsabilităţii, al neputinţei de a avea grijă de ce a rămas atunci când pierzi, al acceptării anormalităţii, al analizării felului în care reacţiile aproapelui reverberează. Este o călătorie în adâncime, într-un spaţiu viciat de durere, pe care sociologul Anthony Giddens l-a numit "the dark side of the family". "O poveste oribilă", spui văzând-o din afară. În interior, însă, e un alt ton, iar Granouillet reuşeşte să adune, ca într-un dosar, o multitudine de probe, povestea spusă prin glasul neutru al mecanicului şi dialogurile celor doi fraţi, în care, durerea ascunsă e din ce în ce mai vizibilă. Caracterul iniţiatic al călătoriei are accente terapeutice, dinspre efect spre cauză, cel puţin pentru fratele cel mare; prin presiunea la care e supus, el ajunge să acceseze sursele adânci ale nefericirii (nu era o uşă, era o barcă, cu zgomot de valuri care i-au împărţit în victime şi supravieţuitori).

C.M.U.: Povestea curge în ritm cinematografic, pe un schelet de melodramă (momentele hazlii alternează cu cele despre o copilărie în care mama e neobişnuită - "De ce face mami aşa? De ce nu e ca mamele altor copii?" -, iar tatăl absentează). Vizibilitatea sufleurului, felul în care îşi fac apariţia în scenă duna de nisip, balta, pomul – sunt prime semne de joacă, de interactivitate, de improvizaţie, vectori definitorii pentru o montare dinamizată de mişcarea scenică, muzică şi dans, efecte tehnice (sonore şi vizuale). Apariţiile îngerului păzitor, povestea de plan secund ( a mecanicului filosof înşelat de soţia aflată la cumpărături la cârciumar) conţin mesaje moralizatoare, dar firul acţiunii e la cei doi copii, chiar dacă o baghetă magică îi poate face să încremenească în drum.

C.B.: La profunzimea şi complexitatea textului, regizorul Alexandru Boureanu răspunde pe măsură. Dincolo de vizibilitatea unor influenţe, este evidentă migala punerii în scenă. Jocul actorilor este bine sincronizat şi, ca la o orchestră de jazz, fiecare oferă câte un solo remarcabil, susţinut în fundal de ceilalţi (toţi actorii sunt în majoritatea timpului pe scenă, atunci când îi ascultăm pe unii, îi putem vedea în fundal pe ceilalţi lenevind pe canapea, stând de vorbă, moţăind). Scenografia (V. Penişoară-Stegaru) şi luminile (Dodu Ispas) contribuie la alcătuirea expresivităţii tabloului. O dună, o baltă, un copac, o grimasă, o umbră, o şoaptă, tot atâtea detalii ale unei poveşti aproape insuportabil de intime. Poate de aceea, Boureanu a ales să o împăneze cu momente comice (Raluca Păun face un show pe cinste), la care se râde reconfortant, recreativ, aproape nervos, căci, aşa cum aflăm din înţelepciunea mecanicului: "E musai să mai uiţi de necazuri, măcar din când în când". De subliniat ilustraţia muzicală (tot Boureanu), mesajul din final, "let's all get drunk tonight", îmi pare deopotrivă cinic şi disperat. De asemenea impresionantă iscusinţa combinată prin care actorii cu părul grizonat (Eugen Titu şi Valer Dellakeza) reuşesc să întruchipeze doi copii mai mult decât înduioşători.

C.M.U.: Candoarea şi spontaneitatea cu care vorbesc ei despre calendarul cu mămici goale sau răspund la o provocare de genul: "Fă-te roşu la faţă, te rog!" le caracterizează evoluţia excelentă pe tot parcursul reprezentaţiei. Dar e greu să aminteşti un actor din această piesă fără să nedreptăţeşti pe altul. Marian Politic - tatăl pentru care era mult prea târziu şi care nu mai e în stare decât de "Aş fi vrut" – stăpâneşte perfect nuanţele, alternând dramatismul cu zâmbetul. În plus, cu sau fără scaune, dansează impecabil în tandem cu Adrian Andone (în foarte bună formă fizică), mecanicul care meditează flegmatic "la viaţă, la sensul ei şi la nevastă" şi îşi începe invariabil dizertaţiile cu trei cuvinte greu de uitat: "Oamenii îşi închipuiesc". La înălţime sunt, nu numai la propriu, cum se întâmplă de câteva ori, Iulia Lazăr (Îngerul) şi Anca Dinu (Nevasta mecanicului). O remarcă specială pentru noul val - Raluca Păun, sclipitoare în momentele de prim plan (relaţia cu spectatorii, de exemplu) şi pentru cel de ultimă oră – Denisa Vlad (Căţeaua), căreia îi reuşeşte de minune elocvenţa non-verbală.

C.B.: Dintr-un text care invită la creativitate şi o punere în scenă care facilitează accesul la text, nu putea ieşi decât un spectacol bine articulat, încântător, care te lasă răvăşit la capătul toboganului, după ce, timp de aproape două ore, ai urmărit frânturi din ceea ce se ascunde în liniştea întunecată de la picioarele farului.

C.M.U.: Un spectacol plin de energie. Şi un pont: Dacă staţi la capătul rândului, în partea stângă a sălii, s-ar putea să câştigaţi! (O bombonică)

(Impresii în curs de apariţie şi în revista SpectActor a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" Craiova)

Comentarii cititori
sus

Teatru

Veronica D. Niculescu

Voyeur, la Experimentul Iov

Am rămas, de luna trecută, datoare. După ce vă povestisem despre primele două părţi ale Trilogiei evreieşti regizate de Mihai Măniuţiu la Sibiu, promiteam să revin cu cea din urmă parte, Experimentul Iov. O fac acum.

"Iată-mă la capăt, şi, de fapt, la început", mărturisea Mihai Măniuţiu după prezentarea fiecărei părţi a trilogiei pe scena teatrului sibian, aşteptând Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, unde ansamblul urma să se monteze integral, într-o hală industrială transformată în spaţiu de joc. "Visez la Simerom. Sper şi cred că va fi un eveniment ieşit din comun", spunea Măniuţiu. Mărturisesc că mă aflu, azi, în aceeaşi situaţie, după vizionarea Experimentului Iov pe scena teatrului şi la distanţă de numai câteva zile de montarea de la Simerom, ce se anunţă grandioasă. Mă simt de parcă aş fi văzut totul şi cu toate astea încă n-aş fi văzut nimic; fiindcă sunt convinsă că Trilogia, vizionată integral, va căpăta nu numai altă greutate, dar şi sensuri noi.

Experimentul Iov, ultima parte a Trilogiei evreieşti, este o adaptare şi versiune scenică după Cartea lui Iov. Spectacolul a mai fost montat în 2003 pe scena sibiană, fiind acum regândit pentru a face parte din trilogie.
"În Experimentul Iov se ajunge la acea confluenţă dintre iudaism şi creştinism, adică la rădăcinile noastre", spune regizorul Mihai Măniuţiu. În rolul principal joacă, din nou, excepţionalul Marian Râlea, alături de el fiind Diana Văcaru Lazăr (soţia lui Iov), Ofelia Popii (Îngerul lui Iov), Pali Vecsei (Satana), Adrian Neacşu, Cătălin Pătru şi Florin Coşuleţ.

Ca şi în celelalte părţi, Shoah – Versiunea Primo Levi şi Ecleziastul, şi în Experimentul Iov scenografia oferă un spaţiu de joc intim, cu numai 56 de spectatori.
După o sală de dans şi o cameră medicală, este vorba, de această dată, de un fel de celulă în care joacă actorii, cu 56 de vizete tăiate în pereţi, prin care privesc spectatorii, aşezaţi pe scaune dispuse de jur împrejurul camerei. De altfel, felul în care este conceput acest spectacol este motivul pentru care numărul de spectatori a trebuit păstrat acelaşi pe tot parcursul trilogiei.
Experimentul Iov este, ca şi celelalte părţi, un spectacol al intimităţii. O rugăciune între patru pereţi. De această dată însă, apropierea dintre actor şi spectator este violată, tocmai din cauza pereţilor ce îi separă pe unii de alţii. Iar pe ceilalţi spectatori îi poţi vedea cel mult prin vizetele lor, tăiate în peretele opus.
Spectacolul privit prin vizetă te face şi părtaş la Experiment, dar şi intrus. Ce să alegi, în faţa suferinţelor şi a îndoielilor lui Iov: să continui să te uiţi sau să-ţi pleci capul, ruşinat? Iar povestea, deşi o vezi, deşi ţi s-a mai spus, rămâne cumva inaccesibilă. Ne separă de ea mereu un perete. De văzut, vezi, dar crezi, simţi, reacţionezi cu adevărat? Iată-l pe Iov cum se zbate pe podeaua acoperită cu ţărână roşie, iată-l distrus – "De ce te porţi atît de crud cu mine?" – iată-l îndoindu-se. Îngerul lui Iov poartă un tub de oxigen în spinare; tot el e cel care sparge baloanele aurii, făcând să se risipească mica avere… Priveşti la toate astea ca şi cum ai fura – o imagine, o întâmplare, un gând, căci rămâi doar un intrus, dincolo de perete, căruia i s-a făcut favoarea de-a fi lăsat să privească la straniul experiment.

Cartea lui Iov n-ar avea sens să v-o povestesc; nici n-aş putea. O să vă spun numai că Marian Râlea, interpretându-l pe Iov, îşi mai adaugă un rol mare în repertoriu. "Să aduci cuvântul Bibliei pe scenă este un lucru esenţial", spune Râlea, iar numărul mic al spectatorilor în faţa cărora îşi dă sufletul nu i se pare un dezavantaj, dimpotrivă: "Joc la Cluj într-o sală cu o mie de locuri. Spectacolele de aici au însă o altfel de miză, fiecare dintre ele este ca o rugăciune, ca o spovedanie. Aceste lucruri nu se pot face cu multă lume". Şi nici în altă parte, doar la Sibiu, adaugă Marian Râlea.

Comentarii cititori
sus

Film

Florentina Armăşelu

Bamako

Tribunalul instalat în curtea unui cartier popular din Bamako, Mali, opune societatea civilă şi instituţiile financiare internaţionale, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, considerate responsabile de îndatorarea şi pauperizarea Africii. Sunt evocate în special situaţia dezastruoasă a transporturilor, a educaţiei şi a sănătăţii şi politica de globalizare impusă ţărilor africane. Pledoariile se succed în faţa judecătorului, avocaţi, agricultori, o scriitoare, un profesor, un fost institutor, personaje care îşi interpretează propriul rol în film. Discursurile incendiare sunt transmise la difuzor pentru a fi ascultate de întreaga comunitate, dar în acelaşi timp viaţa îşi continuă cursul normal. Femeile se ocupă de treburile gospodăreşti sau supraveghează copiii, un vânzător ambulant încearcă să vândă o pereche de ochelari de soare unuia din magistraţi, o familie se destramă, un bolnav agonizează în camera sa, au loc o nuntă şi o înmormântare. Curtea, ca spaţiu comun mai multor familii devine deopotrivă sediul unui tribunal simbolic şi simbolul unei societăţi în miniatură.

Ceea ce atrage îndeosebi atenţia este modul de captare a imaginilor şi sunetului, îmbinând astfel argumente ale pledoariilor cu imagini ale vieţii cotidiene, tăcerea şi cuvântul, muzica şi lamentaţia, sau focalizând pe detalii de ordin secundar ca zborul insectelor sau mersul lor pe nisip. Perspectiva camerei de luat vederi nu este unică. Sunt inserate fragmente dintr-un western local, cu accente parodice, pe care copiii îl urmăresc la televizor şi secvenţe, uşor distorsionate de mişcarea camerei, filmate de un jurnalist la o ceremonie de înmormântare.

Un fim care se remarcă prin capacitatea sa de sinteză la nivel retorico-simbolic şi social, cât şi prin sensibilitatea sa audio-vizuală.

Scenariu şi regie: Abderrahmane Sissako
Distribuţie: Aďssa Maďga, Tiecoura Traoré, Hamčye Mahalmadane, Aďssata Tall Sall, Roland Rappaport, William Bourdon
Producţie: Mali, SUA, Franta
Foto: http://www.festival-cannes.fr/

Comentarii cititori
sus

Film

Corina Bărbuică

Graţie britanică

Venus este opera regizorului Roger Michell (Notting Hill) şi a scenaristului Hanif Kureishi (Intimacy), avându-l în prim plan pe Peter O’Toole, nominalizat pentru acest rol la Oscar®, în 2007. Ce ar putea ieşi din această combinaţie de forţe este greu de imaginat chiar şi pentru cei care au văzut precedenta producţie a cuplului, The Mother.

O inedită poveste de iubire se desfăşoară într-un context necruţător: bătrâneţea cu ce are ea mai definitoriu, neputinţa. Maurice, un actor faimos aflat la sfârşitul carierei (Peter O’Toole), ajunge să o cunoască pe nepoata prietenului său, Ian (tot actor, uitat de lume, interpretat de Leslie Phillips), o tânără provincială cu standarde limitate, venită la Londra să facă modelling (cei care au văzut filmul zâmbesc la apariţia acestui cuvânt), pe numele ei Jessie. Cum vor ajunge să relaţioneze Maurice şi Jessie, cu ciocniri şi apropieri, constituie povestea filmului.

Peter O’Toole oferă un recital actoricesc desăvârşit, un Maurice-paletă de trăiri, înduioşătoare rămânând îngăduinţa pe fundalul suferind, disponibilitatea zâmbitoare cu care o priveşte pe Jessie, disponibilitate ce străpunge obrăzniciile şi cruzimile ei (specifice vârstei?). Jodie Whittaker, la primul ei rol într-un lungmetraj, este o parteneră pe măsură, ce construieşte un personaj care trece cu graţie de la antipatie la bucurie, de la stânjeneală la confort, de la dezgust la dragoste. Cei trei "bătrâni", Valerie (fosta soţie), Ian şi Donald (prietenii), interpretaţi de Vanessa Redgrave, Leslie Phillips şi Richard Griffiths, fac un cor al suferinţei nu doar vizibilă, ci chiar apăsătoare, ducându-şi cu demnitate individualităţile împovărate distinct de bătrâneţe.

Pe lângă cele câteva insule metaforice (dansul din biserică al celor doi prieteni, singurătatea din parc), tăieturile realiste au nuanţe ba amuzante, ba cinice (împărţitul medicamentelor, apariţiile la televizor sau în ziare). Însă secvenţele în care cei doi protagonişti îşi găsesc punctele de întâlnire sunt cu adevărat înduioşătoare: plimbarea cu limuzina, vizita la muzeu şi întrebarea "Ai mai fost îndrăgostită?", la fel de greu de uitat ca şi răspunsul.

Decorul britanic şi muzica debutantei Corinne Bailey Rae îşi aduc din plin contribuţia la un film obligatoriu.

Venus
Marea Britanie, 2007
Regie: Roger Michell
Scenariu: Hanif Kureishi
Distribuţie: Peter O’Toole, Jodie Whittaker
Distribuit în România de: Transilvania Film
Foto: http://www.transilvaniafilm.ro/

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey