Let's go Europe - teatru
O zi din viața unui jurnalist fără jurnal - teatru
Făpturi din Sudul sălbatic - film

 
sus

Motto:

“La tot ce este imperialist, capitalist și face probleme - apeși, pe loc, butonul de panică.”
Deviza lui Vasilis

 

Laurențiu Budău

LET'S GO EUROPE

 

PERSONAJELE:

IONAS - recepționerul pensiunii

DINA BALERINA

BABIS - unchiul lui Vasilis și administratorul neoficial al pensiunii

NADEJDA

THEOLOGOS - reprezentantul Poliției Turistice

 

Notă:  Orice asemănare cu fapte sau persoane reale este, desigur, puțin probabilă.
Autorul

 

- 2011-

DECORUL

 

Decorul este reprezentat de biroul lui Vasilis situat în spatele recepției cu care comunică printr-o deschidere mascată de o perdea de mărgele, care lasă să se bănuiască ori să se întrevadă siluete și în spatele căreia se pot auzi destul de deslușit vocile clienților; de altfel un minunat loc de unde poți auzi și vedea totul fără să fii auzit ori văzut... Deasupra deschiderii cu pricina, un anunț preventiv, cu litere de-o șchioapă, încadrat într-o ramă barocă: “Nu primim bulgarii, românii și câinii!” Pe peretele din stânga tronează toți “sfinții” comunismului începând cu Marx, Engels și Lenin și terminând cu Fidel Castro fumând trabuc. Pe peretele din dreapta nenumărate postere cu echipa  Olimpiakos Pireu în momentele de glorie.

 

PERSONAJELE

DINA BALERINA - prezență extrem de pitorească, 65 de ani, veterana pensiunii încă de pe timpul tatălui lui Vasilis (cu care se pare că ar fi fost în niște relații nu tocmai ortodoxe), o fostă mare frumusețe, cerșetoare demnă, cu o infirmitate “dobândită” la un picior pe care încearcă s-o camufleze, poartă ostentativ cca. 100 de icoane de aluminiu agățate de piept și gesticulează permanent cu un baston cu un cui în vârf (cu ajutorul căruia cotrobăie prin gunoaie).

BABIS - 55 de ani, unchiul lui Vasilis, administratorul neoficial al pensiunii, fost colonel de armată, fumător înrăit, practicant asiduu al jocurilor de noroc și al curselor de cai arabi, amantul oficial de două ori pe săptămână al NADEJDEI. Are împuternicire să ia decizii în lipsa nepotului său, Vasilis, purtător convins de șapcă leninistă și cravată soioasă.

NADEJDA - damă de consumație, aparent insensibilă, 40 de ani, dar arată cam de 60.

RECEPȚIONERUL IONAS - 35 de ani, aparent neutru, apatrid. fără o origine declarată clară.

THEOLOGOS - reprezentantul în teritoriu al Poliției Turistice, cca. 70 de ani, în fiecare noapte, între orele 2 și 3, obișnuiește să-și facă rondul. În timpul serviciului și rondurilor sale nu s-au înregistrat niciodată evenimente deosebite ori... nerezolvate.

 

ACTUL I

 

SCENA 1

Biroul lui Vasilis scufundat în penumbră, luminat indirect de la recepție. Se disting destul de clar două siluete pe canapeaua de piele, care nu lasă niciun dubiu că ar fi vorba despre un cuplu. Arderea unui trabuc parfumat descrie traiectorii sinuoase prin aer. Discuții aprinse în surdină, în limba greacă, din care înelegem, totuși, destul de des cuvintele de împotrivire rostite de o femeie foarte  tânără... Două palme răsunătoare însoțite de un strigăt surd, gâtuit...  Întuneric...

 

SCENA 2

(BABIS, IONAS)

BABIS (enervat la extrem): Ești turc?! Po-po-po-po-po!!! Ți-am spus să-mi cauți o firmă, băiete! O firmă serioasă de instalații, ai înțeles?

IONAS: Și ce? Limassol Group, Papoutsis S.R.L., nu sunt firme?

BABIS: Nu te obrăznici, că-mi sare muștarul... Ai-ai-ai-ai! Te schimb, ți-am spus că te schimb! De când este Limassol Group, internaționala asta jegoasă care spală banii mafiei bulgare, firmă?! Și Papoutsis S.R.L., asta în spatele căreia colcăie jidanii de la Haifa, vrei să-i spui că e firmă și încă una de-a noastră?! (cu duhul blândeții) Po-po-po-po-po! Po-po-po-po-po! Ce nație ești, dragă?! De pe care planetă vii, Ionas, dragă, de n-ai învățat, încă, să deosebești canaliile cu gulere albe de oamenii cumsecade?

IONAS: Dacă aș știi... Grețurile, de altfel ca și amneziile mele, încep cu fix optsprezece luni în urmă, de când am naufragiat aici, pe Tykotos și de când m-a găsit Kir Vasilis încleștat ca un scorpion de panoul ăla minuscul de polistiren, de când bătrâna Dina m-a reînvățat să vorbesc omenește cu fiecare linguriță de supă pe care... (nesigur) Restul e o imensă buimăceală, de la lovitură, cred... Haloimis total și abisal.

BABIS (înmuiat): Ah, nu-mi mai pomeni de hoașca de Dina... Brrr!!! (fornăie) Toți ar trebui să știm sau măcar să încercăm să aflăm cine suntem! Noroc, mare noroc ai avut îți spun, Ionas, cu neocomunistul ăsta de nepot al meu; da, da, cu ortodoxul de Vasilis. Așa e cu el, sărmanul, dacă n-are copii, adună toți nenorociții fără niciun Dumnezeu de prin canale, de prin parcuri (cu toate că este ateu ferm convins!) și-i aduce plocon aici, la Trojan Horse, în raiul ăsta plin de cearceafuri albe, unde până și îngerii se sfiesc să se așeze pe marginea paturilor ori să sară pe ele... Se vede că te-ai hrănit abitir din oliță când erai sugaci. Nu mă contrazice, că știe Babis ce vorbeṣte. (ciocănește delicat în placa de argint) Și eu și tu și Dina și cioroiul ăla de brazilian de la bar, ar trebui să-i pupăm bucile lui comuniste, tatuate cu K.K.E, la fiecare cină și prânz. Ba chiar și Kostas Ologul care și-a făcut cuib în camera cu bagajele turiștilor și o freacă la rece, chiar și șmecherul ăla de Brudy.

IONAS (insidios): Și cum ar trebui să fie firma asta, nene Babis, ca să fie cât de cât de încredere?

BABIS: (prompt): Cum să fie? O firmă cinstită care să-și respecte termenele și să se țină de treabă ca o javră de-un os și care să nu sară capra la tarife ca să jecmănească clienții; ce mai, o firmă de-a noastră! O firmă disciplinată ca un regiment de infanterie care se ocupă de caii de rasă! Astea sunt indiciile de bază. Ia dă-mi mizeria aia de fițuică și vezi cum ți-o depistez eu din doi timpi și trei mișcări.

Înșfacă ziarul, își pune ochelarii cu lentilele groase cât fundul de sifon și începe să-l studieze, atent-atent, mormăind obsesiv: “ăștia hoți, ăia hoți, ăilalți bandiți, restul tâlhari, tâlhari”.

Gata, puiule! Simplu! Învață să cunoști oamenii de la alde unu’ mai bătrân! Categoric! Da, ”Macedonia is Greek”, sigur e de-a noastră. Am mirosit-o din prima, dintre sutele de anunțuri capitaliste și reclame mincinoase cu și fără perdea. Sună imediat la ”Macedonia is Greek” și întreabă-i în cât timp pot să ne schimbe ciuruita noastră de centrală. Și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Am primit prea multe reclamații din cauza ei, încât riscăm să ne pierdem licența. Îi ajunge cât a hămălit pentru pensiunea asta, îi ajunge câte cururi murdare a spălat. Gata, e timpul să iasă la pensie, sărăcuța, la fier vechi. Adio!

IONAS: Deci: ”Macedonia is Greek”?! ...Sigur?

BABIS: Indubitabil. Bagă la scăfârlie! Da!!! (salutând mecanic) Întotdeauna Macedonia a însemnat Grecia și Grecia a însemnat Macedonia. Numai niște oameni care știu să ne iubească și să ne respecte, pe noi și istoria noastră multimilenară, au putut să-i pună numele ăsta extrem de potrivit... Po-po-po-po-po! Sună-i pe frații noștri, ce mai aṣtepṭi?!

 

SCENA 3

(BABIS, IONAS)

BABIS: Ce crezi că-i spunea șugubățul de cumnatu-miu, Vasilis, lui Vasilis nepotu-miu, pe patul de moarte?

IONAS: ?!

BABIS: Pun rămășag că nici nu-ți trece prin căpșorul tău blond, nici măcar atât cât mi-a trecut glonțul ăla rătăcit - calibrul 7,62 - care m-a dat cu roatele-n sus și m-a pus pe tușă, că de la el mi-a făcut armata placa asta numerotată de argint cadou. Zicea: “Ascultă, mă mucea, fiu-miu, năpârstocule: în zidurile astea putrede e ascunsă o mare comoară, blabla, blabla, aur curat, 99,99%, cu care poți pune lejer pe labe jumătate din ticăloșii din Atena. Ai bun simț și nu mă întreba de unde o am că te pocnesc, cât ai zice pește, cu cârja grea de nuc, chiar așa paradit și pe patul de moarte cum mă vezi; important e că o am... Da, da, o am, agori mou, și dacă o am eu, posibil s-o ai și tu, numai puțină răbdare, numai puținâ îndemânare... Dacă ai să știi să asculți cum se cuvine pereții dărăpănăturii ăsteia, într-o bună zi, o vei găsi până la urmă și te va durea în găoază de chiar toată lumea. Gata, că mă cam grăbesc! Și acum, că tot am încheiat socotelile astea mărunte cu viața, să bem aldămașul. Dați-mi să golesc o vază de flori plină cu Ouzo!”, a mai răcnit bătrânul Vasilis adăugând însetat: “Iubesc Republica, trăiască Monarhia!”, dar până să mă-ntorc fuga-fuga de la bar, își cam dăduse sufletul hapciumpalitic, săracul... Deh, grăbit-grăbit, s-a dus pentru că era balcanic, așa cum a fost de fapt toată viața. Nici n-am apucat să-i mai pun, creștinește, lumânarea în mână că se încleștase deja... Încă îi port o amintire neștearsă: un ticălos superb și ordinar, dar minunat și căcăcios.

IONAS: ...Și a pus Kir Vasilis mâna pe comoară?!

BABIS: Da de unde, flăcăule. Fii solemn! Voi, ăștia cu lapte în barbă, vreți s-ajungeți din prima la rezultat... Credea nepotu-miu Vasilis la început, ca și tine de altfel acum, că tot ce zboară se papă și că are bulan; așa că, fără să mai aștepte să se termine parastasul lu’ tat-su, a început să ciocănească toți pereții, taca-taca, cu degetele lui străvezii de am crezut, în prima fază, c-o luase puștiul razna... Șase luni non-stop a ținut căutarea asta îndârjită a lui, până s-a dumirit că tat-su a vorbit așa la figurat, metaforic adică. Poet-poet. Noi, grecii, suntem categoric (chiar dacă, iniṭial, nu prea ne dăm seama) urmașii lui Homer, niciodată ai lui Chômeur... Po-po-po-po-po! Zidurile astea ale pensiunii ascund aur cu nemiluita, dacă știi să le administrezi... Ai priceput?

IONAS: Cam.

BABIS: Toți de-alde tine visează cai verzi pe pereți în loc să pună osul la muncă. Așa era și cu nepotul de Vasilis, dar mulțumesc Cerului că a luat-o pe calea cea bună. Între timp s-a băgat pe interes și a ajuns președintele KKE¹ al Tykotosului, face parte din PAME² și chiar este simpatizant ADEDY³. A băgat, la sfatul meu dezinteresat bineînțeles, câte șase pătucuri în fiecare cămăruță și s-a înscris, cu pensiunea asta a lui, în Internațional Youth Hostel de unde primește o subvenție frumușică ca să cazeze studenții din toată lumea... și acum își permite chiar să aibă nu una ci două amante, din care una fițoasă, de la Paris, care îl suge regulat de bani, iar cealaltă, pe care-o cunoști și tu și căreia îi mai scapă ceva firimituri când își aduce aminte de ea, o năsoasă de-a noastră... Bună iapă, franțuzoaica, de-ți vine să-i sorbi apă din ceașcâ, numa’ că nu prea are chef să ṣteargă copilașii la fund...

IONAS: Vorbiți, cumva, de mademoiselle  Dominique?

BABIS: Nu, de mama, de cine altcineva?! Ti-ha! De unde știi cum o cheamă?! Vasilis  n-a adus-o niciodată pe aici, la Trojan Horse. În fiecare sezon când apare, o ține ferită de ochii lumii, doar la Atena, la Continental, la cinci stele... Po-po-po-po-po!!! Te pomenești c-ai tras cu urechea, nătărăule?

IONAS: N-a fost, deloc, nevoie. A sunat dânsa la recepție, acum două săptămâni, să-l caute pe Kir Vasilis care tocmai plecase la braț cu Kristina, pentru trei zile, la plantația lui de măslini de la Eghina.

BABIS: Curva tot curvă, indiferent de nație, nu zic că una ar fi mai cinstită decât cealaltâ... O fi mirosit duduia ceva de și-a călcat pe inimă și a sunat la noi la recepție... Vasilis, știe?

IONAS: Cum să nu. Chiar dacă aș fi uitat să îi spun, are destule urechi pe aici.

¹ Partidul Comunist din Grecia

² Frontul Tuturor Lucrătorilor

³ Confederația Greacă a Funcționarilor Publici

BABIS: Mda, nimic de condamnat. Cine poate oase roade! A face dragoste, cu două sau cu nouă femei în același timp, dacă bineînțeles te ṭin curelele și punga, nu este ceva ilegal și nici nu îngrașă, cel mult îți întărește bucile. Sport, sport. Mișcare,        hâța-hâța, asta recomandă și medicii... Sper că nu i-ai spus nimic despre buzata aia tuciurie.

IONAS: N-a fost nevoie. La atât, mă cam pricep și eu.

BABIS: Po-po-po-po-po! Po-po-po-po-po! Vezi că sună unu’ grăbit la recepție! Dacă e bețivanul de Napoleonis, nu sunt. Sunt alergic la penele lui înfoiate. N-am întălnit, în viața mea, un papagal mai perfect decât ăsta.

 

SCENA 4

(DINA, BABIS, IONAS)

BABIS: Hei, hei, hei! Unde crezi că te strecori, baborniță? Ce-i aici, sat fără câini?

DINA (în alertă): N-am!!! Cât e ceasul? Am pus-o! Trebuie să ajung neapărat și imediat după masa de dimineață, până nu se împrăștie toți bătrânii de la azilul “Îngerii obosiți”  care pe unde, altfel am lucrat în zadar toată săptămâna...

BABIS: Tu și munca, ha! De când întinsul palmei e considerat pe aici muncă?! Poate la turcii voștri. La noi, nu... Nema e dilema.

DINA (în alertă): N-am!!! Cât e ceasul, am zis?!

BABIS: Trage-te din priză! Ușurel! Primul microbuz vine de-abia peste-o oră, dacă vine. Doar n-ai de gând să îngheți în refugiu, să te faci stafie în stație, Dino... Stai, luate-ar să te ia, pe canapeaua asta, dar fără papornițele tale cu mizerii. Lasă-le ușor, lângă intrare, să nu se verse. Așa, așa. Calm. Nu se-atinge nici măcar Rozi pechineza de ele, de împuțiciunile alea. Ai transformat camera ta într-un adevărat focar de infecție. (părintește) Se poate? Noroc că aerisesc țărăncile alea de cameriste întruna, altfel am fi primit o groază de reclamații de la studenți până acum. Te credeam o femeie cultă. Ai trecut prin atâtea teatre, ai avut de-a face cu atâția oameni distinși mirosind a parfumuri scumpe: dirijori, compozitori, maeștri coregrafi, tenori, impresari, directori... Dacă ai avut de-a face cu Ursinschi, totul are o limită. Potolește-te! Ai, totuși, o vârstă!

DINA (arțăgoasă): Înțelege odată că n-am! N-am!!! Dacă n-am, n-am! Crezi că nu înțeleg încotro bați, colonele și totuși încerc să te ascult, asta pentru că sunt o credincioasă notorie... Ascult? Ascult! Cât e ceasul?

BABIS: Carpe diem!

DINA (exasperată): Lasă înjurăturile astea de mahala! Am pus-o, am pus-o! Cât e ceasul, hodorogule? Credeam că ai placă de argint la cap, nu și la timpane.

BABIS: Și eu, lebădă mică, credeam că nu ai rămas șontoroagă de atunci, de la ultimul tău spectacol, când ți s-a-nșurubat călcâiul într-o groapă din scenă, lebădă jumulită.

DINA: Ahhh! Porcule! Grohhh! Grohhh!

Moment penibil întrerupt de sunetul neanunțat și brutal al probării unui ciocan rotopercutor. Pâlpâit caracteristic de becuri chinezești.

IONAS: Sunt muncitorii supercalificați de la Macedonia is Greek, șefu’. Golesc totul. Au venit, încă de la cinci, cu cele mai noi și mai performante utilaje. O oră întreagă au tot cărat în subsol. Scule de mii de euro, nu glumă. Nu lasă pe nimeni să se atingă de ele.

BABIS: Firmă serioasă. Ce ți-am zis! Ăștia ne rezolvă. Cred c-o să le purtăm o amintire nepieritoare. Du-le, din partea mea, câte un ceai cu chili! Băutură, deocamdată nu!  Adu-i și Dinei un ceai!

DINA: O cafea!

BABIS: Un ceai!

DINA: Ceaiul e pentru cei slabi de înger. Mie adu-mi o cafea ca să-mi strălucească ochii! O cafea îmbunătățită cu cincizeci de Metaxa! Dacă dorești o sută, o sută să fie! Știi bine că nu îmi place să te contrazic defel.

 

SCENA 5

(DINA, BABIS)

BABIS: Spune-mi, de ce nu ești femeie de înțeles? Po-po-po-po-po! De ce nu ești femeie de comitet? De ce vrei să-l jefuiești pe nepoțelul meu, pe Vasilis? M-a iubit atât de mult până acum - nu pot să-l părăsesc ca pe un dobitoc, mai ales că a început să-i meargă atât, atât de bine încăt îmi vine să mă eutanasiez... De ce vrei să muști mâna care te-a hrănit? De ce profiți de faptul că e atât de ocupat cu viața lui? Așa nu se mai poate, cucoană, așa nu mai poate continua. Înțelegi, nu?! Orice consumație, oricât de măruntă, trebuie achitată. Asta este esența capitalismului sângeros, doamnă. Înțelege că nu-ți pot spune tovarășă de suferință din două motive: sunt mic-burghez.

DINA: Înțelege odată că n-am! N-am!!! Dacă n-am, n-am, colonele! Crede-mă!

BABIS: Jură!

DINA: Căcat. Jur! Dacă știam ceva rusă, mă făceam bibliotecară la Harvard.

BABIS: Nu așa. Trage aer în piept. Jură pe sufletul tău nenorocit! Jură pe icoanele tale mincinoase pe care le tot vânturi sub nasul tuturor!

DINA: S-o lăsăm moartă că măcăie. Acum... chiar că am pus-o!

BABIS: Deci, ai?! Am pretenții de la o intelectuală rasată ca tine. Cinste, corectitudine, exemplu personal, abnegație, dăruire.

DINA: Gladiole, nu vrei? Nu mă mai aburi. Aici nu suntem în armată, domnule Lozincă.

BABIS: Știu, suntem la Trojan Horse. Ai sau n-ai?

DINA: Am, adică n-am. Nu mă sili să fiu prea sinceră, s-ar putea să am migrene imediat după aceea.

BABIS: Po-po-po-po-po! Po-po-po-po-po! Plătește măcar jumătate, altfel trebuie să eliberezi urgent dependința! Și așa se plâng studenții că n-au unde să fumeze și că miroase peste tot a tămâie.

DINA: Să iasă în stradă, să-i ia pulsul... Bine că au unde să se reguleze. Pentru asta găsesc destul loc: pe scări, în toalete, în lift, pe măsuțe, în camera de bagaje, pe scara de incendiu, după uși. Oriunde altundeva, numai în paturi nu... Numai sămânță împrăștiată peste tot, chiar și pe lustre, de parcă i-ar fi mânat diavolul de la spate. Toată noaptea numai icnete și mugete, mugete și icnete, de nu pot să închid decât un ochi. De aia am riduri cât canalul de Suez, la vârsta mea fragedă. Să iasă pe terasă, la răcoare. Să pună mâna pe o carte... Am de ales? ...N-am, nu-i așa?

BABIS: Dina! Ce înseamnă pentru tine 50 €? Un fleac.

DINA: Mărunțiș, nemărunțiș, știi bine că oricât aș strânge nu sunt banii mei, ci doar un împrumut. Jur. Bine, plătesc. Jumătate.

BABIS: Po-po-po-po-po! Po-po-po-po-po! Când?! Când?!

DINA: Nu mă presa. Dacă am spus că plătesc, plătesc. Dina Balerina n-a rămas nimănui datoare, nici măcar cu o scobitoare folosită. Astăzi nu, e duminică, zarafule. Crede-mă. Am alte planuri cu ei azi, alte socoteli... mâine poate. Sigur, poimâine. E sărbătoare și când e sărbătoare oamenii sunt mai generoși, chiar și bărbații nemăritați. Ionas e martor... Hooo! Plătesc!!! ... Am pus-o! Chiar că am pus-o! Cât e ceasul, Ionas?

 

SCENA 6

(THEOLOGOS, IONAS)

VOCEA STRIDENTĂ A LUI THEOLOGOS: Ionaaas! Allodapon¹ Ionaaas! Controlul actelor! (bătăi repetate în poarta veche din tablă) Dă drumul în spate! Ionaaas! Ionaaas! Allodapon!

Se aude hârșâitul de deschidere al porții glisante și zgomotul penibil al unui moped cu toba spartă.

THEOLOGOS: Ionaaas! Ionaaas! Mișcă-ți mai repede hoitul că sunt grăbit. Am întârziat la Bouzouki-ul de criză organizat de Napoleonis. Auzi la el ce idee, în loc să se spargă farfurii la final, se aruncă cu șervețele de unică folosință... și asta în timp ce toată lumea aia străină, toate cucoanele alea în călduri filmează, dragele de ele... Cum mai știm noi să ne facem de cacao cu atâta sublimă măreție...

¹allodapon- străinule (gr.)

Mana mou, mana mou! Cum ne mai batem joc de sfintele noastre tradiții! Ne ducem de râpă... Ce caută perna asta mototolită aici? Aha! Te pomenești că dormeai? ...Dormeai?!

IONAS: Vreți să mint? Vreți să vă spun că jucam bambilici?

THEOLOGOS: Mounopano! Ce-i cu harababura asta, malaka? Știi că pot să te bag la arest? De ce n-ai pregătit fișele?

IONAS: Crede-mă, dom’ Teologos, azi noapte, pe la unu, a năvălit un grup neanunțat de 60 de japonezi speriați de bombe, din care niciunul n-avea habar de engleză. Toți erau bâtă... de-abia i-am terminat de cazat, nici n-am avut timp să respir.

THEOLOGOS: Gamata! Nu mă interesează aspectul. Ți-am spus de atâtea ori să îi pui pe toți pe culori: albe pentru evrei, roșii pentru arabi și pentru albanezi - albastre. Simplu, idiotule. Celelalte culori nu prea mă interesează și nici nu prea mă inspiră, deocamdată. Astea în primul rând. “Maimuțele”, “elefanții” și nevăstuicile”, deocamdată, îți repet, nu mă interesează, nici pe mine personal și nici în general Poliția Turistică, doar știi... Vrei să obții cartea verde, fă-ți treaba ca lumea, băiete. Ai noroc că ramolitul de Babis mi-e prieten, altfel nu aș fi închis ochii pentru un emigrant care lucrează la negru, deși nu are, legal, acest drept... Întotdeauna când un emigrant lucrează la negru, doi din ai noștri trebuie să zacă pe tușă! ...Apateonas! Pusti! Na pas na gamitheis!

IONAS: Încerc să fac față situației, dar nu sunt decât unul singur. Nici dacă m-ar fi făcut mama caracatiță, nu cred că m-aș fi descurcat mai bine de atât. Cu afluxul ăsta continuu de studenți, ar trebui să fim cel puțin trei la recepție, măcar doi pe schimb.

THEOLOGOS: Io-te-te la el, puțoiul! Nu faci tu regulile în țara asta, allodapon. Malaka! Auzi la el, trei pe un schimb!!! “Dacă într-o țară laptele copiilor săraci îl beau câinii burghezilor, în acea țară nu se poate vorbi niciodată de dreptate!”, vorba răposatului Kaddafi. Nu măcăia nimeni în fața lui. Mare om, mare caracter. Păcat că l-au ciuruit atăt de tânăr, și prin față și prin dos; nici nu împlinise măcar 70... Nu vreți, cumva, ca Vasilis să vă dea și câte o gagică jimbată, cu garoafă de plastic în păr, la fiecare, ca nu cumva să nu vă plictisiți? Ha, ha! Stai să-ți spun una bună. Știi de ce nu poate scrie nicio femeie tragedia prin care trecem?

IONAS: De ce, dom’ Teologos?

THEOLOGOS: Pentru că n-are ouăle tari! Ha-ha! De aia!

IONAS: Nu văd legătura... Ar trebui să râd?

THEOLOGOS: Malaka! Te-ai hotărât, în sfârșit, ce hram porți? Nu se poate să nu-ți aduci aminte chiar nimic din trecutul tău. Cand îți aduci ceva aminte, anunță-mă.       De-abia atunci o să analizăm temeinic, în consiliu, dacă ai sau nu dreptul la cartea verde... Ai grijă ce faci și cum te miști! Crezi că nu știu ce faci cu camera 3? Malaka!

IONAS: !!!

THEOLOGOS: Crezi că nu știu că o închiriezi la borfașii din port, cu ora, pentru “frichi-frichi”? Vrei să zbori? Nicio problemă. Sunt cu ochii pe tine, allodapon! Mana mou! Mana mou!

 

SCENA 7

(IONAS, NADEJDA)

NADEJDA: A trecut? A fost cumva pe aici?

IONAS: Cine să fie, Nadejda?

NADEJDA: Cum cine?! Cățeaua aia veșnic în călduri care și-a scos nasu’ la purtare, pe care-am crescut-o ca pe o fiică!

IONAS: ...Aaa, cățeaua?! A luat-o Kristina cu ea, la Eghina. Zicea că nu poate să trăiască atâta timp fără ea, fără să-i mângâie blănița inelată.

NADEJDA: Cățeaua! Ordinara! Nu i-ar fi un pic de rușine, după ce sărmanul Vasilis a făcut ce a făcut pentru ea. Acum se ține și cu femeile. A văzut prea multe filme artistice de vineri... De când era mică îi plăcea să se zgâiască la televizor, imediat cum adormeam frântă pe fotoliu, până mult după miezul nopții... Cu femeile?! Lasă-mă! ...Vorbești serios?

IONAS: Și cu femeile și cu bărbații, doar e o cățea în toată regula. De fapt, trebuie s-o recunoaștem, o cățelușă... foarte simpatică și cu lipici. Are un miros foarte antrenat.

NADEJDA: Mie-mi zici? Simte mirosul de piele de portofel de la doi kilometri distanță, doar o cunosc de atâta timp... numai că nu știam că acum umblă și după femei... Nu mă omorî!... Ești sigur? Nu e o glumă, nu?

IONAS: Ba chiar umblă și prin tufișuri, după puștanii de la liceu care fumează acolo. La mucoșii de grădiniță, n-am observat încă să se bage. Umblă după interes, se capătă tot timpul cu ceva între dinți... Recunosc, o dată a fost și cu mine.

NADEJDA: Ești sigur? Depravata. Lacoma. Dacă o reclamă cineva, sigur îi pun interdicție cei de la Poliția Turistică și o expulzează. De obicei, mai devreme sau mai târziu, aflu de toate escapadele ei și încerc să dreg ce mai este de dres... De asta cu tine și cu copiii, nu mi-a zis nimic... Ai grijă, ești băiat tânăr! Circulă tot felul de boli!

IONAS: Doar o singură dată, nu știu ce m-a apucat. De obicei, știi cât de mult o urăsc când trage de mine... I-am dat un cârnat, deși nu cred c-avea voie... se lingea atât de sugestiv pe bot, încât a trebuit să cedez. L-a apucat, hăști, dintr-o înghițitură.

NADEJDA: Taci, odiosule, nu vreau ca să știu de fanteziile tale bolnave.

IONAS: Asta pentru c-a fost cuminte când am dus-o la coafor. (Jur! Kristina mă obligase!) A scheunat să rămână la mine în cameră, dar asta ar fi însemnat prea mult timp petrecut împreună, ar fi însemnat s-o fac pe Kristina geloasă, așa că am mai dat-o și la alții mai odihniți, să se ocupe temeinic de ea... lui Kostas Ologul, de exemplu, lui Babis, lui Napoleonis, chiar și lui Theologos.

NADEJDA: La toți deodată?!!!

IONAS: De ce nu? Nu părea s-o deranjeze defel. Avea coada foarte ridicată. Era în elementul ei, părea atât de fericită. Se strecura mârâind printre picioarele tuturor și le lingea degetele.

NADEJDA: Ce josnic... din partea lor, să accepte una ca asta de la o amărâtă. Cred că era tare beată. Nu știu cu care din tații ei seamănă. De fiecare dată când bea ceva mai tare își pierde cumpătul.

IONAS: N-aș putea să bag mâna pe fierul de călcat încins, pentru asta... N-am văzut-o bând decât lapte cu biberonul.

NADEJDA: Cu biberonul?! Aoleu! Dacă află Vasilis, precis că-i dă cu șutul din Trojan Horse. Și câte intervenții, câte intervenții...

IONAS: Da’ de unde, chiar el o încurajează sistematic să facă asta. Ori de câte ori o vede trăgând abitir din biberon, o mângâie drăgăstos pe piept.

NADEJDA: Pe piept?! Credeam că e un om serios.

IONAS: Și ce, oamenii serioși nu se...

NADEJDA: Taci! S-a întors lumea cu dosu’n sus! Au înnebunit toți, toți! ...Cum, și Vasilis?! S-a dat cățeaua și la el?

IONAS: Mai ales la el, dar dacă mă gândesc, mai mult el la ea... La Eghina am auzit că, în nopțile mai răcoroase, dorm toți trei înghesuiți în același pat: Kristina, Vasilis și la mijloc, Rozi.

NADEJDA: Care Rozi?!

IONAS: Păi despre cine vorbim? Despre Rozi, pechineza Kristinei! Nu, cumva, despre asta, Nadejda?!

NADEJDA: !!!

IONAS: ...Nu despre asta?!

 

SCENA 8

(BABIS, IONAS, DINA)

IONAS: A trecut Nadejda pe aici, părea foarte răvășită, o căuta pe Cameristă, pe cățeaua de fie-sa... Asta e lista cu semnături, ăștia sunt banii. I-am numărat, sunt toți. Cinci mii de euro în cap.

BABIS: A, bulgăroaica?! Iar a dispărut Camerista? Spune-i bulgăroaicei, indiferent de ce spune Vasilis, că o dau, că am dat-o deja afară. (numărând fișicul cu dexteritate) Da, da, totul pare corect, poate că și este corect, deși mă cam îndoiesc... Toți pensionarii, toate șulfele alea caută să mă-nșele. Toți vor să le aduc măsline și ulei extra virgin de la livada lui Vasilis de la Eghina, la jumătate de preț. La jumătate de preț în timpurile astea?! Po-po-po-po-po! Po-po-po-po-po! Clar. S-au învățat boșorogii să fie încolonați numai la chilipir. Ia să-i pui să strângă gunoaiele din parcuri, deh!... Ți-ai oprit și tu ceva? Nu contează, nu se poate să nu-ți fi oprit și tu ceva, doar te cunosc... Te cunosc?

IONAS: Când livrați marfa?

BABIS: Ce marfă?

IONAS: Uleiul extra virgin, măslinele...

BABIS: Po-po-po-po-po! Știi bine că recolta de anul ăsta e total compromisă. O scot eu cumva la capăt cu moșnegii ăia senili... De ce te interesează?!

IONAS: În cazul în care vin să întrebe, în cazul în care vin să bată cu bastoanele-n geam, în cazul în care sună la recepție, să știu ce să le spun.

BABIS: N-ai treabă. Dă-le, cu delicatețe, numărul meu.

IONAS: Ăsta? Dar e cartela expirată. Să le dau noul număr?

BABIS: Doamne-ferește! N-ai treabă, îți spun... Spune-mi, te uiți la cursele de cai de pe pista de la Atena? Le urmărești?

IONAS: Oarecum.

BABIS: Ce-i aia “oarecum”?! Po-po-po-po-po! Te uiți sau nu?

IONAS: Uneori, când am timp.

BABIS: Spune-mi, care ți se pare mai în vână: Theseu sau Agamemnon?

IONAS: Niciunul, sunt terminați psihic, chiar dacă în ultimele curse au confirmat. Dar e numai ceva temporar, ultima zvâcnire, au o oboseală acumulată... Ați urmărit-o vreodată cu atenție pe Milky Way?... Vine tare-tare gagica asta din urmă... Ați urmărit-o vreodată cum abordează cursa pe Romanian Song? Dar pe Nadja?

BABIS: Fâs! Nu mizez niciodată decât pe ai noștri, Ionas, chiar dacă în ultimul timp am cam dat-o în bară cu ei, dar se mai întâmplă și la case mai mari... Sper că e ceva trecător. Trebuie să fie ceva trecător, altfel nu știu pe unde să scot cămașa. Toți banii din seif i-am investit în curse... Pusti! Pusti! Suntem plini de datorii ca un w.c. plin de hârtii. Dacă ar afla Vasilis, m-ar... Ție pot să-ți spun. Suntem (desigur că ai observat, nu se poate să nu fi observat!) într-un faliment total și, dacă nu se-ntâmplă cumva vreo minune, să ne pice moca ceva din cer, ne-am dus dracului. Altfel nu ne revenim... Da, da, vorbesc despre împrumutul nerambursabil pe care ni l-au promis mahării de la Let’s Go Europe. Trebuie să apară experții lor cât de curând, să evalueze situația exactă la fața locului. Toți trebuie să avem grijă să nu ne prindă în ofsaid, altfel am îmbulinat-o definitiv. Pereții ăștia nu ascund niciun aur 99,99% ci căcat... Căcat!!! Căcat!!! Trojan Horse n-a mers niciodată cu adevărat pe profit. Noi, grecii, în afară de Onasis, nu      ne-am priceput niciodată să ne administrăm propriile afaceri. Toată pensia mea babană pe care armata mi-o trimite regulat în fiecare lună, o îngrop ca un idiot în zidurile astea. Apa, curentul, impozitele...

DINA (triumfătoare): Am venit să-ți plătesc, zarafule!

BABIS: N-am timp. Trebuie să ajung neapărat azi, la Atena. Trebuie să urmăresc pariurile... Întârzii...

DINA: Ei, na! Am venit să-ți plătesc. Ție! Tu mi-ai băgat sula-n coaste. E marți și, conform înțelegerii, am venit să-ți dau amărâții ăia de 50 de € pentru care ai făcut atâta scandal... Și, pentru că mi-a mers atât de bine astăzi la cerșit, îți plătesc în avans și pentru trei luni înainte. Sunt o mare doamnă, sunt chiar Doamna... Numără-i, de față cu mine!

BABIS: Dina, fii de înțeles. Feribotul pleacă-ntr-o oră!

DINA: Să plece! Numără-i! Eu, una, am venit să-ți plătesc. (pune pe birou o sacoșă destul de grea, plină de mărunțiș) Numără-i, de față cu mine, altfel fac urât, să știi!

BABIS: Dinaaa!!! Înțelege, n-am timp! Dă-i, te rog, lui Ionas, am totală încredere în el.

DINA: Ce treabă are Ionas? Ai vreun câștig, Ionas, în afacerea asta?

IONAS: Nu, desigur că nu, Dina... Ce-ți închipui?!

DINA: Ai văzut? Numără-i, zgârcitule, am zis! Satură-te de numărat!

BABIS: Po-po-po-po-po! Po-po-po-po-po!

 

SCENA 9

(BABIS, IONAS, THEOLOGOS)

Prin deschizătura generoasă care comunică cu recepția, îl vedem pe Ionas întors cu spatele, gesticulând nervos, vorbind în același timp la două telefoane fixe și împărțind fișe colorate de cazare și chei, nenumărate chei, unei grămezi flămânde de mâini întinse... Rumoare, voci în crescendo, sunetul disperat al clopoțelului, râsete amestecate cu tonuri ridicate, tăcere.

BABIS: S-a-ntâmplat ceva, Ionas?

IONAS: Ce să se-ntâmple? Ca de obicei!

Rumoare, voci în crescendo, sunetul disperat al clopoțelului, râsete amestecate cu tonuri ridicate, tăcere. Scandal.

BABIS: Ionas? Ce vor beliții ăștia, Ionas?!

IONAS: Ce să vrea? Zic că sunt prea înghesuite camerele.

BABIS: Futu-i! Spune-le că aici e o pensiune de căcat pentru studenți, nu e Continental. O amărâtă de pensiune de tranzit. Vor cam multe de 7 € pe noapte pentru un pat, cameră de bagaje, plus micul-dejun inclus.

IONAS: Le-am spus, dar nu vor defel să-nțeleagă!

BABIS: Și?!

IONAS: Vor să discute cu patronul de la Trojan Horse?

BABIS: Care patron?! Aaa... cu Vasilis?! Lasă-mă! De unde să-l iau pe Vasilis la ora asta? Cine știe în ce scorbură mai e băgat...

Ionas încearcă să parlamenteze cu cei din fața recepției. Inutil. Scandalul izbucnește în toată regula. Se aruncă cu chei din toate părțile.

BABIS: Ionaaas! Ce mai vorrr?!

IONAS: Aceeași problemă, numai că acum e  mai încurcată: vor banii înapoi.

BABIS: Au înnebunit?! Ce bani?! ...L-ai sunat pe Theologos?

IONAS: De ce să-l sun?!

BABIS: Păi, e autoritate, să rezolve problema... Spune-i să-și mute fundul puturos imediat încoace, spune-i că s-au răzvrătit imperialiștii și ne-au declarat război!

IONAS: Păi nu este nicio problemă, de ce să-l sun?! S-a mai întâmplat și altă dată. Dacă nu le convine, le dăm banii înapoi și gata. Vin alții.

BABIS: Întotdeauna este o problemă când trebuie să dai cuiva banii înapoi. Ce-i luat e bun luat. Sună-l, dracului, pe Theologos! (fluieratul prelung al unui signal însoțit de un urlet)

IONAS: A apărut deja, din instinct, cred că era prin zonă.

THEOLOGOS: Hei, mânca-v-aș! Ce-i aici, club de negri?! (Râsete și chiote. Aplauze peiorative. Vociferări. Fluierături.) Da, da, ce vă hliziți? Eu nu sunt Maradona, eu sunt Bella Donna! Poponarilor!

BABIS: Nu-ți mai răci gura, prietene drag, salvatorule mediteranean! Mounopano! Sălbaticii ăștia moderni nu înțeleg o buche din ceea ce le spui.

THEOLOGOS: Cum să nu-nțeleagă?! Greaca e doar una dintre cele mai vechi și mărețe limbi de pe pământ.

BABIS: Tocmai de aia e de nerecunoscut pentru păsăreasca asta a lor, tocmai de aia nu sunt în limbă după ea... Mana mou! Mana mou! Tocmai de aia.

Se aude un răsunător și colectiv: “We are citizens of U.S.A!!! U.S.A!!! U.S.A!!!”. Zgomot de sticlă spartă. Se aruncă, din abundență, cu suluri desfăcute de hârtie igienică care zboară peste tot.

BABIS: Am dat de dracu’ cu scandalagii ăștia. Nu prea sunt așa ușor de prostit. Ce zic, Ionas?

IONAS: Zic că sunt cetățeni americani. Zic că au toate drepturile din lume.

BABIS: Nu dau niciun căcat pe cetățenia și pe drepturile lor. Spune-le, ce te coiești?!

THEOLOGOS (se agită cocoțat cu greutate pe tejghea): Gura, cu toții! N-aveți nicio grijă, rezolvăm imediat problema asta futută... Care-i problema?! Problem? No problem! (strigăte de “Yes! Yes!”, râsete. Teologos ridică ferm deasupra capului insigna imensă pe care scrie “Tourist Police”, moment suav de reculegere) Iu, americans? Hotel Trojan Horse no gud? (vociferări: “Reception! Reception!”) Daxi, ochi! Lisint, americans! No problem! Trojan Horse is not gud for iu?! (vociferări: “No! No!”) Okei, okei! Iu gou tu American Ambasi... American Ambasi e big hotel, American Embasi e gud hotel for iu... Iu numi ambasi, daxi? ...Aut! Aut! Aut!

 

SCENA 10

(DINA, BABIS, IONAS, THEOLOGOS, NADEJDA

DINA: Drace! Ce bairam a fost, fraților, pe aici?! Hoarda aia destrăbălată care-a ieșit era cât pe ce să mă dărâme.

BABIS: O-o-o-o-o! Po-po-po-po-po!

Răsună scandări care se pierd în depărtare, ceva de genul: “God Bless America!!! Trojan Horse is sheet! Trojan Horse is sheet!”

BABIS (sfârșit): Apateonas, apateonas! Vasilis, Vasilis! Malaka! O-o-o-o-o! Uitați-vă la ea! A apărut floricica! Cireașa de pe colivă! Mana mou, mana mou! Numai tu mai lipseai, cotoroanță, ca să fie tacâmul complet... “Min alazis kathe mera krajion, giati mu xeis kani ton poutso uranio toxo!”¹ Pălăria ta mă excită complet, Dina, Dina... E cumva din primul război mondial?

DINA: Cât mai e ceasul, fraților? Ha! Ce dinți mari ai, domnule Theologos. Ieri erai știrb și azi ai ditamai dantura de cal.

THEOLOGOS: Nu sunt ai mei, sunt ai lui soacră-mea. Caz de forță majoră. I-am împrumutat pentru dicție, pentru prestanță.

DINA: Săraca, și ea cum se descurcă fără ei?

THEOLOGOS: Bine, cred. De fapt, cred că nici nu le-a observat lipsa. Nu-i folosește când doarme.

DINA: Doarme și ziua?!

THEOLOGOS: Tot timpul. E atât de multă liniște de când doarme. Chiar prea multă liniște, dacă mă gândesc mai bine.

DINA: Ce fericită. Eu nu pot nici măcar noaptea. Tot timpul numai mugete și gemete, gemete și mugete. Azi noapte am auzit și niște măcăituri...

THEOLOGOS: Invidiaz-o, invidiaz-o! Când ai să ajungi și tu ca dânsa, ai să te relaxezi complet, ai să dormi și tu tot timpul, Dino... 24 din 24.

¹ Nu-ti mai schimba zilnic rujul pentru că penisul meu arată deja ca un curcubeu! (greacă)

DINA (naivă): N-am înțeles, cum adică să ajung ca ea?

THEOLOGOS: Țeapănă, adicâ rigidă. Dau de băut la toată lumea. Sunt fericit, mâine îi facem, drăguței, aniversarea de șapte ani. (râsete grotești)

DINA: Căcănarule!

THEOLOGOS (către Ionas care adună tăcut mizeriile lăsate de conflict): Nu credeam să fie atât de greu... Căcănar, necăcănar, cel puțin sunt încă viu. O-o-o-o-o! Po-po-po-po-po! Sunt viu, nu? Mișcă-ți curul până la bar și adu-ne ceva tare de băut, allodapon!

BABIS: Adu-mi și mie un rom. Dublu.

DINA: Și mie un Metaxa. Și o farfurie de măsline Kalamata alături. N-am băgat nimic în gură de azi dimineață, nici măcar o... (râsete și mai grotești din partea lui Theologos)

NADEJDA: N-ați văzut-o pe fiica mea? N-ați văzut-o pe fiica mea?

BABIS: Pe Cameristă, pardon, pe fosta Cameristă? Țț! Cine știe pe unde se arde, haimanaua!

THEOLOGOS: Las’ că vine ea înapoi, bulgăroaico, cu coada tocită între picioare, când îi mai trec căldurile. Nu și-a găsit încă prostul căruia să-i pună pirostriile... Stai jos aici, pe un scaun, ia-ți ceva țeapăn sub fund.

NADEJDA: Nici tu, Ionas, n-ai văzut-o?

IONAS: De alaltăieri, nu. Pe cuvântul meu. Stai liniștită, se întoarce ea. Nu e nici prima, nici ultima oară când face asta.

BABIS: Fraților, astăzi e o mare sărbătoare...

DINA: Sărbătoare, ce sărbătoare? În calendarul meu nu scrie nimic despre sărbătoarea asta păgână a ta... De unde-ai mai scornit-o?!

BABIS: Ionas, întinde un cearșaf nou pe biroul lui Vasilis și sună-l pe butoiul de Napoleonis să ne aducă ceva de băgat pe sub nas. Se cuvine să sărbătorim. Vinul îl plătesc eu, mâncarea vă cam interesează.

NADEJDA: Dacă-i bal, bal să fie. Ce sărbătorim? Ce sărbătoriți?

THEOLOGOS: Chiar așa, Babis, ce sărbătorim?!

DINA: ???

BABIS: Trebuie să adăugăm cu creionul chimic această nouă sărbătoare în calendar. Realizați? O sărbătoare foarte importantă, poate cea mai colosală pentru toți: “Ziua în care am spus, pentru totdeauna, NU!”

IONAS: Cui?!

BABIS: Nouă înșine, bineînțeles! Mai încape, cumva, vreo îndoială?

Zgomote teribile de picamere, polizoare electrice și bormașini de mare putere răzbat din subsol și copleșesc încăperea, încât ai putea crede, după zgâlțâiturile mobilierului, că un puternic cutremur este în plină desfășurare.

BABIS (teatral, încercând sâ acopere hărmălaia): Să închinăm cu pioșenie pentru Macedonia is Greek! Bine că, cel puțin, mai muncește cineva conștient în țara asta!

 

(Continuarea în numărul următor)


Comentarii cititori
sus

Gheorghe Truță

 

O zi din viața unui jurnalist fără jurnal
- piesă în cinci tablouri -
După Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, de I.D. Sîrbu

 

 

Personajele:

GARY
OLIMPIA
UMBRA RABINUL SOMMER
UMBRA MAMA
UMBRA TATĂL
MOȘU
CANDID
PROFESORUL MEFISTO
BĂTRÂNUL PENSIONAR
BĂTRÂNUL ACTOR
CAFTANGIU
UMBRA BLAGA
UMBRA POPA AGÂRBICEANU
UMBRA GORBACIOV
UMBRA UNCHIUL DESZO
Un cerșetor, un „civil”, VOCEA, voci.

 
Pasajele marcate cu bold sunt citate din Jurnal.

 
TABLOUL I

O cameră modestă, dintr-un bloc „socialist”, cufundată în penumbra unei dimineți-devreme: sufragerie, bucatărie, hol. Cărți peste tot: pe rafturi, pe pereți, pe dușumea, care amenință să se prăvălească și să soarbă aerul, puțin, dimprejur. Al doilea obiect „sacru” al încăperii e Frigiderul: mare, alb, ca un bibelou, la vedere. Într-un colț, delimitat de o simplă linie șerpuitoare de cretă albă sau, la latitudinea Regizorului, de o perdea incoloră, e Pavilionul Umbrelor. De aici vor păși, pe rând, văzute doar de Gary și, evident, de spectatori, Personajele-Umbră. Se vor deosebi de Personajele-Vii prin îmbrăcăminte: un soi de anteriu simplu, cenușiu șters, purtat deopotrivă, ca o uniformă a umbrelor, de bărbați și femei. Umbre vor fi uneori chiar personaje vii, dar care în mod real nu pot lua parte la scena respectivă. Cele cinci tablouri pot  face  parte din anotimpuri diferite, împreună alcătuind o zi cât o viață. În Tabloul I: iarnă.

Gary, singur, se așază la măsuță. Intră Olimpia zgribulită, vânătă de frig.

OLIMPIA (țipăt mic): Gary... stai pe întuneric?!

GARY: Întunericul stă prăvălit peste mine! E ca în fraza aia, pe care o aud tot mai des: C u t a r e  e ... pe moarte. Mai grav e când Moartea este pe... C u t a r e!

OLIMPIA (își suflă în palme): Ai chef de panseuri, Gary... mă bucur că azi ești mai vesel! (În cameră, lumină puțină... Decisă!) Aseară ne-am culcat cu găinile și am economisit o juma de kilovat... azi ne putem face de cap! (Apasă comutatorul: degeaba...) Uitai că intrarăm în programul de iarnă, cu lumină de la nouă...

GARY:... la două!

OLIMPIA: Uf, mi-a degerat deștiu’ ăl mare! (Fuga la aragaz: fâsss...) Dar nu e nici gaz, Gary.

GARY(calm): Și gazul vine la tot la nouă și pleacă la două fix, Limpi!

OLIMPIA: Așa e, am uitat...

GARY: N-avem curent, nu e gaz... dar măcar avem lapte.

OLIMPIA: Poate mâine... Ieri m-am dus la ora șase la rând și s-a terminat laptele la zece persoane înaintea mea. Azi am fost la patru... și s-a terminat chiar la mine. Îmi venea să plâng... de ciudă și mai ales de frig: sunt doișpe grade minus afară.

GARY: Nu te mai duci deloc, Limpi dragă! Știu că o faci pentru mine... dar îți jur că nu-mi trebuie nimic cu prețul ăsta! Te implor, Limpi!

OLIMPIA (hotărâtă): Ba mă duc! Eu sunt vinovată că am ajuns târziu: acum cinci zile m-am dus la trei ... și-am prins. Azi-noapte, am pus ceasu’ să sune tot la două jumate... da’ nu l-am auzit. Visam că stăteam sub nuc, la casa părintească, cu tine și cu soră-mea, și mâncam plăcinte cu mărar. Doamne, niciodată n-am fost mai lipsiți ca acum... Tata, Simion, dintr-un singur salariu la Atelierele C.F.R, ținea o casă cu patru fete, toate date la școală... dar nu ne lipsea pâinea de pe masă. Laptele îl dădeam la pisici... Cînd mergeam cu mama-n piață... piața vuia de zgomot... tarabele erau pline de tot ce vrei... Nu mai vorbesc de sărbători...  La sărbători masa se-ncovoia de cozonaci, plăcinte și fripturi. Acum mă gândesc cu groază că vine Crăciunul... De Paști n-am roșit decât trei ouă: și p-alea mi le-a dat vecină-mea, de milă. Ea a stat la coadă, și-a prins... Bate-i Dumnezeu de ruși!

GARY: Ce-ai tu cu rușii la șase dimineața?!

OLIMPIA: Am... că ei au adus comunismu’. Pe care, e drept, și noi l-am acceptat, unii cu entuziasm... Apa nu acceptă uleiul: îl obligă să îi acorde favorul de a fi doar o pată rotundă și strălucitoare...

GARY: Comunismul nu l-au adus rușii, Limpi.

OLIMPIA: Da’ cine?!

GARY: Dumnezeu. Dumnezeu a pus ochii pe niște popoare și a zis: ia să-i vedem cum respiră sub un nou regim!

OLIMPIA: Am căzut din Grație: Dumnezeu s-a lepădat de noi! Dar până la Dumnezeu... să vedem ce punem pe masă!

GARY: Măcar nu te mai necăji, Limpi: N-avem lăptic, bem ceai de tei.

OLIMPIA: Flori de tei avem... dar era gata să n-avem nici d’alea! Astă-vară am suit-o pe Lulu, fata vecinei de la parter, în tei. Ea le culegea și ni le arunca... eu cu mă-sa le culegeam, din iarbă... Mi-a plăcut... eram ca-n copilărie! Ne-am umplut desăgile... și când ridicăm fruntea... lângă noi un haidamac, cu ghioaga în mână. Ce faceți aici? zice. Ăștia sunt copacii... poporului! Dup-aia m-am dumirit ce voia să spună: eram în parcul Romanescu numit Parcul Poporului! Atunci, pe moment, m-am pierdut și abia am îngăimat, ca proasta: Da, noi suntem... din popor, toa’șu... Naivitatea mea ne-a și salvat: omul ne-a privit pe sub sprâncene preț de câteva clipe și, încet, s-a îndepărtat. Niște amărâte, o fi zis. Și-avea dreptate. Suntem niște pârliți... tot poporul ăsta... în afară de câțiva. Când văd un cerșetor mi-e rușine să-i dau bănuțul: cum să dea un sărăntoc de pomană altui sărăntoc?! Da’ m-am luat cu vorba... mă duc să fac ceaiul. (Rotește rozeta robinetului: fâsss... Țipăt.) Nu e nici apă, Gary!

GARY: Aici Partidul a gândit dialectic: dacă nu e apă, să nu fie nici foc. Poate se iscă un incendiu... cu ce-l stingi?!

OLIMPIA: Noroc că nu sunt proastă chiar toată ziua: aseară am oprit apă pentru flori! (Toarnă apa dintr-un blid într-altul și pune vasul pe aragaz. Fâsss... Țipăt.) Am uitat că nu e gaz! (Repliere.) Bine că n-am găsit lapte... n-aveam cum să-l fierb! (Tot mai stăpână pe sine.) Gary, pot să fiu nițel crudă?!

GARY: E riscant, Limpi: Forma cea mai copilărească a prostiei e cruzimea.

OLIMPIA: Ba eu o să fiu o țâră crudă, Gary. (Ia din raft  Cartea de Bucate de Sanda Marin.) Fii atent, citez din Biblia bucătăriei. Primul fel: ochiuri la capac.

GARY (mârâit): Știi bine că n-am voie ouă...

OLIMPIA: Atunci... friptură în sânge cu garnitură de hrean.

GARY: La diabetul meu, Limpi...

OLIMPIA: Păi vezi, Gary... de-asta Partidul nu-ți dă mâncăruri grele... că nu le poți duce! Are grijă să nu crăpi... Totuși, eu ți le pun pe masă! Ascultă: ostropel de căprioară cu sos de mandive, măduvioare de miel cu garnitură de raci copți și salată de asparanghel... gulii cu ciuperci, iepure în sos de vin, vițel cu bame și costiță cu garnituri de roșcove și castane.

GARY (oare...): Există pe lume... așa ceva, Limpi?

OLIMPIA: Avem și noi: din toate... câte nimic! (Zvârle cartea.) Dar ne-a rămas cafea rece, de aseară! (Toarnă în două ceșcuțe: degetare...) E gata micuțul dejun, Gary:  simplu, dietetic, nu faci burtă! (Grijă.) Mîine o să avem lapte, jur! Am să mă trezesc la unu noaptea... nici nu mă mai culc! (Oftează.) Ne ocolesc până și bucuriile simple...

GARY: Ce sunt acelea „bucurii simple”, Limpi?

OLIMPIA: Pentru bunicii mei și pentru mine, în copilărie, bucuria totală consta în mirosul de pâine caldă, în bunicul scoțând din stup un fagure plin și dându-mi-l să-l gust, în cositul pe rouă, dimineața, în prinderea cu mâna a unui păstrăv, în dormitul pe șubă în podul cu fân, în șușuitul laptelui muls în șiștar, în botul umed al vițeilor, în strugurii mâncați cu pâine și caș... Astăzi, fiind intrați într-o altă zodie, bucuriile simple sunt cu totul altele: mă bucur că am procurat cartofi, că am făcut rost de insecticide, că mai am gumilastic pentru chiloții tăi... mă bucur cînd mai avem slănină și parizer pe două zile, că am găsit pâine hipoglucidă, și, în sfârșit, zaharină, mă bucur că vei face rost de două kile de telemea fără de care e vai de diabetul tău...

GARY (sorbind cu înghițituri mici): Heraclit de Craiovița ar spune: ”Nu te scalzi de două ori în aceeași ... sărăcie.”   Limpi, noi, de două  ceasuri vorbim numai despre mâncare...

OLIMPIA: Ipostaza Sărăciei lucii e chiar blocul nostru: două sute de celule organizate în jurul a două pubele de gunoi fetid... pe care le ocolesc și câinii: nimeni nu aruncă măcar o firimitură!

UMBRA RABINUL SOMMER (face un pas dincoace de teritoriul marcat al Pavilionului Umbrelor. Țeapăn. Cum spuneam, îl vede doar Gary.): Toate societățile care pun în prim plan hrana sunt rudimentare. E o reîntoarcere la Comuna Primitivă, unde principala grijă era mâncarea. A economisi o bucată de carne pentru a doua zi, când capul familiei s-ar putea să nu agațe nimic în săgeată, e un reflex de om al cavernelor. Frigiderele de azi sunt monumente de Preistorie. Excesul de economisire mă duce uneori cu gândul la enorma risipă de viață și materie din Natură. Ce-ar fi dacă fluturii și păsările ar încerca să zboare folosind o singură aripă, dacă peștii ar renunța la surplusul de înotătoare laterale iar copacii ar lua inițiativa să înfrunzească primăvara, folosind frunzele rebutate toamna trecută?! (Un pas în spate, dincolo, în Pavilionul Umbrelor.)

GARY: Am ajuns o națiune obsedată de haleu... (Viziune.) În acest moment... deasupra noastră, în apartamentele din stânga, din dreapta și dedesubt... în tot blocul, în tot cartierul... în tot orașul... în toată țara... suntem douăzeci de milioane de făpturi care, în aceeași clipă, trei, cinci... douăzeci de ore pe zi nu vorbesc și nu gândesc decât despre mîncare, care fac planuri din timp la ce coadă să se mai așeze azi, mâine... în fiecare zi! În orice casă se găsește  un monument al disperării: frigiderul. Alb, curat și gol. Gol ca un angajament solemn. Gol ca un cântec de ziua recoltei.   În  ’40, știindu-se că sunt de stânga, eram trimis mereu în linia întâi. Acum, când stînga e la putere, sunt trimis în linia întâi a foamei. Ce zici de asta, Tată?

Umbra Tatăl pășește, împreună cu Umbra Mama, dincoace de”limitație”. Se așază amândoi la masă, lângă Gary.

UMBRA TATĂL: Puterea este întotdeauna de dreapta.

GARY:Eu în toate am fost, vorba lui Limpi, cam stângaci... adică de stânga!

UMBRA TATĂL: Stânga rămâne de stânga numai atâta timp cât visează sau luptă pentru putere: de îndată ce-a cucerit această putere, încet-încet  ea trece, lent dar sigur, spre dreapta. Din acest moment, la stânga nu rămân decât văduvele, orfanii, cărturarii singuratici, câțiva foști dascăli, majoritatea comuniștilor naivi, prea sentimentali sau prea citiți.

GARY: Mă recunosc aproape în fiecare categorie!

UMBRA TATĂL: De stânga sunt țăranul și muncitorul, luați câte unul. Șefii-când se îmbată, când se rotesc, după ce ies la pensie...

GARY:Eu mă socotesc un soi de proletar naționalist.

UMBRA TATĂL: Pentru un proletar naționalismul e o tâmpenie de beție: pentru un muncitor, naționalismul e un lux de care se poate lipsi.

GARY:Totuși... ce e un proletar?

UMBRA TATĂL: Proletari sunt doar muncitoriizilieri nesindicalizați. Lumpen-proletarii sunt șomerii, argații, bețivii și vagabonzii, adică cei fără noroc.

GARY: Atunci, m-am decis: eu am fost mereu în ultima categorie! Dar cu naționalismul nu m-am lămurit...

UMBRA MAMA: Frate-meu, Alois Glaser, s-a întors șchiop din război. Era căruțaș la cârciumarul evreu, bea de unul singur, și gândea cu voce tare. „Așadar, vorbea singur, nu mai am niciun fel de națiune. Am fost ceh, nu mai sunt, am fost neamț, nu mai sunt, am fost ungur... nema .” „Domnii, spunea frate-meu, au dreptul să treacă de la un rege la altul, dintr-un partid într-altul: ar trebui și noi să trecem dintr-o limbă într-alta... Uite, eu m-am săturat și de români, îmi dau demisia, mă mut...” A murit sărac, undeva în Burgenlandul Austriei. Vorbea curent, ca și mine, vreo cinci limbi austro-ungare.

OLIMPIA: Tu ce faci, Gary... vorbești singur?!

GARY: Înaintăm bâjbâind spre propriul nostru trecut. Vorbesc cu umbrele mele. Tocmai conversam despre limbi!

OLIMPIA: Ieri, când curățam cartofii pentru care ai stat tu la coadă o juma’ de zi, mi-a venit o idee S.F., pe care mi-am zis să ți-o vând. O cumperi?

GARY: Depinde de preț!

OLIMPIA: Pentru scriitorii săraci e gratis: Într-o civilizație super, se constată deodată că Limba s-a îmbolnăvit și e pe moarte. S-a săturat de oameni, se retrage din Lume. Apar întâi bâlbâiții, apoi pălesc scrierile, piere textul cântecelor, amuțesc oratorii din tribune... Noțiunile, asemenea unor scoici goale, se sfarmă și se topesc în pământ...

GARY: Limpi... miroși a Odobescu!

OLIMPIA (impasibilă): O expediție, plecată pe urmele Limbii dispărute, găsește într-un crater de vulcan doi tineri care, iubindu-se, redescoperă Cuvântul edenic...

GARY:Deja ai intrat pe ulița Romeo și Julieta!

OLIMPIA (ușor „dezunflată”): Nu-ți place?! Și eu care credeam că va fi o capodoperă... (Stoică.) Da’ tot  ți-o spun: Expediția, după ce caută inutil pe tot globul, și chiar în Cosmos, își aduce aminte că la Jilava, în secțiunea de femei, au fost uitate două gaițe valahe. Le caută, le găsește: ele povestesc, bârfesc, se roagă și blesteamă în cea mai pură din limbile moarte... ( Gâlgăit de apă pe țeavă...Olimpia, țipăt.) A venit... în sfîrșit, apa! (Sare, cu o sprinteneală surprinzătoare.) Mă duc să spăl vasele!

Se aprinde, brusc, și lumina: monumentul „Frigider” începe să toarcă tare, stenic. Izbucnește Radioul

RADIOUL: ...la Moscova tovarășul Mihail Gorbaciov, prim secretar al PCUS, a primit delegația de Partid și de Stat condusă de tovarășul Constantin Dăscălescu, prim ministru al Guvernului... (Liniște: „s-a luat” din nou curentul...)

GARY (întorcându-se la ai săi. Mamei.):  Când îți plângeam pe umeri că m-au dat afară de la revista „Teatrul”...

UMBRA MAMA: Ți-am spus așa: Dacă nu te lasă să scrii în limba română, dă-ți demisia de la români și treci în altă limbă. Nu scrie nicăieri că trebuie să murim în limba în care ne-am născut...

GARY (reverie): O veveriță înnebunită, gonind înlăuntrul unei colivii ce se învârte. Ea aleargă, colivia se învârte și totuși totul stă pe loc.  Stăpânul acestei jucării dureroase se amuză prostește. La cererea mea oprește învârtirea și îi strecoară printre gratii, bietei prizoniere... o nucă. Mă doare capul, mă doare inima, veverița asta seamănă cu mine, cu generația mea, cu poporul meu...

RADIOUL (revenit): ... tovarășul Nicolae Ceaușescu. În cadrul Plenarei s-au subliniat mărețele realizări ale poporului nostru pe drumul socialismului triumfător. Numai în ultimul an producția de cereale a crescut cu două sute patruzeci și doi la sută, producția de lapte și produse din carne pentru populație s-a dublat...

Olimpia se repede și închide Radioul.

OLIMPIA: Bată-vă Dunmezeu.... (Mâna la gură: și pereții au urechi!) Doamne, ce-i cu mine... acu’, la bătrânețe, îmi lipsesc pârnaie?!

Umbrele Tatăl și Mama se retrag, cuminți, dincolo... Gary se îmbracă.

OLIMPIA: Unde ieși pe frigu’ ăsta?!

GARY: Moșu’ mi-a vândut un pont: cică, miercurea pe la unșpe, la Alimentara de lângă Teatru se bagă mezeluri. Mi-e dor de niște parizer...

OLIMPIA: Și mie... de caviar! Și de șampanie de Bordeaux...

GARY: Știi bine că nu sunt pofticios... dar diabetul ăsta mă roade. (Brusc, aproape inexplicabil, furios.) Vreau măcar parizer ... doar eu aduc bani în casa asta!

Olimpia: ușor „interzisă”. Se dezmetecește, ia o farfurie, pune în mijlocul ei o bancnotă de o sută și i-o așază  în față.

OLIMPIA (ușor îndârjită): Asta aduci... asta mănânci!

GARY (o mângâie): Buna mea Sfântă Vineri... a fost o glumă!

OLIMPIA (gata să izbucnească în lacrimi): Foamea nu e o glumă, Gary. Foamea e Infernul. Iisus nu a vorbit niciodată despre Infern pentru că nu a fost niciodată însurat! Nu a cunoscut Femeia, dar nici Foamea...așa cum o cunoaștem noi, de ani buni...Ce să fac?! Am și ghinion: cum mă pun la o coadă... se termină  o r i c e,chiar în fața mea. În ultima vreme nici chibrituri nu mai prind...

GARY: Lasă... Moșu’ și Candid mi-au promis că-mi țin rând la varză. Dacă nu parizer... măcar varză.

UMBRA TATAL (din pragul Pavilionului Umbrelor): Știi ce mă supără la voi? Că sunteți prea scorțoși. Că toată ziulica vorbiți numai despre mâncare, servici, sărăcie. Și noi, știi bine, Gary, eram săraci. Eram oameni chiar foarte săraci, locuind într-o mizeră colonie minieră... dar participam anual la patru baluri mari, la câteva nunți, la dese patreceri de familie. Eu aveam zilele mele de sindicat, cârciumă, „vandră”.

UMBRA MAMA:  În fiecare seară, după ce vă culcam pe voi, copiii, plecam nu în vizită, ci „în povești”. Mă culcam după ora unu noaptea. Duminica eram cu toții la biserică...

UMBRA TATA: Eu cântam în cor.

UMBRA MAMA: ... după masa la obligatoria plimbare în parc. Fanfara cânta frumos, lumea trebuia să vadă cum suntem îmbrăcați. Existau popice, fotbal, chermeze. Joia și duminica vedeam un film mut.

UMBRA TATĂL: Ieșiri la iarbă verde de 1 Mai, Sânzâiene și Sfântă Maria Mică.

UMBRA MAMA: Eu, catolică rurală, băteam regulat, pe jos, lungi pelerinaje la Lupeni, Hațeg, Radna. Veneam obosită, dar fericită. Plină de lumină.

UMBRA TATĂL: În conced, plecam „la coasă”, la momârlani. Stăteam câte două săptămâni la Bănița, Baru-Mare sau Merișor.

UMBRA MAMA: Se citea enorm în colonie, se cânta seara. Numai pe ulița noastră erau două trompete și un clarinet.

UMBRA TATĂL (dă din cap dojenitor): Nu mai știți să vă distrați. Nu mai râdeți. Nu mai cântați. Nu mai trăiți!(Se retrag.)

OLIMPIA: Gary, înainte de orice...ar trebui să mergem la cimitir.

GARY: Limpi, la cimitir se merge ultima dată... Dar, dacă vrei, ne putem sinucide, discret și cuminte, împreună.

OLIMPIA: Cât timp mă mai pot ruga, cât timp mai pot înjura... nu. Însă... sunt capabilă să suport orice umilință, să rabd oricât, să stau fără foc, fără lumină și flămândă, dar vreau un loc de veci al meu!

GARY: Bine, Limpi, știu... Candid zicea că la București trebuie să te înscrii din timp pentru cimitir sau la rând pentru crematoriu.

OLIMPIA: Păi... și la Craiova există o planificare „științifică” pentru sicrie: dacă nimerești să mori când s-a terminat cota pentru municipiu, atunci trebuie să alergi la Caracal, Turnu Severin sau Piatra-Olt. Benzina sau motorina pentru camionul funerar trebuie să o ai gata într-o canistră. Dacă ai legături la arhiepiscopie, poți cumpăra câteva kilograme de făină pentru colacii de pomană.

GARY: Nu am bani la CEC, nu am loc de veci, nu sunt înscris la fondul de înmormântare... nu am canistră, nici nu am unde să o țin. Aș vrea să fiu dus la Petrila, lângă părinții mei.

UMBRA MAMA și UMBRA TATĂL (din pragul Pavilionului): Te așteptăm, Gary, să vii în pământul nost’ ! (Dispar.)

GARY: Dar cine mai aprobă azi un camion dintr-un județ în altul?! Aș dori să-mi cânte fanfara minerilor: dar mai există această fanfară?

UMBRA MAMA și UMBRA TATĂL: Există, Gary! O auzim mereu cum trece pe aleea cea mare, unde suntem și noi... Cântă aceleași melodii, au aceleași alămuri...

GARY: Însă... mai am eu dreptul la ea?  Mă mai primește Patria în pământul ei?

OLIMPIA: Eu nu vreau nici fanfara minerilor, nici colaci... vreau un loc de veci, aici. Pentru mine Patria e locul meu de veci. M-am întâlnit ieri cu Lizi.

GARY: Dar nu e în Israel ?!

OLIMPIA: A venit să pună o floare la căpătâiul lui Petrică, doctorul. Am rugat-o să ne vândă locul doi rămas liber, de lîngă soțul ei. Ea a zis: „Vi-l donez, numai voi meritați să dormiți lângă bunul meu Petrică.”

GARY:Eu m-aș duce chiar acum să dorm lângă bunul meu prieten...

UMBRA MAMA și TATĂL: Nu, Gary... nu te-ngropa în pământ străin!

GARY (doar pentru ei...): Încă nu-i cazul... și m-așteaptă rândul la varză!

UMBRA MAMA: Gary, simt că porți în suflet o teamă...

GARY: Mi-e frică, mi-e frică să nu fie adevărat că Dumnezeu nu există!

UMBRA MAMA (îl mângâie pe creștet): Nu te teme: Frica asta din tine e o dovadă că El există în tine.

Cele două umbre dispar.

OLIMPIA: Gary... cu mormântul meu nu glumesc! Și nu trebuie amânat... până nu pleacă Lizi din țară!

GARY: Nimic nu se naște, nimic nu se rezolvă... totul se amână. Lavoisier de Lipscani. Limpi, muza mea clandestină... ce să fac?!

OLIMPIA: Trebuie să ne interesăm oficial la administrația cimitirului. (Oftat.) Din clipa cînd vom avea metrii noștri pătrați, vom face discrete plimbări înspre acolo, vom fi mai liniștiți, mai calmi. Mai în rândul oamenilor bine...

GARY: Bine... (Telefonul.) Alo... Administrația cimitirului? Bună ziua, o informație, vă rog... Sunt un cetățean care ar dori un loc de veci... (Acoperă receptorul.) Cu vedere spre mare, desigur, și confort unu...

OLIMPIA (îngrozită): Gary!

GARY (redevenind serios): Da, ca donație...

VOCE FUNCȚIONARULUI: Sunteți capul familiei?

GARY (continuă jocul de a acoperi receptorul la unele cuvinte): Oficial, da...

OLIMPIA: Gary!

VOCEA: Atunci... dumneavoastră ca cap al familiei trebuie să vă adresați la E.G.O...

GARY:  Alter... Ego?!

VOCEA: Exploatarea de Gospodărie Orășenească, tovarășu... Dar vă trebuie neapărat un Certificat de muribund.

GARY: Ce e ăla?!

VOCEA: O dovadă că suferiți de o boală gravă. Dacă sunteți cardiac înregistrat e mai ușor. La alte boli, e mai greu.

GARY: Posed una bucată diabet zdravăn...

VOCEA: N-aveți nicio șansă. Cu diabetul se poate trăi șapte ani.

GARY: Îl am de douăzeci.

VOCEA: Să-l purtați sănătos! Dar la fiecare șapte ani locul trebuie cumpărat din nou.

GARY: Bine, presupun că fac rost de o boală zdravănă.

VOCEA: Cu acest certificat și o cerere, plătiți taxa pentru Comisie, cu talonul de pensie, cu dovada că nu aveți taxe restante sau procese de moștenire în curs, cu altă dovadă că nu aveți avere la țară, puteți cere respectivul loc pentru două persoane, suprapus, conform regulamentului. Iar donatoarea nu are voie să doneze...

GARY: Dar e donatoare!

VOCEA: Ea are voie să vândă. Dar nu dumneavoastră...

GARY:  Lu’ tata-mare?!

VOCEA (imperturbabil): ... ci către EGO. După care, EGO, dacă vrea...

GARY: Și dacă nu vrea?

VOCEA:  Dacă vrea... vi-l revinde.

GARY: Mulțumesc... m-am răzgândit: nu mai mor. (Pune receptorul în furcă. Spre Olimpia.) De unde fac rost de o boală ca lumea... un mic infarct... un cancer elegant...?

UMBRA  MAMA (la braț cu Tatăl): Ce ți-am spus adineaori e valabil și pentru viață, și pentru moarte, Gary... Niciodată nu mă asculți, Gary!

GARY: Ce să ascult, mamă?

UMBRA MAMA: Dacă nu te lasă să mori în pământ românesc, dă-ți demisia și treci în alt pământ. Nu scrie nicăieri că trebuie să ne îngropăm în pământul în care trăim.

GARY: Eu vreau să mor în țara mea. Eu îmi merit țara. Peștele nu își dă seama ce este apa decât atunci când e scos din ea: nici noi nu știm ce este Patria decât când murim. În clipa morții voi fi săltat de o undiță din apă: voi ști pe loc ce este apa, cine e pescarul, cum de m-am prins în cârlig.

OLIMPIA: Iar vorbești singur?! Gary, tu ești bolnav?!

GARY:   Din păcate, insuficient pentru un certificat de muribund. Deși, după principiul lui Heisenberg, conform căreia materia cercetată se conformează premiselor avansate de cercetător, ar trebui să-l capăt numaidecât.

OLIMPIA (îngrozită): Gary!

GARY (impasibil): Un nevinovat urmărit de un agent, care îl crede că este hoț, va ajunge să se comporte ca un hoț. Un dictator tiran se uită din tribună spre o masă imensă de supuși: aceștia se comportă ca niște oameni fericiți, plini de dragoste și entuziasm... Nu pot însă să nu vâr în această ecuație o necunoscută, ironică și ticăloasă: „D”. Diavolul.

De afară, prin fereastra deschisă, se aude un început de larmă care crește, încet, constant.

OLIMPIA (mereu speriată) Ce-o fi, Doamne?! (Merge la fereastră: se apleacă peste pervaz. Revine.) Sub noi, la farmacie, s-a făcut rând: se dă vată.

GARY: Avem avantajul că ție nu-ți mai trebuie. (Râd amândoi.) Iar cât să-mi puneți mie-n nas... avem!

 

Comentarii cititori
sus


Florentina Armășelu

 

Făpturi din Sudul sălbatic

 
Beasts of the Southern Wild Într-un ținut uitat de lume, înconjurat de ape, numit Bathtub, o fetiță de 6 ani, Hushpuppy (Quvenzhané Wallis), învață ce înseamnă să fii o părticică din univers. Lecțiile nu sunt întotdeauna predate în școala improvizată a domnișoarei Bathsheba (Gina Montana), unde Hushpuppy aude pentru prima oară vorbindu-se despre bouri, animale preistorice cărora se crede că li se atribuiau puteri magice și o forță neobișnuită în timpurile străvechi. Animalele din curte pot fi și ele obiect de studiu sau stimulent pentru imaginație, astfel încât bătăile inimii puilor de găină devin pentru Hushpuppy un cod secret prin care toate făpturile Pământului comunică între ele. De la tatăl său, Wink (Dwight Henry), învață că orice ființă, oricât de puternică ar părea, este o creatură fragilă și că în viața fiecăruia, mai devreme sau mai târziu, vine un moment când propriile forțe reprezintă singura resursă pentru a merge mai departe.

Acțiunea are ca fundal viața unei mici comunități de pe o insulă cu numele fictiv de Isle de Charles Doucet, sau în limbajul familiar al locuitorilor ei, Bathtub (Cada de Baie). Filmul pare să facă aluzie la unele comunități din sudul statului Luiziana și la uraganul Katrina care a afectat regiunea, nu demult. Orașul de dincolo de digul de protecție poate fi New Orleans, dar referințele precise par să aibă mai puțină importanță în ecranizarea lui Benh Zeitlin în care locurile, oamenii, întâmplările capătă mai degrabă o semnificație metaforică. Dacă orașul protejat de dig reprezintă ceea ce înțelegem în mod obișnuit prin civilizație, cu toate conotațiile ei de confort, certitudine și securitate, Bathtub nu este altceva decât opusul său. Cocioabele în care trăiesc oamenii de aici, obiectele de uz curent sau bărcile cu care ies la pescuit sunt improvizații din resturi provenite din metropolă. În ciuda condițiilor precare și a naturii aspre, locuitorii insulei nu par să îi invidieze pe orășenii care, așa cum Hushpuppy a auzit de la tatăl său, consumă doar mâncare în ambalaj de plastic și nu au decât o singură sărbătoare pe an. Oamenii de aici se reunesc adesea pentru a cânta sau lua masa împreună, Bathtub fiind, dacă e să-i dăm crezare lui  Hushpuppy, locul cu cele mai multe zile de sărbătoare pe an de pe planetă.

 

Din tonul general al filmului transpare o anumită naivitate, dată fiind și vârsta protagonistei din perspectiva căreia se derulează povestirea. La fel de naivă apare și reprezentarea bourului, probabil o metaforă pentru ceea ce înseamnă teama de necunoscut și singurătate, și care, în imaginația fetiței de 6 ani, ia forma unei combinații de mistreț uriaș, taur și purcelul negru din ogradă. Zeitlin exploatează cu destulă îndemânare și naturalețe registrul metaforic, sub pretextul redării unei lumi văzute prin ochii unui copil și a unei societăți mai aprope de natură - sub toate aspectele ei, de la resursă primară, la tragic. La acestea se adaugă expresivitatea și maturitatea ieșită din comun a lui Quvenzhané Wallis și firescul lui Dwight Henry care îi conferă o notă de autenticitate filmului pe care îl putem considera un amestec inedit de viziune poetică și stil documentar. 

Titlul original: Beasts of the Southern Wild (2012)
Regia: Benh Zeitlin
Scenariul: Lucy Alibar,Benh Zeitlin
Distribuția : Quvenzhané Wallis, Dwight Henry, Gina Montana
Producție: SUA
Credit foto: http://www.foxsearchlight.com/beastsofthesouthernwild

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey