D'Autore - [RO] - Calirù sau...
D'Autore - [IT] - Calirù oppure...
Fotografie: Dialog cu Zsolt Sütő
Teatru - Familia Tót
Teatru - Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu
Expoziții-omagiu George Enescu și Constantin Silvestri
To(l)ba cu jazz [IV]
Artă - „Esențele realității” / „The Essences of Reality”

 
sus

Attilio Mina

 

Calirù sau Optimismul
(sau, altfel: Calirù și a cincisprezecea noapte)

 

am-ro-1La începutul anilor ’70 eram un tânăr comunist: un idealist convins, desigur, un neștiutor militant al acelei revoluții studențești care a fost mai pe urmă memorată de istorici ca „luna mai franceză” și apoi, și mai general, „anul șaizeciși opt”.

Acei ani mi-au schimbat viața, abandonând studiile am hotărât că urcând pe baricade aș fi devenit fotograf și jurnalist. Și, chiar am devenit, într-adevăr.
Cu primul meu aparat de fotografiat, un Zenit E, desigur conceput și produs dincolo de cortina de fier, în paradisul socialist, am realizat reporaje de luptă și de muncă. Imagini și momente emoționante, pe care nu le reneg, desigur, la atâția ani distanță.

Așa se face că, în vara lui ’73, însoțit de Paola, soția și tovarășa mea de luptă din acele vremuri, am decis să documentez realitatea diversă a țărilor comuniste, începând cu învecinata Albanie, despre care ascultam nerăbdător la Radio Tirana, în fiecare miez de noapte, știrile în limba italiană. La Scutari, însă, am fost oprit la frontieră chiar din cauza scrisorilor de acreditare ca fotograf și jurnalist comunist. Am fost catalogat ca spion și, cu siguranță, josnic militant deviaționist al imperialismului sovietic. Pentru acest motiv am fost rău tratat de către „tovarășii” albanezi și obligat să iau drumul înapoi. Am travesat Muntenegru și, odată depășit Mărețul fluviu (Dunărea – n.trad), am ajuns în Paradisul preamărit al părintelui și (aproape) tovarășului Ceaușescu, urmând apoi periplul în Ungaria, Polonia și Cehoslovacia.  

am-ro-2În peregrinările mele prin România, urmărit cu discreție dar cu prea puțină abilitate de către poliția secretă, am avut ocazia să vizitez fabrici, să mă învîrt prin magazinele lipsite aproape de orice, să văd pe străzi și în fața fabricilor marile panouri cu prim-planurile „bunilor muncitori stahanoviști” și ale „tovarășilor răi și leneși”; să vad copiii slabi și cu capetele rase lucrând, sub soarele dogoritor, pe câmpurile infinite de cartofi. Peste tot gloate de copii care mă înconjurau curioși, cam ca pe un extraterestru, cerând încontinuu „gumy, gumy…”America...

Îmi amintesc măreția unor arhitecturi în contrast cu modestia și sărăcia de culori a cartierelor populare, onesta sărăcie a caselor. Noaptea, în suburbiile și periferiile orașelor, piața neagră făcută cu lucruri puține, cu ouă ascunse în sânul femeilor îmbrăcate în negru decolorat, venite de la țară pe jos sau în căruțe rudimentare. 
Îmi amintesc căldura sinceră a oamenilor și tristețea infinită din privirile lor. 
În cele vremuri mi se părea absurd cum lumea aceea invidia în mine tot ceea ce eu detestam în mine însumi și își dorea toate lucrurile de care m-aș fi lipsit de bunăvoie, sau pe care cu dragă inimă le-aș fi împărțit cu ei numai să fi avut cum.

Calirù, în Craiova, împlinea atunci cei zeci ani ai săi și creștea protejată și ferită de multele rele ale Occidentului, în brațele drăgăstoase ale bunului părinte a tututor românilor. În urmă își facu studiile, devenind inginer, găsind, ca toată lumea, un serviciu forțat, împărțind bucuria sărbătorilor oficiale cu vecinii, cunoscând propriul oraș și o mică parte a propriei țări în excursiile colective, bucurii care, așa cum ne spunea Pangloss o făceau „să trăiască în cea mai bună dintre lumile posibile”. 

am-ro-3A venit, însă, inevitabilul final al oricărei epoci, și lunga noapte a României (revoluția din decembrie 1989 – n. trad.). O noapte gri, de strigăte și împușcături, de flăcări în beznă și de furie, pe care  Calirù, chiar nemaifiind o copilă, le-a trăit prin furișe și temătoare priviri din umbra perdelelor întunecate.  Puțin câte puțin, lui Calirù i se păru că lumea se schimbă, și ea se schimba într-adevăr și, desigur, se schimbă încă, în fiecare zi.

Au venit cu jeans și gummy americane, democratic pentru toti, frigidere și mașini de spălat și, odată cu primele televizoare, imagini despre obiceiuri îndepărtate: câte puțin din confortul visat, din gustul pentru superflu, din sensul de plinătate al vidului; apoi încă: automobil, computer pentru (aproape) toți, telefon mobil pentru toți, primele excursii individuale, descoperirea lumilor străine dincolo de zidurile casei.

Astfel Calirù și amicii ei, prietenii, concitadinii, conaționalii, au ajuns să descopere puțin câte puțin din beția capitalistă a timpului liber, dorința subtilă și insinuantă de dolce far niente a vacanțelor pe mări și altfel decât negre, și totul în extraordinarul mod de a fi și a rămâne mereu și oricum „oameni simpli”, „cei dintotdeauna”, tovarăși uniți în noua diversitate.

Imaginați-vă, deci, personaj din actualitate, pe Calirù care este pe punctul de a pleca în meritata vacanță pe una din insulele Mării Egee, ca spre propriul mult visat El Dorado. Imaginați-vă întoarcerea triumfală a acestei Calirù, la sfârșitul celei de-a cincisprezecea zile de învoire de la lucru. Sau, dacă preferați, imaginați-vă pe voi înșivă la plecarea și la întoarcerea din această mult dorită vacanță. Ce i s-ar mai putea întâmpla lui Calirù, sau nouă, turiști triumfători în retragere ?  Este ușor de imaginat.

am-ro-tCa oameni simpli ce suntem, toți oamenii „simpli” vor vrea să știe și tuturor vom arăta, cu orgoliu satisfăcut, urmele tangibile a trândăvelii noastre: culoarea ciocolatie a pielii, crețurile de grăsime câștigate în lenevie, istorii despre improbabile cuceriri marine, povești fermecătoare de dragoste. Vom vorbi despre peisaje unice, despre lumi ciudate, despre mâncăruri și preparate exotice,  despre obiceiuri și moduri de viață tot mai misterioase. Vom face, în general, din infinita povestire a vacanței noastre, prima și a cincisprezecea a celor o mie de nopți fermecate ale Șeherezadei. Povestitori cu imagini exotice și mai ales cu micile, imperfectele noastre imagini. Ce contează, în final, dacă acestea sunt mișcate și apar decolorate la tipărire. Sunt imaginile noastre. Sunt ale lui Calirù, imaginile noastre ale tuturor și a tuturor momentelor noastre fericite. Cuvântul, povestirea de a fi fost acolo, le fac unice pentru fiecare din noi, emoționante pentru fiecare. Sunt imaginile grecești ale lui Calirù, dar și imaginile noastre fericite.

(Traducere din italiană: Camelia Căprariu)

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Calirù, ou l’Optimisme (oppure: Calirù e la quindicesima notte)

 

am-itNei primi anni settanta ero un giovane comunista: un idealista convinto, certamente un ingenuo militante di quella rivoluzione studentesca che venne in seguito ricordata dagli storici come “maggio francese” e poi più genericamente come: “il sessantotto”.

Quegli anni cambiarono la mia vita, abbandonai gli studi intrapresi e decisi che salendo oltre le barricate sarei diventato fotografo e giornalista. Al fine lo divenni davvero! Con la mia prima fotocamera, una Zenit E, ovviamente concepita e prodotta oltre cortina nei paradisi socialisti, realizzai reportage di lotta e di lavoro. Immagini e momenti emozionanti che non rinnego certo oggi a tanti anni di distanza. Accadde così che nell’estate del 73, accompagnato da Paola, mia moglie e a quel tempo anche compagna di lotta, decisi di documentare la variegata realtà dei paesi comunisti, iniziando dalla vicina Albania cui, nelle mezzenotti di ogni giorno ascoltavo impaziente i notiziari di “radio Tirana” in lingua italiana. A Scutari venni respinto alla frontiera proprio in ragione delle mie credenziali di fotografo e giornalista comunista. Fui bollato come quasi spia e per certo, spregevole militante deviazionista dell’imperialismo sovietico.

am-it-2In ragione del fatto, ne seguì che venni trattato in malo modo dai “compagni” albanesi e ributtato sulla via del ritorno. Attraversai così il Montenegro e superato il grande fiume raggiunsi l’Eden tanto decantato del padre e (quasi) compagno Ceausescu e in seguito Ungheria, Polonia e Cecoslovacchia.
Nel mio girovagare per la Romania, seguito con discrezione ma scarsa abilità dalla poliția secretă, ebbi modo di visitare fabbriche, girare per negozi privi di quasi tutto, documentare per le vie e davanti le fabbriche i grandi tazebao con le fototessere d’identità dei “buoni lavoratori stachanovskiǐ “ e dei “cattivi e svogliati compagni “; vedere ragazzini smagriti e con i capelli rasati lavorare , sotto un solo cocente negli infiniti campi collettivi di patate. Ovunque, folle di ragazzini che mi attorniavano curiosi, quasi fossi un alieno, chiedendo in continuazione: “gumy, gumy”America…

Ricordo la grandiosità delle architetture contrapposta alla modestia ed il poco decoro degli alveari popolari e l’onesta povertà delle case. La notte, nei sobborghi e periferie cittadine, il mercato nero fatto di poche cose con uova nascoste nel petto di donne vestite di nero screziato, giunte a piedi o su ruvidi carriaggi dalla campagna. Rammento il calore sincero della gente e la tristezza infinita dei loro sguardi. Per assurdo che mi potesse sembrare a quei tempi, quella gente desiderava ed invidiava in me e di me, tutto quanto io detestavo di me stesso e di cui, sinceramente avrei fatto a meno, o condiviso volentieri con loro se solo ne avessi avuto modo.

Calirù, da Craiova, compiva allora i suoi dieci anni e cresceva protetta e preservata dai gran mali dell’occidente nelle braccia amorose del buon padre di tutti i rumeni. In seguito studiò d’obbligo e divenne ingegnere, trovò come tutti lavoro forzato, conobbe e divise l’allegria nelle feste comandate con i propri vicini, scoprì la propria città e vide per la prima volta nelle gite coatte, una fascia ristretta del proprio paese, del proprio territorio che, come ci ricorda il filosofo Pangloss la portava a “"vivere nel migliore dei mondi possibili”.

am-it-3Venne però col fine ineluttabile di ogni epoca o Storia, anche la lunga notte di Craiova. Una notte grigia fatta di grida, spari, vampe nel buio e di collera per la libertà che Calirù, non più bambina, visse di sguardi furtivi e angosciose paure tra le fessure delle finestre a tendaggi oscurati. Poco alla volta a Calirù il mondo sembrò cambiare; e cambiò davvero e, si sappia, cambia ancor oggi , giorno per giorno. Arrivarono con jeans e “gumy” d’america democraticamente per tutti, frigoriferi e lavatrici e con i primi televisori domestici le immagini di costumi lontani: le prime comodità ambite, il piacere per il futile, il gusto del superfluo, il senso di pienezza del vacuo; poi ancora l’auto, il computer per (quasi) tutti, il telefonino portatile per tutti, le prime gite non comandate, la scoperta dei mondi alieni oltre le mura di casa.

Accadde così che Calirù e i suoi compagni, gli amici, i concittadini, i connazionali finirono per lo scoprire tutti, ma poco alla volta, la futile ebbrezza capitalistica del tempo libero, la voglia sottile e insinuante del dolce non far nulla per le vacanze dal lavoro in mari non più soltanto “neri”, ed il tutto, nell’eccezionalità dell’essere e rimanere comunque e sempre gli stessi: “gente comune”, “gente di sempre”, solidali compagni anche nella nuova diversità.

Immaginate ora, così come accade realmente, la nostra Calirù che si appresta a partire per la vacanza meritata su di una isola dell’Egeo, come fosse il proprio ricercato El Dorado. Immaginate ora il ritorno trionfante della suddetta Calirù al termine della quindicina concessa al lavoro. Oppure, se preferite, immaginate voi stessi alla partenza ed al ritorno della stessa equivalente agognata vacanza. Che mai potrà accadere a Calirù o a noi trionfanti vacanzieri in ritirata? E’ risaputo.

am-it-4Da gente comune quali siamo, tutta la gente “comune” vorrà sapere di noi, e a tutti mostreremo, con compiaciuto orgoglio i segni tangibili del nostro oziare: la brunitura dei corpi, riccioli di adipe guadagnati in pigrizia, racconti di improbabili conquiste marinare, storie incantate d’amore. Parleremo di paesaggi unici, di mondi diversi, di piatti e pietanze esotiche, di costumi e modi di vita ancora un po’ misteriosi. Faremo insomma del racconto infinito della nostra vacanza, la prima e la quindicesima delle millesime notti incantate di Sherazade. Affabulatori di immagini esotiche anche e soprattutto con le nostre piccole banalissime e imperfette immagini. Che importa poi se le stesse risultano mosse e sbiadite alla stampa. Non proprio ben calibrate, imprecise nelle inquadrature. Sono le nostre immagini. Sono quelle di Calirù le immagini di tutti noi e di tutti i nostri momenti felici. La parola, il racconto, dell’essere stati le rendono uniche a ciascuno di noi, emozionanti per tutti. Sono le immagini greche di Calirù, ma anche le nostre immagini felici.  

Comentarii cititori
sus

Dialog cu Zsolt Sütő

 

zsolt-0Mai ții minte prima fotografie pe care ai făcut-o?

Cel mai clar îmi amintesc prima fotografie la care, după developare, m-am uitat pe foaia de contact de parcă nu eu aș fi făcut-o, și care până la urmă m-a motivat să mă scufund în practica fotografiei. Asta era:

 

 

Cum privești evoluția artei fotografie prin prisma evoluției tehnologiei?

Evoluția technologiei are același efect asupra fotografiei ca și asupra artei de a trăi. Ce gândeam despre asta ca fotograf se poate citi aici:
http://www.modernism.ro/2011/08/14/suto-zsolt-hyperion-muzeul-de-arta-din-cluj/

Te rog povestește cum a fost cu proiectul călătoriei in Tibet. Îl înțelegi mai bine, acum, după călătoria în Tibet, pe Korossy Csoma Sandor, cel pe urmele căruia ai pornit într-acolo?

Da, tot ce nu am găsit despre Csoma în Himalaya m-a îndemnat să mă bazez și mai mult pe intuiția mea în ceea ce privește personalitatea și viața lui. Conștient sau nu, el a avut foarte mare grijă să nu lase nici o urmă despre astea... Mai degrabă ne proiectăm pe noi înșine în personalitatea lui, toți cei care am fost sau suntem preocupați de el.

Cum descrii anii de facultate?

Plini de fum.

Cum percepi mutarea de la Târgu Mureș la Cluj?

Mureșul devine din ce în ce mai închis și provincial. Malul Mureșului, locul cel mai sfânt pentru mine, de decenii, a fost ucis cu asfalt, ATV-uri, etc. Clujul pare mai deschis și mai mare decât este și extrem de agresiv, zgomotos. Totuși, aici mult mai multe persoane se interesează de ceea ce mă preocupă pe mine. Din punctul meu de vedere toate orașele (mari) sunt la fel.

Crezi că puteai percepe la fel de bine filosofia Zen dacă o descopereai la 18 ani? Spuneai că ai avut o primă tinerețe foarte spicy :) Cum stai acum cu dorințele?

Întrebarea corectă ar fi fost: ce puteam percepe azi din practica zen dacă nu aș fi descoperit filosofia zen înainte să am 18 ani.
Nu mai știu ce am spus despre mirodeniile mele din tinerețe... Dar dorințe am destule, mulțumesc, și care-mi vor ajunge pentru viața asta și încă alte câteva.

Te rog povestește despre masajul sonor.

E o călătorie terapeutică interioară cu ajutorul bolurilor tibetane. Mai multe la www.masajsonor.ro

Care este povestea Centrului Gandhi?

Patru persoane (două cupluri) ne-am asociat să creăm un centru unde putem oferi spațiu pentru activitățile noastre (yoga, meditație zen și terapii naturiste) și un punct de întâlnire pentru cei interesați. Mai multe la www.gandhi.ro

 

A întrebat și a consemnat: Marius Dobrin

Numărul 39 al Pravăliei Culturale a fost ilustrat cu fotografii semnate de Zsolt Sütő.
Le puteți revedea în fiecare pagină începând de la adresa:
http://www.pravaliaculturala.ro/index.php?aa=2013&ll=10 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

O victorie a bunului-simț

 

tot1Bocsárdi László revine la Teatrul Național „Marin Sorescu”, după succesul de anul trecut cu spectacolul Caligula, de Albert Camus, care i-a adus Premiul UNITER pentru cel mai bun regizor, iar lui Sorin Leoveanu, interpretul rolului principal, Premiul pentru cel mai bun actor. Și de această dată, în montarea Familia Tót, care a avut premiera pe 27 septembrie 2013, Leoveanu este printre protagoniști.

Piesa lui Örkény Istvan s-a bucurat de succes în Ungaria, unde a fost jucată pentru prima dată în 1967, iar zece ani mai târziu a fost montată chiar la Washington’s Arena. Nu e de mirare, dată fiind universalitatea temei în jurul căreia se contruiește, cu toate ingredientele absurdului de bună calitate, povestea.

Ne introduce în subiect ciudatul Poștaș (Nicolae Poghirc), care livrează scrisorile și telegramele s-ar zice „după cum vrea mușchii lui”, dacă omul nu ar avea totuși un sistem: îi plac numerele cu soț. Iar familia Tót are patru membri, motiv pentru care îi simpatizează. El le aduce, de la tânărul Tót aflat pe front, știrea că vor primi vizita Maiorului, aflat într-o avansată stare nevricoasă și sensibil la mirosuri. Nicolae Poghirc face, așa cum ne-a obișnuit, un rol bun, folosindu-și mijloacele expresive pentru a ilustra o nebunie subtilă, cu accente ludice. Convins că „un om într-o ureche nu-i nebun sadea”, Poștașul se joacă după o logică proprie cu veștile pe care le deține în tolbă. Pentru că nu avem de-a face cu un poștaș oarecare, cu un obișnuit prestator de servicii, care se mărginește să predea corespondența, ci cu unul care se amestecă după bunul plac, care filtrează: dacă un soldat anunță că e bolnav, Poștașul nu mai duce scrisoarea, pentru a-i scuti pe părinți de-o grijă etc. Poghirc întrupează cu atenție la detalii un personaj ascuns, cu priviri șirete, un cenzor abil, rafinat și discreționar, uneori bine intenționat, alteori de o răutate tăioasă.

Facem apoi cunoștință cu traiul liniștit al familei Tót, trai care se precipită la aflarea noutății că superiorul fiului lor vine în vizită.. Pare a fi persoana cea mai de seamă care le trece pragul, deși în cartea de oaspeți au mai semnat oameni importanți: un controlor de tren, un altul care lucra la abator. Tevatura pregătirilor include chemarea proprietarului sacalei (Cătălin Băicuș) pentru o eventuală vidanjare. Băicuș este firesc și amuzant în rolul unui doctor în drept ajuns să curețe haznalele, un profesionist dubitativ, care stă în cumpănă în căutarea celei mai bune soluții și alege să nu intervină - ar fi necesare două săptămâni „să se formeze din nou crusta”. Onorabilul Tót merge pe mâna lui, „Nu-mi dau seama dacă pute sau nu pute. M-am obișnuit”, mărturisește, vrând să plătească totuși consultația, Proprietarul sacalei este însă și el un om de treabă: consultația e gratuită.

Vecina Giz (Gabriela Baciu) primește rugămintea să ungă portița, care cam scârțâie și, de dragul domnului Tót, acceptă. Gabriela Baciu crează un personaj de o feminitate frustă, ușuratică după anumite norme, meritul actriței fiind acela de a găsi tonalitatea potrivită, de a aborda frivolitatea cu acea căldură și relaxare caracteristice empatiei. „E un păcat dacă-și dorește omul mai mult de la viață?”, îl întreabă pe preot, după venirea Maiorului, cel ce reprezintă „ceva nou decât rășinarii”. „I-aș oferi cu dragă inimă ce am”, nu se ferește să declare, aducându-i musafirului mere coapte și stârnind gelozia Agikai, fiica lui Tót: „Dar noi nu putem să facem mere coapte?”.

tot4Agika (Iulia Colan), cumsecadele Tót (Valer Dellakeza) și soția lui, Mariska (Mirela Cioabă) iau toate măsurile pe care le cred de cuviință pentru a-i asigura oaspetelui liniștea deplină, binefăcătoare. Fundalul sonor este, de altfel, unul specific vieții la țară, cu greieri cântând noaptea și cocoși anunțând zorii, decorurile (Bartha Jószef), altfel austere în primul act (în cel secund, cutiile de carton și oglinzile menite să le multiplice sunt de bază), includ un ecran pe care se perindă focurile de tabără ale rășinarilor și mai târziu, autobuzul care îl aduce pe Maior. Este momentul de cotitură pentru familie, musafirul dovedindu-se a avea nervii bine zdruncinați.

Sorin Leoveanu face, așa cum ne-a obișnuit, un rol de compoziție, intrând în pielea acestui ofițer hărțuit de năluciri, care trece brusc de la o conduită de tranșee – trage cu pistolul în ceasul cu cuc, i se năzăresc, din orice zgomot firesc, atacuri ale partizanilor și, chiar dacă se dovedesc false, își păstrează precauția: „N-ar strica totuși să ne împrăștiem puțin” – la o stare cu mai puține manifestări patologice, dar la fel de incomodă pentru ceilalți. Obiectul lui de studiu și de șicană devine repede Tót, a cărui liniște, al cărui calm îl intrigă („Ai o fire demnă de invidiat. Ce te face să te simți atât de bine?”; „Șezi și constați că te simți bine și atât. Nu-ți lipsește nimic?”; „Țigaretul”, răspunde cu inocență respectatul pompier la pensie).  Sorin Leoveanu are experiența și măiestria de a crea un Maior uneori tumultos, mereu neliniștit, care simte nevoia să facă în permanență ceva, în vreme ce Tót nu se pricepe nici măcar la șah, domino ori tabinet, dar nici nu simte „efectele neplăcute ale inactivității”, ceea ce îl transformă, în ochii ofițerului, în „suspectul de serviciu”. Leoveanu este constant în a-și ține interpretarea la un înalt nivel pe tot parcursul, provocările și registrele fiind mereu altele: aduce în scenă zbuciumul unui personaj speriat de „bombe”, dar și de interiorul său, își exersează toanele și pretențiile despotice, are momente filosofice, de genul: „Cel mai important lucru în lume e prezența”, „Nu frumusețea contează. Va veni și ea la vremea ei”, iar pe măsură ce își găsește o ocupație în „a cartona” devine mai relaxat, de un cinism aproape inconștient: „Dar v-am întrebat nu o dată dacă vă e somn sau nu!”, „Cartonăm dacă ne face plăcere tuturor în mod egal”. Cu abilitate și beneficiind de neașteptatul lor concurs, Maiorul le transformă în aliate pe fiica și soția pompierului.

Iulia Colan interpretează partitura Agika pe un fir subțire, mereu la granița unor sentimente amestecate: grija sororală pentru cel aflat pe front se combină cu tulburarea pe care i-o produce prezența unui ofițer și o conduc repede către analiza critică a comportamentului bătrânului Tót și căutarea unor argumente-dovezi, mai mult, mai puțin sau deloc adevărate în trecut, care să justifice acuzațiile din ce în ce mai absurde ale paranoicului Maior. Ca și doamna și domnul Tót, Agika acceptă capriciile ofițerului, crezând că astfel va salva sau va îmbunătăți viața fratelui ei. Forța pe care Iulia Colan o dă personajului constă în ambiguitatea propriilor trăiri, exprimată însă prin replici participative, entuziaste, prin mixul de romantism, dragoste de soră și de fiică, datorie, dar în care intervine și o predispoziție stranie de a îmbrățișa nedreptățile la adresa tatălui ei, ba chiar de a le amplifica (la început chestiuni minore: țigara lui sfârâie, respirația „râșnește”, apoi din ce în ce mai grave și mai false). Este poate elementul determinant care o face și pe Mariska (Mirela Cioabă) să schimbe macazul: dacă la început era tentată să își apere soțul, trece, treptat, la „Acum, când vă ascult, și mie mi se pare...”, pentru a deveni imperativă „Cere-i iertare!” sau necruțătoare când îl îndeamnă: „Să te micșorezi puțin!” („Vedeți? Uitați ce ne face!”)

Mirela Cioabă își împinge personajul spre limita obtuzității și a grotescului, îl conduce cu simplitate de la gospodina obișnuită și buna soție către o consoartă monstruoasă, care calcă în picioare demnitatea soțului, intrând, prin acceptarea totală a nefirescului, a strâmbătății, într-o lume alienantă. Actriței craiovene îi reușește, într-o manieră sobră, concisă, „rinocerizarea” deplină a unui personaj care, într-o lume normală, ar fi rămas o femeie ștearsă, cu simplitate și bun-simț. Ajunge însă, pentru că nu poate face față unei situații excepționale, să își piardă umanitatea.

tot3În sfârșit, Valer Dellakeza dă un recital în rolul respectabilului Tót, transpunând ideal, prin schimbări de mimică, prin expresie, lacrimi și picături de transpirație, dialectica unui compromis ce pare nesfârșit. Maiorul îi calcă în picioare nu doar tabieturile lui de pensionar a cărui unică și frumoasă pasiune era să se urce uneori în foișor și să se uite dacă a mai izbucnit undeva vreun incendiu, ci și demnitatea. Valer Dellakeza joacă bine oboseala – o dată demarată „cartonarea”, nu are voie să caște, cu atât mai puțin să doarmă, așa că stă mereu cu ochii larg deschiși. La fel și tracasarea, nedumerirea unui personaj care acceptă umilința – își cere iertare pentru vina inventată că l-ar fi mușcat de picior pe ofițer -, doar de hatârul familiei, pentru ca băiatul lui să aibă un trai mai bun pe front. Sacrificiul este, dar asta doar Poștașul știe, inutil. Tânărul Tót a murit eroic, după cum anunța o telegramă pe care nu le-o dă. Nici nu-i mai sunt simpatici. Au fost patru. Acum sunt trei.

Bocsárdi László construiește absurdul minuțios, într-o gradație lent-ascendentă, picătură cu picătură, pe baza unui text izvorât din experiența războiului și a prizonieratului la ruși trăite de Örkény Istvan și închegat în maniera raționalismului brechtian. Regizorul își ia tot timpul necesar, poate și în plus - în actul doi, mai ales, sunt momente în care se pedalează pe acceași idee, iar ritmul scade, Eugen Titu, în rolul preotului Tomaji și Valentin Mihali (psihiatrul Cipriani) având misiuni oarecum ingrate, în ciuda eforturilor lor de a dinamiza acțiunea. Dimensiunea socială pe care ei o aduc într-o poveste scrisă în vremea comunsimului și în spiritul aluziv-complice specific relației autor-public al acelei epoci pare a avea acum mai puțină relevanță, dar asta este o părere personală și poate că alți spectatori se regăsesc și în aceste variante de absurd.

Ansamblul montării lui Bocsárdi László este unul remarcabil prin dozajul iscusit și eficient din punct de vedere artistic al ingredientelor. Un text care îndeamnă permanent la reflecție, care atinge și depășeșește limite, evoluția actorilor, farmecul imaginilor nocturne, erupțiile Maiorului, schimburile de priviri, momentele de tăcere menite să intensifice periodic tensiunea, scena în care Tót și Maiorul beau bere pe WC, în bâzâzitul muștelor, cântând „Gaudeamus igitur” rămân în memorie. Spectacolul este, ca și revolta finală a blajinului Tót, o victorie a bunului-simț.

(Text apărut și în revista SpectActor)

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Un pariu dificil, dar câștigat

 

lilieci1Premiera cu spectacolul Ăl de l-a văzut pe Dumnezeu, adaptare după La Lilieci, de Marin Sorescu, a fost dublată de întâmplarea că, după cum preciza secretarul literar Nicolae Coande, pentru prima oară Teatrul Național care poartă numele poetului și dramaturgului din Bulzești prezintă un spectacol după o altă operă literară decât teatrul sorescian propriuzis. E drept, Tudor Gheorghe susținuse recitaluri ce au cuprins și texte din volumele cuprinse în ciclul Liliecilor, dar acolo poezia era poezie. Rostită. Ca o poveste. Ca o snoavă. Alternând cu momente muzicale. Fără a îmbrăca hainele dramatice necesare unei puneri în scenă.

Provocarea asumată de Mirela Cioabă, de această dată în ipostază de regizor, mi-a părut una aprioric riscantă, deși văzusem ce poate face Robert Wilson din sonetele lui Shakespeare sau tocmai de aceea. Urmărisem, în această vară, la Festivalul Ideo Ideis de la Alexandria, și o montare după La Lilieci realizată de liceenii trupei Dramaclub, din Botoșani, care au și câștigat, de altfel, conursul, la categoria „cel mai bun spectacol”. Adaptarea după care au lucrat ei mizase mai ales pe replicile haioase, iar cel ce i-a instruit a făcut-o în sensul unei dinamici foarte bune, specifică vârstei interpreților.

Spre deosebire, abordarea Mirelei Cioabă este una de maturitate, din care nu lipsește meditația gravă asupra vieții și a morții, în termenii lui Marin Sorescu, privite adică prin ochii înțelepți și plini de umor ai țăranului oltean.

Scenografia lui Valeriu Penișoară Stegaru contribuie la crearea fidelă a atmosferei, decorul este cimitirul, de acum cunoscut, din care, spre apus, cei vii pleacă pe la casele lor lăsând locul liber morților. Sugestivă și bine realizată tehnic, secvența lăsării nopții, liniștea care se așterne sub cerul plin de stele, este impresionantă și la asta contribuie atât jocul luminilor, cât și ilustrația muzicală. Lumea cealaltă se instalează, familiară, și, rând pe rând personajele își fac intrarea, se ospătează din bucatele primite de pomană – varza cu carne este la mare căutare, povestesc, stau „de taină”. Personajele feminie au haz și spontaneitate, sunt perfect conectate la text, la situație, par a se simți în largul lor. Pe Gina Călinoiu am recunoscut-o cu greu în bătrâna cocoșată, amuzantă și strălucitoare, când supusă – bărbatului -, când preluând frâiele puterii în relația cu fiica, când vivace, când retrasă cu prietena ei - sticla de tărie, care îi oferă pretextul să puncteze firesc, fără forțări ale notei, momente umoristice. Îi țin isonul Geni Macsim, cu o prestație desăvârșită, treceri pline de tact prin nuanțele unui rol de femeie care le știe pe toate ale vieții, cu un dozaj al replicilor și o naturalețe ireproșabilă. Raluca Păun își valorifică, de asemenea, optim potențialul comic, pe cel ironic, dar trece la fel de ușor în ipostaza de femeie măcinată de boli. Monica Ardeleanu, tânăra mireasă își jonglează cu drăgăleșenie și o șiretenie instinctivă atuurile în relația cu Marin (Dragoș Măceșanu). Este femeia din satul oltenesc, care știe ce vrea și cum să obțină, iar Monica Ardeleanu dă personajului farmec și luminozitate. Anca Dinu, separată de grup, nu face deloc notă discordantă, reușind să aducă o tensiune esențială în clipe de încărcătură dramatică, fără de care La lilieci 2piesa ar putea lâncezi. Pentru că nu e ușor să păstrezi ritmul și să ții în priză sala, într-un demers care își propune mai degrabă evocarea unei lumi, ca prilej de reflecție asupra condiției umane. Nu știu dacă într-o altă adaptare decât cea a Anei-Maria Nistor s-ar fi putut crea mai multe puncte de inflexiune dramatică, de conflict, decât cele dintre femei și bărbați sau decât clasica și etern sortită eșecului tentativă de a se spânzura a lui Mitrele. Angel Rababoc face, de altfel, un rol care surprinde plăcut, în care este greu de recunoscut, unul dintre cele mai genuine și dense din ultima vreme. Se vede minuțiozitatea pregătirii, salturile între registre, deși spectaculoase, nu au urmă de artificialitate. Foarte generoasă și complexă este partitura lui Ștefan Mirea. Dezinvolt, hâtru, misogin („Femeia... o inferioară”), zeflemitor, dar și calculat, când e cazul, uneori nepretențios, alteori autoritar, Ștefan Mirea arată că este o soluție demnă de luat în seamă și pentru rolurile de prim rang. Dragoș Măceșanu s-a dovedit, ca de obicei, alert și sigur pe el, iar Tudorel Petrescu, Cătălin Vieru și Mircea Tudosă duc la bun sfârșit, mai mult decât onorabil și într-o sincronizare optimă ce au avut de făcut.

Am venit la spectacol însoțit și de doi liceeni, un barometru de care simțeam că aș avea nevoie. Le-am urmărit gesturile, în timpul premierei: au râs și s-au bucurat de ceea ce au văzut. Reacția lor, adăugată la impresiile de mai sus, mi-a întărit încrederea că pariul Mirelei Cioabă, unul dificil, este câștigat.

Comentarii cititori
sus

 

Expoziții-omagiu George Enescu și Constantin Silvestri

 

Din 24 octombrie până în 2 decembrie 2013, publicul meloman se poate bucura de două expoziții-omagiu dedicate unor pesonalități de prim rang ale vieții muzicale românești, al căror destin a fost strâns legat de destinul Radio România - George Enescu și Constantin Silvestri. Expozițiile, aparținând Muzeului Național „George Enescu“, vor fi găzduite de foairele Sălii de Concerte Mihail Jora a Radiodifuziunii Române.

constantin silvestriExpoziția In memoriam Constantin Silvestri marchează centenarul nașterii unuia dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX la nivel mondial și unul dintre cei mai valoroși compozitori români.  Constantin Silvestri a debutat în 1930 la pupitrul Orchestrei Radio, fiindu-i dirijor principal între 1953-1958. Expoziția prezintă o serie de documente inedite, transpuse pe 20 de printuri, care conturează imaginea personalității de excepție a unuia dintre cei mai reprezentativi exponenți ai generației Enescu.

Expoziția Violonistul George Enescu și partenerii săi români cuprinde afișe, programe, scrisori, cronici, partituri, dedicații, fotografii, transpuse pe 15 printuri, ilustrând convingător diferitele fațete ale vieții și activității marelui muzician și legăturile sale strânse cu muzicienii români. Printre ei, Alfred Alessandrescu, Theodor Rogalski, Constantin Silvestri, Maria Fotino...

enescu1Cele două expoziții, alături de seria de CD-uri apărută în colecția „Radiolegende“ la Editura Casa Radio, constituie omagiul pe care Radioul public, la sărbătorirea celor 85 de ani de existență, îl aduce „părinților fondatori” ai programului și formațiilor sale muzicale.

Expozițiile aparțin Muzeului Național „George Enescu“ și sunt realizate de muzeografele Adina Sibianu (expoziția Silvestri) și Cristina Liliana Andrei (expoziția Enescu).

Colecția „Radiolegende - maeștrii muzicii românești în înregistrări istorice, apărută la Editura Casa Radio,propune publicului meloman o serie de discuri-portret de compozitor și interpret ale maeștrilor Theodor Rogalski, Mihail Jora, Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri, precum și discuri dedicate violoncelistului de renume mondial Radu Aldulescu și inegalabilei pianiste Maria Fotino (detalii pe www.edituracasaradio.ro). 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

 

To(l)ba de jazz (IV)

 

*Marți, 15 octombrie, ora 12.00, la librăria Cărturești din Capitală, în prezența mai multor jurnaliști, îndeosebi redactori/prezentatori de la Societatea Română de Radio, a fost lansat CD-ul Adrian Enescu Bird in space ce cuprinde șase  piese din ciclul 4 pentru orchestră/Big Band Radio, trei piese intitulate Inscription I, II și III dar și Ballad compoziția lui Johnny Răducanu și piesa care dă titlul albumului. CD-ul este produs de A&A Records împreună cu Fundația Muzza;

*Semnalăm apariția unei noi formații de tip swing: Hot Club de Cluj. Aceasta s-a produs  joi, 17 octombrie, ora 21.00, la Casa Tauffer din localitatea respectivă. Formația este alcătuită din Cornel Bucșa-vioară, Marian Bălan-chitară, Iancu Pop-contrabas și Alexandru Hatfaludi-acordeon.

*În perioada 22-24 octombrie a avut loc la Casa de cultură a studenților din București, în organizarea acestei instituții împreună cu Fundația Muzza, prima ediție, sperăm nu și ultima, a Fresh Jazz Fest. În prima seară au cîntat Constantin Mirea Quartet (Django Sound Quartet) cu C.Mirea-vioară, Eugen Vasile-acordeon, Gigi Hendrix-chitară și Cristian Mirea-contrabas, apoi același Quartet avînd-o ca solistă pe clujenca Oana Mureșan, iar în final Al Baroc-voce solo cu negativ. În seara a doua au excelat doi pianiști de mare virtuozitate: în prima parte Sorin Zlat cu al său trio (cu Ionuț Vîrlan-chitară bas și Adi Tetrade-baterie) dar și cu un solist vocal invitat-Alexandru Constantin, iar în partea a II-a Alexandru Pădureanu Trio (cu Laurențiu Horja-gbas și Sabin Tarabega-baterie).
Ultima seară a prilejuit reîntîlnirea cu grupul Youvenis-cîteva piese instrumentale, apoi cu soliștii invitați-Tasi Nora (una dintre piese, Autumn leaves, a fost repetată pentru a putea fi interpretată, ca la un jam session, împreună cu Al Baroc, aflat de această dată printre spectatori), și cu cei doi soliști permanenți ai acestui grup respectiv Ilie Bianca și Bogdan Apușcășiței. În finalul acestui recital și a festivalului, din nou  Youvenis Grup a cântat un blues avînd-ul ca solist vocal pe chitaristul formației Rusu Damian. Să precizăm că din acest grup mai fac parte Roman Fabian-pian, Cristian Dragomir-chitară bas și Vlad Tohănean-baterie.
Festivalul a fost rezervat interpreților și formațiilor premiate la concursuri naționale și internaționale de jazz.

*Universitatea de Artă 'G.Enescu', Clubul 'R.Oshanitzky' și Filarmonica 'Moldova' din Iași au organizat un concert-lecție cu Academic Jazz Grup pe data de 24 octombrie la Casa de Cultură a Studenților din localitate.

tribute*Miercuri 6 noiembrie, ora 20.00, la Hard Rock Cafe din Capitală a fost lansat CD-ul BEST ROMANIAN JAZZ 2013-Tribute to Jancy Korossy-(Selecțiuni din Gala premiilor de jazz-Premiile Muzza pe 2012). CD-ul este realizat de A&A Records și Fundația Muzza. Lansarea a fost dublată de un SUPER JAZZ & BLUES CONCERT susținut de două dintre formațiile prezente pe acest album, respectiv Irina Popa & The Sinners și Marcian Petrescu & Trenul de noapte. Pe CD mai sînt prezente cu piese valoroase și atractive formațiile Mircea Bunea sipaTrio, Sarosi Peter & Azara, Grupul Youvenis și soliștii Manuela Cara, Oana Mureșan și Nicolas Simion, cu toții laureați ai acestei Gale.
Lansare repetată în zilele următoare la Atrium Cafe din Sibiu și Cover Club Făgăraș prin concertele susținute de Irina Popa & The Sinners și la Gala Blues Jazz de la Timișoara ( 9-10 noiembrie) unde de pe acest album a fost prezent Sarosi Peter Trio avînd-o invitată pe Tasi Nora.

*Detalii despre Gala Blues Jazz de la Timișoara, ca și despre Johnny Răducanu Jazz Festival de la Brăila (29, 30 noiembrie-1 decembrie) în numărul următor al revistei noastre;

*Iată programul primelor patru concerte ale noului Club de Jazz din Capitală, ce va funcționa în incinta CreArt-Centrul de creație din București (Piața Lahovari):
28 noiembrie Cristian Soleanu Trio (cu Alex Man-chitară și Răzvan Cojanu-contrabas) solistă Nadia Trohin
30 noiembrie Duo Vali „Sir Blues” Răcilă-chitară și voce-Raul Kusak-pian și voce
6 decembrie Puiu Pascu Trio (cu Virgil Popescu-gbas și Titi Herescu-baterie) solistă Tasi Nora
13 decembrie Irina Popa & The Sinners.
Toate concertele încep la ora 20.00

*Întrebarea lunii noiembrie:
„Mai știți vreun festival din România sau din lume care să poarte numele unui muzician de jazz ? Care e acela sau care sînt acelea ?”

*Iulian Vrabete dixit:

 Un basist de jazz se duce la doctor. Acesta îl consultă, se uită cu milă la el și îi zice:
- Băiete, mai ai două luni de trăit...
- Cu ce, dom’ doctor?
 

Basistul își schimbă corzile și îl roagă pe baterist să meargă să îi cumpere un set nou.
- Dar ce să cer? - întreabă bateristul.
- Foarte simplu - zice basistul - un set de patru corzi de bas, striate, lungime normală.
Bateristul intră în magazin, se apropie de tejghea și spune:
- Aș dori un set de patru corzi de bas, striate, lungime normală, vă rog.
- A, sunteți baterist, nu-i așa?- spune vânzătorul.
- Da, dar de unde știți? - zice el, mândru.
- Pentru că aici este măcelărie.

Comentarii cititori
sus

 


„Esen
țele realității” / „The Essences of Reality”,
Expoziție contemporană est-europeană

 

afisulMuzeul Național Brukenthal
Str. Tribunei nr. 6, Sibiu, Romania
Vernisaj: Vineri 8 noiembrie 2013, 15.00
Durata expoziției: 08.11.2013 – 08.01.2014, miercuri-duminică 10.00 – 18.00

Artiști
(H) GYőRFFY László | HERMAN Levente | MISETICS Mátyás (H)
(RO) Radu BELCIN | Francisc CHIUARIU | Flavia PITIȘ | Bogdan RAȚA (RO)

Curatori
(H)Borbála Kálmán
(RO) Cosmin Năsui

Context
The Essences of Reality este un proiect de expoziție inițiat în 2012 de galeriile private Várfok Galleria (Budapesta, Ungaria) și Năsui colecție & galerie (București, România) având ca scop prezentarea a varii abordări artistice contemporane pe scenele actuale din Europa Centrală și de Est. Proiectul a pornit de la prezentarea a 4 artiști români și 3 unguri, prezențe care au reflectat tendința artistică specifică din regiune, atât din punct de vedere tradițional cât și contemporan.

Concept
Structura expoziției oferă oportunitatea mai multor interpretări ale realității folosind diverse materii și medii, fiecare abordare devenind o formulare vizuală a unor problematici esențiale.
Esență, esențial, substanțial: cum poate cineva simți realitatea? Dintre numeroasele segmente de realitate, câte și cum poate cineva să interpreteze? Sau poate vorbim de un singur tip de realitate?

Un denominator comun al conceptului acestei expoziții, prezentând artiști români și unguri contemporani, prezintă lucrări care formulează atitudini despre trecut și identitate. Putem spune ca este o vedere în secțiune în Europa de Est care se desface în fața privitorilor, invitați astfel să compare și să cântărească diversele realități prezentate.

Artiștii
radu belcinElementul determinativ din lucrările lui Radu Belcin(1978, Brașov / RO) este jocul dintre lumini și umbre, acel chiaroscuro în care artistul plasează figurile și obiectele, astfel dându-le noi și neașteptate semnificații. Identitatea picturală a personajelor sale, care nu au nici personalitate nici trăsături, rămâne o dilemă. Dar tocmai această dilemă indică o căutare continuă, o trăsătură esențială a noilor realități.(Foto: 'Evening never comes', 2011, oil on canvas, 70x50cm)

 

 

ciuariuUna din cele mai noi serii ale lui Francisc Chiuariu (1966, Sibiu / RO) surprinde individul într-un spațiu comun, colectiv, unde acesta este captiv prin propria rutină și unde „consumă” spațiul din jurul său. Artistul folosește cerneală tipografică și ulei pe un material special numit backlit, iar aceste materiale și suporturi permit realității să se „descompună” în mai multe layere, astfel sugerând dezintegrarea sau disoluția individului și individualității într-o realitate colectivă. (Foto: 'Outdoor summer 2', 2011 oil & ink on backlit, 80x120 cm)

Corpul uman nu poate lipsi din lucrările lui László Győrffy (1976, Budapesta / H): acestea prezintă de obicei bucăți dintr-un trup uman mutant, plasate în scenete grotești, care au o viață de sine stătătoare. În sculptură, capetele care se auto-digeră și se descompun reprezintă una dintre acele secvențe de realitate a lui Győrffy, în timp ce în desene părți de corp levitează într-un „nimic” care ne face să punem întrebări asupra existenței noastre și a întelesului ei.

Motivele determinante ale unora dintre recentele serii ale lui Levente Herman (1976, Târgu Mureș / RO) prezintă un tip de inconografie personală a artistului. Lucrările sale nu aspiră să fie o reprezentare realistă a realității, ci oferă o viziune a unei alte lumi, impregnată cu memorii. Iar dacă personajele sale iau o formă umană, privitorul picturilor sale va întâlni doar haine plutind ca niște fantome, emanând o forță neașteptată de pe suprafețele moncrome care permit devoalarea unei esențe ascunse.

Un element de bază în fotografiile lui Mátyás Misetics (1982, Budapest / H) este lumina, lumina artificială. Lucrările lui pornesc de la întuneric și doar sursele de lumină agreate de artist vor pune în evidență anumite figuri sau scene. Deși alienarea omului și calitatea relațiilor sale sunt topicuri recurente în lucrările lui Misetics, esențială pentru artist apare investigarea unor noi posibilități de modelare a luminii – „photo-graphing”- pentru că doar prin iluminări speciale și neașteptate se pot revela noi layere ale realității.

flavia pitisLucrările Flaviei Pitiș (1978, Făgăraș / RO) nu prezintă realitatea, ci urmăresc să transplanteze în prezent ceea ce lipsește din realitate. Pitiș își prezintă subiectele în mod izolat, astfel obligându-le să se confrunte cu propria solitudine. Întunecimea din lucrările sale poate fi interpretată ca un echivalent al imaterialului, în timp ce umbrele abia schițate sugerează ceva indefinit, poate o prezență misterioasă. Picturile sale transmit liniște și sensibilitate, deși sunt angrenate active în căutarea identității generațiilor viitoare. (Foto: 'Soul learning to liveI I", 2012, oil on canvas,120x100cm)

 

 

bogdan ratzaBogdan Rața (1984, Baia Mare / RO) explorează un post-umanism inovativ, cu ajutorul unor forme genetice preluate din anatomia umană. Rața recreează și multiplică aceste forme și le oferă noi vieți în noi „corpuri”, care apar astfel ca fiind ieșite din laboratoare experimentale. Elaborarea industrială a sculpturilor sale se referă la o infirmitate contemporană, i.e. la estomparea individualului (și a personalității) iar culorile vii și puternice folosite sugerează folosirea contemporană a corpului ca pe un obiect de jucărie. (Foto: 'Lonely', polyester, synthetic resin, fibre, paint, 2011, 42x33x25 cm)

Aceste abordări și tendințe devin chei de înțelegere a unor problematici esențiale ale realității / realităților înconjurătoare, uneori șoptind alteori vociferând, dar tot timpul invitând privitorul să descopere și să înțeleagă compoziții artistice neobișnuite.

Va urma
Expoziția din Budapesta, urmată de cea de la Muzeul Brukenthal din Sibiu, va continua în Europa Centrală și de Est, cu prezentarea unor artiști polonezi și cehi în perioada 2014-2015. Institutele Polonez și Ceh din România deja susțin acest proiect.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey