Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu
Melancolia - film
"Aproape", la Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea

 
sus

 

Veronica D. Niculescu

 

Cu degețelul prins în cursă

 

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ajuns la a nouăsprezecea ediție, a avut loc între 25 mai și 3 iunie. Timp de zece zile, sărbătoarea teatrală a reunit 2.500 de artiști din 70 de țări, care au prezentat peste 350 de evenimente în 60 de spații de joc, sub genericul ediției: Crize. Cultura face diferența.

Greu de spus dacă anul acesta dușmanul cel mai mare pentru festival a fost criza sau ploaia. Într-un fel sau altul, ambele s-au simțit din plin.
“Festivalul e mai bogat decît oricînd, are mai multe evenimente decît oricînd, are mai multe spații decît oricînd și, în pofida acestor lucruri, este mai slab, cu mult mai slab finanțat decît în trecut”, spunea Octavian Saiu, moderatorul întîlnirilor din festival, la conferința de deschidere. „Nu mă voi plînge”, îi răspundea Constantin Chiriac, „Este cea mai bună ediție a festivalului. E foarte important că este o structură sănătoasă, într-un oraș normal”.

Directorul festivalului și al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu a vorbit despre cultură ca motor de dezvoltare sănătoasă, ca monedă de schimb și bogăție a Europei. „Un festival are menirea, în primul rînd, de a investi în om, acesta este cel mai mare cîștig - dacă schimbi oamenii sub semnul frumosului, ai garanția că acei oameni gîndesc mai frumos, își pot gîndi destinul, pot fi liberi.” Și totuși, în ciuda bogăției sale, a numelor sonore și a programului stufos, această ediție a fost diferită.

Dimineți. Conferințe, idei și șarm

Începem cu diminețile. Diminețile festivalului înseamnă conferințe, lansări. Întîlniri. Idei și șarm. Centrul Habitus din Piața Mică este creierul festivalului.

Una dintre cele mai interesante conferințe, pentru care sala a fost neîncăpătoare, a fost cea susținută de regizorul german Peter Stein. Moderatorul întîlnirii, George Banu. Stein a vorbit despre importanța actorului: „Aș vrea ca la capătul unui spectacol, actorul să pară și autor, și regizor. Actorul e ceea ce rămîne la final.” Și-a expus apoi teoriile folosind ca exemplu Faust - a spus că prima parte poate fi pusă în scenă simplu, de orice regizor. A doua, însă, are nevoie de specialiști - „chiar și pentru erudiți este greu de citit și înțeles”. A vorbit despre filologi ca ajutoare și despre vechile istorii care sînt reduse dacă sînt transpuse la simplele noastre probleme de astăzi. „Hamlet nu sînt eu”, susține Stein. Piesele actuale, e de părere Stein, nu sînt la fel de profunde, tendința de acum este de a schimba canalele, este o grabă care nu lasă loc plictisului, iar plictisul e bun pentru teatru. „De aceea se reiau piese vechi, actualizate. Dar le stricăm așa”, spune Stein, care a montat Faust integral, o montare de 22 de ore, lucru pentru care a trebuit să construiască două teatre și un restaurant, așa încît viața spectatorului să fie organizată în acele 22 de ore. Stein a fost prezent în festival cu spectacolul Faust Fantasia.

Jan Lauwers, celebru regizor belgian, a susținut însă, într-o altă conferință, că „Specializarea duce la degenerare”. Artist vizual la bază, regizorul a mărturisit că vrea să facă de toate, să fie „amator” în toate, iar cînd simte că are de spus o poveste, să fie liber în alegerea mijloacelor. Lauwers crede că în secolul 21 trebuie spuse noi mari povești într-un mod diferit - focusul se schimbă mereu, dar pe fundal trebuie spusă o poveste liniară. Povestea adusă de Lauwers în festival a fost Casa cerbilor.

O conferință extraordinară a susținut Dan C. Mihăilescu, care a vorbit cu binecunoscutu-i șarm pe tema „Caragiale sau criza ca lux”. Întîlnirea, prilejuită de lansarea cărții I.L. Caragiale și caligrafia plăcerii, a fost catalogată de mulți drept unul dintre cele mai savuroase momente de acest gen. Dan C. Mihăilescu și-a început discursul rugîndu-i pe cei prezenți să nu-i cumpere cartea, după care a construit migălos în jurul ideii de criză ca lux, de gol benefic, de plus din minus.

Carmina Burana - Cristina GanjTotodată, diminețile i-au adus pe unii dintre creatorii spectacolelor în fața presei. I-am putut asculta pe Gigi Căciuleanu vorbind cu pasiune despre cît de mult îl interesează ceea ce este în interior. A realizat Carmina Burana cu actorii de la Târgu Mureș, nu cu dansatori: „i-am chinuit ca pe hoții de cai. Am vrut să fac mult cu puțin. Spectacolul este o aventură internă, care va crește în timp”, a spus Căciuleanu (foto: Cristina Gânj). Și a mai spus un banc care ar circula acum pe la Târgu Mureș: Știți ce se întîmplă cînd se întîlnește un actor român cu un actor ungur? Carmina Burana.

Actor și director al Teatrului de Comedie, George Mihăiță a vorbit despre O scrisoare pierdută, în regia lui Alexandru Dabija, despre cum Radu Beligan, care avusese o rezervă înainte de vizionare, i-a scris o scrisoare entuziastă, calificînd spectacolul drept unul revoluționar. George Mihăită a spus că s-a aplaudat de treizeci și unu de ori în timpul spectacolului, „publicul sibian e un public avizat”.
Au fost numeroase asemenea întîlniri cu regizori și actori, în diminețile festivalului.


Serile. Sufletul, goana

Dacă diminețile-s mintea, serile-s organele vitale ale festivalului. Spectacole, spectacole, într-un program ramificat, deloc liniar, care pune spectatorul la încercare, nevoit să aleagă între o întîmplare și alta, fugind uneori de colo, colo, nedreptățind o poveste, regretînd a doua zi. Programul pe douăsprezece pagini cu cele 350 de evenimente este harta festivalului.
Se începe cu O furtună, în regia lui Silviu Purcărete, cu actorii Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Consemnăm bucuria revederii lui Ilie Gheorghe, remarcăm asemănările cu Faust, și-n joc, și-n scenografie, o sală plină la Casa Sindicatelor - publicul este flămînd, pur și simplu flămînd, sibienii n-au mai avut parte de nimic special de foarte mult timp. Ba nu, de acum cîteva zile, cînd a fost avanpremiera Călătoriilor lui Gulliver, de același regizor. Dar înainte de asta, mai-nimicul unui oraș în amorțire.

În aceeași seară, în sala de sport a liceului Goga, se joacă un Woyzeck coreean. În Piața Mare, în toiul nopții, artificii și Sindromul Stockholm, cu suedezii de la Burnt out Punks. Nu plouă, dar ploaia stă după colț și-și freacă palmele.

O scrisoare pieduta - foto Mihaela MarinExercițiile scenice cu actorii sibieni dînd viață unor scene din Gulliver se joacă în a doua seară de festival. Un spectacol în care simți zîmbetul ironic al regizorului: ce-ați crezut? Sînt cîteva scene, majoritatea din partea a patra a Călătoriilor. Și tot atunci, actorii de la Teatrul de Comedie din București vin cu O scrisoare pierdută, în regia lui Alexandru Dabija (foto: Mihaela Marin). Trista sală de la Sindicate se înveselește subit, uită că e ruptă-n coate, Marcel Iureș e excelent drept Cațavencu, poate să nici nu-și dea pălăria jos din cap, că tot rămîne cel mai expresiv actor de pe scenă, iar Dorina Chiriac e un Cetățean Turmentat care cîntă pe frînturi de versuri de Ion Mureșan, din Cartea alcool. În aceeași seară, într-un cotlon mai mic și mai intim, are loc un spectacol de-o miraculoasă frumusețe - Fata din curcubeu este pe buzele tuturor a doua zi. Spectacol de Lia Bugnar, jucat de Tania Popa.

Hotul de oase - Radu AfrimIar apoi vine seara Afrim. Hoțul de oase, cu actorii de la Teatru 74 din Târgu Mureș, se joacă în sala mică din cocoașa Sindicatelor (foto: Radu Afrim). Pe-o băncuță, în confortabilă beznă, spectatorul stă și uită de toate, este o poveste care are darul acesta fantastic, de-a te rupe de toate și de-a te îngloba într-însa, în culorile, în cuvintele, în tonalitățile sale. Radu Afrim face echilibristică lingvistică, textul este mult transformat, sînt jocuri de cuvinte amuzante, surprinzătoare și precise, ele sar ca iepurii din joben și scînteiază într-o poveste - cum altfel? - dulce-amară. Frumusețea și talentul actriței din rolul principal, Claudia Ardelean, trebuie remarcate. Șobolănelul jucăuș trebuie și el menționat, la fel cum putem consemna aici remarca unui spectator care, la Gulliver, la apariția unor șobolani, a spus că sînt „afrimieni”. Frumos. Dar nu sînt. Șobolanul lui Radu Afrim este uman, își rîde de moarte cu gingășie, prinzîndu-și singur degețelul în cursă, ah, iubibil ca toate animalele păpușoase ale lui Afrim, în timp ce șobolanii lui Purcărete - swiftieni sau, dacă vreți, chiar rude cu cei beckettieni sau de apus homeric - o sfîrșesc, vai, ciomăgiți fără milă.

Radu Afrim se joacă și ne dăruiește joacă, iar jocul e cel mai serios lucru din lume, mai ales cînd în migăloasa construcție un obraz plînge. În piesă se vorbește de apocalipsă, de inundație, afară răpăie violent și rîzi, biet spectator, dar abia vei mai ajunge acasă, unde se va fi materializat „Inundația sosește, frații mei!... Puneți mîna pe Biblie și începeți să vă rugați, pentru că Domnul Nostru ne face un cadou. Urcați-vă-ți pe acoperișuri și salvați-vă-ți!”. Scara blocului chiar e inundată, peste tot sînt ligheane, dar din fericire nici un om, nici țipenie de om. „Duhoarea destrăbălării infestează casa scării”, îți zici închizîndu-te în casă, asta chiar a fost o zi magnifică. Spectacolele de stradă s-au anulat cu siguranță, dar cui îi mai trebuie ceva după un spectacol de Radu Afrim?

A urmat, în altă seară, Visul unei nopți de Shakespeare, în curtea Muzeului de Istorie, pe un text de George Banu, regizat de Gavriil Pinte, unde „luați un loc” se materializa în locșorul de ipsos pe care spectatorul și-l alegea cu mîna sa și îl putea păstra amintire.
Spectacole care au impresionat și spectacole care încă urmează în festival, fiindcă scriem în toiul întîmplărilor: Casa cerbilor, realizat de Jan Lauwers, Faust Fantasia, de și cu Peter Stein, Ucigînd timpul, regizat de Eugenio Barba, cele două Insule, cea realizată la Sibiu de Vlad Massaci și cea cu Ada Milea, de la Cluj, Lumina lină cu Victor Rebengiuc și Grigore Leșe, Regele Lear cu Contemporary Legend Theatre, Procesul cu TAG Theater Wien. Iar cei care nu trebuie să fugă la TIFF sau la Bookfest vor avea o mare bucurie: în ultima zi a festivalului se joacă Ultima zi a tinereții, spectacol regizat de Yuri Kordonsky, cu actorii Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, o poveste care poartă frumusețea fragilă a florilor de fragi.

Și după-amiezele? Rîsul străzii

N-am scris mai nimic despre spectacolul străzii. Festivalul, ca un trup cu mintea în centrul Habitus la conferințele dimineții, cu organele vitale zvîcnind seara în spectacole, are de obicei părțile vizibile pe străzile orașului: o față rîzînd, degete ieșind din mitene colorate. Dacă totul a început frumos pentru publicul trotuarelor, cu Zînele de la International Show Parade, cu artificii pentru tot localnicul și cu spectacolul de foc Sindromul Stockholm al trupei suedeze Burnt out Punks, zilele următoare au fost complicate de ploaie.

Muzica strazii - foto Veronica D. NiculescuÎntr-una din după-amieze, între una și alta, am nimerit pe bulevardul central în plin spectacol: Muzica străzii - trei italieni din Mabo Band cîntau în mulțime. Își alegeau cîte o victimă, o urmau cîntînd o melodioară aleasă pe loc, în funcție de personaj: unui copilaș i se cînta un cîntec de leagăn, unei femei în vîrstă care nu mai știa cum să scape de veselii urmăritori i se cînta din Pantera roz, iar altei doamne care îi saluta cu mîna de la o fereastră i s-a dedicat o lungă serenadă (foto: Veronica D. Niculescu). Dincolo de muzica italienilor, se auzea însă o alta, mult mai evidentă: se rîdea pe o infinitate de voci. De rîsul acesta al tuturor vîrstelor, pe care uneori cu îngîmfare îl ignorăm, ar trebui să țină cont pînă și norii.

Lecturi, film, muzică

Festivalul a mai însemnat: Bookland, tîrg de carte în curtea interioară a Muzeului Brukenthal; lansări de carte la Centrul Habitus; spectacole-lectură la Librăria Humanitas, în acest an fiind prezentate piese scrise de mari regizori ai lumii; proiecții 4D pe clădiri istorice din centrul orașului, seara; patru proiecții de filme, printre care și Undeva la Palilula; concerte în centrul orașului.


Comentarii cititori
sus


Florentina Armășelu

 

Melancolia

Șarada peșterii magice

 
MelancholiaDespre regizorul danez Lars von Trier s-a scris mult, atât despre caracterul controversat al filmelor sale și al curentului Dogma, inițiat împreună cu cineastul Thomas Vinterberg în 1995, cât și despre personalitatea lui, nu mai puțin controversată, atragând atenția deopotrivă prin creativitate, predispoziție la stări depresive și declarații de presă fulminante. Filmul Melancolia (2011) nu face excepție, critica, deși în mare parte favorabilă, variind de la calificative entuziaste la comentarii mai puțin apreciative.
Ceea ce face Melancolia dificil de situat într-o perspectivă critică unică este amestecul de elemente aparținând mai multor categorii, science-fiction, dramă psihologică, viziune romantică, suprarealistă, filozofică, parodie a ritualurior sociale și de familie, poezie vizuală. Fără a excela în toate din aceste categorii luate separat, filmul în ansamblul său pare să activeze gradual mai multe registre, producând asupra spectatorului un efect (la scară diferită) asemănător undei de șoc din scena finală. Nu pentru că ar dezvălui secrete sau adevăruri extraordinare, ci pentru că, intr-un mod direct și neechivoc, poate chiar brutal, le reamintește protagoniștilor, și implicit spectatorului, fragilitatea propriei lor condiții umane - atât individuale cât și universale.

Cele două teme-leitmotiv vehiculate în Melancolia sunt depresia și apocalipsa. Von Trier a declarat în mai multe conferințe de presă că filmul este o expresie a propriei depresii, identificându-se cu unul din personajele principale, Justine interpretată de Kirsten Dunst (premiul pentru interpretare la festivalul de la Cannes, 2011). Probabil, puțini realizatori au reușit să redea într-un mod mai succint și poetic totodată contopirea a două motive așa cum o face Von Trier in prologul Melancoliei, o suită de aproximativ 10 minute de imagini la ralanti pe muzica lui Wagner. De la metafora „ploii” cu păsări moarte transpusă în tabloul Vânători în zăpadă al lui Bruegel, la cea a miresei plutind pe lacul cu nuferi (aluzie probabilă la Ofelia lui John Everett Millais), de la castelul luminat de cele trei astre, la coliziunea a două planete vazută din spațiul cosmic. Secvențele, uneori derulate atât de lent incât mișcarea e abia perceptibilă, anticipează direct sau sunt aluzii la scene ulterioare.

Temele contopite în prolog se întrepătrund cu cele două fire separate ale narațiunii, Justine și Claire, pentru a se reunifica la final. Prima parte descrie nunta Justinei și a lui Michael (Alexander Skarsgaard), minuțios organizată de sora și cumnatul Justinei, Claire (Charlotte Gainsbourg) și John (Kiefer Sutherland), în somptuasa lor rezidență cu teren de golf. Tensiunea creată de prolog este menținută de perspectiva uneori neașteptată a camerei, situată la înalțime, undeva deasupra copacilor, îndreptată spre cer către o misterioasă planetă ce atrage în câteva rânduri atenția Justinei sau deplasată manual printre personaje pentru a urmări îndeaproape comportamentul nuntașilor. Nu fără ironie, este surprinsă reactivarea unor vechi conflicte de familie sau generarea altora noi și aplicarea automată a unor ritualuri care par să își piardă orice semnificație mai profundă. Din motive necunoscute spectatorului la acel moment dar pe care jocul subtil al ambiguității și absurdului le anticipează, Justine eșuează în a realiza ceea ce toți ceilalți așteaptă de la ea, „să fie fericită”.

În partea a doua, dedicată lui Claire, apropierea de Pământ a planetei călătoare Melancolia și perspectiva unei coliziuni produce nu numai o creștere în intensitate a tensiunii dar și un fel de inversare a caracterelor celor două surori. Claire cea rațională, căreia confortul unui statut social privilegiat și fiul ei Leo (Cameron Spurr) îi conferă un echilibru bazat pe certitudini, se dovedește mai puțin pregatită să facă față situațiilor limită. În schimb, depresiva Justine, care pendulează în stările ei de melancolie extremă între incapacitate fizică și voluptate, tratează inevitabilul cu mult mai multă serenitate. Tot ea este cea care le propune lui Leo și Claire refugiul „peșterii magice”, o structură conică din bețe cioplite ce amintește de locuința tradițională a unor triburi amerindiene. Este acesta un mod de a sugera inutilitatea unui adăpost atât de fragil, ca de altfel a oricărui alt tip de adăpost, în fața amenințătoarei dar fascinantei Melancolia? Ceea ce nu exclude totuși posibilitatea unei șarade, aceea a „refugiului” necesar fiecăruia dintre noi pentru a ține la distanță sau a pune într-o formă mai acceptabilă ideea propriei condiții supusă în mod inevitabil morții.

Scenariul și regia: Lars von Trier
Distribuția: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Alexander Skarsgaard, Cameron Spurr
Producție: Danemarca
Credit foto: http://www.magpictures.com/melancholia (Kirsten Dunst in MELANCHOLIA, a Magnolia Pictures release. Photo courtesy of Magnolia Pictures. Photo © Christian Geisnaes).

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Întoarcerea la poveste

 

AlmostAm mers la Râmnicu Vâlcea pentru Aproape, spectacolul montat de Cristi Juncu la Teatrul “Anton Pann” după Almost, Maine, prima piesă scrisă de actorul american John Cariani. Corina fusese cu idea, îl văzuse, îi plăcuse (“Să nu vă așteptați la cine știe ce drame sau acțiune! Oameni!”), știa și ceainăria unde să stăm de vorbă după, așa că ne-am strâns șase. Era pe 19 mai și banii din vânzarea biletelor au fost trimiși actorului Șerban Ionescu, aflat atunci în spital. Directorul instituției gazdă, Adrian Roman, a făcut, înainte de a începe reprezentația, un anunț în acest sens și i-a invitat pe cei dornici să stea de vorbă cu actorii să rămână în sală, la final. Domnia sa a mai precizat că spectacolul urma să se joace și în București, pe 5 iunie, la Teatrul Bulandra (lucru care s-a întâmplat, între timp), și că Alice Georgescu va decide la sfârșitul acestei luni dacă va fi invitat la Festivalul Național de Teatru din toamnă.

Un bătrânel hâtru (Gabriel Tudorin) ne-a spus că tot ce vom vedea se întâmplă în orășelul Almost, din statul Maine, într-o geroasă  seară de vineri (The Dallas Observer numea piesa „Visul îmblănit al unei nopți de iarnă”). Și au început poveștile. În doi. Câți oameni, atâtea feluri de a te apropia de celălalt. “Du-te mai aproape!”, de exemplu, îi spui, cu ton de respingere, și ea pleacă, uitându-se înapoi.
Sau te îndrăgostești de femeia venită de departe să vadă, din grădina ta, aurora boreală. Mai ales dacă, într-un orășel în care oamenii locului nu au reușit să se organizeze, ești un tip care se pricepe să repare chestii, iar ea își ține inima frântă, crăpată în două, într-o pungă.
Ori de vecinul ingenuu ce își notează toate lucrurile de care trebuie să se teamă, ca și cum te-ai putea feri de pericole precum dragostea! Calci rufe, vineri seară, în căsnicia ta și deodată îl înțelegi pe străin, îl vezi cum greșește trăind după rețeta fratelui și-l săruți, chiar dacă susții că îți iubești soțul, iar candidul se miră, credea că „oamenii care se iubesc se sărută între ei, nu se sărută cu alții”.

AproapeTe poți trezi cu ea că se năpustește asupra ta, croită să se despartă, umplându-ți camera cu saci pe care îi tot aduce din portbagajul mașinii și în care spune că se află „toată dragostea pe care mi-ai dat-o”. În schimb, zice, „Dragostea pe care ți-am dat-o! O vreau înapoi”. Încerci să te eschivezi, cu un calm nesfârșit, dar ea nu te slăbește, așa că, în cele din urmă, scoți și tu infima punguță. „Asta e dragostea pe care ți-am dat-o?”, pare dezamăgită. „E tot ce am găsit”, zici, plictisit, dar ea descoperă inelul dinăuntru, cumpărat, la sfatul tatălui, ca depozit: „Ia-i unul. Când se adună multă chestie de-asta, e singurul loc în care poți s-o pui. O să încapă toată”. Nici vorbă ca ea să mai plece.

Poți să bei ceva în oraș, solitar și fragil după o pierdere, când îți întâlnești fosta iubită. O vrei, ea se ascunde, firesc, căci în local e în toi petrecerea dinaintea căsătoriei ei. Dar tu nu știi asta, niciun cunoscut sau prieten nu ți-a spus că ea se mărită, „lumea nu vorbește de chestii despre care știe că nu vrei să le auzi”. Și brusc apare altcineva, cu nume predestinat pe care îl ai tatuat pe braț, și umple golul. Compensație? „Ușurătate a ființei”? Sau doar un zeu jucăuș ce-și face de cap prin Maine?

Ești la patinaj și susții că nu ești supărată, dar îi tot reproșezi lui că nu e pe fază. „Trebuie să fii mai atent...”, îi repeți. „Trebuie să fii mai atent... La mulți ani!”, îi spui, în cele din urmă, după ce ai încetat să speri că își va aminti că se împlinesc nu știu câți ani de când v-ați cunoscut, așa cum ai încetat să-l mai aștepți, când lucrează prea mult. Și sinceritatea izbucnește din suflete de oameni împreună, dar singuri, care dau brusc și bruscând cărțile pe față: s-au prefăcut mereu că se simt bine și că se distrează, se mint tot timpul, el își face de lucru tocmai pentru ca să stea cât mai puțin acasă. Un final? Sau un punct de pornire?

Catalin Vieru si Madalina CioteaPoți să fii o fată dintr-o bucată, care câștigă mereu locul 1 la skandenberg și lucrează la polizor. Nu tocmai grațioasă în costumul de motociclist, când prietenul de curse îți întinde, așa, din senin, un cadou. „Ce faci aici, nenică? Te-au apucat muierismele?”, îi dai un pumn în umăr. Și normal că devii susceptibilă! „Un tablou făcut de tine? Pentru cine?” și el mormăie că e pentru tine. „De ce?” De ce vrea să strice tot? Și te mai și pune să ghicești ce reprezintă! Încerci „un raton mort pe potecă” și altele asemenea, până când un sărut furat îți schimbă privirea, iar feminitatea ignorată izbucnește.

Și cercul se închide: cea gonită „mai aproape” revine, după ce a făcut înconjorul lumii, la el, rămas, cum se întâmplă, în așteptare. Și ninge peste îmbrățișarea lor.
Lirism, da, dar bine ținut în frâu de Cristi Juncu, fără să alunece spre „sirop”, deși, în vreo două rânduri, textul a oferit și astfel de șanse. Regizorul - și traducătorul piesei, din câte am înțeles -, le-a anulat printr-o bună așezare în scenă și în replici, printr-un dozaj optim al gesturilor actorilor (în unele scene, acestea sunt de-a dreptul cinematografice, mi-au amintit „In The Mood For Love”). Miza nu pare ridicată - lipsește marele conflict, fără de care se zice că nu există teatru, nici urme de tragedie aducătoare de catharsis nu se văd, doar comicul apare uneori, de obicei în plan secund -, dar spectacolul nu e ușor de făcut. Tocmai pentru că firul ce-l conduce este dragostea și suntem pe tărâmul emoțiilor și al sensibilității, „pe nisipuri”, așadar, mai ales că nu e rost de cinism. Tinerii sau mai experimentații actori vâlceni (cinci dintre ei au absolvit vara trecută) Mădălina Ciotea și Cătălin Vieru, Olimpiu Blaj și Amalia Huțan, Alina Mangra și Remus Vlăsceanu, Alex Calangiu și Reka Szasz, Ioana Predescu și Florin Beciu se mișcă însă într-o naturalețe ireproșabilă și reconfortantă, ducând la capăt cu brio o reprezentație ce poate fi încadrată între răspunsurile posibile la o întrebare folosită de George Banu ca subiect de conferință: „De ce venim la teatru?”. O facem, iată, și pentru a ne întâlni sentimentele, nu demonii. Și pentru că, în vremuri cu prea multe experimente, idei, viziuni, exorcizări și texte proaste pe scenă, ne place să ne întoarcem la acel basm cu un băiat și o fată, cu un bărbat și o femeie, pe care-l știm din visurile și din experiența noastră. În spectacolul Teatrului „Anton Pann”, au fost 9 astfel de povești, derulate într-un cadru minimalist, fără încărcături inutile, deopotrivă modern și romantic, asigurat de scenografia semnată Cosmin Ardeleanu (fotografiile din spectacol, care ilustrează acest text, îi aparțin, de asemenea). A întregit romantismul serii ilustrația muzicală (islandezii de la Sigur Ros, am citit undeva), dar și ploaia care a răpăit un timp pe acoperișul teatrului.


După spectacol

Teatrul Anton PannȘi-au tras sufletul și au revenit, pe rând. S-au așezat în fața noastră, „pe scândură”. Adrian Roman i-a îndemnat să se prezinte, să spună câteva cuvinte despre ei, iar pe noi să le punem întrebări, dacă avem.
A spart gheața veteranul Gabriel Tudorin, „tânăr pensionar”, de fel din Caracal, actor la Vâlcea din 1992. I-am cunoscut apoi pe Alina Mangra și Remus Vlăsceanu, cuplu și în viață (gratulați în Plafar de o doamnă ce văzuse Portugalia: „Vai ce bine îmi pare că v-ați împăcat!”), actori colaboratori la Vâlcea și cadre didactice la Craiova. Pentru ea e un privilegiu să urce pe scenă și spune că lasă toate problemele acasă, când vine la teatru, ca să poată ajunge la „atingerile minunate” cu personajul. Ni-l recomandă pe Cristi Juncu, ne îndeamnă să vedem, dacă avem drum prin București, Năpasta pe care regizorul o montează la Bulandra (premiera pe 24 mai). O întreabă cineva cum a fost făcut spectacolul Aproape.  
„Cu bucurie și cu blândețe”.
Remus vorbește despre provocare. Deși știa că îl depășește, a încercat cândva, tocmai de-asta, rolul Andrei din Trei surori. Mărturisește că și-ar fi dorit ca în Aproape să joace un rol pe care l-a primit Cătălin. Cătălin ne spune că nu știa.
„Mă numesc Amalia Huțan și nu prea vorbesc”.
Reka: „Vreau să fac teatru. Alte înțelepciuni nu știu să vă zic”.
Întrebare din sală către Mădălina: „Nu ți-a fost frică cu drujba?”
Cătălin: „Ei? Mie să-mi fie!”
Mădălina: „Dacă vrea cineva să-i tai lemne...”.
Marius o întreabă dacă e propunerea la Zece pentru film, la Tiff. Este. Îl întreabă și pe Adrian Roman dacă are filmat spectacolul Telefonu’, omleta și televizoru’ pus la Vâlcea de Alexandru Dabija, în 2006, și-mi amintesc cum am ajuns să-l vedem, întârziați de pe drum, și cum am intrat grăbiți într-o sală mai puțin cochetă decât cea de acum, dar cu public cald, iar pe scenă tot cu basme (populare românești și o istorie poloneză).
Adrian Roman: „Încercăm să câștigăm un public, în general prin spectacole. Există această prejudecată a localnicilor: Dar cine joacă? A, trupa de aici...” (în seara asta, actorii vâlceni au părut mult peste colegii lor blazați, artificali, obosiți, dar plini de pretenții, din teatre mai mari)
Din sală: „Cum l-ați întâlnit pe Cristi Juncu?”.
actori teatru valceaPoveste scurtă despre un workshop pe studii din Cehov, susținut de Radu Penciulescu, la Olănești. (Mi-l amintesc pe Radu Penciulescu, șezând pe scaunul regizorului, la MacBeth, acum o lună, la Festivalul Shakespeare. Minute întregi în care  renunțam la scenă pentru a-i pândi, cu coada ochiului, reacțiile, privirea. Mă gândesc că aș vrea să văd Furtuna lui Juncu, pusă la Ploiești, cât încă am „caldă” montarea lui Silviu Purcărete).
Adrian Roman și actorii îl salută pe Cristi Juncu venit, pe neașteptate, și așezat pe ultimul rând. Îi șoptesc Corinei să mergem să vorbim cu el, după. Să îl intreb dacă primește texte. Ea e de acord. Știm amândoi că n-o să ne ducem.
Alex povestește cum i-a luat foc cămașa, pe scenă, la un alt spectacol. Olimpiu despre o bicicletă fără frâne. În seara asta, căzuse doar o buturgă care nu ar fi trebuit.
Îmi zic că aș vrea să îi revăd, pe tineri, în special (Alina și Remus au fost foarte buni, dar se împart și la catedră, pe Alex l-am mai văzut), pentru că sunt la început și au fost momente în care Mădălina, Cătălin, Olimpiu, Amalia, Reka chiar au „ars” pe scenă. Și se știe: când îți place un actor, trebuie să îl mai vezi într-un alt rol.
La ceainărie vorbim despre altele. E și meci, pariez pe Bayern, dar Chelsea câștigă. Aer curat după ploaie, scurt popas în Orlești și apoi, drum întins spre casă.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey