D'Autore - [RO] - Paolo Gioli
D'Autore - [IT] - Paolo Gioli
Fotografie: Dialog cu Andreea Ciolacu & Cristina Irian
Film.ro - După dealuri
Teatru: In memoriam, Constantin Gheorghiu
To(l)ba cu jazz (III)

 
sus

Attilio Mina

 

Paolo Gioli

 

În anii 70 eram amici și chiar și acum, când ne-am auzit la telefon după atâta timp, ne-am simțit la fel. În acei ani îndepărtați eram un tânăr practicant la o revistă de fotografie iar el, Paolo Gioli, un tânăr artist – fotograf – regizor: un globetrotter ca noi toți, fără bani și cu mult entuziasm, sosit la Milano din nord-estul Italiei, după ce a cutreierat fără oprire. Fusese la Roma și aventurier în America, frecventase academie și pivnițe pe dealurile romane precum și pivnițe și avantgarda underground newyorkeză. În fine, inevitabil, trăise și crease pentru un timp la Paris. La Milano, inițial, își stabilise domiciliul în orașul vechi și frecventa în mod regulat redacția revistei de cultură și imagine la care îmi efectuam practica. Era hotărât să îl cunoască pe director, Ando Gilardi, critic și istoric de fotografie, „mare maestru”, precum și ghid de netăgăduit al atâtor fotografi rebeli și ocupați în acei ani cu contestația la nivel mondial. A fost o caramaderie la prima vedere între noi toți, neliniștiții. Vechiul „patriarh” făcu, primul, din Gioli portdrapelul unei incipiente revoluții artistice și fotografice.

La Milano, Paolo s-a stabilit apoi cu casa și cu studioul, și rămânând aici pentru mult timp și trăind onesta sărăcie a artei, care deveni, în definitiv, forma sa cea mai bună de exprimare. Făcea fotografii cu  aparate fotografice vechi și uzate, modificate pe măsura (sa): cutii, nasturi, tuburi, lipici, malaxoare domestice și orice altă epavă pe care i-o sugera atât sărăcia cât și suflul său revoluționar și creativ precum și cunoașterea indiscutabilă a istoriei și tehnicii fotografiei.

gioli1Se obișnuiește ca viața unui (mare) artist să fie povestită și în funcție de “perioadele” formelor sale de expresie cele mai caracteristice. Pentru Paolo Gioli, care este într-adevăr un mare artist, Milano a fost cu siguranță perioada spiraculografiei sau a fotografiilor stenopeice, sau a imaginilor fotografice înregistrate pe diverse materiale foto-sensibile prin intermediul celui mai simplu sistem optic care poate fi imaginat, un simplu mic orificiu făcut într-o cutie obscură. Și, iată, în acei ani, ce a avut de spus despre el, însuși „marele maestru” de mai sus:

„Autorul, Paolo Gioli, folosește un nasture normal de jeans, din aceia care se numesc 'automați' și sunt două mici discuri metalice: primul intră în cel de-al doilea și ele se fixează așa. În cel de-al doilea, pentru a lăsa aerul să iasă când primul disc intră, există un orificiu minuscul. Gioli, care se pricepe la fotografie și la cinema (este, în acest domeniu autor-operator avangardist) știe că un orificiu este și un obiectiv fără lentilă, care se numește orificiu stenopeic: când lumina îl traversează, este obligată să interpreteze mesajul său: imaginea. Leonardo da Vinci numea orificiul stenopeic 'spiraculo', ceea ce mie mi se pare foarte frumos. Mă bazez, deci, pe puternice dovezi istorice când botez, cu binecuvântarea tatălui, aceste imagini ale lui Gioli, “spiracolografie”.
A. Gilardi

gioli2A venit apoi perioada „figurilor dezlânate” realizate cu tehnica photofinish-ului, tehnică ce, în lumea analogică a secolului XX, era aplicată în mod normal finish-urilor curselor sportive și, uneori, în laboratoarele științifice. Expunerea se realiza făcând să treacă, cu o viteza prestabilită, o peliculă fotosensibilă prin fața unui obturator fotografic, ținut deschis de o imperceptibilă nișă verticală. Gioli a adaptat în acest scop aparate foto vechi casate, modificându-le prin îndepărtarea obiectivului și a obturatorului și adăugând o frumoasă manivelă pentru  recuperarea peliculei, care să se adapteze la defilarea rapidă în aparat a fâșiei de peliculă. A obținut imagini într-adevăr stupefiante despre care a spus:
„Am adoptat această tehnică nu pentru latura sa ciudată, ci numai pentru că este foarte apropiată de o altă tehnică fotografică a mea, actualizată cu 'orificiul stenopeic', care este un punct transparent, în timp ce aici se deplasează devenind o linie transparentă. Punctul făcut din lumină care devine linie a produs aceste imagini. Am înconjurat această linie sau fantă luminoasă, am multiplicat-o, tăiat-o, incizat-o în unghi sau în semicerc...”.
P. Gioli

goili3Apoi au fost imaginile, minunate și uimitoare într-adevar, realizate adaptând și pliind după suflul său creativ, materialul Polaroid. Apoi din nou pe Cibacrome, în Polaroid, apoi cinematografia experimentală, într-un crescendo productiv și creativ de neoprit, care l-a dus departe.

Astăzi, senior matur al fotografiei și renumit artist de faimă mondială, trăiește la Lendinara, un mic sătuc de țară, în nord-estul aluvionar al Italiei. Trăiește în casa sa „atelier”, are sporadice conectări la internet, nu deține un telefon mobil, am numai numărul de telefon fix și sunt norocos să îl găsesc la celălalt capăt al firului, neocupat de camera obscură sau în mișcare.

A: Allo?
A: Vorbesc cu Paolo Gioli?
A: Sunt Attilio Mina și... cu siguranță nu îți mai amintești de mine ...
P: Attilio? Într-adevăr? Cum să nu îmi amintesc?
P: Sigur că îmi aduc aminte de tine, și chiar și de amicii noștii comuni milanezi din anii ’70, Beppe (n.a. Director artistic la Mondadori), de Edo (n.a. jurnalist și scriitor), de Paola (n.a. fotoeditor și, în vremurile acelea și soția mea)
P: de bătrânul Gilardi (n.a. istoricul menționat mai sus)
P: mi s-a spus că a murit anul acesta.
P: o mare tristețe
A: Într-adevăr!
A: Știi Paolo, aș vrea să scriu două rânduri despre tine pentru o revistă informatică  ... în România ... Prăvălia culturală...
P: Dar mă pricep prea puțin de spațiul virtual, și nu mă interesează prea mult și nu fac lucruri interesante pentru această lume ciudată.
gioli4P: Galeristul meu mi-a făcut o pagină de internet dar eu am deschis-o numai de câteva ori, în străinătate, în hotel, cu ocazia câtorva expoziții la care am fost obligat să particip.
P: Eu lucrez, ca de obicei, cu materia concretă, pelicule și hartie sensibilă. Lucruri pe care le poți atinge, mângâia, schimba, modela cu mâinile. Nu mă ocup de lucrurile care dispar la primul black-out. Și aici, la mine, la țară, sunt o jumătate de duzină și jumătate pe zi!
A: Știu, Paolo, știu bine cum lucrezi, și dacă ai știi cât te invidiez și cât îmi lipsesc materialele tale fotografice echipamentele concrete cu adevăratul  parfum al timpului.
P: Bine, atunci vino să mă vezi ca să ne distrăm în camera obscură și să bem împreună o sticlă din aia bună. Chiar așa cum eram mai demult.
A: Îți promit că o să vin în vizită vacanța viitoare.
A: Dar acum, de ce nu îmi trimiți prin poștă două rânduri despre tine, despre lucrările tale, despre proiectele tale, despre viitoarele expoziții? Mi-ar face mare plăcere să te descrii tu însuți.
P: Îmi pare rău, sunt un urs, complet ocupat cu treburile mele, și nici măcar nu mai scriu...
A: Da, îmi imaginam. Nu te-ai prea schimbat.
P: Dar scrie tu despre mine, dacă vrei. Chiar: hai să facem așa, chiar astăzi îți trimit prin poșta rapidă ultima carte care mi-a fost dedicată: “Naturae” cu colecția ultimelor mele lucrări. Poate îți va fi de ajutor.
A: Nu știu dacă îmi va fi de ajutor, dar îmi va face cu siguranță o imensă plăcere să o primesc. Și nu uita dedicația scrisă de mâna ta! Țin la asta!
A: Ok, e bine așa, scriu vorbind despre tine. Bagă bine de seamă, nu voi scrie despre tine. Ești prea faimos deja iar eu am răms cel dintotdeauna. Un prieten al tău de departe. Să îi lăsăm pe cititori să încerce să afle totul despre tine.
A: în fond, fie că îți place sau nu, internetul folosește chiar pentru asta.
P: dar nu are emoții, amintiri…
A : într-adevăr !

Despre el, în mod discret, vorbesc și operele sale, cunoscute pretutindeni și adunate în cele mai importante muzee și în marile colecții private din toată lumea. Între principalele expoziții personale amintim aceea de la Institutului Național de Grafică – Calcografie din Roma, în 1981, la muzeul Nicéphore Nièpce din Châlon Saône și la Centrul Pompidou din Paris în 1983, la George Eastman House, Rochester în 1986, de mai multe ori la R.I.P. din Arles între 1982 și 1998, la Palatul Fortuny din Veneția și la muzeul Alinari din Florența în 1991, la Palatul Expozițiilor din Roma în 1996, la Muzeul de fotografie contemporană din Cinisello în 2008. Operele sale sunt expuse în mod constant la Centrul Pompidou, la Institutul de artă din Chicago și la MoMA din New York.
Iată, acesta este Paolo Gioli, un vechi amic al timpului meu regăsit.

gioli5 

P.S.

Cartea a ajuns la destinație la timp și cu dedicație. Este foarte frumoasă, în afară de a fi amintirea cea mai frumoasa de la un prieten regăsit.  

 

 

 Fotografii în acest articol:

1- "Sogno dagherrotipo" (Vis de dagherotip), 1973, hârtie fotografică alb-negru după un negativ microstenopeic
2- "Corpo vittima da luce improvvisa" (Corp – victimă a luminii- improvizație), 1973, hârtie fotografică alb-negru după un negativ microstenopeic
3- "Urtato ripetutamente dai suoi colpi" (Lovit mereu de imaginile sale), 1975, fotofinish
4- Tără titlu, 1983, polaroid
5- "Nudo telato" (Nud pe pânză), 1979, Polaroid

Traducere din italiană: Camelia Căprariu 

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Paolo Gioli

 

Negli anni '70 eravamo amici, ed anche ora, risentendoci al telefono dopo tanto tempo ci siamo riscoperti tali. In quegli anni lontani ero un giovane praticante in una rivista di fotografia e lui, Paolo Gioli, un giovane artista-fotografo-regista: un “giramondo”, come tutti noi, senza moneta e tanto entusiasmo, giunto a Milano dal nord est  d’Italia dopo aver girato senza mai fermarsi. Era stato a Roma, avventurosamente  in America, ed aveva frequentato accademie e cantine sui colli romani e cantine ed avanguardie nelle underground newyorchesi. Infine, immancabilmente, aveva vissuto e creato per certo tempo a Parigi. A Milano, i primi tempi, aveva preso precariamente casa nella città vecchia ed era solito frequentare la redazione della rivista di cultura ed immagine in cui io avevo trovato il praticandato. Si era deciso a conoscerne il direttore, Ando Gilardi, critico e storico della fotografia, “gran maestro”, nonché  guida indiscussa dei tanti fotografi ribelli ed impegnati in quegli anni della contestazione globale. Fu cameratismo a prima vista tra tutti noi irrequieti.  Il vecchio patriarca tra i primi fece di Gioli  il portabandiera di una nascente rivoluzione artistico e fotografica.

A Milano, Paolo prese poi casa e studio stabilmente e ci rimase a lungo, vivendo l’onesta povertà dell’arte che divenne in definitiva la sua miglior forma espressiva. Faceva scatti con vecchie e logore fotocamere modificate a (sua) misura, scatole, bottoni, tubi, colapasta, impastatrici domestiche ed ogni altro accrocchio suggeritogli tanto dalla povertà quanto dal suo estro rivoluzionario e creativo e dalla sua indiscussa conoscenza della storia e della tecnica della fotografia.

paolo1Di un (grande) artista si è soliti suddividerne la vita a seconda dei “periodi” delle sue forme espressive più caratteristiche. Per Paolo Gioli, che grande artista lo è per davvero, quello milanese fu per certo il periodo delle “spiracolografie” o foto stenopeiche, ovvero di immagini fotografiche registrate su vario materiale sensibile attraverso l’impiego del più elementare sistema ottico che si possa immaginare: un semplice forellino applicato ad un contenitore oscurato al suo interno. Ed ecco, in quegli anni, cosa ebbe a dire di lui proprio lo stesso 'gran maestro' di cui sopra :

L'autore, Paolo Gioli, usa un normale bottone da jeans, di quelli che si chiamano «automatici» e sono due piccoli bernoccoli di ferro: il primo s'incastra nel secondo e cosi tengono. Nel secondo, perché possa sfuggire l'aria quando il primo s'incastra, si trova sul culmine un forellino minuscolo. Gioli, che di fotografia se ne intende, e anche di cinema (è, in questo campo, autore-operatore d'avanguardia) sa che un forellino è anche un obiettivo senza lente chiamato foro stenopeico: la luce quando lo attraversa è stretta e costretta a recitare il suo messaggio: l'immagine. Leonardo da Vinci il foro stenopeico lo chiamava «spiraculo» e a me pare molto bello. È pertanto su solide basi storiche che io battezzo, consenziente il padre, queste immagini di Gioli «spiracolografie».“
A. Gilardi

paolo2Foto stenopeiche o spiracolografie  a “bottone”: studi di nudo. Nel suo studio milanese autoritratto spiracolografico venne poi il periodo delle “figure dissolute” realizzate con la tecnica del photofinish, tecnica che nel mondo analogico del XX secolo era normalmente  applicata agli arrivi di avvenimenti sportivi e talvolta nei laboratori scientifici. La ripresa avveniva facendo semplicemente scorrere a velocità prestabilita, una pellicola foto-sensibile davanti ad un otturatore fotografico mantenuto aperto da una impercettibile fessura verticale. Gioli, adattò allo scopo vecchie fotocamere dismesse, modificandole con l’asportazione di obiettivo e otturatore e con l’aggiunta di una vistosa manovella di recupero pellicola da adattarsi al veloce scorrimento in macchina della striscia di pellicola. Ottenne immagini davvero stupefacenti di cui ebbe a dire:

„ho adottato questa tecnica  non per un suo aspetto curioso ma solo perché molto legata ad un'altra mia indagine creativa, attuata con il "foro stenopeico", che è un punto trasparente, mentre qui invece si sposta a diventare una linea trasparente. Il punto fatto di luce che diventa linea ha prodotto queste immagini. Ho circumnavigato questa linea o fessura luminosa,  l'ho moltiplicata, amputata, incisa ad angolo o semicerchio…“.
P. Gioli

paolo3Poi furono le immagini,  stupende e sorprendenti davvero, realizzate adattando e piegando al proprio estro creativo il materiale Polaroid. Poi ancora il Cibacrome, in Polaroid, poi il cinema sperimentale in un crescendo produttivo e creativo inarrestabile  che lo ha portato lontano. Oggi, maturo signore dell’immagine e celebrato artista di fama mondiale, vive a Lendinara, uno sperduto paesino di campagna nel nord est alluvionale d’Italia. Vive solo nella sua casa Atelier. ha sporadici collegamenti Internet, non possiede un telefono portatile, ho la sola linea telefonica domestica ed è fortuna trovarlo all’altro capo del telefono libero da impegni di camera oscura o moviola.

A: Pronto?
A: Parlo con Paolo Gioli?
A: Sono Attilio Mina e… non ti ricordi certamente di me…
P: Attilio? davvero? figurati se non ricordo..?
P: Certo che mi ricordo di te, e anche dei nostri comuni amici milanesi degli anni settanta, Beppe (n.d.a art director mondadori) , di Edo (n.d.a giornalista e scrittore),  di Paola (n.da: photo editor e a quel tempo, anche mia  moglie ) 
P:…del vecchio Gilardi (n.d.a : storico,  di cui si è detto più sopra)
P: Mi hanno detto che è morto quest’anno.
P: Una gran tristezza!
A: Già!
A: Sai Paolo, volevo scrivere due righe di te per una rivista informatica…in Romania… Pravalia culturala…
P: Ma, ci capisco poco io di virtuale, e non c’è molto che mi interessi o che io faccia di interessante per questo mondo strano..
paolo4P: Il mio gallerista mi ha fatto un sito, ma l’ho guardato solo qualche rara volta all’estero, in albergo, in occasione di qualche mostra cui sono stato costretto a partecipare.
P: Io lavoro come sempre solo con materia concreta, pellicole e carte sensibili. Roba che puoi toccare, accarezzare, modificare, plasmare con le mani. Non mi ci metto con cose che svaporano al primo black out. E qui da me, in campagna, di interruzioni ce né una mezza dozzina e mezza a giornata.
A: Lo so, Paolo, so bene come lavori, e sapessi come ti invidio e quanto mi mancano i tuoi materiali fotografici le attrezzature concrete col vero sapore del tempo.
P: Dai, allora vienimi a trovare che ci divertiamo in camera oscura e ci beviamo insieme una bottiglia di quello buono. Giusto come eravamo una volta!
A: Giuro che alle prossime vacanze vengo a trovarti.
A: Ma adesso, perché non mi mandi per posta due righe parlandomi di te, delle tue cose, dei tuoi progetti, delle prossime mostre? Mi farebbe davvero piacere se fossi tu a descriverti.
P: Mi spiace, sono un orso tutto preso dalle mie cose che non scrivo nemmeno più…
A: Già, immaginavo. Sei cambiato ben poco.
P: Ma tu scrivi pure di me se ti va. Anzi, facciamo una cosa, oggi stesso ti invio per posta celere l’ultimo libro che mi è stato dedicato: “Naturae” con la raccolta dei miei ultimi lavori. Forse ti potrà essere d’aiuto.
A: Non so se mi sarà di aiuto, ma certo mi farà incredibilmente piacere riceverlo.. E non dimenticare la dedica di tuo pugno. Ci tengo!
A: ok, sta bene allora scrivo parlando di te. Bada bene, non scriverò di te. Sei troppo famoso ormai ed io sono rimasto quello di sempre: un tuo amico lontano.  Lasciamo che siano i lettori a cercare di sapere tutto di te.
A: in fondo, piaccia o no, internet serve proprio a questo.
P: ..ma non possiede le emozioni, i ricordi
A: già!

Di lui, diffusamente parlano anche le sue opere, conosciutissime ovunque e raccolte nei più importanti musei e nelle grandi collezioni private di tutto il mondo. Tra le principali mostre personali ricordiamo quella all'Istituto Nazionale della Grafica-Calcografia di Roma nel 1981, al Musée Nicéphore Nièpce di Châlon s/Saône e al Centro Pompidou di Parigi nel 1983, alla George Eastman House, Rochester nel 1986, più volte ai R.I.P. di Arles tra il 1982 e il 1998, al P.zzo Fortuny di Venezia e al Museo Alinari di Firenze nel 1991, al al P.zzo Esposizioni di Roma nel 1996, al Museo di Fotografia Contemporanea a Cinisello nel 2008. Le sue opere sono stabilmente esposte presso  il Centro Pompidou, l'Art Instritute of Chicago e il MoMA di New York.
Ecco, questo è Paolo Gioli, un vecchio amico del mio tempo ritrovato.

paolo5

 

 

Postilla

Iol libro è giunto a destinazione puntualmente e con dedica. E’ bellissimo oltre che il ricordo più bello di un amico ritrovato

 

 

 

Foto in questo articolo:

1-"Piccola finestra di Talbot vista da me bambino", 1977, stampa fotografica in bianco e nero da negativo microstenopeico
2-"Gettare gli strumenti e scoprire il volto", 1977, stampa fotografica in bianco e nero da negativo microstenopeico
3- "Dire no", 1974, fotofinish
4- "Omaggio impuro a Bayard", 1983, Polaroid
5- "Cameron Obscura", 1981, Polaroid

 

Comentarii cititori
sus

Dialog cu Andreea Ciolacu

 

andreea ciolacuDe ce fotografie?
Mereu mi-am dorit să am o meserie artistică. Domnul profesor Francisc Mraz, pe care îl cunosc încă din liceu, m-a condus spre film și fotografie. Trebuie să recunosc că fotografia, pentru că este mai la îndemână decât filmul, am îmbrățișat-o mult mai ușor, însă frica de a nu „greși“ m-a ținut puțin timp departe de a mă apropia într-adevăr de arta fotografică. Pasiunea pentru fotografie a venit treptat. În cazul meu cred că s-a îmbinat foarte bine cu predispoziția de a contempla, de a privi, a analiza, de a căuta în jurul meu. Nu caut semnificații ascunse, mă bazez pe starea pe care mi-o inspiră un loc, un obiect, o lumină, o figură.

Ce construiești prin fotografiile tale?
Încerc să alătur o parte din mine, prin percepția mea asupra lumii, cu un element care nu poate fi controlat, care este dinamica lumii ce ne înconjoară.

Ce este școala de fotopoetică Mraz și cum a fost acea experiență?
Pentru mine școala de poetică fotografică a fost în primul rând etapa care m-a ajutat să-mi dau seama că fotografia face parte din felul meu de a percepe lumea, iar pentru asta nu am nevoie mereu de un aparat foto. Este locul în care înveți să faci diferența între a vedea și a privi.

Cum ai perceput lumea musulmană, cum este Serbia? Cât ai perceput a fi 'balcanic' și cât (în sens mai larg) 'european'? Cum te-ai plasat tu între aceste repere?
Am ales Sarajevo, Istanbul și Belgrad cu toții (cursanți sau foști cursanți ai fotopoetica împreună cu domnul Francisc Mraz) pentru că am fost convinși din start că primul „șoc” va fi acela că aceste locuri nu seamănă cu peisajele, imaginile cotidiene cu care suntem obișnuiți. Miza însă cred că a fost să surprindem atmosfera locală cât mai natural, fără să aducem în față senzaționalul sau facilul.

Am descoperit obiceiuri, abordări, locuri diferite de ale nostre, dar în același timp m-am simțit aproape de atmosfera locului și de oameni. Fotografia poate fi și o invadare a intimității, iar în spațiul musulman, în mod deosebit, am avut această rezervă și mi-am pus problema dacă este corect sau etic să luăm ceva de la ei fără să dăm înapoi ceva oamenilor pe care îi fotografiem. Oamenii însă ne-au surprins plăcut, ne-au invitat în case, în prăvălii, ne-au zâmbit și ne-au oferit ceai. 
Nu mă mai simt de mult un simplu turist, ci mai degrabă un observator, un privitor curios.

Cum a început apropierea de teatru? Ți-ar plăcea să te implici în realizarea unui spectacol de teatru?
Apropierea de teatru a început încă din timpul facultății de film, când mergeam să vizionez piese pentru a cunoaște mai bine actorii. După facultate am avut șansa să încep colaborarea cu Teatrul Național de Operetă Ion Dacian, în cadrul unui proiect care era dedicat formării profesionale pentru meseriile din spatele scenei. Astfel că, neștiind mai nimic despre cum se construiește un spectacol de teatru, ce fel de meserii implică, am ajuns în 3 ani să cunosc mai tot ce se poate ști, am cunoscut artiști, tehnicieni, personal administrativ și m-am apropiat de lumea teatrului fără să-mi dau seama. Tot în cadrul proiectului am aflat, și apoi am contribuit, la formarea profesioniștilor în meseria de video designer, o meserie nouă, care implică cunoștințe de film, imagine, arte vizuale și competențe tehnice. Cred că mă văd pe viitor făcând și meseria asta, de video designer, și simt că așa aș putea avea un aport într-un spectacol de teatru.

În ceea ce privește fotografia în teatru, ideea a venit natural. Poate că dacă nu aș fi lucrat în teatru, nu mi s-ar fi părut ofertantă fotografia de spectacol, însă, cunoscând acest univers mai bine, am început să-mi dau seama că este un spațiu foarte variat din punct de vedere vizual. Și acum nu mă refer neapărat la ce se întâmplă pe scenă, ce vede orice spectator din sală, ci la ce se întâmplă în spatele scenei, în spații chiar conexe ale scenei, care este atmosfera când la pauză cortina este trasă și lumina pe scenă este stinsă, sau care este atmosfera la repetiții. Mi-am dorit să simplific spectaculosul, să surprind atmosfere, stări care nu sunt sugerate de spectacol, dar pe care eu le-am perceput.

 

Dialog cu Cristina Irian

 

cristina irianDe ce fotografie?
La începuturile ei a fost o îndeletnicire episodică, plăcută, dar mai ales de împrumut, în lipsa unui aparat de fotografiat personal. Am fotografiat mult timp pe apucate, fragmentat, cu aparate de la prieteni. Am văzut în fotografie mai întâi o pictură posibilă, pe scurt, la minut, pentru ca apoi să descopăr modul diferit în care lumea se vede și trăiește  printr-un vizor. Am ajuns mai apoi și în posesia unui aparat personal, am urmat un prim curs… dar cu adevărat fotografia m-a cucerit la o expoziție Henri- Cartier Bresson, neplănuită. Fotografia, pentru că e o plăcere neprogramată, o surpriză de călător. 

Ce construiești prin fotografiile tale?
Observ și continui cu obstinație și curiozitate să observ, în felul meu, construcția lumii. Fotografiile sunt un exercițiu de admirație a acestei vaste construcții.

Ce este școala de fotopoetică Mraz și cum a fost acea experiență?
Este o școală în care înveți să privești, adică să primești cum se cuvine veștile din lumea din afară și din interiorul tău. Ce faci cu ele mai departe, te privește. Experiența a fost ca o mănușă purtată și pe față și pe dos,  fără ca acest lucru să constituie o modă. Și a mai fost și este o întâlnire cu oameni.

Cum ai perceput lumea musulmană, cum este Serbia? Cât ai perceput a fi 'balcanic' și cât (în sens mai larg) 'european'? Cum te-ai plasat tu între aceste repere?
O să mă refer la orașele pe care le-am cunoscut și în care am petrecut cea mai mare parte a timpului pe parcursul taberelor din Turcia șiSerbia. Istanbulul este un oraă compus din mai multe așezări care trăiesc alături, în care Orientul și Occidentul coabitează fără stridențe. Orașul l-am perceput mai degrabă ca pe un loc cu lumi, timpuri și culori amestecate și experimentate împreună, cu uscat și cu apă, lumea musulmană fiind o parte integrantă din acest imens puzzle. Reperele musulmane de aici le-am perceput mai întâi prin semnele exterioare auditive, vizuale, prin adhan, vestimentație, mai apoi în moschei, prin ritualurile de purificare, rugăciune. A fost o curiozitate. Impresionantă însă a fost îngăduința oamenilor locului.

La Belgrad se respiră un aer mai degrabă occidental decat balcanic. Este un oraș cu spații largi, parcuri, graffiti, mult graffiti, la un loc cu surpriza unor străduțe întortocheate de te miri unde duc, cu apa care uneori depășește bariera drumurilor, a asfaltului și a ierbii.
Așa cum Istanbulul este un oraș colorat, Belgradul este unul desenat, cu clădiri tatuate.
Așa cum se spune despre oameni, că sunt oameni de lume, așa aș considera și cele două orașe ca fiind „orașe de lume”, cu dinamismul lor cultural, dând turistului ce e al turistului și arătând călătorului drumul. Fiecare zi a venit cu descoperirile și experiențele ei, drumurile s-au lăsat umblate, dublate fiind de tihna plăcerilor culinare.

Cum privești spațiul cotidian? Ce vezi?
Mă simt precum  un Jacques-Yves Cousteau al spațiului cotidian, în căutarea tuturor formelor de viață, posibile, care mișună, trăiesc iute sau respiră discret sau sunt încremenite prin cine știe ce fereastră, cotlon și dispar repede sau își schimbă înfățișarea, dacă nu am prins de veste. Imaginile acestea, aproape ireale uneori, apar cam atunci când vor ele și dispar la fel, eu mă străduiesc să le ghicesc ceasurile și nazurile. Explorez.

Câte lucruri ignorăm din acest spațiu? Reconstruiești ceea ce vezi? Ce cauți? sau, de ce nu, și invers 
Ignorăm tot ceea ce trecem cu vederea. A trece cu vederea spațiul prin care trecem și ne petrecem înseamnă, cumva, a nivela până la anulare imaginea unei lumi atât de plină de semne și insemne, ca un obraz după o viață trăită. Eu caut să văd, să mă bucur cu ochiul liber, dacă am și aparatul cu mine e și mai bine, dacă nu, nu mă supăr.

A întrebat și a consemnat: Marius Dobrin

Numărul 38 al Pravăliei Culturale a fost ilustrat cu fotografii ale Andreei Ciolacu și Cristinei Irian.
Le puteți revedea în fiecare pagină începând de la adresa: http://www.pravaliaculturala.ro/index.php?aa=2013&ll=9 

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

După dealuri
Alina și alinarea

 

dupa dealuriE un film de dragoste. Despre cum ajunge dragostea, uneori, despre schimbare și despre cuget. Că e vorba de două fete e doar o întâmplare și asta devine tot mai firesc. Cum a pornit și cum a durat dragostea dintre Alina și Voichița, putem doar bănui. Filmul intră repede în povestea lor și din primele 90 de secunde, cu măiestrie, ne așează alături și, totodată, ne oferă simplu, limpede, punctul în care a ajuns acea dragoste.
Voichița avansează între doua trenuri alăturate, în sens opus tuturor celorlalți. Dincolo de toți, singură, întorcându-se într-oparte, o vede pe Alina cea încă nevăzută în cadru, dincolo de alt tren.

„-Stai acolo!” îi spune Voichița, dar Alina trece nerăbdătoare prin fața trenului. O îmbrățișare lungă, strânsă, în care una pare a se agăța cu patos și cealaltă doar e un sprijin. Alina și alinarea. Voichița spune: „Alina, dă-mi drumul că se uită lumea la noi.”

Aceasta este esența poveștii, premisa filmului. Ceea ce nu știm, este cum s-a produs despărțirea lor, atunci când Alina a plecat în lume spre a agonisi câte ceva iar Voichița a rămas singură. Despre ceea ce a simțit atunci, despre acea durere, o singură dată, în tot ceea ce va urma, îi vorbește Alinei. În rest îi vedem doar alegerea: dăruirea pentru Hristos, blândețea, liniștea și echilibrul. Comunitatea mică a măicuțelor, retrasă după culmea unui deal, într-un peisaj arid, e un alt spațiu decât orașul văzut mai degrabă de la distanță, policrom. Și drumul peste deal, o mică gologotă. La poarta mănăstirii, un anunț: „Aceasta este casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede și nu cerceta”.

Alina și Voichița au crescut împreună la Casa de Copii, acolo s-au apropiat și acolo s-a înfiripat sentimentul lor. Regăsirea le găsește pe poziții diferite. Alina, după ce a cunoscut lumea cu greutățile și provocările ei, se întoarce spre dragostea ei. Și, mai ales, pentru că e măcinată de singurătate. Preotul de la mănăstire spune la un moment dat, și Voichița îi preia vorbele: „omul care pleacă și cel care se întoarce nu-i tot acela”. Dar nici cea care a rămas nu mai e aceeași.

Miza filmului este următoarea: ce faci atunci când persoana pe care o iubești vede o altă cale decât aceea pe care o vrei tu? Cât lupți pentru a convinge să te urmeze? Cât ești capabil a o înțelege? Și, mai ales, cât ești capabil să te adaptezi schimbării. Voichița, mereu cu o voce liniștită, cu un ton ușor, amintește de alegerea pe care a făcut-o, cu care se simte împăcată. Alina, cu chipul mereu încruntat, adaptată a fi prudentă, suspicioasă, în gardă, e o luptătoare. Mai degrabă îndârjită, mai puțin dispusă a asculta și, mai ales, a înțelege. Iar această rigiditate îi va fi fatală. 

„-Tu mă mai iubești pe mine?
-Te iubesc, dar nu ca înainte. Altfel.
-Cum altfel? De ce altfel?
-Că eu acuma-s altfel. Am pe altcineva în suflet.
-Pe cine?”

Alina rămâne ancorată într-o atitudine pământeană, cu sânge iute, cu gelozie și cu dorințe. Suportă greu că, deși ajunsă la Voichița, nu o poate atinge, nu o poate îmbrățișa. Când o roagă să-i facă o frecție, se dezbracă, ia mâna Voichiței în mâna ei, e o clipă în care cele două mâini vorbesc una cu alta, e o reflectare a ceea ce a fost. Dar apoi Voichița se retrage.
Deși înregistrează reacțiile celei pe care o iubește, Alina își urmărește gândul cu tenacitate. Încât te întrebi dacă e de admirat tăria cu care înfruntă piedicile sau e de plâns pentru că nu înțelege și astfel se îndepărtează de ceea ce presupune dragostea. Începând turbulențele de manifestare, tot vârtejul cu internarea și spaimele din mănăstire, ajung să doarmă împreună, terapeutic. Și acolo, ca mereu pe parcursul filmului, se vede așteptarea Alinei vizavi de Voichița. Dă plapuma la o parte, abia așteaptă s-o îmbrățișeze, orice gest, cât de mărunt, e pe sufletul ei. Auzim cântecul lor șoptit, suspine și plâns înăbușit, în întunericul înconjurat de lătrături necontenite, de stropi de ploaie stridenți pe acoperișul de tablă.
Ușor, ușor, povestea despre o dragoste ajunsă într-o răscruce, capătă, în cazul de față, aspectul moralei religioase.

„- Alina, eu am apucat-o pe-o cale...
- Ce cale?
- Calea să nu mai fii singur niciodată.
- Păi să fii cu mine!
- Alina, dacă nu-l ai pe Dumnezeu în tine, poți avea tot alaiul din lume că tot singur ești.

Singurătatea invocată insistent, ca o spaimă majoră, este împiedicată diferit de cele doua.

„- Numai pe tine te am și nu-mi trebuie altcineva.
- Oamenii vin și trec, Dumneze e totdeauna. Și mie mi-a fost greu când ai plecat, foarte greu. Dar uite că mi-a ajutat Dumnezeu și am găsit alinare.”

Interesant că, mai apoi, când preotul simte că Alina, totuși, nu e pregătită pentru calea credinței și mai degrabă tulbură liniștea mănăstirii, Voichița îl roagă de găzduire, din rațiuni umanitare, ca ultim adăpost, dar spune: "Mie altceva pe lume nu-mi trebuie.”
Și pare că amândouă se pot reîntâlni sufletește la reîntoarcerea în mănăstire după internarea în spital.

„- Cât am stat acolo, în fiecare zi m-am rugat la Domnul, să mi te aducă înapoi. Am să mă rog să-ți dea gândul cel bun.
- Și eu.”

Cum se întâlnește dragostea lumească, la un moment dat, cu aceea pentru Dumneseu. Cum fiecare dintre cele două fete își plămădește un anume fel al credinței.
Voichița către Alina: 

„- Trebuie să zici tot la spovedanie.
- Tu ai zis tot?
- Nu trebuie să zici cu amănunte.”

Alina către Voichița, la îndemnul acesteia de a -l primi pe Dumnezeu în suflet:

„- O să mă iubești din nou?
- Eu te iubesc dar e mai important ca Dumnezeu să te iubească și o să vezi atunci ce bine o să-ți fie.”

Zbaterea Alinei, încrâncenarea de a-și urma visul cu orice preț, fără să țină seama de ceea ce trăiește, aduce tulburare și neliniște și disperare. Gata sa facă orice, intră în altar cu gând că icoana de acolo va face o magie. dar preotul îi vorbește răspicat: „nu există în altar orișice ți-ar trebui”.
Apoi începe sfârșitul. Din propria acțiune a Alinei, din tragica așezare a destinului ei, din mereu ciudata așezare a întâmplărilor, lucrurile intră pe un făgaș tulburător. Privitorul cade pe gânduri, în măsura în care invocarea unui păcat nemărturisit se însoțește de îndemnul părintelui către Voichița de a sta deoparte în încercările de alungare a diavolului. Sfâșietoare chinuri. Voichița se roagă și liniștea fulgilor de zăpadă e percepția pregnantă. Alina pare înfrântă dar ori de câte ori o vede pe Voichița tresaltă. Forma aceea brută de dragoste, de neinfrânt. 
Mișcarea dintr-o clădire spre alta, a grupului de maici, în negru, ducând-o pe Alina legată, ca într-un furnicar ce caută să facă bine dar...
Preotul, care apare tot timpul apăsat de griji, pare a fi purtat el însuși de întorsătura sorții.
La sfârșit, când depune mărturie despre cele întâmplate, spune simplu:„m-am încrezut prea tare în puterile mele și n-am fost vrednic.”
Alina către Voichița:

„- Te gândești să stai în hruba asta o viață întreagă?
- Dar asta-i casa mea acum, Alina”.

Și rămâne ultima casă și pentru aceasta. Așa cum rămâne pentru maica Pahomia, despre care se vorbea că ar ceda insistențelor bărbatului care, deși o bate, o cere din nou lângă el. Dar ea rămâne.
Altfel, dragostea e una dintre minunile lumii acesteia. Într-un birou, oamenii vorbesc despre soțul doamnei de la contabilitate. A lăsat-o pentru una de 25 de ani.

„- Dar nu avea anus contra naturii?
- Unde-i dragoste...”

Iar Voichița îmbracă pulovărul Alinei, cu părul neacoperit.
Și filmul se încheie așa cum se termină o zi lungă, dar, totuși, doar o zi.

Dincolo de discutatul cadru de final, secventa care-l precede, liniștitoare ca un liman cunoscut, cu oameni așteptând, cu vorbe cu alt rol decât ceea ce afirmă, „nu mai trece iarna asta”, exact când un grup de copii traversează strada.
Orașul și mănăstirea, despărțite de un deal, sunt, cumva simetrice. În poarta mănăstirii 'Dealul Nou', Voichița răspunde unor trecători ce întreabă de un teren de vânzare: după deal, încolo!”.

Un film profund. O poveste pentru al cărei scenariu a fost din nou recompensat la Cannes. Acolo unde cele doua actrițe din rolurile principale au primit fiecare premiul de interpretare feminină. Un film în care fiecare actor este la locul său, oameni pe care-i privești cu drag, chiar dacă mai spun și prostii ori au păcate taman când vor să învete pe alții a se feri (scena inventarierii păcatelor este aproape didactică în acest sens). Ete oameni! Chiar dacă sunetul este, ca la alte câteva filme mari ale cinematografiei noastre recente, foarte slab ca volum, mă bucur că a fost lăsat liber accentul regional, așa cum ar trebui procedat mai des. E vorba de o amprentă de autenticitate și, o dată în plus, o calitate artistică. Apoi e vorba domoală, blajină, respectuoasă.

Un film cu elemente din ceea ce numim minimalism în cinematografia românească, unde lumina dă suflu și gardului rar și ierbii firave.

„Cine e credincios, nu-i trebuie nicio icoană ca să creadă.”

 

După dealuri
(Beyond the hills)

Inspirat de romanele non-ficționale ale Tatianei Niculescu-Bran

www.dupadealuri.ro
http://www.mobrafilms.ro/taxonomy_menu/2/19/203

Regia

Cristian Mungiu

Scenariul

Cristian Mungiu

Distributia

Luminița Gheorghiu

diriginta

Tania Popa

o enoriașă

Ion Sapdaru

căpitanul

Cosmina Stratan

Voichița

Doru Ana

tata Nușu

Andreea Boșneag

Georgiana

Dana Tapalagă

maica varvara

Gheorghe Ifrim

ambulanțierul

Cristina Flutur

Alina

Valeriu Andriuță

starețul mănăstirii

Marian Adochiței

Gabi

Cerasela Iosifescu

dr. d.l.

Teodor Corban

inspectorul

Alina Berzunțeanu

doctorița Radu

Cătălina Harabagiu

maica Antonia

Liliana Mocanu

mama Elena

Călin Chirilă

agentul

Ionut Ghinea

Ionuț

Dionisie Vitcu

dl. Valerică

Nora Covali

maica Pahomia

Mircea Florin

portarul

Nicoleta Lefter

o bolnavă

Costache Babii

dr Solovăstru

Mariana Liurcă

sora Sandra

Radu Zetu

locotenentul

Liana Petrescu

maicaArcadia

Ecaterina Țugulea

sora șefă

Mara Căruțașu

maica Anastasia

Alexandra Apetrei

maica Tatiana

Gina Țandură

maica Iustina

Katia Pascariu

maica Sevastiana

Alexandra Agavriloaiei

maica Eudoxia

Vica Agache

maica Elisabeta

Noemi Gunea

maica Lavrenția

Adrian Ancuța

un trecător

AdaBârleanu

sora Gina

Petronela Grigorescu

doctorița Neagu

Cristina Cristian

Camelia

Diana Chirilă Ignat

o secretară

Echipa

Pascal Caucheteux

producător

Jean-Pierre Dardenne

producător

Cristian Mungiu

producător

Mihaela Poenaru

scenografie

Călin Papură

scenografie

Oleg Mutu

imagine

Pascal Caucheteux

coproducator

Grégoire Sorlat

coproducator

Vincent Maraval

coproducator

Jean-Pierre Dardenne

coproducator

Luc Dardenne

coproducator

Bobby Păunescu

coproducator

Dana Paparuz

costume

Mircea Olteanu

montaj

Cristian Tarnovețchi

sunet

Andi Arsenie

sunet

Mircea Olteanu

sunet

Dana Bunescu

sunet

Marius Leftărache

sunet

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Tudosă

 

La plecarea Domnului Nick

 

gheorghiuPe domnul Nick l-am cunoscut în urmă cu 9 ani, la începutul lunii octombrie. Abia fusesem angajat la teatru și a trebuit să înlocuiesc un actor în piesa Crima sângeroasă din stațiunea Violetelor. Am făcut asta însă, la un moment dat, am început să mă plictisesc în camera mea din teatru și m-am gândit că nu ar fii rău să merg la biblioteca teatrului, să împrumut o carte. Astfel am ajuns la Secretariatul Literar, am bătut respectuos la ușă, o voce de bărbat mi-a strigat să intru, am intrat și am avut surpriza să văd la un birou, aplecat în niște hârtii, un bătrânel despre care am exclamat în gând: „uite peste ce boier am dat aici!”…Era cel care, ulterior, mi-a devenit cel mai bun prieten al meu și mentorul meu din Craiova, Domnul Constantin Nick Gheorghiu. După o scurtă discuție, am înțeles că nu pot împrumuta, în clipa aceea, nicio carte, dar m-a rugat să mai trec pe la dumnealui. Eu i-am răspuns în glumă: „Nu îmi spuneți asta pentru că nu o să mai scăpați de mine!” Adevărul e că cine și-ar fi dorit să scape de un om ca Domnul Nick?! Încă de la prima vedere puteai observa cu ușurință că avea ceea ce numim rasă boirească. Nu mă refer la bogăția materială, care îi lipsea cu desăvârșire, ci la cea spirituală. A fost un om din alte vremuri, avea distincție, onoare, noblețe -valori rar întâlnite în ziua de azi…

Ce știa despre istoria teatrului? Știa TOT!!! Alături de Alexandru Firescu, a fost un cronicar al istoriei Teatrului Național Craiova și al orașuluiCraiovade la început și până în prezent! Datorită dumnealui și a domnului Firescu, teatrul și Craiova au șansa să-și cunoască istoria așa cum a fost! Tocmai de aceea regret că pe ultimul său drum i-au fost alături foarte puțini oameni!!! Acest oraș a pierdut, așa cum l-am numit într-un interviu al jurnalistei Loreta Popa, pe ULTIMUL BOIER DE CURTE VECHE AL CRAIOVEI!

evocare1Fiecare document din ceea ce numim istoria Teatrului Național Craiova a trecut prin mâinile sale. Multe documente de arhivă le-a descoperit el însuși în diferite colecții particulare sau în alte locuri. De pildă el este cel care a descoperit în Arhivele Statului din București ziarul Vestitorul primăverii unde, în 1850, se consemna înființarea Teatrului Național Craiova. Acum o fotocopie a ziarului se află în Muzeul TNC, pe care, de altfel, dumnealui l-a înființat.

Pasiunea mea pentru istorie este, în general, binecunoscută printre apropiații mei. Odată ajuns la Craiova și cunoscându-l pe domnul Nick, m-a interesat să aflu cât de mult pot despre istoria Naționalului craiovean. Timp de doi ani de zile, cât a mai activat în teatru, după venirea mea, m-am deprins cu tot ceea ce ține de secretariatul TNC. Istoria muzeului o cunosc mai mult din poveștile ultimului boier de Curte Veche al Craiovei. Abia acum am acces la documente și multe date istorice aflate în muzeul teatrului: săbii de la 1800 și ceva, tablouri ale unor oameni (actori, scenografi, regizori, secretari literari, directori) care au călătorit prin istoria Naționalului craiovean și care au făurit teatrul etc. Am avut discuții interminabile cu mentorul meu. Îmi este greu să descriu în câteva cuvinte munca sa și felul său de a gândi, de a fi. A fost un om care nu te scotea din domnule și avea pretenția să i se răspundă la fel! Unii i se adresau cu nenea sau cu nea Nick. Vă asigur că disprețuia să i se zică așa! Se considera un DOMN și chiar a fost așa!

Fiecare document, fiecare mapă de presă a unui spectacol, fiecare tablou, fiecare poză avea o poveste pe care ți-o descria cu multă răbdare dacă aveai timp să îl asculți. A fost un om meticulos în munca sa.

evocare2Moștenirea pe care o lasă Craiovei sunt, sper binecunoscutele cărți la care a lucrat alături de Alexandru Firescu: 666 de actori craioveni. File de arhivă sentimentală (Ed. Scrisul Românesc, 1993), Istoria Teatrului Național din Craiova 1850-2000, Craiova, mon amour (Scrisul Românesc Fundația-Editura, 2009), Vasile Cosma – un actor sub zodia Shakespeare, Zilele Caragiale – două decenii de exegeză literară și scenică, Lumini din culise (Ed. Aius, 2003).

Moștenirea spirituală pe care mi-o lasă mie este noblețea sa, omenia sa. Am scris pe un site de socializare că am piedut unOM, dar am câștigat un ÎNGER! 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba cu jazz (III)

 

Odată cu venirea toamnei, spre bucuria fanilor de jazz, revine și avalanșa evenimentelor... nu numai zăpada timpurie...

*În cadrul Festivalului „G.Enescu”, în Piața Festivalului-pe scena deschisă (14-28 septembrie), au avut loc în aproape fiecare seară, concerte și de jazz. Au cîntat în următoarea ordine: Irina Sârbu cu Marius Mihalache, Grupul Mandinga (proiect latino-etno balcanic), Big Band Radio-dirijor Ionel Tudor-invitată Luiza Zan, grupul vocal Jazzappella, Marching and Show Band-Italia, Marching Band-Franța, Traditional Pipe Band-Scoția și Grupul Cobzality.

*Zilele Culturii Armene ediția a II-a (20-22 septembrie) desfășurate la Muzeul Satului din Capitală, au cuprins și două recitaluri de jazz: Duo Harry Tavitian-pian cu Cserey Csaba-percuție și Dedeian Brothers Quartet (Capriel-chitară și Garbis-saxofon).

*Ethno Jazz Festival de la Chișinău ediția a XII-a, s-a desfășurat în perioada 26-29 septembrie în Sala cu orgă și a cuprins următoarele recitaluri-cîte două în fiecare seară:
Netnakisum Trio-Austria (trei fete-vioară, violă și violoncel și toate și vocal), Motion Trio-Polonia (trei acordeoane) Trio Rusconi Elveția (pian, contrabas și baterie și toți trei și vocal) Trio Mare Nostrum (cu Richard Galliano-Franța, acordeon, Paolo Fresu- Italia-trompetă și flugelhorn și Jan Lundgren-Suedia, pian-(momentul de vîrf al festivalului), Niccolo Faraci Trio-Italia (pian, contrabas și baterie), World Kora Trio (cu Eric Longsworth-SUA-violoncel, Cherif Soumano-Mali-kora și Jean Luc Di Fraya-Franța-voce și percuție-(cel mai mare succes de public), Joscho Stephan Trio-Germania (cu  Joscho Stephan-chitară, Gunter Stephan-chitară ritmică, tatăl lui Stephan și Volker Kamp.contrabas-jazz manouche-în stil Django Reinhardt). Ultima seară s-a încheiat cu Omagiu Mariei Tănase oferit de grupul Trigon (Anatol Ștefăneț-violă, Alexandru Arcuș-saxofon, Serghei Ivanov-pian și Gari Tverdohleb-baterie, percuție și xilofon), un quartet de coarde alcătuit din Marcel Ștefăneț-vioară, Veaceslav Ștefăneț-vioară, Igor Stahi-violoncel și același Anatol Ștefăneț-violă; soliste vocale au fost-cu cîte o piesă: Geta Burlacu, Cornelia Ștefăneț, Cristina Pintilie, Olesea Tukan (și saxofon), Nadia Trohin și Maria Răducanu din România, iar în finalul acestui recital și al festivalului, întregul ansamblu instrumental și vocal-toate solistele reunite pe scenă, au interpretat cunoscuta piesă „Ciuleandra” din repertoriul Mariei Tănase.

sipa-III-1De menționat că un preludiu la acest recital a constat dintr-un dialog între prezentatorul festivalului, Virgil Mihaiu de la Cluj-Napoca, de această dată în postură de recitator, cu un poem propriu dedicat Mariei Tănase, acompaniat la violă solo de Anatol Ștefăneț.

De apreciat gestul organizatorilor, familia Ștefăneț, de a duce cîteva recitaluri și în alte două orașe: Tiraspol-Palatul Culturii-grupurile Netnakisum și World Kora cărora li s-a alăturat grupul local Liberty (dixieland) și la Comrat grupurile Joscho Stephan Trio și Nikorasin G (electro-acustic band)-Republica Moldova.
Detalii în revista Observator Cultural de săptămâna viitoare.

*Festivalul Jazz and More... 2013 de la Sibiu, a avut loc în perioada 3-6 octombrie.

*Marți 15 octombrie ora 12.00 la librăria Cărturești din Capitală va fi lansat CD-ul Bird in space realizat de Fundația MUZZA în colaborare cu A&A Records. CD-ul va prezentat și în următoarele orașe: Tg. Mureș-17 octombrie la Jazz&Blues Club, Cluj-Napoca-18 octombrie-Diesel Club, Bistrța 19 octombrie-Sinagoga și Satu Mare-20 octombrie-Clubul Poesis, cu prilejul turneului pe care îl vor efectua Anca Sigartău-voce și pian cu Manuela Cara (Canada)-voce și pian/ sintetizator reunite sub titulatura TWO LADIES ORCHESTRA.
În data de 20 octombrie, concertul va avea loc și la Căminul Cultural din Comuna Medieșu Aurit (Jud. Satu Mare) de la ora 12.30

sipa-III-2*Fresh Jazz Fest, un  festival unic în peisajul românesc deoarece este rezervat tinerilor interpreți-soliști și formații premiate la concursuri naționale și internaționale de gen, va avea loc în perioada 22-24 octombrie la Casa de cultură a studenților din București ora 20.00, în organizarea a cestei instituții în colaborare cu Fundația Muzza.

*În perioada 8-10 noiembrie, sîntem invitați la Gala Blues Jazz de la Timișoara.

*Din programul clubului Blue Note New York: McCoy Tyner Quartet (1-3 octombrie), Stanley Clarke & The Harlem Quartet (8-13 octombrie), Phil Woods (15-16 oct.), Kenny G (17-20 oct.), Dizzy Gillespies 96th Birthday Celebration (21-27 oct.).

*Carlos Santana, Ravi Coltrane, Cornel West, Jimmy Heath, Sonia Sanchez și Wynton Marsalis, sînt doar cîteva dintre marile personalități ale jazz-ului invitate pe 6 octombrie la deschiderea Casei memoriale John Coltrane din Long Islad.

*Întrebarea lunii:
Cum considerați festivalul Jazz and More... de la Sibiu-jazz și mai mult... sau jazz și mai puțin...?

*Olteanul Iulian Vrabete dixit:

Doi soți, plictisiți de atâta vreme împreună, nu își mai vorbeau de ani de zile. La un moment dat găsesc într-un ziar un anunț care facea publicitate unui doctor ce trata cuplurile care nu-și mai vorbesc. Se duc, sunt poftiți înăuntru, și întreabă:
- Folosiți pastile sau  injecții?
- Nu, nici vorbă- spune doctorul - luați loc.
Sunt așezați la o măsuță, li se aduc două cafele, o perdea se dă la o parte și apare un contrabasist care face un solo de contrabas. Imediat cei doi încep să vorbeasca între ei.

Un chitarist orb cântă împreună cu un pianist surd într-un local.
La un moment dat chitaristul se ridică, se duce lângă pianist și-i strigă la ureche:
- Auzi, mai dansează cineva?
- Da' ce, noi cântăm? 

Foto: Mircea Albuțiu

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey