D'Autore -[RO]- Edo Prando
D'Autore -[IT]- Edo Prando
Fotografie: Dialog cu Anca Șerban Constantinescu
Artă - „treasured tensions” / Navid Nuur
Teatru - Atelierele spectatorului [1]
To(l)ba de jazz [V]
Cloud Atlas - film

 
sus

Attilio Mina

 

Edo Prando

 

prando-ro-1Nu ți se întâmplă oricând să intervievezi pe cineva care, ca jurnalist, trăiește zi de zi, datorită profesiei, intervievând pe alții. Nici nu ți se întâmplă des să studiezi și să trebuiască să recenzezi arhiva de fotografii ale cuiva care le recenzează pe ale celorlalți, zi de zi. Cât despre aceasta, trebuie să recunosc, a trebui să vorbesc despre cele mai frumoase și intrigante imagini din tinerețea unui vechi prieten este un lucru foarte stânjentor. Toate astea mi se întâmplă prezentând, cu mare plăcere, pe Edo Prando, fotograf și jurnalist, la timpul său redactor și director a varii și prestigioase personalități ale jurnalismului fotografic italian (și nu numai) și, în prezent, fondator și director al revistei italiene video-foto cu cea mai mare autoritate din spațiul virtual:  www.pmstudionews.com.

prando-ro-2Ne-am întâlnit în anii șaptezeci, el proaspăt întors din serviciul militar (în vremurile acelea obligatoriu) desfășurat în corpul special al marinei italiene, în trupele de debarcare a lagunarilor din San Marco: „cafeniii”; eu – un fotojurnalist plin de speranță. Ținea sub braț, în redacție, un dosar de tipărituri în alb și negru, cu un reportaj foarte aprofundat și „trăit” despre viața soldaților în cazarmă. Nu îmi amintesc alte imagini ale lui, tipărite pe gelatină argintată, decât numai puține alte fotografii publicate în reviste specializare sau în publicații de mare tiraj. Ca un bun piemontez (la noi, în Italia se spune: taciturn și politicos) (piemontese taciturno e cortese), nu a mai arătat și nici publicat imaginile sale personale, ci numai în mod politicos și pudic prietenilor săi, odată ce erau pomenite călătoriile sale pe tărâmuri miraculoase sau unele din expedițiile alpine la care a participat. La fel ca toți ceilalți, am văzut, zilele acestea, pentru prima dată, unele dintre reportajele sale, tipărite în original. Sunt imagini cam decolorate de timpul petrecut în sertare, dar poate din această cauză încă și mai incitante. I-am cerut să se autoprezinte și să prezinte lucrările sale. Lui, care, în prezent, datorită profesiei, parcurge și fotografiază des și țările Europei de est, îi dau, deci, cuvântul scris.

 

Importanța de a se numi carte

 

prando-ro-3Aveam cincisprezece ani și locuiam la Torino, acel oraș pe care îl găsești pe harta Italiei în partea de sus, spre stânga. Este înghesuit într-un colț, înconjurat de munți. Aveam cincisprezece ani și visam la tărâmuri îndepărtate. Puneam unul peste altul puținii bănuți de cheltuială și, abia strânsă suma necesară, cumpăram o carte de călătorii...

Editorul Feltrinelli avea un raft plin de cărți de buzunar cu titluri interesante. Se  vindeau chiar și la chioșcul de ziare prin fața căruia treceam către școală. Despre acea carte îmi aduc aminte de coperta verde.  Se vedea acolo un indian din Amazonia în timp ce trăgea cu o săgeată lungă. Samatari era titlul și Alfonso Vinci - autorul. Titlul nu era prea semnificativ, iar autorul - necunoscut. Uneori cărțile sunt cele ce ne aleg: am numărat banii pe care îi aveam în buzunar. Am cumpărat cartea.

Era vorba despre aventurile lui Alfonso Vinci, un profesor la universitatea din Mèrida, Venezuela, în Amazonia lui Orinoco. Samatarie era numele unui trib necunoscut. Într-o povestire de Borges există un cuțit malefic care îl fransformă în asasin pe oricine îl deține. Noi nu o știm, dar lucrurile dețin un suflet și o voință a lor.

Trecură anii și acea carte mă alese din nou. Mi s-a propus să fac parte dintr- o expediție antropologică care avea ca obiectiv ascensiunea de-a lungul unui necunoscut fluviu amazonian unde trăiau Yanomàmii, ultimii indieni „goi”. Satamari era un trib din această etnie. Am acceptat. După asta, viața mea se schimbă.

prando-ro-4Au urmat alte călătorii și alte aventuri. Și, de data aceasta, le scriam, le fotografiam și le trăiam chiar eu. Parcurgeam tărâmuri îndepărtate, visate deasupra cărților celor cincisprezece ani ai mei: America de Sud, Africa, Orient, Marele Nord.

Au trecut anii și am fost ales de o altă carte: The Big Hunger (Marea foame), de John Fante, editată de Marcos y Marcos. O serie de povestiri. Într-una, cu titlul O persoană monstruos de inteligentă, am citit despre Ben Hercht, un faimos antropolog. După o viață trăită studiind triburi primitive, și-a dat seama că tot ceea ce avea în jurul său era cunoscut obiceiurilor lumilor vechi și îndepărtate. Am început să mă interesez despre obiceiurile care supraviețuiseră în locul meu de origine, Piemonte. Acea regiune din zona de sus, în stânga, de pe harta Italiei.

Le-am fotografiat, am sris cărți. Și de fiecare dată am plăcerea descoperirii, uimirii pentru lucruri noi. Aceeași mirată uimire pe care o simțeam ascultând frazele lui Chagnon, antropologul elev al lui Lèvi Strauss, pe care îl frecventam în satele îndepărtate ale Amazoniei.

Și aceasta este o carte: Voyage autour de ma chambre (Călătorie împrejurul camerei mele), de Xavier De Maistre, 1794.

 

Traducere din italiană: Camelia Căprariu

Comentarii cititori
sus

Attilio Mina

 

Edo Prando

 

prando-it-1Non capita tutti i giorni di intervistare chi, da giornalista, vive quotidianamente le interviste degli altri per professione. Neppure capita spesso di analizzare e dover recensire una cartella di fotografie  di chi le foto altrui le recensisce ogni giorno. Da ultimo, devo ammetterlo, dover parlare delle pue belle ed intriganti immagini giovanili di un amico di lungo corso, è cosa assai imbarazzante. Tutto questo è ciò che mi accade dovendo presentare, e con piacere,  Edo Prando, fotografo e giornalista, a suo tempo già redattore e direttore di varie e prestigiose testate di giornalismo fotografico italiano (e non solo) e attualmente, fondatore e direttore della più autorevole rivista video-fotografica italiana via web: http://www.pmstudionews.com.

prando-it-2Ci incontrammo negli anni settanta, lui, fresco reduce dal servizio militare (a quel tempo obbligatorio) svolto tra i corpi speciali della marina italiana nelle truppe da sbarco dei lagunari di San Marco: i „marò”; io speranzoso foto giornalista.  Portava sottobraccio in redazione una cartella di stampe in bianconero con un servizio molto approfondito e „vissuto” sulla vita dei soldati in caserma. Non ricordo di lui altre immagini stampate in gelatina argentata tranne poche altre foto pubblicate su riviste specializzate o rotocalchi a grande tiratura. Da buon piemontese (da noi in Italia, si dice : taciturno e cortese), non ha mai mostrato né pubblicato le sue immagini personali, ma solo cortesemente e pudicamente e solo agli amici, fatto cenno talvolta ai suoi viaggi in terre misteriose e a certe spedizioni alpinistiche cui ebbe modo di partecipare. Al pari di tutti, vedo in questi giorni e per la prima volta alcuni dei suoi giovanili reportage stampati in originale. Sono immagini un po’ scolorite dal tanto tempo passato nei cassetti ma forse per questo ancora più intriganti. A lui ho chiesto di auto presentarsi e presentare i suoi lavori, a lui che ora per professione gira e fotografa spesso anche i paesi dell’europa dell’est, lascio quindi la parola scritta.

 

L’importanza di chiamarsi libro

 

prando-it-3Avevo quindici anni e abitavo a Torino, quella città che trovi sulla cartina dell’Italia in alto a sinistra. E’ stretta in un angolo, circondata da montagne. Avevo quindici anni e sognavo terre lontane. Ammucchiavo i pochi spiccioli della paghetta e, raggiunta la cifra sufficiente, comperavo un libro di viaggi.

L’editore Feltrinelli aveva una collana di tascabili con titoli interessanti. Li vendeva anche il giornalaio davanti al quale passavo andando a scuola. Di quel libro ricordo la copertina verde. Vi campeggiava un indio dell’Amazzonia nell’atto di scoccare una lunga freccia: Samatari era il titolo, Alfonso Vinci l’autore. Il titolo non era molto indicativo e l’autore sconosciuto. Sono i libri che ti scelgono: contai il denaro che avevo in tasca. Lo comprai.

Raccontava le avventure di Alfonso Vinci, professore all’università di Mèrida, Venezuela, nell’Amazzonia dell’Orinoco. Samatari era il nome di una tribù perduta. In un racconto di Borges c’è un malizioso coltello che trasforma in assassino chi lo possiede. Non lo sappiamo, ma le cose hanno un’anima e una volontà.

Passarono gli anni e quel libro nuovamente mi scelse. Mi proposero di far parte di una spedizione antropologica che aveva, come obiettivo, la risalita di uno sconosciuto fiume amazzonico dove vivevano gli Yanomàmi, gli ultimi indios “nudi”. Samatari era una tribù di quell’etnìa. Accettai. Dopo la mia vita cambiò.

prando-it-4Furono altri viaggi e altre avventure. E questa volta ero io a viverle, scriverle e fotografarle. Percorrevo terre lontane, sognate sui libri dei miei quindici anni: Sud America, Africa, Oriente, il Grande Nord.

Gli anni passarono e fui scelto da un altro libro: La grande fame, di John Fante, edito da Marcos y Marcos. Una serie di racconti. In uno, intitolato Una persona mostruosamente intelligente, lessi di Ben Hecht, famoso antropologo. Dopo una vita passata a studiare tribù primitive, s’accorse che quanto gli stava vicino era altrettanto notevole delle usanze di genti antiche e lontane. Cominciai ad interessarmi delle usanze che ancora sopravvivono nella mia terra d’origine, il Piemonte. Quella regione in alto a sinistra nella cartina dell’Italia.

Le ho fotografate, ho scritto libri. E ogni volta è il piacere della scoperta, dello stupore per cose nuove. Il medesimo, attonito, stupore che provavo ascoltando le parole di Chagnon, l’antropologo allievo di Lèvi Strauss, frequentato in sperduti villaggi dell’Amazzonia. Anche questo è un libro: Voyage autour de ma chambre, di Xavier De Maistre, 1794.

Comentarii cititori
sus

Dialog cu Anca Șerban Constantinescu

 

Ce este 'frumosul' ?

Frumosul pentru mine este ceva ce face notă discordantă cu restul din jur. Nu trebuie să fie convulsiv, nici estetic. Este inocență, melancolie, sensibilitate, filosofie.

Cum este lumea, cum sunt oamenii? Cum sunt copiii?

Lumea este așa cum vrem noi să fie. Ține în mare măsură de felul în care ne creăm propriul univers, de felul în care relaționăm cu ceilalți, de gradul nostru de deschidere și de toleranță. Oamenii sunt nite ființe ce oscliează între previzibil și imprevizibil, între complexitate și simplitate, între bunătate și răutate. Copiii se situează, din punctul meu de vedere, într-o cu totul altă dimensiune, nealterată de tumultul cotidian. Când spun copil, spun candoare, bucurie, frumos.

Ești calmă?

De obicei sunt o persoană calmă, însă există și momente tensionate în care nu dețin complet controlul asupra situației, deși mi-aș dori.

Cum vezi tu prietenia?

Mi-a fost tot timpul foarte greu să vorbesc despre prietenie. Simpla rostire a cuvântului mă emoționează peste măsură. Pentru mine prietenia este sfântă și greu de găsit. Puțini oameni au privilegiul de a avea prieteni adevărați lângă ei, care știu să le fie alături în momentele cruciale ale existenței lor și, mai mult decât atât, care au capacitatea de a împărtăși o parte din ei celorlalți. Eu mă număr printre cei binecuvântați.

De ce fotografiezi?

Fotografiez pentru că numai astfel pot suprinde acele părticele din univers, care pentru mine sunt demne de amintit, pentru că prin fotografie descopăr anumite laturi din mine însămi. Fotografiez ca să captez frumosul în propria concepție.

Cum este să fii fotografiată?

Uneori este înfricoșător, alteori emoționant. Pentru mine contează foarte mult persoana din spatele aparatului de fotografiat. Nu pot fi eu atunci când sunt fotografiată de persoane în prezența cărora nu mă simt confortabil. Iar asta se vede în fotografii. Ele nu mint, spun mult mai mult decât ne-am putea imagina.

Te întorci la fotografii pe care le-ai făcut mai demult?

Mă întorc uneori la fotografii pe care le-am făcut mai demult, pentru a retrăi emoția clipelor în care au fost făcute respectivele fotografii.

Cum ai deprins a fotografia?

Am fost întotdeauna îndreptată către frumos. Către ceea ce mi se pare mie frumos, nu în sensul estetic al termenului, cum am mai zis. Mi-am spus la un moment dat că trebuie să urmez niște cursuri de fotografie, și după mult timp am și reușit. Am urmat cursurile de tehnică și artă fotografică din cadrul Fotoclubului 'Mihai Dan-Călinescu', sub îndrumarea lectorului Mircea Anghel. Un rol important în deprinderea de a fotografia l-a jucat și bunul meu prieten, fotograful Laurențiu Nica. El a avut răbdarea și înțelegerea să-mi explice aspectele tehnice ale fotografiei, să-mi asculte ideile și să mă încurajeze să merg mai departe cu fotografia.

'Alb-negru' și/sau 'color' -cum se petrec lucrurile?

Atât fotografiile alb-negru, cât și fotografiile color au propria lor savoare. Depinde de ce intenționăm să fotografiem. Găsesc fotografia alb-negru mai potrivită în cazul potretelor, iar cea color în cazul peisajelor sau a fotografiilor de reportaj.

Care este raportul între poezie și fotografie?

În cazul meu fotografia și poezia sunt în relație directă, fără a se exclude, fără a se contopi, vin una în continuarea celeilalte. Faptul că scriu poezie determină într-un fel și maniera mea de a mă raporta la lumea din jurul meu, ideile și stările pe care le am, pe care le transfer conștient sau inconștient fotografiilor pe care le fac. Nu întâmplător, din acest punct de vedere, am putea defini poezia ca imagine dezvoltată în versuri.

 

A întrebat și a consemnat: Marius Dobrin

Acest număr (41) al Pravăliei Culturale este ilustrat cu fotografii semnate de Anca Șerban Constantinescu.

Comentarii cititori
sus

Andreea Bratu

 

Fără titlu (2013)

 

expo1Nu sunt critic de artă și nici nu mă împac foarte bine cu arta conceptuală; pe de altă parte, nici nu o resping din start, ca pe ceva de nedigerat, doar pentru că ceea ce este expus nu aduce nici un pic cu Rembrandt ori cu Rodin. E adevărat, caut esteticul și îl apreciez, acolo unde îl găsesc, dar curiozitatea mă împinge și spre expozițiile „mai altfel”, pentru că nu de puține ori am avut norocul să găsesc lucruri neașteptate.

Clubul Electroputere ne-a obișnuit cu astfel de expoziții „altfel” (și bine a făcut!). În spirit post-modern, pot fi asociate (pueril gând, totuși!) cu păpușile Marushka, sau cu o anghinare: la prima vedere, te trezești în fața unui amalgam de obiecte care par să nu aibă legătură unele cu altele, dar pe măsură ce te miști în spațiul de expunere și le tălmăcești istoria, decorticându-le și apropiindu-te de miez, parcă ți se ridică un văl de pe ochi (și minte) și ești prins în poveste. La o ultimă vedere, lucrurile arată altfel. Nu ele în sine, desigur, ci motivul prezenței lor într-o sală de expoziție, și legătura dintre ele.

Asta înseamnă, însă, că pentru aflarea poveștilor din spatele obiectelor uneori banale ridicate la rangul de obiecte de artă este nevoie de caietul de expoziție, sau, pentru vizitatorii mai îndrăzneți, de o discuție cu artistul. Navid Nuur [*] a fost disponibil și extrem de dornic să își explice ideile. N-o expo2să le reiau eu aici, dar aș vrea să menționez un singur lucru care mi-a plăcut (ilustrat prin două exemple): puntea pe care a știut să o construiască între vechi și nou, respectiv între real și imaginar – asocierea dintre arta tradițională românească și radiografia plăsmuirilor ochilor și ale minții, și cea dintre cenușa chibriturilor folosită ca materie primă pentru desenul de fundal și calul evadat din desen ... și regăsit, ca într-un ecou vizual, pe cutiile acelorași chibrituri.

expo3
Pătura împăturită cuminte în centrul sălii mi-a strârnit inițial un zâmbet malițios, apoi am citit dialogul din caietul-program; îmi pare rău că nu am despăturit-o și nu m-am ascuns și eu câteva clipe sub ea, ca să verific dacă funcționează ca o poartă spre o lume imaginară doar pentru artiști, sau și pentru noi, oamenii obișnuiți. 

[*] „treasured tensions” / Navid Nuur
study found, footage material, 2008-2013
Club ElectroPutere Centru pentru Cultura Contemporană
14noiembrie2013

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

 

Nouă autori în căutarea unei piese
[*]

 

Personajele și ce vor ele:

Mihaela Michailov, dramaturg, a găsit multe piese și luminează drumul și altora;
Andreea Gofiță, spiriduș tăcut, care clipește;

Rică, marketing, actorie, Ideo Ideis;
Oana, cu impuls de a vorbi în engleză, „citesc și nu produc nimic”;
Cristina, clasa a XII-a, convingere pentru teatru;
Ionuț, clasa a XII-a, pasiune pentru actorie;
Raluca, anul I, jurnalism, cu gând să regizeze;
Simona, anul I, jurnalism, îi place teatrul;
Marius, e bine, „din dragoste de teatru”;
Iolanda, a organizat atâtea workshop-uri fără să fi participat vreodată;
Octavian, anul III, marketing, curiozitate. 

Pe scaune, de-a lungul a trei laturi ale unui pătrat format din mese, în biblioteca teatrului.  

atelierMichaela Michailov (MM), privește pe ferestrele mari, comentează puțin despre sfârșitul ca o amânare, de noiembrie și zâmbește amintindu-și un film de Kim Ki-duk: Spring, Summer, Fall, Winter...and Spring.
Andreea Gofiță a condus spre ieșire pe cei din seria precedentă, aleargă pe scări să mai aducă o hârtie, conduce în bibliotecă și pe ultimii veniți, își trage un scaun până MM și ascultă ceea ce aceasta începe a spune.

„Cred și nu cred în învățatul scrisului.”

Crede, gândind la lecturi. Nu crede în ideea învățării după pași, cale sigură de estompare a creativității.
Cu voce ușoară dar cu pasiune, vorbește despre cum o poveste poate fi spusă în mai multe feluri, sub o amprentă personală a celui ce-o dezvoltă.

A scrie, un exercițiu de încredere. De responsabilitate, ca-n jurnalism, oferind cât mai multe perspective. Amos Oz a scris numai despre satul său. Dacă am documenta povestea unui vecin, am avea mult mai multe povești. Alcătuim arhiva lumii în care trăim. Arhiva ca o oglindă. Cu capacitatea de a merge pe mai multe piste, cu nuanțe, căutând dreptatea fiecărui personaj. Cu pasiune, cu generozitate și neapărat responsabilitate, ca lumea să fie asa cum este ea.

Noi, celelalte personaje ascultăm despre a scrie și parcă ascultăm despre a trăi. De vrem să scriem, trebuie ca asta să conteze foarte mult. Să ne urmăm vocea. Am primit coli albe și pixuri. MM ne invită să așternem câteva fraze despre o poveste de-a noastră. În jurul mesei, liniște. Printr-o fereastră deschisă auzim câte o măsină, departe, câte-un glas de la grupurile de pe bănci.

Rică a scris despre Lorena, care fumează și se gândește la cei patru bărbați de alături pe care i-a ajutat să simtă și la bărbatul de departe pentru care simte.

MM: „aha, între ce fac și ce mi-aș dori. După cum decizi care sunt posibilitățile, piesa capătă dozajul de ambiguitate și claritate.”

Ioana începe cu „nu contează!”

MM: „nu vă puneți voi bariere!”

Și Oana începe să povestească despre câte s-au petrecut atunci, pe treptele de la CS. „Aveam obiceiul să fiu prima care vine și ultima care pleacă. Era și o fată care cânta la chitară.”  O conversație de 30 de minute a schimbat totul.

MM întrezărește o piesă despre o experiență concentrată ce schimbă un destin.

Cristina: „obișnuiesc să scriu. Sunt perfecționistă. Într-o zi am decis că trebuie să renunț la o relație. Voiam să fug, exact asta am făcut.”

MM: „ce se declanșează în mintea cuiva care ajunge sărupă ctidianul pentru care era predispus.”

Ionuț, cu voce liniștită, mărturisește că așa s-a născut, pesimist. Și nu crede că asta se poate schimba, are în vedere doar că se va obișnui și poate îi va fi de folos.

MM: „un lucru negativ, valorizat pozitiv.”
Și mă gândesc ce poveste se ițește.

Raluca își amintește zâmbetul bunicilor, datorită căruia poți uita orice. „Ce se întâmplă când acel zâmbet nu mai există?”

MM, în conexiune cu anotimpurile, vorbind de oamenii care vin și pleacă. „Ce se întâmplă când mă întorc?”

Simona, pe când era în clasa a X-a, a fost într-o excursie laAlba Iulia. A cunoscut oameni noi. Era de 1 Decembrie, se auzeau cântece patriotice, era Cetatea, era Catedrala. Toate astea au lăsat o amprentă.

MM: „Ce diferențiază acel loc?” Și diferența, relevată și revelată, conturează o poveste.

Marius a început așa: „Mama stătea în pat de luni de zile.” Apoi, gestul de a o duce la fereastră s-a soldat cu un icnet scurt, o frângere. „A fost ultima dată la fereastră.”

MM s-a referit la temele mari. Teatrul, un spațiu al concretului. „Omul și pânza”, i-a zis un om laIași.

Iolanda a scris despre decembrie 1989. „O nouă tinerețe, un nou începit, o nouă abordare a realității. Ce-ar fi fost fiecare?”

MM s-a luminat la chip. „Omul în fața istoriei.” În 1989 urma să fie numită comandat de unitate la pionieri. Și a înțeles că asta nu se va mai întâmpla. Era tristă în entuziasmul acelor zile. Din detaliile concrete ale poveștilor se naște perpsectiva istoriei.

Octavian e atras de retro. „Viitorul nu există, trecutul e doar o poveste.”

Mihaela Michailov a vorbit despre o intersecție cu mașini și oameni pe trecerea de pietoni. Despre cum privim fiecare scena și, povestind, descriem fiecare altceva. Și observând cu atenție lumea, cu concretețe și cu nuanțe, cu timpul ca element semnificativ, re-creăm.
Subtil, ne re-creăm.
Foile albe s-au regrupat, scaunele și-au regăsit colțul, am coborît din teatru și, la plecare, ne-am zâmbit: „Ne vedem pe afiș!”

 

Notă

'Atelierele Spectatorului', un proiect demarat de Teatrul Național 'Marin Sorescu', pentru atragerea în lumea teatrului, oferind ocazia de a învăța interactiv de la maeștri implicați în „resuscitarea” vieții culturale din România.
23 noiembrie 2013, atelier de dramaturgie cu Mihaela Michailov

Comentarii cititori
sus

Alexandru Șipa

     

To(l)ba de jazz
(V)

 

jazz1*Miercuri 6 noiembrie a avut loc la Hard Rock Cafe din Capitală concertul de lansare a CD-ului Best of Romanian Jazz 2013-Tribute to Jancy Korossy realizat de Fundația Muzza în colaborare cu A&A Records. Cu acest prilej au susținut cîte un recital formațiile Irina Popa & The Sinners și Marcian Petrescu & Trenul de noapte, formații care apar și pe acest album cu selecțiuni din Gala premiilor de jazz 2013 pe 2012. Lansarea acestui CD a continuat în zilele următoare la Sibiu și Făgăraș cu recitaluri susținute de Irina Popa & The Sinners și la Timișoara în cadrul Galei Jazz Blues (9-10 noiembrie) unde CD-ul a fost exemplificat de Sarosi Peter Trio-invitată Tasi Nora. Apropo de acest eveniment, o spun cu regret, în ciuda numeroșilor sponsori și finanțatori, care se întreabă firesc, pentru cine și pentru ce au oferit banii respectivi, a fost, din păcate, una dintre cele mai modeste ediții de pînă acum. De această dată voi sublinia, pe de o parte sonorizarea foarte proastă, brum apărut foarte des pe parcursul recitalurilor, îndeosebi la Bega Blues Band, și chitara bas amplificată mult prea tare, care acoperea de cele mai multe ori toate intrumentele din formație și chiar solista, iar pe de altă parte, citez cîțiva fani de jazz pe care i-am întîlnit întîmplător a doua zi după Gală, prin oraș și care, la întrebarea mea, de ce nu au venit la concerte, mi-au răspuns:
„De ce să venim, ca să ascultăm cam aceleași formații/recitaluri ca și în anii trecuți sau una locală din deschidere care nu e nici jazz și nici blues ?”

*Miercuri 13 noiembrie ora 19.00 a avut loc la Ateneul Român concertul susținut de Stanley Jordan-chitară și pian și Teodora Enache-voce sub genericul Hymns For Voice & Fingers. Concertul s-a desfășurat și la Cluj pe 10 noiembrie și la Sibiu pe 15 noiembrie. 
Mai mult sau mai puțin ca fapt divers, în timpul concertului de la Ateneul Român, două doamne onorabile, la vreo 30-35 de ani, rîndul din fața mea, din cînd în cînd, semn că se plictiseau, se jucau/comunicau pe telefoane...
Și încă ceva, la piesele standards, cei doi protagoniști au interacționat destul de bine, dar la cele etno, propuse de Teodora, din păcate nu.Cineva spunea că Teodora a exagerat cu comentariile și prezentările în engleză de parcă se afla la o lecție de jazz într-o sală din străinătate, iar altcineva, că a asistat la o shaorma muzicală...

 

*Luni 18 noiembrie trebuia să susțină un nou concert la București-Sala Palatului, grupul Jan Garbarek. Din păcate, concertul a fost anulat. Bănuim că din cauza numărului insuficient de bilete vîndute... Oricum, promoția concertului a fost extrem de slabă, eu cel puțin, n-am văzut prin oraș nici un afiș cu acest concert. N-am reușit să descopăr nici măcar cine se află în spatele acestui eșec organizatoric.
Regretabil.

*Joi 22 noiembrie, la Palatul Ghika din Capitală, au fost lansate două CD-uri realizate de Casa Soft Records: unul semnat de Marius Popp-Panoramic Jazz Rock (reeditare a unui LP apărut la Casa Electrecord înainte de 1989) și recital solo pian susținut de protagonist, și Dinner for one realizat de Mircea Tiberian, urmat de un recital cu M.Tiberian Trio-invitată Nadia Trohin.

*Marți 26 noiembrie, la Teatrul Odeon din Capitală, în cadrul manifestărilor organizate de Ambasada Libanului în România, cu prilejul Zilei naționale a poporului libanez, a avut loc un concert cu Rima Khcheich și invitații ei: Maarten Van der Griten-chitară, Maarten Ornstein-clarinet, Tony Overwater-contrabas și Ruven Ruppik-percuție și riqq. A fost un excelent concert de etno jazz și/sau world music în care, pe lîngă vocea superbă a solistei, am admirat felul în care muzicienii occidentali au preluat și încorporat în interpretarea lor, melosul zonei din care provenea repertoriul solistei.

*Tot marți 26 noiembrie a demarat, printr-un concert la Craiova, poate cel mai amplu turneu din acest an: Accord Vibes-Just Musette susținut de Fernando Mihalache-acordeon, Alexandru Anastasiu-vibrafon și Michael Acker-contrabas. Pornind de la muzica lui R.Galliano, acești muzicieni și-au promovat noul lor CD. Turneul a continuat la Reșița-27, Timișoara-28, Cluj-Napoca-29, Tg.Mureș-30, Iași-2 dec. Ploiești-3, Sibiu-4, Constanța-5, Pitești-6 și Brașov-7 decembrie.

*Miercuri 27 noiembrie ora 20.00, la Teatrul Excelsior din Capitală, am asistat la un foarte reușit concert de lansare a două CD-uri realizate de Iulia Em: Eyes closed și Se plîng de mine îngerii, ambele realizate de Isac Production. Concertul, pe care l-aș eticheta de folk-jazz, s-a repetat duminică 1 decembrie ora 20.00 la ARO Brașov.

*Tot miercuri 27 noiembrie ora 20.00, la Jazz&Blues Club Tg. Mureș a avut loc un adevărat eveniment de blues. Sub genericul Let’s work together au cîntat Hobo & Band din Ungaria și Nightlosers din România.

jazz2*Joi 28 noiembrie ora 20.00 a demarat ciclul de concerte de jazz și blues oreganizat de Creart-Centrul de Creație, Artă și Tradiție al Primăriei Municipiului București printr-un recital susținut de Cristian Soleanu Trio (C.Soleanu-saxofon, Alex Man-chitară și Răzvan Cojanu-contrabas) invitată Nadia Trohin cu un repertoriu de piese standard. Acest ciclu de concerte a continuat sîmbătă 30 noiembrie cu un recital de blues susținut de Vali „SirBlues” Răcilă-voce și chitară și Raul Kusak-pian, acordeon, claviton și voce.

*Următorul concert de jazz din sala Teatrelli a acestei instituții a avut loc vineri 6 decembrie cu Puiu Pascu Trio (P.Pascu-pian, Virgil Popescu-contrabas și Titi Herescu-baterie)-invitată Tasi Nora-Premiul I la Festivalul-concurs Tg. Mureș 2012. Ciclul respectiv de concerte de jazz se va încheia cu recitalurile suținute de Irina Sîrbu & Band-joi 12 decembrie și Irina Popa & The Sinners vineri 13 decembrie, iar după sărbători, concertele vor fi reluate vineri 17 ianuarie cu Duo Alex Man-Gabriela Costa (bossa nova).

*Festivalul-concurs 'Johnny Răducanu' de la Brăila 29, 30 noiembrie, 1 decembrie a avut următorii laureați:
-trofeul 'Johnny Răducanu'-Sebastian Spanache Trio-Timișoara
-cea mai bună formație-Sorin Zlat Trio-București
-cea mai bună voce-Joanna Kuchorczyk-Polonia
-cel mai bun instrumentist-Alexandru Pădureanu-București
-cel mai promițător grup Youvenis-Întorsura Buzăului
-premiul special al Consiliului Județean Brăila-Valentin Boghean Band-R.Moldova
-au susținut rectaluri grupurile Old Fish Jazz Band, Steve Houben și China Moses, iar un micro-recital, trio alcătuit din Alex Simu-saxofon, Andrei Tudor-pian și Mihai Crețu-cbas.
Alex Revenco în cronica sa din Jurnalul Național spune că au fost „trei seri magice”...Nici nu mă mir, cu asemenea „vedete” precum Mihai Crețu (unul dintre nepoții lui Johnny) în juriu și pe scenă-la contrabas, era firesc...Deasemenea, nu mă mir că au fost săli pline (Casa Tineretului)...cu Ionel Tudor-Președinte al juriului și cu Andrei Tudor-formație de acompaniament pentru concurenți, publicul din Brăila și o parte din Galați (îmi spunea cineva), probabil a crezut că festivalul de jazz 'Johnny Răducanu' e/va fi (ca) un festival pop 'George Grigoriu' și/sau Mamaia...
Cineva, altcineva, m-a întrebat, și acestea ar putea fi considerate întrebările lunii decembrie:

*„La ce festival/concurs  de jazz a mai participat, dacă a participat, formația Andrei Tudor” 

*„Oare ce premiu ar fi luat la acest concurs, dacă ar fi concurat, formația Andrei Tudor ?”

În concluzie, așa cum se pot vedea lucrurile de la depărtare, din exterior, aș putea spune pe scurt:
Iată cum un simbol național a devenit unul provincial. Și nu atît geografic, cît mai ales muzical-organizatoric...
Mai e cazul să vin cu alte argumente decît faptul că printre invitați, atît în juriu cît și pe scenă-în recitaluri, nu s-a aflat nici un colaborator al celui omagiat, adică nici o formație din România, nici un instrumentist sau solist vocal cu care a cântat de-a lungul vremii Crețu (Johnny) Răducanu ?!?
Bietul Johnny, cît s-o fi zvîrcolit în mormînt în acele zile...

*Luni 2 decembrie-pianistul nostru Sorin Zlat, (pentru prima oară un român) s-a aflat printre cei trei finaliști ai concursului  INTERNATIONAL JAZZ SOLOIST COMPETITION-ediția a XV-a, de la Monaco (patronat de Prințul Albert II), la care inițial au fost înscriși peste 200 de concurenți. Bucuria mare nu este doar că a fost selectat printre acești trei finaliști, cu încă unul din Franța-pianist și unul din Italia-clarinetist, ci mai ales faptul că Sorin Zlat a obținut atît Marele premiu, cît și Premiul publicului.
Sincere felicitări.
La acest concurs, la care Sorin Zlat a cîntat o compoziție proprie și două piese standard, de pe lista celor propuse de juriu, muzicianul nostru a fost secondat de Lionel Vandano-cbas și Jean Michel Aublette (colaborator și cu John McLaughlin) oferiți de organizatori.
Printre cîștigătorii Marelui Premiu de la acest concurs se află Alex Tuomarila-Finlanda (2001), Tigran Hamasyan-Armenia (2005) și Florian Weber-Germania (2007), azi nume importante în jazz-ul internațional.
Amintim că Sorin Zlat a obținut pînă acum numeroase alte premii I, la concursurile de la Tg. Mureș, Sibiu, EuropaFest, Brăila, Getxo-Spania-Premiul publicului și de trei ori este laureat al Galei premiilor de jazz-Premiile Muzza.

*Joi 5 decembrie, la Jazz&Blues Club Tg. Mureș, sub genericul 'Brazilian Jazz Night' a avut loc concertul intitulat Aquarela (bossa nova, samba, choro) susținut de Gabriela Costa-voce și Alex Man-chitară.

*În primul weekend din decembrie am avut, la concurență, două evenimente de jazz desfășurate în centrul țării, mai precis în județul Brașov: sîmbătă 7 decembrie, la Victoria Jazz Festival din orașul respectiv (de ce nu Gală sau simplu „Seară de jazz” cum de fapt e...) au susținut recitaluri formațiile Youvenis și Irina Popa & The Sinners, ambele laureate cu premiul „Revelația anului 2012” la Gala premiilor de jazz-Premiile Fundației Muzza din acest an, iar vineri, sîmbătă și duminică, respectiv 6, 7 și 8 decembrie, a avut loc în sala Patria din orașul de la poalele Tâmpei un Festival de jazz și blues. Iată care a fost programul acestui festival:
-vineri-seară de blues cu Saggi Fassi & Eric Trauner-Austria și Blue Family-Serbia
-sîmbătă-seară latino cu  Accord Vibes (Alex. Anastasiu-vibrafon, Fernando Mihalache-acordeon și Michael Acker-cbas) și formația Tanghetto-Argentina
-duminică-seară de jazz cu Elena Mîndru Quintet și Jan Akkerman Band-Olanda.
Curios, organizatorii brașoveni ai acestui festival, au anticipat și anunțat că (și) la acest festival vor fi (tot)...”trei zile magice”...

*Miercuri 11 decembrie ora 20.00 la Jazz&Blues Club Tg. Mureș va cînta WAVES TRIO alcătuit din Batos Norbert-pian, Fisair Csaba-percuție și Henter Ambrus-chiară bas și voce.

jazz4*Uniunea Armenilor-filiala Pitești, ne invită miercuri 13 decembrie ora 19.00 la Teatrul 'Alexandru Davilla' din localitatea respectivă unde va avea loc un concert susținut de Dedeian Brothers Quartet (Garbis Dedeian-saxofon, Capriel Dedeian-chitară, Laurențiu Horja-chitară bas și Ștefan Benedict-baterie).

 

 

*Sărbători fericite și La mulți ani cu sănătate, bucurii și mai mult jazz de calitate,
din partea autorului acestei rubrici,

Alexandru Șipa

Keep swinging și în 2014

Comentarii cititori
sus

Florentina Armășelu

 

Cloud Atlas

Povestiri în caleidoscop

 

cloud atlasAdaptare a romanului cu același nume al scriitorului britanic David Mitchell, Cloud Atlas (2012) i se oferă spectatorului ca piesele multicolore ale unui caleidoscop, provenind nu din una ci din șase povestiri disparate în timp și în spațiu.

În prima, datată 1849, îl urmărim pe tânărul avocat din San Francisco, Adam Ewing (Jim Sturgess), într-o călătorie în insulele Pacificului de Sud pentru o întâlnire de afaceri cu proprietarul unei plantații muncite de sclavi, reverendul Horrox (Hugh Grant). Cea de-a doua, în Scoția anilor '30, îl are ca protagonist pe muzicianul Robert Frobisher (Ben Whishaw), care, ca asistent al unui renumit compozitor la apus de carieră, Vyvyan Ayrs (Jim Broadbent), visează să compună propria sa capodoperă, o simfonie pe care intenționează să o numească Sextetul Cloud Atlas.

Acțiunea celei de-a treia povestiri se petrece în 1973, în San Fracisco, unde jurnalista Luisa Rey (Halle Berry) este pe punctul de a dezvălui un caz de corupție la o centrală nucleară condusă de Lloyd Hooks (Hugh Grant), ajutată de un fizician, Rufus Sixsmith (James D'Arcy), și de un angajat al centralei, Isaac Sachs (Tom Hanks). Cea de-a patra povestire, aceea a proprietarului unei mici edituri din Anglia, Timothy Cavendish (Jim Broadbent), ne readuce aproape de prezent, în 2012, în timp ce a cincea și a șasea sunt proiecții în viitorul nu tocmai apropiat. În 2144,Sonmi-451 (Doona Bae), produs al ingineriei genetice, ce servește ca ospătăriță într-un restaurant din Noul Seul, este implicată într-o insurecție împotriva regimului, alături de revoluționarul Hae-Joo Chang (Jim Sturgess). 177 de ani mai tâziu, în 2321, într-o societate primitivă, post-cataclism, terorizată de spiritul malefic Georgie (Hugo Weaving) și de bandele de războinici canibali, Zachry (Tom Hanks), membru al unui trib din Hawaii, intră în legătură cu Meronym (Halle Berry), trimisă a unei civilizații avansate pentru îndeplinirea unei misiuni secrete.

Dacă impresia de început este aceea de acțiuni fără legătură între ele, pe măsură ce filmul avansează, spectatorul începe să descopere puncte comune între cele 6 povestiri ce par să se integreaze treptat într-o imagine de ansamblu. Pe lângă “reciclarea" actorilor, care pot să apară în roluri diferite de-a lungul celor 6 fire narative, trio-ul regizoral face apel și la alte mijloace de sugestie a interconexiunilor. Jurnalul călătoriei în Pacific scris de Adam Ewing este citit de Robert Frobisher aproape 90 de ani mai târziu, scrisorile lui Frobisher către Rufus Sixsmith fac obiectul investigației Luisei Rey în anii '70 iar povestea Luisei despre centrala nucleară devine un manuscris propus lui Timothy Cavendish spre publicare în 2012. În mod similar, Cavendish apare ca protagonist al unui film urmărit de Sonmi în 2144, care, la rândul ei, e venerată ca zeiță de tribul lui Zachry, în 2321. Exemplele pot continua cu leitmotivul sextetului proiectat în prezent, trecut și viitor, și alte atâtea detalii ce conferă ansamblului o anumită fluiditate în timp și în spațiu, în ciuda diversității caracterelor, acțiunilor și chiar a genurilor abordate de cei trei regizori: de la aventură, dramă romantică, intrigă polițistă, la film de acțiune, comedie, și science-fiction.

Reflecție asupra teoriei reîncarnării, a repetabilității istoriei și a reiterării acelorași erori de-a lungul ei, asupra eternei confruntări între bine și rău, asupra aceleiași povești de dragoste, rescrisă iar și iar, oriunde și oricând, într-un cuvânt, asupra elementor ce par să transceandă limitele unui timp sau loc anume, ale unei singure vieți sau ale unui mod unic de expresie artistică? Răspunsul îi aparține doar privitorului, liber să descopere noi și noi motive și simetrii în aranjamentul de piese multicolore, ce capătă formă și contur la fiecare rotire a caleidoscopului.


Regia: Tom Tykwer, Andy Wachowski, Lana Wachowski

Scenariul: Lana Wachowski, Tom Tykwer, Andy Wachowski după romanul lui David Mitchell, Cloud Atlas.

Distribuția: Tom Hanks, Halle Berry, Jim Broadbent, Hugo Weaving, Jim Sturgess, Doona Bae, Ben Whishaw, James D'Arcy.

Producție: Coproducție Germania, SUA, Hong Kong, Singapore, 2012

Credit foto: http://cloudatlas.warnerbros.com. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey