Salonul cu emigranți (teatru)
TIFF Sibiu a zburat din cuibul clujean (film)
Arborele vieții (film)
Hoțul de lumină (film)
Spectacol de absolvire la Craiova (teatru)

 
sus

Mircea Gheorghe

 

Salonul cu emigranți

 

 

Personaje:

Gazdele:

André Vincent - președinte-director-general (PDG) al unei mari companii din Montreal, 45-50 de ani

Violeta - soția lui, 40-45 de ani

Servitorii:

Isabela - mexicancă 30-35 de ani

Relu - român, 30-35 de ani

Tribul (rubedeniile și prietenii români ai Violetei):

Bătrînul Caraman, tatăl Violetei, Steluței și al lui Barbu, 80-85 de ani

Barbu, 35-40 de ani, și Steluța, 40-45 de ani, frații Violetei

Elena, soția lui Barbu,30-35 de ani

Anton, soțul Steluței, 45-50 de ani

Mia și Alexandru - prieteni cu Steluța și Anton, 40-50 de ani

Cecilia și Grigoraș, prieteni cu Steluța și Anton, 40-50 de ani

Gelu, băiețelul lui Barbu, 9 ani

Ina, fetița Steluței, 8 ani

 

Scena 1
(Un salon mare  într-o vilă de oameni bogați, la Montreal, în Canada prin anii 2000. Ușa de la salon, în stînga, e deschisă spre hol. În dreapta, două geamuri mari dau spre curte unde se ghicește silueta unui brad. O masă lungă, scaune etc. Se înserează. Relu face ordine și pregătește masa festivă pentru masa de Crăciun cu opt invitați adulți și doi copii, plus gazdele. Așază farfurii, tacîmuri, pahare, șervețele etc. Aproape că a terminat, mută de colo-colo diferite obiecte de pe masă. Mai sînt de adus în jurul mesei  două, trei scaune de lîngă perete. Dinspre bucătăria de vizavi se aude Isabela care cîntă Ay, ay, ay, ay, ay, / canta y no llores. Cîntecul se oprește și Isabela apare în prag cu o farfurioară în mînă și o furculiță)

Isabela: Nu mă pricep prea bine, e prima dată cind fac sarmale. Nu-mi dau seama dacă-s bune, că nu-s pe gustul meu. Ți-am adus una să-mi spui dacă le-am reușit...

Relu (se oprește, ținîndu-se cu o mînă de șale, ușor îndoit): Ia să văd! (Mănîncă, apoi nehotărît): Nu-mi dau seama, mai adu-mi una...

Isabela: Păi să-ți aduc! (se întoarce și dispare în bucătărie)

Relu (strigă): Adu-mi două...nu, trei. Și-o bucată de pîine...

Isabela (din bucătărie): Doamna mi-a spus să fac polenta, adică asta... cum îi zice mamalega...

Relu (concesiv): Bine cum vrei, adu-mi mămăliga.

Isabela (apare cu farfuria acum aproape plină): Mănînci așa în picioare? Nu vii mai bine la bucătărie? (privește masa) Să nu faci dezordine aici, ai aranjat frumos...

Relu: Nu, dacă vine domnul André și ne vede, face scandal... E jos, în birou, poate să urce oricînd... Uite, o să stau aici, la colțul ăsta de masă. (Își trage un scaun de lîngă perete. Începe să mănînce).

Isabela (cu înțelegere): Ți-era foame...

Relu: Da, aveam așa un gol... pică bine... Fă și tu socoteala: De azi dimineață de la opt, tot numai într-o treabă o țin. Am curățat garajul că era ca un grajd, am trecut cu aspiratorul în toată casa, am spălat mașina, pe urmă la prînz doamna Violeta m-a trimis la spital la taică-său să-l bărbieresc pentru diseară...

Isabela: Vine și el?

Relu: Îl aduce Anton... Am ieșit cu cîinele la plimbare, cu Saddam... Nu-i ușor. Ce-am pățit cu el! Am trecut pe lîngă o babă care avea o pîine în mînă, o franzelă și Saddam i-a înhățat-o! Baba s-a speriat și pe urmă s-a supărat pe mine că i-am dat una la fund....

Isabela: Săraca! Cum să nu se supere? Și eu m-aș fi supărat. Ce-ai avut cu ea?

Relu: Nu ei, lui Saddam. Ca să-l mustru... Și știi ce mi-a zis baba? Că sînt un imigrant stupid. Așa mi-a zis: „Imigrant stupid ce ești, am să chem poliția că bați animalele...” Așa mi-a zis... auzi, „Imigrant stupid...”

Isabela: Era nebună. Milionăresele astea din Westmount sînt nebune de legat...

Relu: Îți dai seama! Să vină poliția aici și să facă anchetă! Doamna Violeta mă dădea afară pe brînci că l-am bătut pe Saddam. Asta-i... Am avut o zi grea. Și încă nu s-a terminat... (Se aude o pendulă marcînd jumătatea de oră).

Relu(tresare): 6 și jumătate. Mai e o oră și jumătate și trebuie să fac nu știu ce pentru domnul André după ce termin aici, pe urmă doamna Violeta are ea niște treburi cu mine și să pun ordine în cadouri... Că ne face cadouri la toți, (Isabela dă semne vii de interes) niște cutii mari, trebuie să le împachetez în hîrtie aurie, să le leg cu șnur roșu și albastru și să scriu pe fiecare numele ăluia care o s-o primească. E un munte de cutii, îți dai seama, douăsprezece cadouri. Și pentru noi...

Isabela (mirată toată, emoționată, duce mîna la gură): Nu mă-nebuni! Cutii mari? Și ce minunății a pus înăuntru ?

Relu: Minunății pe dracu’! Și asta a fost tot treaba mea. Să le cumpăr de la SEARS, aveau un stoc de cutii în lichidare... trei dolari bucata...Frumoase, satinate pe dinăuntru Asta-i tot.

Isabela (derutată): Cum adică tot?

Relu: Ăsta e cadoul, cutiile. Fiecare primește o cutie. Așa a zis doamna, (răspicat și rar, ironic) “Nu pun nimic în ea, să nu supăr pe nimeni. Își pune fiecare ce vrea, cutia e frumoasă. De unde știu eu ce vă place? Că noi românii hă, hă! sîntem cusurgii și invidioși”.

Isabela (decepționată): Goale? Chiar goale de tot?! Și eu nu sînt nici cusurgioaică, nici invidioasă...

Relu (didactic): Nu-s cutii ca toate cutiile. Sînt cutii de pălării fără pălării. Pălăriile ni le cumpărăm fieștecare după gustul nostru...

Isabela (supărată): Eu nu port pălărie. N-am purtat niciodată, n-o fac pe doamna acum la bătrînețe.

Relu: Pui și tu altceva. În orice casă se găsește ceva de pus într-o cutie. Și pe urmă e cu tîlc. Sînt tricolore. Asta, așa ca să ne aducem aminte cu drag de țară!

Isabela (amețită): Cum... cum adică tricolore? Ce țară?

Relu (puțin iritat, dar totuși răbdător și narativ): Țara noastră, România. Că de-acolo venim și la momente de-astea de Crăciun, de Paște, de Anul Nou, de Sf. Ion, de Sf. Vasile ne vine nostalgia. Așa se face. Așa-i frumos. Ascultăm romanțe cu Ioana Radu, Parcă ieri te-am văzut, și cîntece de pahar cu Gică Petrescu și ne uităm cu drag la cutie că are roșu, galben și albastru, steagul nostru național...

Isabela (înțepată) Nu știu cine-s ăștia de care-mi zici, d-apăi dacă-i așa, eu vin din Mexic și tricolorul nostru-i roșu alb și verde.

Relu (împăciuitor): O să înfășor cutia ta în hîrtie albă, dar șnur verde n-am! Poate are doamna, dac-o vrea să caute...

Isabela: Și-un vultur! Că pe alb e un vultur care ține în gheare un șarpe.

Relu (categoric): N-am! Vultur cu șarpele-n gheare, n-am! Mulțumește-te cu tricolorul românesc, mă rog, o să schimb galbenul cu alb. Asta-i tot ce pot face. Nu fi și tu așa de, cum să zic? Naționalistă... Fii și tu multiculturală...

Isabela (resemnată): Nu sînt naționalistă, Relule, sînt așa cum zici, multiculturală, că bărbatu-meu dintîi era din Burkina Faso...

Relu: D-apăi eu! Mama era grecoaică și taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, oltean...  (Oftează melancolic și zgomotos. Reîncepe întremat bine): Asta e, cum ți-am zis mai am o grămadă de lucruri de făcut... Trebuie să termin p-aici și sa văd ce mai vine...

Isabela: Da... Nici pentru mine n-a fost ușor! Nu-i puțin lucru să gătești pentru două serii de musafiri...

Relu: De ce ți-a fost așa greu? Azi da, că vine tribul, cum zice domnul André, neamurile și prietenii doamnei. Românii. Noi sintem mulți. Da’ mîine, Donovanii sînt doar doi...

Isabela: Or fi doar doi, dar sînt miliardari! Cu Donovanii ăștia am avut cel mai mult de furcă. Doamna e înebunită de frică să nu se facă de rîs. Toată dimineața s-a ținut ca o muscă după mine cu o carte de bucate în mînă. Citea din carte și mă controla. Și iar citea și iar mă controla... M-a pus să gătesc tot felul de trăznăi. Bune pentru sănătate, zice, numai legume fierte cu tot felul de sosuri și uleiuri că așa mănîncă miliardarii... Și pește! Anul trecut, prima dată cînd au venit în vizită n-am știut ce le place și ce nu, și n-au mîncat aproape nimic. Au zis că le face rău să mănînce carne... Doamna era moartă de rușine. Și cînd au plecat Donovanii, domnul a certat-o....

Relu: Sarmalele sînt pentru trib?

Isabela: Da, așa zice domnul, că dumneavoastră nu vă pasă ce mîncați... I-a zis doamnei, ai tăi românii, mănîncă orice, poți să le dai și-un căcat. Numai împachetat să fie...

Relu (indignat): Ie-te al dracu’! Ca să-mi taie mie pofta de mîncare. (bănuitor): Ce-ai pus în varza asta, că parcă are-un gust...

Isabela (indignată): Doamne ferește domnu' Relu! N-oi crede cumva... Doamne iartă-mă! (Se închină)

Relu (îi dă farfuria goală): Acum ce-o fi, o fi. Au fost bune...

Isabela : N-aveau cum să nu fie bune, că doar le-am făcut așa cum mi-a zis doamna. Da’ mie mi se par fără gust, eu le-aș fi pus și niște ardei din ăia otrăviți, noi mexicanii așa mîncăm. Otrăvit...

Relu: Săraca!

Isabela (mirată): Săraca?! Cine, eu? Că n-am pus ardei?

Relu: Săraca Doamna! Cum te-a învățat ea să faci mîncare de-a noastră de-acasă... Vezi bine, că tot pentru nostalgie...

Isabela (rîde): Așa, acum o compătimești? De-am fi și noi măcar pe sfert săraci ca ea și ca domnul... (își dă seama poate că a vorbit prea mult) Sigur că au și ei necazurile lor....

Violeta (se aude strigînd de pe scara în timp ce coboară): Isabela! Isabela!

 

 

Scena a 2-a

 

Isabela (dispare din pragul ușii, ieșind în întîmpinarea doamnei. Se întorc amîndouă în salon, dar primele cuvinte ale replicii le va spune pe hol): Aici doamnă, eram cu Relu, i-am cerut un sfat...

Violeta (intrînd, se încruntă, ușor agresivă): Ce sfat? Ce sfat îți poate da ție Relu?

Isabela: Eu nu știu cum sînt sarmalele bune. (Îi arată farfuria goală). L-am rugat să guste una să-mi spună...

Violeta: Trebuia să mă întrebi pe mine! Că eu hrănesc musafirii, nu el...

Isabela: Dar dumneavoastră... (accentuat foarte tare) lucrați... N-am vrut să vă deranjez

Violeta (acceptă vag): Da, lucram. (curioasă): Și-s bune?

Isabela: Să vă dau una să gustați?

Violeta: Nu, nici vorbă (oftează) N-am voie, sînt pline de colesterol.

Isabela: Păi, eu mă duc. Mai am vase de spălat la bucătărie...

 

 

Scena a 3-a

 

Violeta (face semn că da, e de acord, și Isabela iese. Doamna se uită la Relu): Tu ce faci? Cum merge treaba? (se uită în jur) Aproape ai terminat... Mai ai de făcut la baie și să-mi pregătești pe urmă cada că vreau, înainte să vină lumea, să stau o jumătate de oră în apă cu săruri. Sînt epuizată...

Relu: Da, dar mai întîi trebuie să mă duc jos. Domnul André mi-a zis că are nevoie de mine cînd termin.

Violeta: Poate la bibliotecă... Sau la calculator. Vrea să-l mute sus, și să te ocupi tu de asta...

Relu (nedumerit): De ce mută calculatorul sus?

Violeta: Fiindcă frate-meu și soră-mea vin cu copiii. André zice că sînt vandali, strică tot...

Relu: Domnu’ nu iubește copiii, exagerează...

Violeta: Aiurea! Puștiul lui Barbu e o pușlama și nici fetița Steluței nu-i mai bună. Se unesc la rele... (Bănuiește că Relu o ține de vorbă și nu-și face treaba): Bine, dacă zici că ai terminat, du-te jos, că André te așteaptă.

Relu: Mă duc, doamna Violeta, mă duc.

Violeta: Și roagă-l să urce pînă aici... Vreau să-i vorbesc...

Relu: Da, doamnă...

 

 

Scena a 4-a

 

André (intrînd): Da dragă, spune-mi. Te-am auzit că vrei să-mi vorbești! (Către Relu, autoritar) Așteaptă-mă jos. Pînă vin eu, poate-mi aranjezi ușa de la bibliotecă. Vreau să-mi schimbi broasca, ți-am pus una nouă pe birou. Dar nu te-ntinde prea mult, că mai avem și altele de făcut...

Relu: Da, domnule. (iese)

 

 

Scena a 5-a

 

André (aferat): Vin de la bucătărie. Știai că Isabela e bolnavă?

Violeta (mirată): Bolnavă?! Adineauri am vorbit cu ea și n-avea nimic...

André: Am prins-o strănutînd! S-a scuzat ea, da’ ce mai! A strănutat! O fi răcită și ne umple casa cu viruși, ne omoară...

Violeta (alarmată): A strănutat peste mîncare?!

André: Era cu o cratiță în mînă, cu varză...

Violeta (ușurată, a scăpat de-o grijă): Slavă Domnului, noi nu mîncăm așa ceva, că e nesănătos... Bine că nu era salata Donovanilor de mîine.

André: Păi, da! Îi invităm la masă și le dăm salată cu viruși...

Violeta (oftînd): Imigranții din ziua de astăzi nu mai sînt ca ăia de pe timpul meu. Noi aveam parcă mai mult bun simț, nu strănutam...

André (cu pică): Vin din toată lumea cu bolile pe noi. Plini de microbi. (cu emfază) Ori, e dovedit științific, microbii lor sînt mai ai dracului decît microbii noștri. Se înmulțesc mai repede, sînt mai puioși. Nu m-aș mira să fie și mai mari. Mai ales ăia din Africa...

Violeta (cu multă demnitate): Noi, românii, nu sîntem așa. Noi avem tradiție, cultură... Noi am dat lumii pe Enescu, pe Ionescu, pe Titulescu, pe Uscătescu...

André: Pe Ceaușescu... Dragă, las-o baltă, că nu sînteți mai breji. O să-ți vină tribul diseară să mănînce mămăligă și brînză de-aia oribilă, grasă și sărată, cum îi ziceți voi...

Violeta: Telemea. Aia de oaie e cea mai bună...

André: Da, și foile alea de varză umplute cu carne. Și cîrnații ăia plini de usturoi, (se strîmbă și arată cu degetele, cu arătătorul si degetul mare) mititeii... Și alea, iar nu știu cum le ziceți voi, din picioare de porc, alea care tremură așa... tot cu usturoi...

Violeta (pofticioasă): Răcituri! Foarte bune...

André (cu silă): Grăsime, colesterol, bacterii înghețate (se strîmbă): Numai cînd mă uit în farfuriile voastre simt că fac un acev...

Violeta (derutată): Acev...?!

André (agasat) Accident cerebro-vascular. Termen medical, ce știi tu! Parcă mă prostesc așa... Parcă nu mai pot să judec...

Violeta: Ei n-o fi chiar din cauza asta! (malițioasă)... n-or fi mititeii și răciturile de vină... că n-ai mîncat niciodată, nu știi ce-i viața...

André (suspicios): Ce vrei să spui?! Sper că nu mă ironizezi...

Violeta (grijulie): Aaa, nu. Iartă-mă, cum mi-aș permite...

André (liniștit) Așa da! Și o să vină și comunistu’ ăla de taică-tău...

Violeta (iritată): Ce-ai acum și cu tata? E om bătrîn, peste optzeci de ani, s-a terminat cu comunismul lui de ani de zile... (Merge la geam și privește îmbufnată bradul din curte): Ce-ai cu el? Acum e canadian...

André: Zeci de ani a înjurat capitalismul și acum are pensie de la capitaliști fără să fi muncit o zi pentru ei! Ți se pare normal? Tot afurisit a rămas. L-ai chemat și la Paști. Ți-aduci aminte că n-a vrut să mănînce ouă? Zicea că ouăle vopsite sînt superstiții. Că el nu mănîncă superstiții...

Violeta: Se menaja. Dar a mîncat omletă...din ouă albe...

André: Și cînd ai chemat preotul de la biserica voastră, de la Sf. Spiridon, să binecuvînteze casa cînd ne-am mutat... că ziceai că așa se face la voi..., și i-a dat icoana s-o sărute... ți-aduci aminte ce-a zis taică-tău?

Violeta (amuzată): Ce poți să-i faci? Ateu a fost o viață. I-a zis să se ducă-n mă-sa că religia e opiumul poporului...

André: Da. (necruțător) Eu nu uit. Și tot tu mi-ai spus că-n tinerețea lui, cînd statul comunist a desființat întreprinderile private, el era mare ștab și a lucrat pe ascuns la planurile astea de desființare, fără să spună nimic nici măcar nevesti-si, adică maică-ti. Pe chestia asta, ea a pierdut o grămadă de bani, că avea un atelier de pălării cu șapte lucrători și i l-au luat comuniștii.... V-a sărăcit.

Violeta: Era conștiincios... Cînd făcea o treabă, o făcea bine...

André: Lucra în camera lui, închis cu cheia, și la prînz maică-ta îi punea mîncarea în fața ușii. N-avea voie să intre ca să nu vadă ce lucrează... Era vigilent, așa îl învățase Stalin...

Violeta (nostalgică): Da, Stalin... Murise de mult, de vreo cîțiva ani... da’ noi încă mai aveam o vitrină cu pahare de cristal, și printre ele portretul lui în culori. Cînd trebuia să iau un pahar din vitrină, tata îmi striga „Du-te și ia de la Stalin...” Avea mustața aia de om cumsecade... Cînd eram mică, tata  mă ținea pe genunchi și-mi citea o poveste despre o fetiță, Marusia din Așhabad care i-a scris lui Stalin...

André: Să n-aud de amintiri de felul ăsta în casa mea!

Violeta (se scutură): Iartă-mă, nu știu ce m-a apucat! Ai dreptate cu tata, era un comunist înrăit! Toată copilăria mi-a fost rușine cu el. Și povestea aia cu Marusia mă enerva, era ca o spălare de creier! Cînd am aflat după aia ce crime a făcut Stalin, am devenit dizidentă... și-am emigrat la prima ocazie... Și te-am iubit... Și pe urmă l-am sponsorizat și pe el să vină, să vadă cum este... să vadă cît a greșit în tinerețe...

André (luminat la față): Așa, vezi? Ce nu-mi place la taică-tău este că uită. Tot timpul cînd mă vede mă întreabă cine sînt, dacă sînt francez sau dacă sînt bărbatul tău. Îi spun că sînt și una și alta și după două minute mă întreabă iar (se strîmbă, îl imită) „Dumneata ești francez sau ești bărbatul fiică-mi?” Data trecută, m-a chinuit toata seara cu întrebarea asta stupidă. Să nu-l mai pui să stea pe lîngă mine în seara asta.

Violeta: O să-l pun lîngă Mia. Mia e simpatică, e veselă, o să-i facă plăcere lui tata, o să-și aducă aminte de vremea cînd o angajasem să îi măture prin casă și să-i facă mîncare. După ce termina treaba, tata o obliga să joace cărți.

André: Iar pe tîlharii ăia mici, pe Gelu și Ina, să-i țină frati-tu și soră-ta din scurt să nu-i văd că-mi aleargă prin casă...

Violeta (resemnată): Le-am spus... O să le mai spun o dată...

André (o ia de umeri cu tandrețe în timp ce ea privește, pe fereastră): Sîntem fericiți noi doi, nu-i așa?

Violeta: Mie mi-e puțin frică...

André (tandru și protector): Frică!? De ce?

Violeta: Azi o să treacă... Sînt cu ai mei, nu-mi pasă...Dar mîine... Dacă n-o să fim la înălțime? Phil Donovan ăsta mă sperie, mă intimidează. Îți dai seama? Să cîștige un milion pe săptămînă... Cît ar fi pe oră, dacă ar munci opt ore pe zi, ca președinte de companie cum ești tu?

André: Vreo 25 de mii...

Violeta: Vai de mine! De 50 de ori mai mult ca tine. Ăsta, da bărbat! Ce noroc pe nevastă-sa! Nu e dreptate în lume!

André (jignit și gelos): Lasă, dragă, că nu sîntem nici noi niște prăpădiți. Nu poți spune că-ți lipsește ceva... Cîte dintre româncele de-aici au situația ta? Cîte au ca tine o casă în Westmount, cîte conduc ca tine, la alegere, un Mercedes sau un BMW ultimul tip, și cîte au case de vacanță în Florida cum ai tu și cu mine, ca să nu fim obligați să ne petrecem iarna la Montreal, pe gerurile alea de minus 30 de grade? Nu-ți lipsește nimic...

Violeta: Da... dar Donovanii... (se întrerupe, văzînd expresia de ostilitate de pe fața lui André): Mă duc la bucătărie să văd ce-i cu Isabela... Vreau să-mi dau seama dacă e cu adevărat bolnavă... (Iese)

 

 

Scena a 6-a

 

Relu (venind de jos): Am terminat, am reparat broasca de la ușă.

André: A, da? Și merge, e bine?

Relu: Nici o problemă! Am închis deja biblioteca.

André: Mulțumesc.Acum te rog să-mi duci calculatorul sus, în dormitorul mare. Cred că ți-a spus Violeta de ce.

Relu: Din cauza vandalilor...

André (încuviințează): Exact. Nu vreau să am probleme. Ultima dată, puștiul ăla obraznic, Gelu, mi-a deschis calculatorul și nu știu ce-a făcut, că după ce-a plecat l-am găsit plin de viruși. Nimic nu urăsc mai mult pe lume decît virușii... Apropos: tu strănuți?

Relu (cu un fel de mîndrie): În fiecare dimineață... După ce ies de sub duș, strănut de șapte ori la rînd... Totdeauna, același număr! Nevastă-mea rîde de mine, numără cu glas tare ca la lansarea rachetelor de la Cap Canaveral: șapte, șase, cinci... Pe urmă zice stop!

André (speriat): În fiecare zi?! Cu fiecare strănut omul împrăștie în aer un miliard de viruși. Îți începi ziua poluînd atmosfera cu miliarde de viruși?! Îți dai seama? Și fiecare virus de-ăsta poate îmbolnăvi un canadian... (cu  gîndul la Isabela) Și nu ești singurul...

Relu: Cum să fiu singurul? Multă lume strănută! E bine cînd strănuți... e ca o descărcare, așa... e o plăcere...

André (indignat): Să fie la tine acolo, plăcerea asta. Știi ce ești? Un pervers. Asta ești! O bombă biologică... Canada primește peste două sute de mii de imigranți pe an. Dacă un sfert din ei strănută ca tine... atunci...Ne mai întrebăm de unde vin schimbările astea climatice! Teroriști!

Relu (umilit): Nu m-am gîndit la asta.

André: Sigur că nu te-ai gîndit. Lipsă de responsabilitate...

 

 

Scena a 7-a

 

Violeta (intrînd): Isabela nu are nimic. M-a asigurat c-a fost vorba de un accident. I-a intrat piper pe nas...

André: Slavă Domnului! Numai că uite omul tău, aici de față! Ziceai de voi, românii, că sînteți grozavi! Uite, omul tău e bolnav și nu se îngrijește! Strănută în fiecare zi de șapte ori... Și se mai și laudă cu asta.

Violeta (agasată): André, nu-ți face o problemă din nimic. Relu e un om simplu. Atît îl taie capul. Nu-i așa, Relule?

Relu (respectuos): Bineînțeles, doamnă. Atît mă taie.

Violeta: Vezi?! Haideți să terminăm treaba că mai este puțin și începe să vină lumea... Relu, cutiile...avem de împachetat cutiile... Și pe urmă baia... Trebuie neapărat să stau măcar o jumătate de oră în baie...

 

 

Scena a 8-a

 

(Ies toți trei și, în timp ce ies, lumina se micșorează și apoi se stinge încet, încet, pînă cînd scena e complet întunecată. Pendula bate rar de opt ori, ora la care vin musafirii, și dintr-un megafon se aud cuvinte răzlețe, voci, rîsete, scaune mișcate din loc, pahare care se ciocnesc, zgomote de tacîmuri etc, dar totul lent - toată gama de zgomote ce poate rezuma o masă animată. Apoi pendula sună iar, rar, ora, de nouă ori,   rumoarea încetează treptat în ritmul în care se luminează și scena. Masa e ocupată de musafiri mai curînd plictisiți. Violeta și André stau la o masă mică așezată transversal în capul celei mari. Ceilalți musafiri sînt așezaț  față în față, de-alungul mesei lungi: Mia, bătrînul Caraman, Cecilia, Barbu, Alexandru, Anton, Steluța, Grigoraș, Elena. Mesele sint pline cu farfurii, tacîmuri, pahare pline sau aproape pline cu vin - toată lumea a mîncat deja și acum se destinde. Se aude o muzică, un disc cu un vals de Strauss).

 

 

Scena a 9-a

 

Violeta (agresivă): Văd că nu vreți să faceți puțină mișcare... să dansăm... să ne distrăm puțin.

Grigoraș (vorbește moldovenește): Da di ci sî ni mișcăm? Acu, dacî burta îi plinî sî mai mișcî dracu’!

Cecilia (tot moldovenește): Da’ nu vorbi tu pintrî tătă lumea. C-avem fiecare gurî și nu sîntem copchii...Violeta vré sî fim oleacî mai ghiduși. Sî ni bucurăm, cî d-aia ne-o chemat... Să pitreșem ...

Violeta:(întărește) Da, Cecilia, că e Crăciun, nu parastas! Parc-am fi morți, zău așa!

Steluța: Doamne ferește, Violeto, cum vorbești? Tragi a rău...

Barbu: Nu ți-aduci aminte Steluțo că Violeta ne punea să cîntăm cînd eram mici? Și ne dirija...

Steluța: Da, cîntece patriotice, de la școală...

Alexandru (respectuos): Avea personalitate... avea stofă de lider...

Violeta (mulțumită de vorba lui Alexandru): Păi atunci hai să ne mișcăm, să facem ceva...

Steluța: Ce să facem?

Violeta (se gîndește o clipă): Orice. Fiecare, ce știe mai bine, să ne amuzăm. Uite, cum zicea Barbu. Să ne aducem aminte de copilărie... Să cîntăm. Fiecare să cînte ceva. O să fie distractiv...

Cecilia (cu mîna la gură se vaită, veselă): Da di undi! Cî și sîntem buni sî cîntăm! Grigoraș cîntî ca măgarul di la mitropolie. N-ari voși diloc.

Grigoraș (revoltat): Da cîntî tu dacă iești mai breazî. Di și mî fași tu pi mini măgar di fațî cu tătă lumea?

Alexandru (patern fiind cel mai în vîrstă): Nu te-a făcut măgar, așa vine vorba noastră românească...

Mia (veselă): Uite cînt eu, nu vă mai certați!

André: Ce cînți?

Mia: Un cîntec rusesc... din copilărie... Îl ascultam la radio.

Toți (cu reproș) Aaa!

Violeta (nedumerită și nesigură): Cum adică un cîntec rusesc? De ce rusesc? Rușii care ne-au făcut bolșevici...

Anton: Care erau atei...

Grigoraș: Șî ne-or ocupat Basarabia...

Barbu: Care ne-au jefuit bogățiile țării...

André (vesel): Lasă, să fie rusesc. Dă-i drumul, Mia. Vino în față.

Anton (se reculege): Muzica rusească e frumoasă. Tata, Dumnezeu să-l ierte, cînd se îmbăta, cînta Suliko. Îl știți?

Barbu: Cîntă-l tu!

Anton: Acum cîntă Mia, nu mă bag...

Mia (în față. Face o reverență. Cîntă fals, de fapt, pe jumătate recită): Bărbatul meu nu e bogat / Bărbatul meu nu e frumos / Dar cînd dansez cu el / Și-l aud spunînd tare drăgăstos / Dragă puișor/ De mult te iubesc / Simt că mă topesc... (Se înclină)

André: Bravo, frumos! (aplaudă urmat și de ceilalți care dau semne vii de apreciere: "Ai văzut?", "Are voce", "Uitasem cîntecul ăsta", "Îl cînta o rusoaică într-un film", " Mia e simpatică", "Ea sparge todeauna gheața" etc. Numai Alexandru care vine s-o conducă din mijlocul camerei spre scaun ca pe o vedetă e nemulțumit)

Mia: Am fost bine?

Alexandru: Ai fost bine pe dracu! Ne facem de rîs...

Mia (răstită, dar numai Alexandru o aude): Cu ce ne facem de rîs? C-am zis că mă iubești? Ți-e rușine cu asta? Sau că suntem săraci? Lasă-i, să știe, poate-ți dă o slujbă... La banii lor...

Alexandru: Vorbim acasă. Acum haide să ne uităm la ăștia...

(Mia se așază lîngă bătrînul Caraman și Alexandru se îndreaptă spre scaunul lui de vizavi, ocolind masa).

Grigoraș (care a auzit o parte din discuție, către Alexandru): Doar nu ti superi acuma. Nu vorbești di tini...

Alexandru: O fi, da’ sunt și alte cîntece, de ce să-l cînte pe ăsta?

Grigoraș (ironic): Dacă p-ăsta îl știe... Nu-i bini sî ti superi. Nu te-a făcut de rîs. Așa vini vorba cînticului rusesc.

(În fața lor, de partea cealaltă a mesei, bătrînul Caraman o privește drăgăstos pe Mia, o mîngîe pe obraz și pe urmă, mîna îi coboară spre gît. Mia se scoală repede de pe scaun indignată)

Mia (trecînd spre geam, pe lîngă Violeta. Șuieră): M-a ciupit!

Violeta (împăciuitoare): Am văzut, de obraz...

Mia: M-a ciupit de două ori! Cu o mînă de obraz și cu alta de fund!

Violeta (fals dojenitoare): Vai, tată, ce-ai făcut! Mai mare rușinea. (Admirativă, către Mia) Iartă-l și tu, toată viața a fost curvar...

Bătrînul Caraman (libidinos, spre ceilalți): Hă, hă, hă! Are niște buci ! Are niște buci fetica asta!

Barbu (vesel): Așa, bunicule, așa...Cum erau fetele pe timpul matale?

Bătrînul Caraman: Eee, cum erau... Erau... (Începe să mănînce. Uită să răspundă).

André (triumfător, către Violeta): Vezi? D-aia nu voiam să stea lîngă mine. Face tot felul de prostii. E nebun...

Mia (l-a auzit): Nu vă ciupea el pe dumneavoastră... Nu-i plac milionarii, el a fost comunist...

Steluța (cu tact, ca să depășească momentul dificil): Vreau să vă arăt și eu ceva. Am s-o dansez pe Carmen. Dar nu după muzica de pe disc, că aia e prea repede. Cînt eu.

(Iese în față, în mijlocul camerei, se uită cercetătoare în jur, caută ceva, a găsit. Un ghiveci micuț cu flori de lîngă scara care urcă spre bucătărie. Îl ia în brațe și anunță solemnă):Habanera din opera Carmen de Bizet. (dansează) Pam-pam-pam pam-pam pam-pam-pam etc. (Anton o privește cu admirație, în timp ce Violeta își sprijină capul de umărul lui André. Bătrînul Caraman, lîngă care stă acum Cecilia, doarme sforăind. Cecilia și Grigoraș vorbesc cu însuflețire cu voce scăzută. Ceilalți se uită la Steluța și încearcă să țină ritmul bătînd din palme. Steluța, mică și îndesată, face piruete cu ghiveciul în brațe și apropiindu-se de un perete se sprijină c-o mînă de el, sufocată și amețită. Pune ghiveciul jos): Gata, nu mai pot.Uh! Dacă-s grasă... (Se îndreaptă radioasă spre masă. Modestă). E greu la vîrsta mea să mai fii dansatoare. (Aplauze, comentarii elogioase)

Cecilia: Vai Steluța ci sprintenî ești!

Grigoraș: Și-așe, sîltăreață. Mi-o plăcut.

Elena (invidioasă): La circul din Montreal se angajează balerine... mai corpolente. Am citit în ziar.

Steluța (mereu modestă): E, totuși, sînt prea grasă...

Barbu: Prea slabă... ești o firfirică... Se caută balerine de o sută douăzeci de kilograme...

Steluța (mereu modestă): Eee, totuși. Eu sînt o amatoare, n-am talentul lor...

Anton: Da’ de unde! Ai fost grozavă! O să te pun să dansezi și-acasă... Nu mi-ai arătat niciodată pîn-acum ce știi să faci...

André (retoric): România nu duce lipsă de talente! Mi-a spus Violeta, da’ n-am crezut...

Violeta: Cum, dragă?! Dar noi am dat lumii pe Enescu, pe Ionescu, pe Titulescu, pe Uscătescu, pe...

Alexandru (doct): România are cele mai multe genii pe cap de locuitor, s-a publicat în New York Times și în Scânteia, pe vremuri...

Mia (care se întoarce de la geam): Cine urmează? (suavă) Alexandre, cîntă-ne șansoneta aia a ta!

Violeta: Ce șansonetă?

Steluța: Alexandru a compus o șansonetă. Ne-o cîntă mereu cînd ne întînim noi între noi...

Violeta (derutată): Cînd vă întîlniți voi între voi...

Steluța (agasată): La o bere! Nu v-am chemat niciodată pe tine și pe André  fiindcă ce să vorbiți voi cu noi? Nu v-ar amuza inepțiile noastre. Ne distrăm și noi cum putem. La sfîrșitul serii, de multe ori Alexandru ne cîntă șansoneta lui...

Alexandru (se codește. I-a  trecut supărarea acum după ce-a văzut-o  dansînd pe Steluța și i-ar  place să cînte. Dar se lasă greu, are trac. Cu ochii țintă la Violeta și la André): Nu știu ce să fac... Da’ dacă toată lumea vrea...

André: Da, domnule, cîntă-ne șansoneta aia a dumitale...

Alexandru (avansează cîțiva pași, în mijlocul camerei. Cu aplomb, ca un animator): Dar vreau sa cîntați refrenul cu mine. În șansoneta mea este vorba despre ciobănelul Pierre care o iubește pe ciobănița Madelon, dar ciobănița Madelon nu-l iubește pe ciobănelul Pierre fiindcă este logodită cu ciobănelul Florind care însă n-o iubește pe ciobănița Madelon, ci pe ciobanița Clothilde. Ori Clothilde, și aici e clenciul șansonetei mele, nu-l iubește pe Florind ci îl iubește pe Pierre, adică pe ciobănelul de la început care o iubește pe Madelon. Și șansoneta mea se termină așa: Florind, Clothilde și Pierre, Madelon / Ciobănei și ciobănițe zurlii / Cîntați iubirea într-un ton / Ca niște blînde ciocîrlii...

André (derutat): Blînde ciocîrlii...

Alexandru (didactic): Șansoneta mea imită o pastorală din secolul al XVIII-lea.

André (se luminează la față, dumirit) : Aaa, grozav! Secolul al XVIII-lea, grozav! (se ridică în picioare, întinzîndu-i un pahar cu vin): Voltaire, Rousseau, Revoluția franceză.... Cunosc! Toată stima! Dumneata ești poet ca și mine! (către toți): Vreau să vă citesc și eu un poem scris pentru femeia iubită cu ocazia zilei ei de naștere, acum patru luni (o ia pe Viorica de umeri și o sărută zgomotos pe obraz. Se scotocește prin buzunar și scoate o foaie de hîrtie mototolită. Explică) Am creat-o la o ședință cu bandiții ăia de la sindicat (Ridică o mînă, cerînd să se facă liniște. Își dă sema că Alexandru a rămas în mijlocul salonului, pregătindu-se să cînte și-i face semn că nu mai e nevoie, să se așeze. Apoi cu voce tare): Iubirea mea e-o floare ce înflorește-n noapte / Ce zi face din ea cu amoroase fapte.(Cu voce tunătoare) Iubirea mea e-o floare distinsă și cochetă / Iubirea mea e-o floare voioasă Violetă (se apleacă din nou și o sărută pe Violeta, de data asta pe gură).

Violeta (impresionată, își șterge o lacrimă): Așa e André, romantic. Ăia de la sindicat pretind că-i căpos, da’ el are un suflet de aur.

Alexandru (condescendent, cu invidie): E foarte frumos, deși viziunea lirică e simplă. Poate chiar prea simplă. Eu de exemplu în șansoneta meu abordam aspectul acesta al relațiilor interpersonale în dragoste, dar sugerînd cît de complexe sînt și totodată de inedite. Fiindcă de exemplu ciobănița Clothilde...

Grigoraș: Lasî șiobanii cî-s sătul di ei, cînd eram copchil la școalî, doar di asta învățam, di șiobanul șela cu oaia vorghitoari cari-l cautî măsa că o fugit d-acasî... Da poezia lu domnu André îi bunî rău, îi filozoficî....

Barbu: Și are și rimă...

André (nemulțumit din cauza remarcii lui Alexandru, observă deodată absența copiilor): Unde sînt vandalii?

Steluța (maternă): Stai cuminte, cumnate! Se joacă în bucătărie! Sau la subsol, sau la etaj, nu știu!

André (sare de pe scaun, aproape furios. Strigă roșu la față): Se joacă?! Cine le-a dat voie să se joace? N-am chef să-mi alerge prin casă de colo-colo ca niște vîrcolaci! Să stea aici cu noi, dacă i-ați adus în vizită! Aici! (arată cu degetul spre parchet) Aduceți-i aici! Imediat! Isabela, Relu, imediat, am zis! Imediat!

 

 

Scena a 10-a

 

(Relu și Isabela vin din bucătărie zăpăciți. Relu se calmează repede)

Relu (grav și autoritar, ca un comandant de oști): Isabela, tu te duci în bucătărie și la subsol, cauți peste tot și eu urc la etaj. Ne întîlnim în hol peste cinci minute, e clar?

Isabela: Cu vandalii, și-i depunem aici.

Relu: Exact!

(Ies foarte aferați)

 

 

Scena a 11-a

 

André: Toată seara mi-a fost frică de asta! Ne-am distrat, am spus poezii, dar aveam o grijă în subconștient. Casa mea nu e teren de joacă. Am dat două milioane pe ea, acum face șase!

Steluța: Nu se întîmplă nimic, cumnate.

Barbu (ca și cum ar fi interesat): O vinzi?

André (se uită la el fără  să priceapă, apoi hotărît): N-o vînd! (iese nervos  din salon)

 

 

Scena a 12-a

 

Grigoraș (melancolic): Da șine ari așa bani mulți să cumpire căsoaia asta?

Mia (cu ironie ascuțită și rea): Milionarii, Grigoraș! Ăia care au avut noroc...

Alexandru (mereu doct): Proprietatea este furt, a zis Proudhon. Așa se fac milioanele....

Cecilia (rîzînd): Mie-mi plași filmili alea cu spărgătorii di bănși. Eu nu țîn nișiodatî cu poliția...

Grigoraș: Asta era bini pi timpul lu Iliescu cînd mai eram în țară: cî ni dădea voii la toți sî furăm...

Violeta (pune lucrurile la punct): André cîștigă cinci sute de dolari pe oră. Nu se poate compara niciunul din voi cu el...

 

 

Scena a 13-a

 

André (apare cu Ina, fetița de șapte ani a Steluței, de mînă) Pe fetiță am găsit-o, dar băiatul nu e nicăieri. S-a ascuns!

Steluța (o ia în brațe drăgăstoasă. Încet): Draga mamei! Stai aici cu mine că André ăsta e căpcăun.

Relu: L-am strigat, am făcut tărăboi, degeaba. Am zis că-l chemați dumneavoastră, nimic.

Isabela: S-a ascuns bine.

André: N-are pic de respect...

Barbu (rușinat că fiu-său îl face de rîs) : Lasă, că-l aduc eu!

Elena: Vezi cum vorbești cu copilu’. Să nu-l sperii.

Barbu: Cum să-i vorbesc?! Ca un tată... cu dragoste de tată, cum?

 

 

Scena a 14-a

 

(Barbu iese din salon și se aude strigînd în timp ce urcă pe scări) Unde te-ai ascuns mă, tîlharule? Ieși afară că te belesc...

André (satisfăcut către toată lumea) Foarte bine! Eu nu mă bag în treburile voastre de familie, dar îmi place că pune problema cum trebuie...

Violeta (mîndră de Barbu): E fratele meu! Totdeauna știe cum să pună problema!

 

 

Scena a 15-a

 

Barbu (apare cu Gelu, smiorcăind): Era la closet, nu strica nimic.

André: Bravo, mă bucur că l-a recuperat. Bravo! Foarte bine, mă întorc imediat. (iese)

Violeta: Isabela, ia tu copiii și duceți-vă la bucătărie. Ai grijă de ei, să nu mai facă vreo trăznaie!

Isabela: Da,doamnă. (îi ia pe copii de mînă și dispare în bucătărie)

 

 

Scena a 16-a

 

Violeta: Să continuăm! Cine e la rînd? Cecilia, ne cînți ceva?

Cecilia: D-apăi pot? Ia uitî-ti la mini!

(Bătrînul Caraman doarme adînc cu capul sprijinit de umărul ei. Dacă s-ar mișca să se scoale de pe scaun, bătrînul ar cădea)

Steluța: Hei tată, trezește-te! Barbule, du-te si zgîlțîie-l puțin pe tata, a cocoșat-o pe Cecilia, tu nu vezi?

Barbu (bucuros) Și-l punem să ne cînte! Hai să vedem dacă mai știe să cînte! (Se apropie de bătrînul Caraman, îi dă un ghion în coaste și bătrînul deschide ochii zăpăcit)

Bătrînul Caraman: Ce e? Ce e?
Barbu (îi țipă în ureche): Hai să ne cînți!
Batrînul Caraman: Ce să fac?!

Barbu: Să ne cînți ceva...

Bătrînul Caraman: Să cînt?!

Barbu: Toata lumea a cîntat. Zi-ne un cîntec cu curve cum știai mata în tinerețe!

Bătrînul Caraman (reflectează cîteva momente, molfăie din buze, apoi fără să se scoale de pe scaun începe răgușit): Ecaterino, / Vedea-te-aș vie / În colivie / Că-mi ciripești / Iubire mare / Și arzătoare / Că-mi dăruiesti.

 

 

Scena a 17-a

 

(În timp ce bătrînul cîntă sau recită, André se întoarce. Îi face semn Violetei că totul e în ordine și se așază. Bătrînul a terminat)

Toți (pe rînd, admirativi, rumoare):Bravo!”, „Ești bun!”, „Să trăiești” etc. Violeta e cea mai entuziastă, aplaudă cu vioiciune în picioare)

Bătrînul Caraman (măgulit de succes, ridică o mînă în sus că vrea să continue. Se face liniște și se ridică greu în picioare) Bandiera rosa / Tra la la la / Bandiera rosa / Tra la la la / Bandiera rosa / Tra la la la la la / Trăiască comunismul și la libertà.

Barbu (decepționat): Hopa! A dat-o-n bară! Și-a adus aminte din tinerețe, dar ce nu trebuie!

Violeta (autoritară) Stai jos tată, ajunge.

Grigoraș: Omu’ ari voii sî cînti șe vrea. Trăim într-o țarî liberî. Dac aiasta îl distreazî pi el, lasî-l sî zicî!

André (sever): Nu v-am invitat de Crăciun ca să aud lozinci comuniste la masă.

Bătrînul Caraman (intrigat de lipsa de entuziasm a celorlalți, își ridică pumnul în aer și continuă tare și cu forță): Stalin și poporul rus / Libertate ne-au adus / Noi vrem pace în Balcani / Fără anglo-americani, URESESE / Bastionul păcii e / Trăiasca prietenia indestructibilă dintre...

Violeta (disperată) Opriți-l pe tata! A înnebunit tata! Opriți-l!

Bătrînul Caraman (retoric, hohotitor, cu părul vîlvoi, cu pumnul azvîrlit în aer): Lumina vine de la Răsărit și întunericul de la Apus!

(Barbu și Steluța trag de el să-l îndepărteze de la masă)

Barbu (îl împinge de spate spre ieșire, cu agilitate de infirmier) Hai, tată, sus în dormitor să-ți dau medicamentele. E timpul să dormi! Hai!

Bătrînul Caraman (și-a adus aminte o altă lozincă): Ana, Luca și cu Dej / Au băgat spaima-n burgheji / Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji...(dispare strigînd mereu lozinca asta, dar se aude din ce în mai slab, urcînd scara împins de Barbu)

 

 

Scena a 18-a

 

(În urma bătrînului s-a așternut liniștea. Toți sînt stînjeniți, nu știu ce să spună)

André (amar): M-am dus prin casă să văd ce-au făcut vandalii. Nici o pagubă materială. Eram mulțumit. Și cînd mă întorc în salon ce văd? Un comunist bătrîn care i-a stricat copilăria femeii iubite și care strigă lozinci comuniste. Și voi toți îl aprobați, îl aplaudați, îl încurajați... E un adevărat complot. Sînteți toți niște comuniști mizerabili! Toți românii sînt comuniști! (Cîteva clipe de tăcere grea)

Alexandru (moale): Ba nu domnule André, nu sîntem comuniști.

Anton: Eu după tată sînt legionar! Și după bunicul, liberal...

Elena: Pe mine profesorii comuniști m-au persecutat încă din copilărie și în clasa a unsprezecea, m-au lăsat repetentă! Așa m-a găsit revoluția, repetentă.

Steluța: Nu sîntem comuniști, cumnate, ba din contra sîntem anticomuniști. Eu chiuleam și de la învățămînt politic...

Mia: Eu n-am fost nici membră de partid!

Cecilia: Niși eu (îl zgîlțîie pe Grigoraș care tace tot timpul): Zi băi și tu că nu ești comunist, zi băi că n-ai intrat în partid. Aiștia cum zic?

Grigoraș: Ba di și să zîc cî n-am fost dac’am fost! Am fost în partid, domnu’ André, da’ puteai să nu fii?

Cecilia (disperată): L-o sîlit, dragă, i-o zîs cî-l dă afarî din servișiu dacî nu sî fași membru... Așa i-o zîs, cî trebui sî se dezvolte...

Grigoraș: Da, așa mi-o zîs.

André (sever): Da’ cu Ceaușescu cum a fost? Că de aplaudat l-ați aplaudat toți. Vă toceați palmele aplaudîndu-l...

Alexandru (după o clipa de ezitare generală, fiindcă toți sînt intimidați): Și regina Angliei nu l-a plimbat cu caleașca? Regina Angliei era și regina dumneavoastră...

André: Las-o pe regină, că doar nu era să-l lase să meargă pe jos. (inchizitorial către Elena) Și dumneata care ai fost repetentă...

Elena (măgulită că i se adresează direct ei): Da, fiindcă m-au persecutat... Spuneți vă rog...

André: Nu erai și pionieră?

Elena (mîndră): În clasa a 6-a am fost comandantă de grupă. După aia au început să mî persecut...

André (sarcastic): De mici erați comuniști...

Alexandru (obosit): Toate astea au fost demult, domnule André. Atît de demult că parcă a trecut o sută de ani de atunci. Cînd a fugit Ceaușescu cu helicopterul, lumea se îmbrățișa pe străzi și-și făceau toți semnul victoriei. În zilele alea, două sau trei, eram mîndri de noi domnule André, nu ne gîndeam atunci că o să emigrăm vreodată. Pe urmă cineva a spus că sîntem cu toții stupizi și că așa o să fim douăzeci de ani. Ne-am revoltat la început, dar după aia ni s-a părut că așa este, că sîntem stupizi și că așa o să fim toată viața. Unii dintre noi, poate că din cauza asta am și emigrat, domnule André. Ca să ne găsim un loc unde să nu ne mai simțim așa... Nu eram comuniști, nu eram nicicum, domnule André, eram doar niște bieți oameni care aveau nevoie de o viață liniștită. Cum sînt atîția ca noi și-n țara asta.. N-a fost să fie, ăsta a fost norocul nostru! Nici acolo, nici aici. Dar nu eram comuniști... Așa să știți...

Mia: S-a făcut tîrziu... Trebuie să plecăm.

Violeta: E încă devreme, mai stați. Trebuie să vă împărțim și cadourile de la moș Crăciun...

Mia: Altădată. E foarte tîrziu. Trebuia să fi plecat de mult.

André (ironic): La revedere (se ridică). Din punctul meu de vedere, petrecerea s-a terminat de mult. Bună seara! (Iese)

 

 

Scena a 19-a

 

Violeta: Chiar plecați cu toții?

Steluța: Vă odihniți și voi, mîine aveți alți musafiri...

Violeta (ridică ochii spre tavan exasperată): O, da, Phil Donovan cu nevastă-sa. Sînt putrezi de bani, și au nasul pe sus.... Li se pare că dacă-s miliardari sînt supraoameni...

Anton (consolator): Nu vă faceți probleme. Mănîncă și ei ce mîncați voi. Dacă nu le place să nu mai vină altădată.

Violeta: Dinspre partea mea... André i-a chemat... Are el o problemă... Să nu uitați copiii. (Strigă): Isabela! Isabela! Adu copiii, lumea pleacă.

Grigoraș: O fost tari bini și poezia lu’ André mi-o plăcut. Era adîncî. El îi cam ciufut, o feștelit-o acu la sfîrșit...

Cecilia: S-o supărat pi moșneagul nostru, da’ și să-i fași ? Îi ramolit saracu!

Barbu: Dacă știam ce are în cap, îl lăsam să doarmă mai departe...

(Apare Isabela cu copiii și fiecare și-l ia în primire pe-al lui)

Violeta: Mulțumesc, sînteți drăguți. Vă conduc. (Ies toți, în hol de unde se vor despărți). Violeta nu mai apare, va merge probabil să vorbească cu André)

 

 

Scena a 20-a

 

(Isabela și Relu intră în salon și încep să facă ordine. Strîng tacîmurile, farfuriile și paharele murdare pe care Isabela le pune într-un coș mare ca să le ducă la bucătărie)
Isabela: S-a sfîrșit mai repede decît mă așteptam...

Relu: Fiindcă au făcut politică. S-au certat! Stai să vezi ce-o să fie mîine. Or să vorbească despre americani, musulmani și teroriști.

Isabela: A, nu! N-or să se certe!

Relu: Crezi tu asta?

Isabela: Donovanii ăștia au venit și anul trecut. Nici domnul André, nici doamna Violeta nu le zic nimic, nu-i contrazic, nu vorbesc neîntrebați, sînt cuminți ca niște școlari. Nici nu mă lasă să-i servesc eu, zice că n-am clasă. Îi servește doamna. (Se uită temătoare în spate, spre ușă) Să-ți spun un secret... I-am auzit săptămîna trecută pe domnul și pe doamna, vorbeau în taină, erau aici în salon și ei credeau că sînt jos la subsol, da eu eram pe hol. Să nu mă spui!

Relu: Nu te spun. Despre ce vorbeau?

Isabela: Domnul André își pierde jobul. Așa zicea că din ianuarie, gata, Consiliul de administrație are de gînd să-l înlocuiască și el vrea să demisioneze... E aranjat așa ca să nu-i strice firma... Îi dau și o scrisoare de recunoștință și o indemnizație de plecare, da’ el e supărat foc. Zicea că sînt măgari...

Relu: Ce vorbești? Săracu’ domnu André! Milionar și șomer, dracu’ a mai auzit?!

Isabela: Aaa, nu, nu-i vorba că o să fie șomer... Nici n-are dreptu’! Vrea să vorbească cu americanu’. Să-l ia consilier. Cică Donovan are hoteluri și cazinouri în toată lumea. Și ziare și posturi de televiziune... Iar nevastă-sa are un lanț de case de modă la Paris, la Londra, la Roma... Îl bagă acolo, undeva, director la vreun post de televiziune sau la hoteluri. El vrea să fie mai mare peste Cazinouri, da’ doamna nu-l lasă, zice că e periculos. Că poate să dea în damblaua ruletei și ajunge ca René...

Relu (derutat): Ca René...

Isabela: Bărbatul cîntăreței ăleia, cum o cheamă? Caline Daion. A scris în ziare că pierde la Cazinou cîte un milion de dolari pe lună. Doamna zice că decît să se bage la Cazinou, mai bine stau fără slujbă. Că mai bine joacă petanque sau șah în parc cu babalîcii din cartier... I-e frică, zicea, “nu vreau s-ajungem la sapă de lemn, acu’, la bătrînețe, să rîdă Steluța de mine” (pune ultimele farfurii sau pahare în coș): Așa că mîine e o zi foarte importantă pentru domnu’ și pentru doamna!

Relu (interesat): N-am grijă, se aranjează. Pentru Donovani e un fleac... La banii lor, trei sute de mii de dolari pe an, cît ar fi un salariu, nu înseamnă nimic. Un mezelic...

Isabela (se oprește din treabă și cu mîna în șold, cu aplomb): Așa zic și eu. Da’ așa o fi? Doamna zice că-s calici și ai dracu’! Că sînt fuduli! Că li s-a urcat bogăția la cap! Eu, Relule, să știi că le țin pumnii! (confidențial) Numai că dacă Donovan îl ia consilier, domnu’ André pleacă din Montreal. O ia pe doamna Violeta și se stabilesc în State sau în Europa, depinde de post. Emigrează... Așa zicea doamna, că se fac emigranți, se duc la mai bine...

Relu: Da, la mai bine... Ca noi...

Isabela: Ca noi, da. Ajută-mă să duc coșul ăsta la bucătărie. (Iau coșul fiecare de o parte și pornesc spre bucătărie în timp ce cortina coboară încet, încet)

 

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

 
TIFF Sibiu a zburat din cuibul clujean


La a șasea ediție, TIFF Sibiu (13-17 iunie) a reușit să devină un festival complet diferit de cel de la Cluj, sub a cărui aripă se lansase în 2007, avînd de-acum o identitate aparte și, în sfîrșit, funcționînd cu un public local interesat de noile direcții, foarte precis conturate. Filme proiectate în premieră națională, filme venite de la Cannes, filme românești și filme legate de alte arte - muzică, dans, literatură, arte vizuale - aranjate într-un program inteligent conceput pentru orașul fără cinematograf în centru fac din TIFF Sibiu un festival individualizat, așezat în contururi clare și care, în sfîrșit, are un public pe măsură.

O identitate nouă

La Sibiu, Festivalul Internațional de Film Transilvania a avut o primă ediție în 2007, din dorința organizatorilor de a prelungi spiritul TIFF în Transilvania. Era anul în care Sibiul era Capitală Culturală Europeană. Inițial parțial suprapus peste festivalul de la Cluj - ca perioadă de desfășurare, dar și ca selecție a filmelor - TIFF sibian a glisat spre un festival care reia doar unele filme de la Cluj, dar aduce multe filme diferite, în premieră.

Anul trecut, Tudor Giurgiu, directorul festivalului, anunța încercarea conturării noii identități pentru Sibiu, a unui festival de filme despre arte, legate de celelalte arte. Acum, în al doilea an, această direcție s-a dovedit extrem de atractivă pentru publicul local, la succes contribuind și programul adaptat obiceiurilor locului, și faptul că suprapunerea cu Cluj este minimală, iar publicul sibian se bucură de premiere fără senzația că i se servește ceva la second hand.

Arte în arte, premiere

Selecția a inclus cincizeci de filme, printre care și cele mai noi producții românești, aceasta fiind una dintre direcțiile adoptate de festivalul care caută, și se pare că a reușit, să devină unul de sine stătător. Dar principala direcție a festivalului sibian este legată de relația filmului cu celelalte arte. „Aceasta este identitatea pe care, de fapt, vrem să o dăm viitorului festival la Sibiu. Sînt filme despre muzicieni, despre regizori sau artiști vizuali. Cele două documentare despre Woody Allen și Roman Polanski, alături de documentarul lui Martin Scorsese despre George Harrison sînt elocvente pentru această nouă direcție a festivalului de film de la Sibiu”, a precizat directorul TIFF, Tudor Giurgiu.

Woody Allen: Un documentar, film în regia lui Robert Weide, care îl urmărește timp de un an pe discretul cineast care a permis pentru prima oară camerelor de luat vederi să îi documenteze viața, Roman Polanski: Memorii cinematografice, în regia lui Laurent Bouzereau, film ce a avut o proiecție specială la Cannes și care prezintă montarea conversației purtate în perioada cînd Polanski se afla în arest la domiciliu, și Marina Abramovic: Artistul e prezent, în regia lui Matthew Akers, au fost prezentate la Sibiu în premieră în România. Cele trei filme au rulat atît în sala de la Teatrul Gong, transformată fericit în cinema pentru cinci zile, cu cîte două proiecții în fiecare seară, dar și în reluare, înlănțuite în ultima zi a festivalului, la Centrul Cultural Habitus, loc în care publicul sibian a putut viziona cîte șase filme pe zi.

george harrison„Cinema” Gong a fost plin la toate filmele și poate că a vibrat cel mai puternic la proiecția eveniment a rockumentarului George Harrison: Living in the Material World (foto). Filmul, de Martin Scorsese, realizat în două părți, cu o durată de aproape trei ore și jumătate, este portretul complex al celui mai misterios dintre Beatleși, de la naștere la moarte, cu imagini rare sau necunoscute pînă acum, filmul fermecător al unei legende despre o altă legendă. Imagini din arhiva familiei, din copilărie, scene din concerte și interviuri cu Paul McCartney și Ringo Starr, Eric Clapton, Yoko Ono, Phil Spector, alcătuiesc portretul prezentat în premieră în România.

Made in Romania

Ca întotdeauna, filmele românești se consumă ca pâinea caldă. Proaspete și apetisante au rulat la Sibiu filmele Made in Romania, fie la Teatrul Gong, fie în Piața Mare.

Visul lui Adalbert, în regia lui Gabriel Achim, cu Gabriel Spahiu și Doru Ana în rolurile principale, film ce a avut premiera cu o lună în urmă, a deschis seria filmelor românești de la TIFF. Startul festivalului a fost excelent: publicul numeros s-a putut întîlni cu artiștii implicați în realizarea filmului. Regizorul Gabriel Achim și scriitorul Cosmin Manolache, co-scenarist, au povestit cum au lucrat la această comedie neagră. Filmul, cu replici excelente și un aer de epocă de aur uitat, o joacă de-a rîsu’-plînsu’ care nu seamănă deloc cu alte filme despre perioada respectivă, îi este dedicat scriitorului Sorin Stoica. Povestea se petrece în 1986, după explozia de la Cernobîl și meciul de glorie al lui Duckadam. Într-o uzină, de ziua PCR, un subinginer responsabil cu protecția muncii pregătește un film pentru marea serbare

toata lumea din familia noastraMîna bună a scenaristului scriitor, de această dată fiind vorba despre Corina Sabău, se simte și în Toată lumea din familia noastră (foto), în regia lui Radu Jude. Filmul este povestea unui tată divorțat (Șerban Pavlu) care vrea să plece într-o scurtă vacanță cu fetița (Sofia Nicolaescu), o poveste între rai și iad excepțional gradată, bine jucată, cu actori folosiți surprinzător (Stela Popescu și Alexandru Arșinel așa cum nu i-am mai văzut niciodată) și, în sfîrșit, un copil care joacă excepțional într-un film românesc.

Din dragoste, cu cele mai bune intenții, de Adrian Sitaru, conturează un alt personaj nevrotic, Alex (Bogdan Dumitrache), de astă dată un fiu care, din dragoste și, bineînțeles, cu cele mai bune intenții, se pomenește într-un cerc strîmt și chinuitor, el fiind o verigă importantă din acest cerc, la spitalul unde mama lui (Natașa Raab) este internată în urma unui atac cerebral.

Despre entuziasmul uitat

Despre oameni și melci, filmul lui Tudor Giurgiu, a fost prezentat în avanpremieră la Sibiu, în Piața Mare, cu un public de peste două mii de persoane. Povestea se petrece în 1992, la Cîmpulung Muscel, unde muncitorii de la ARO vor să salveze uzina de la faliment și din ghearele unui investitor francez, strîngînd bani prin donarea de spermă. Proiecția în aer liber s-a dovedit o opțiune foarte bună, fiindcă publicul - plătitor de bilet simbolic, 1 leu - a rîs și a aplaudat, cu un entuziasm la scară largă amintind de atmosfera de mult uitată din cinematografe, iar la finalul proiecției spectatorii s-au bucurat de întîlnirea cu regizorul. Din păcate, prinși în alte proiecte, actorii din rolurile principale, Andi Vasluianu, Dorel Vișan și Monica Bîrlădeanu, nu au putut fi prezenți.

Au fost seri minunate pentru publicul larg în Piața Mare, unde TIFF a făcut un serviciu mult mai mare decît să proiecteze un film în fiecare seară. Ajutați și de vremea bună, cei de la TIFF le-au reamintit sibienilor un lucru simplu și din păcate uitat: să meargă la cinema. Să se bucure mergînd să vadă un film, dincolo de zidurile apartamentului, pe un ecran mare, împreună.

Au mai rulat în TIFF Sibiu Undeva la Palilula al lui Silviu Purcărete, în muzeul din Dumbravă, și Tatăl Fantomă, în regia lui Lucian Georgescu, cu Marcel Iureș în rol principal. De asemenea, filmul Frați de cruce, în regia lui Wolfram Paulus, a avut premiera mondială la Sibiu, în Piața Mare, în deschiderea festivalului. Povestea unei prietenii din Al Doilea Război Mondial, coproducție Austria-România, a fost filmată la Sibiu.

La a șasea sa ediție, se poate spune despre TIFF de Sibiu că a zburat din cuibul clujean și că știe perfect încotro se îndreaptă.

Mutări istețe

Festivalul s-a extins, cu proiecții în șase locuri: Piața Mare, Centrul Cultural Habitus, Teatrul Gong, Music Pub, Muzeul în aer liber Astra din Dumbrava Sibiului și Cetatea Cisnădioara.

Pentru prima oară, la filmele proiectate în Piața Mare, pentru publicul larg, s-a intrat cu bilet: 1 leu. Punctarea unei opțiuni: vreau să văd film, deci cumpăr bilet. La filmele din săli, biletul a costat 7 lei.

Filmele de la Teatrul Gong au rulat de la orele 18 și 20. Au fost eliminate proiecțiile de dimineața, care în alți ani aveau puțini spectatori.

La filmele din a doua zi de festival, la Teatrul Gong, intrarea a fost liberă. Pielea în care trăiesc, noul film al lui Pedro Almodovar, văzut fără bilet, a fost un cîrlig excelent pentru spectatorii TIFF.

 

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

Arborele vieții

Arta de a formula întrebări

 

Probabil unul din elementele căruia filmul regizorului american Terrence Malick îi datorează notorietatea – meritată după unii, discutabilă după alții -, este modul inedit în care acesta reușește să pună sub semnul întrebării nu numai conținutul propus, dar și formele narative proprii mediului cinematografic. Spectatorul încearcă o oarecare dezorientare după vizionarea Arborelui vieții (Palme d’or la festivalul de la Cannes, 2011). Sursa acestei dezorientări pare să provină nu atât din tematica abordată, cât dintr-o serie de întrebări pe care ecranizarea le lansează fără a oferi un răspuns definit, ci doar alternative posibile.

arborele vietiiFilmul începe cu un citat din Cartea lui Iov, personaj din Vechiul Testament proverbial pentru credința și răbdarea cu care acceptă loviturile sorții fără a-l învinui pe Dumnezeu, dar căruia îi cere, în final, explicații privind cauza suferințelor sale. Fragmentul citat face parte din răspunsul divinității care, fără să ofere explicații, reafirmă misterul actului creației și al intenției Creatorului, mister pe care omul, ca produs al acestui act, nu este în măsură să îl pătrundă. „Unde erai tu, când am întemeiat pământul? [...] Atunci cand stelele dimineții cântau laolaltă și toți îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?” (Iov, 38:4,7) Motivul lui Iov este reluat într-o secvență ulterioară a filmului, în sprijinul ideii, explicit exprimate, că nimic nu-i garantează omului că va fi scutit de suferință de-a lungul existenței sale.

Tema biblică se suprapune peste istoria familiei O’Brien, în America anilor '50-'60, așa cum reiese din amintirile fragmentate ale fiului cel mare, Jack (Sean Penn), ajuns la vârsta maturității. Jack copil, apoi adolescent (Hunter McCracken), este martorul unor evenimente fericite (cum ar fi, venirea pe lume a celor doi frați ai săi sau plantarea unui arbore în grădina casei), dar și al opoziției crescânde între cele două concepții asupra căii de urmat în viață, simbolizate de tatăl (Brad Pitt) și mama sa (Jessica Chastain), calea naturii și cea a grației divine. Jack, în pragul trecerii de la vârsta inocenței la cea adultă, începe să pună sub semnul întrebării autoritatea părintească și implicit concepțiile întruchipate de aceasta, și, ca urmare a unor evenimente tragice care îi afectează întâi prietenii apoi familia, chiar și autoritatea divină.

Malick transpune această complexitate tematică în planul structurii și al stilului. Narațiunea în Arborele vieții este lentă, neliniară, întreruptă de secvențe simbolizând apariția vieții pe Pamânt, acompaniată de pasaje de muzică simfonică sau de voci, uneori șoapte, rostind întrebări ce par ecoul textului biblic citat mai devreme. „De ce? Unde ai fost? Știai? Cine suntem noi pentru tine? Răspunde-mi.” Personajele sunt doar schițate, funcționând mai mult în planul simbolic, al ideilor, decât în cel psihologic. Semnificația unor scene, ca de exemplu cea a unui dinozaur cruțând viața altuia sau a d-nei O’Brien plutind în aer ca o entitate supranaturală, este mai puțin clară. Dată fiind replica finală, „Ți-l dau ție. Ți-l dau pe fiul meu.”, sunt acestea aluzii la pildele compasiunii și sacrificiului din Noul Testament? Reprezintă astfel finalul o reconciliere a protagonistului cu trecutul precum și armonizarea celor două căi antagoniste care i-au marcat copilăria, cea a naturii și cea a grației divine, într-o viziune unificatoare?

Arborele vieții îl plasează pe spectator într-un univers al întrebărilor în care răspunsurile nu sunt întotdeauna la îndemână sau, cel puțin, par să necesite o opțiune ce nu poate fi decât individuală. Modul neconvențional în care filmul formulează aceste întrebări conține de asemenea o întrebare în sine, și anume, în ce măsură imaginea filmată reușește să exprime ceea ce ține, de regulă, de cuvântul scris, așa cum apare el în limbajului poetic, filozofic sau de inspirație religioasă. Ecranizarea lui Malick nu este probabil perfectă, dar maniera în care aceasta formulează întrebări, lăsându-i spectatorului libertatea alegerii unui răspuns, aparține, după toate aparențele, limbajului artei.

Scenariul și regia: Terrence Malick

Distribuția: Brad Pitt, Jessica Chastain, Hunter McCracken, Sean Penn

Producție: SUA

Credit foto: http://www.mposter.com/the-tree-of-life-movie-poster.html

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 
Hoțul de lumină


„The Light Thief”, filmul lui Aktan Arym Kubat, spune povestea lui Svet-Ake (Mr. Light), un electrician ce fură „lumină” pentru consătenii săi care nu o pot plăti. „E o crimă să ajuți oamenii?”, le reproșează o vecină polițiștilor veniți să îl aresteze, unul dintre personajele cu apariție meteorică, dar care contribuie la conturarea unei fresce a lumii rurale din Kîrghistanul post-sovietic de astăzi. Deși aflat la 5.000 de kilometri distanță de România, satul Kok-Moinok este, de altfel, mult mai asemănător unuia de la noi decât o așezare din mai apropiata Europă occidentală. Curți identice, cocoși și măgari - exagerată, totuși, ponderea scenelor în care sunt prezenți pe ulițe, în perioada rutului - , copii care joacă șotron, biciclete, antene vechi, oameni pe cai, mese de biliard în foste case de cultură.

Filmul are și aer documentar, uneori firul poveștii pare că se rupe în scene casnice și alte mici întâmplări cotidiene: reparații pe stâlpi, un băiat care îi aruncă un chibrit punând o piatră înăuntru, să nu-l mai ia vântul (mai târziu, Svet-Ake urcă în vârful unui copac înalt pentru a-l salva pe băiatul care nu mai putea să coboare. „De ce te-ai suit aici?”, îl întreabă. „Am vrut să văd ce e dincolo de munți”), un concurs tradițional câștigat de Mansur, rudă de departe cu Bekzat, îmbogățitul cu jeep și bodyguarzi interpretat de Askat Sulaimanov, o beție de seară, tot cu Mansur, și, deodată, lacrimile lui Svet-Ake pentru că nu are un fiu, doar patru fetițe, și rugămintea neobișnuită către acela: să-i facă un băiețel nevestei lui, chiar atunci. „Lasă-mă să mă trezesc din beție”, răspunde Mansur, dezmeticit pe jumătate, iar electricianul are o tentativă de sinucidere nu tocmai verosimilă, urcând pe un stâlp și curentându-se eroic. Sătenii însă îl scapă de la moarte, îngropându-l până la gât în pământ, își face apariția și o femeie frumoasă, care, avea să afle el mai târziu, ar fi mers și la facultate, dacă ar fi avut bani pentru studii.

Mult mai plauzibilă este furia lui Mansur, când soția, plecată în Italia, îi cere, într-o scrisoare actele de divorț. „Ce curvă!”, zice, supărat. „Cine?”, întreabă Mr. Light. „Kalida”. „E un om bun”.

Ceea ce îi iese bine și natural lui Aktan Arym Kubat, care și interpretează rolul principal, este portretul de visător, dar și de om simplu, de bună-credință, al lui Svet-Ake. Bărbatul crede că într-o zi turbina eoliana pe care a încropit-o în curte îi va acoperi necesarul de energie electrică pentru gospodărie. Știe, de asemenea, că toată localitatea ar avea curent electric, dacă astfel de turbine ar fi amplasate pe deal, unde vânturile bat mereu. Are planuri. „Le-a mai văzut cineva?”, îl întreabă Bekzat, omul de afaceri care vrea să ajungă deputat. „Ai încredere în mine?”. Are. Spre deosebire de soția sa, care, atunci când bărbatul aduce acasă câțiva dolari primiți de la afacerist, îi temperează entuziasmul: „Crezi tot ce ți se spune” (un schimb clasic de replici a fost și „Vei fi mândră de mine într-o zi”; „Continuă să visezi”). Spre deosebire și de bătrânul primar. „Ați jefuit țara ca șacalii și acum pozezi în binefăcător!”, îi strigă acesta din urmă lui Bekzat, iar retorica edilului e și ea lucidă: „Dacă plecăm toți, ce se alege de satul nostru?”

Elocvent este și momentul în care, invitat de unul din oamenii bogătașului, Svet-Ake ia, pe rând, câteva bomboane de pe un platou și le pune în buzunar pentru fetițele lui de acasă. Cei doi privesc la televizor demonstrațiile deloc pașnice din capitală, iar Bekzat, abia sosit, își ceartă subordonații că s-au conectat ilegal la rețeua electrică. „De-asta ne-am revoltat? Să fim hoți?”, strigă el, într-unul din momentele de alb, căci personajul nu e prezentat doar în negru. Svet-Ake se simte vinovat, auzind aceste cuvinte și, rușinat, pune pe furiș la loc cele patru bomboane. Și în alte scene dovedește delicatețe, dar invidia îi dă și ea târcoale, atunci când, după moartea primarului, la masa de pomenire, Bekzat, care primește în semn de respect capul caprei pe care o serveau, îl propune primar pe nepotul lui, Mansur, iar oamenii sunt de acord. Va fi un edil obedient, la un semn al lui Bekzat va turna în pahare investitorilor chinezi veniți să vadă proiectul turbinelor eoliene. Petrecerea, cu o cadână dansând „oriental”, va fi stricată de Svet-Ake, care nu e de acord cu propunerea pe care Bekzat o face oaspeților, conform unei așa-zise tradiții: acela care poate să i-o tragă cadânei, fără să-și folosească mâinile, primește în dar o cămilă. Când femeia este dezbrăcată, cu voia sa, și unul dintre chinezi încearcă să-și dovedească aptitudinile, electricianul se revoltă și este aruncat afară din cort. Bunul-simț nu se va putea poate opune însă unui capitalist lacom și atotputernic, din specia răsărită în fostul bloc comunist. Svet-Ake va plăti curând cu viața împotrivirea.

(Filmul a fost difuzat pe 15 iunie, la Craiova, de către Club Electro Putere, prin amabilitatea Asociației Culturale Macondo).

 

Comentarii cititori
sus

 Marius Dobrin

 

Serbare școlară cu coronițe și bunici

 

actori absolventiPriviri de după cortină, foșnete în culise, evantaie în sala umbroasă, dar mirosind discret a becuri încinse. Litere mari, decupate în carton, înșirate pe o ață, deasupra scenei. De-alungul spectacolelor ce vor urma apar și alte amprente ale regizoarei Alina Rece. Acum, după cuvântul blând al lui Alexandru Boureanu, directorul Departamentului de Arte al Universității din Craiova, irump copiii. Că sunt, încă, aproape copii. Mai ieri au terminat liceul și, iată, deja actori. Serbarea lor, serbarea unor personaje conduse de Alina Rece și Edith Noferi. O încercare pentru absolvenți. Abia pășesc în lumea profesionalismului și trebuie să interpreteze roluri de amatori care se joacă de-a teatrul. Ei sunt încă stângaci și trebuie să joace stângăcia. Se vede pe ei că le place. Își aruncă priviri, desenează, parcă, trasee pentru mișcările lor prin scenă, cu un ochi la bunul mers al spectacolului, cu un altul se lasă în rol. Și, când dintr-unul, când dintr-altul, aruncă și câte-o ocheadă spre public. Firav cum este el, dar dintre cei mai apropiați.

actori absolventiÎn ce mă privește, pe de-o parte am sentimentul că încă nu-i pot vedea actori. Apoi mă trezesc râzând din toată inima la câte o scenă. Mă fură derularea și, de câteva ori, continui să-mi imaginez încă un gag ce ar mai fi încăput acolo. Descopăr uimit că pot să râd la Caragiale. Un râs ingenuu, ca și cum n-aș fi știut textul. Copiii aceștia intră cu dezinvoltură în pielea personajelor și le fac contemporane nouă. Trec minute până să realizez că o ascult pe Zița. Jocul de salon le iese de minune. Cu firescul din fața blocului. Interludiile muzicale au farmec. Privirile tinerei actrițe, pentru că da, ea este actriță, au acea lumină care e premisa creației. Remarcabilă propunerea regizorală de a oferi lui Vlad Popescu posibilitatea de a juca un rol de câine. Bubico este memorabil.

Mihaela Nicolae are foarte mult umor și capacitate de a construi personaje diferite pastrându-și amprenta. Avem apoi o tipologie mai mult sau mai puțin meșteșugită. Este timidul care din voce și din priviri e un contrapunct delicat la sarabanda caraghioslîcurilor. Este aproape bărbatul care face un Chiriac capabil să fie la înălțimea Vetei.

actori absolventiEducațiunea sentimentală la vite. O serbare școlară este un spectacol făcut cu fantezie și cu un rost. Le vine ca o mănușă tinerilor actori și încearcă să obțină un Caragiale nici statuie, nici de bâlci, nicicum șablon. Încearcă și reușește în mare măsură. Dezvoltând încă puțin o serie de gaguri, poate fi un spectacol de jucat în fiecare an, prin care să treacă fiecare promoție.

Cum am zis promoție, cum n-am mai putut stăpâni gândul spre anii trecuți! L-am revăzut într-o clipită pe Alex Calangiu, impresionant în Țara lui Gufi, pe Laurențiu Nicu despre care scria Corina Bărbuică, pe Laurențiu Tudor, emoționant în Moromeții.

Alina Rece arată simplu spre lumea actoricească din Craiova. Despre Cătălin Băicuș ori Marian Politic aproape că nici nu-ți vine să crezi că au fost și ei studenți aici. Raluca Păun sau Gina Călinoiu sunt deja “nume”. Adela Minae și Vlad Drăgulescu au oferit roluri dar, mai ales, au fundamentat o scenă alternativă de teatru. Peste mări și țări, Mihai Arsene și Ramona Drăgulescu. Apoi e frumoasă ștafeta profesorală. De la Remus Mărgineanu, care a vut o idee și care a crezut în ea, ștafeta a ajuns la ucenicii de ieri, Alexandru Boureanu, Haricleea Nicolau, Gabriel Marciu. Și apoi către toți cei pe care în egală măsură îi putem aminti aici.

studenti actori la absolvireÎncepe un drum lung. Spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, de Matei Vișniec, în regia Alinei Rece, o dovedește. Aici vocile au sunat mai puțin firesc. Dramatismul a fost mai puțin asumat. Vlad Popescu mi s-a părut molipsit de un anume “teatralism”. Ei toți n-au mai fost aceiași. Decât când se antrenau să parieze pe ceea ce vor vedea într-un ochi de fereastră. Și parcă se ghicea în expresia Ruxandrei Radu dorința de a veni în matca joacăi. Școala continuă. Iar ei pot învăța o dată în plus chiar din spectacol. Fiind atenți la jocul Mirelei Cioabă. La vocea ei. Așa cum zilele absolvirii au mai adus la rampă un “bunic”: Nelu Serghei

nelu sergheiȘi de la el au a deprinde cum să fie vocea, cum să fie gesturile, cum să plutească privirea. Invitat de la Tulcea, veteranul Nelu Serghei, un fel de Gheorghe Visu discret, a fost subiectul unui spectacol creat de Bogdan Cristian Drăgan. Caragiale XXI - 22 , privire cu poezie, cu tristețe, cu patos, cu neliniște spre decembrie 1989. Și el cadru didactic al școlii craiovene, regizorul a continuat seria sa de mixtură între arte. Pe ecranul alb din spatele micii scene din subsolul Agronomiei, curge interviul luat de Anca Dinu, apoi secvențe din pelicule mai vechi, inclusiv din Cortul. Actorul, pe scaun, la un pas de pânză, în fața imaginii partenerei sale, rostind la răstimpuri aceleași cuvinte din film ori completându-le. Apoi ridicându-se și jucând, momente în care Anca Dinu se ridica tăcută dintre spectatori spre a ocupa același scaun, urmărind evoluția invitatului. Lumina proiectorului pe chipul ridat al actorului. Tricoul său alb. Întins pe patul mobil, alături de un manechin croit a fi o Efimiță, trece printre cuvinte și imagini.

A fost o înțeleaptă încheiere a acestor zile de la Departamentul de Teatru.

Absolvirea e un început.

La drum!

Cu coronițe sau fără, la drum!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey